AMENOFIS, FARAONUL REBEL
Regina Tyi daruise mai multe fiice faraonului Amenofis al III-lea, dar în al 24-lea an al domniei lui i-a nascut un baiat. Acest mostenitor al tronului a fost crescut de mama lui în cultul zeului Soare din Heliopolis care, de mai multi ani era preamarit sub forma unui disc solar.
Stingerea din viata a lui Amenofis al III-lea înseamna moartea faraonului dar nu si a domnitorului. Nu era un secret pentru nimeni ca de aproape douazeci de ani puterea 848i88i se afla în mâinile lui Tyi, marea sotie regala a lui Amenofis al III-lea.
Al IV-lea Amenofis, petrecuse cea mai mare parte a tineretii sale în strainatate, urmasul la tron al celui mai mare faraon de pâna atunci trebuia sa cunoasca si cele mai îndepartate tinuturi ale imperiului sau. Dar aceste lungi sederi pe meleaguri straine îndepartasera pe tata de fiu. Nici o singura reprezentare nu-i înfatiseaza împreuna, nici un singur text nu-i pomeneste laolalta. Reprezentarile de familie nu sunt rare, dar viitorul Amenofis al IV-lea nu apare în nici una dintre ele.
Desigur ca Amenofis al IV-lea a învatat multe în timpul sederii sale în strainatate si, fara îndoiala, ca aceasta educatie, în contact cu lumea, a contribuit si ea la largirea orizontului spiritual. Poate ca tânarul egiptean a început sa se îndoiasca, înca de pe atunci de numerosii zei, care, în fiecare tara, purtau alt nume.
Daca Amenofis al III-lea ar fi banuit ca nu va trai decât patruzeci si cinci de ani, poate ca l-ar fi rechemat mai curând acasa pe fiul si urmasul sau, sa-l pregateasca în vederea succesiunii. Se pare însa ca, atunci când a murit Amenofis al III-lea, fiul lui se afla departe de tara; în orice caz nu se astepta la moartea tatalui sau, care l-a gasit cu totul nepregatit. În ciuda calatoriilor sale de "studii", nu avea nici un fel de notiuni despre treburile de stat .
Este adevarat ca unii egiptologii afirma ca Amenofis al III-lea l-ar fi si asociat câtiva ani la domnie pe Amenofis al IV-lea. Dar nu ne-a parvenit nici un document care sa întareasca o asemenea presupunere; unele indicii sunt controversate. Astazi, cei mai multi dintre istorici sunt de parere ca ultimii doi Amenofis nu au domnit niciodata împreuna.
Împotriva unei coregente pledeaza faptul ca cei doi faraoni nu sunt reprezentati împreuna pe nici unul din monumentele epocii, de asemenea, nici una din cele o suta de scrisori din corespondenta diplomatica de la Amarna nu cuprinde o dovada privind dubla domnie sau macar o aluzie la ea. Din contra, scrisori ale regelui mitanian Tusratta si ale regelui hitit Suppiluliuma dovedesc ca Amenofis al IV-lea era, la moartea tatalui sau, atât de tânar - probabil în vârsta de doisprezece ani - si lipsit de experienta, încât nici n-ar fi putut prelua treburile domniei si ca Tyi, mama lui, purta corespondenta pentru el. Daca Amenofis al IV-lea ar fi ocupat într-adevar tronul faraonilor împreuna cu tatal sau, timp de opt ani, noua sau chiar doisprezece, ar fi fost cu siguranta capabil sa guverneze tara dupa atâtia ani de ucenicie, cel putin dupa conceptiile epocii. Dar dupa cum a spus Sir Alan Henderson Gardiner, egiptologul britanic decedat în 1963: "La moartea tatalui sau, tineretea era singura calitate a lui Amenofis al IV-lea ".
Conform traditiei, de funerariile faraonului decedat trebuia sa se ocupe fiul mai mare si totodata urmasul la tron, cum însa Amenofis al IV-lea nu se afla pe atunci în tara s-a ocupat de înmormântare, "marea sotie regala, Tyi". Nefertiti, în calitate de "sotie secundara" a faraonului, nu avea nici o functie oficiala în cursul acestui ritual de nouazeci de zile.
Chiar si atunci când la interval de câtiva ani mor bunicii lui Amenofis al IV-lea, Iuia si Tuia, Amenofis al IV-lea nu se afla în Teba dupa cum o dovedesc darurile aflate în mormintele lor: fiecare membru al familiei regale a depus câte un dar pentru mort, numai Amenofis, urmasul, nu.
Inscriptiile de pe chiupurile de vin din perioada domniei lui Amenofis al III-lea ajung pâna în anul 38. Deoarece nici una din numeroasele inscriptii ce ne-au parvenit nu poarta indicatia "anului 39", putem accepta ipoteza ca faraonul Amenofis al III-lea n-a mai apucat culesul viilor din anul 39 al domniei sale, cum a stabilit "cu mare probabilitate" egiptologul profesor Erik Hornung de la Basel, anul al 39-lea al domniei lui Amenofis al III-lea ar fi început, dupa actualul calendar în 28 mai 1364 î.d.Hr. Daca socotim ca Amenofis al III-lea a murit la putine zile dupa aceasta data, fiul sau si-a putut începe formal domnia - chiar dupa o perioada de asteptare de 90 de zile, cât durau funeraliile - înca în luna august a aceluiasi an.
Deci în august 1364 î.d.Hr. are loc înscaunarea la Malcata a lui Amenofis al IV-lea. Dar chiar si în Mitanni, Assur Hatti si Babilon se stia ca puterea era în mâna reginei Tyi. Se spunea ca al IV-lea Amenofis ar fi înca prea tânar pentru a conduce statul. La înscaunarea lui avea vreo doisprezece ani. Fireste ca nu este de crezut ca Tyi ar fi dat din mâna puterea, pe care o detinea pe atunci, de aproape zece ani, chiar daca Amenofis al IV-lea ar fi fost ceva mai în vârsta. Mormântul lui Huia, administratorul casei regale, tradeaza, cu picturile sale murale, un secret ce era tabu înca în veacul XIV î.d.Hr.
În baza textelor picturilor, construirea mormântului lui Huia poate fi datata exact, în anul 12 al domniei lui Amenofis al IV-lea, Tyi, tot mai este desemnata în acest moment ca "Mama regelui si marea sotie regala ".
Amenofis o ia tandru de mâna pe mama lui, Tyi si o duce în palatul "Umbrei soarelui" de la Amarna urmat de Bekhetaton, fiica lui Tyi, ce poarta frunze mari.
Reprezentarea în care mama si fiul se tin tandru de mâna sugereaza întrebarea daca relatiile dintre Tyi si Amenofis nu depaseau relatiile normale dintre mama si fiu.
Psihanalistul american Immanuel Velikovski stabileste, într-un studiu voluminos, ca Amenofis suferea de un complex al lui Oedip caracterizat si ca întretinea relatii sexuale cu mama lui. Teza sa nu poate fi respinsa usor deoarece lamureste faptul, altfel inexplicabil, ca Tyi mai este desemnata înca, doisprezece ani dupa moartea sotului sau, drept "marea sotie a regelui, care o iubeste". Purtând îndoita coroana, ea arata oricum cine exercita puterea în egiptul de Sus si de Jos; caci "ori de câte ori apar Amenofis si Nefertiti în reprezentarile murale din mormântul lui Huia, ei poarta doar modeste tiare si, ca unic simbol al puterii, sarpele ureus".
Relatiile nefiresti între mama si fiu erau destul de rare în lumea faraonilor, fiind socotite o persuasiune, în timp ce relatiile incestuoase între frate si sora, ori cu alte rude apropiate, erau acceptate ca legitime. Totusi, o relatie mama-fiu era tabu si pare sa fi fost tinuta secreta si la curtea de la Teba si, mai târziu, la Amarna - mai ales înaintea poporului, caruia faraonii, asemenea zeilor, nu aveau voie sa-i de-a un prost exemplu.
În anul 1363 î.d.Hr.
Amenofis al IV-lea se casatoreste cu frumoasa Nefertiti. Despre
ea unii egiptologi afirma ca ar fi fost de origine egipteana,
verisoara cu Amenofis al IV-lea, fiica unui mare demnitar egiptean
Ai, el însusi fiu ai parintilor reginei Tyi, Iuia si Tuia.
Altii însa afirma ca era de origine mitanniana, fiica
regelui Tusratta care a fost ceruta acestuia de sotie de
catre Amenofis al III-lea, de altfel, având în vedere ca Amenofis a
calatorit mult înaintea de moartea tatalui sau, este de
presupus ca ar fi ajuns si la curtea mitanniana unde desigur
ca a vazut-o acolo pe Nefertiti si în acest caz nu se poate
înlatura presupunerea ca, înca de atunci, s-au stabilit primele
contacte între cei doi. Din scrisorile 29 si 116 ale corespondentei
de
În afara de faptul ca a avut loc, nu stim practic nimic despre casatoria celor doi. Ceremonialul respectiv pare sa fi fost neimportant în Egiptul antic, iar unii egiptologi sunt chiar de parere ca, de fapt nici nu a existat asa ceva la egipteni, ci ca încheierea casatoriei se facea prin mutarea femeii la barbat, iar femeia si barbatul puneau în comun o treime, respectiv doua treimi, din averea familiei. Unei asemenea presupuneri i se putea opune faptul ca egiptenii erau un popor foarte birocratic si mai ales foarte religios. Ar fi într-adevar de mirare sa nu fi intervenit nici scribi, nici preoti la asemenea evenimente importante. Dar, cum am spus, nici un document nu ne-a parvenit. Dupa toate aparentele se acorda mai multa importanta marimii si predarii zestrei.
Frumusetea reginei Nefertiti este una dintre cele mai celebre pe care le cunoaste istoria. Nenumaratele reproduceri ale bustului ei de piatra, descoperit la el-Amarna, ne înfatiseaza chipul ei, cu trasaturi de o noblete aparte.
"Toata lumea, afirma Leonard Cattrel, cunoaste acest gât gratios si delicat, aceasta barbie hotarâta dar feminina, acest nas fin modelat, acesti ochi langurosi, cu pleoape grele, aceasta gura, desavârsit de conturata, ale carei buze nu sunt nici prea senzuale, nici prea rezervate, nici prea darnice, dar nici prea zgârcite cu harurile lor. Este o minune de echilibru. Chiar grecii, la apogeul geniului lor, nu au creat vreodata un chip asemanator, zeitele lor sunt zeite, femeile sunt femei si atât, Nefertiti este întruchiparea amândurora".
Frumusetea acestei regine a carei prestanta a dominat perioada amarniana ne impresioneaza înca, în pofida mileniilor. De la începutul casatoriei sale, regele a fost foarte îndragostit de sotia lui. A iubit-o cu patima, iar numeroasele inscriptii care o slavesc o dovedesc cu prisosinta.
"Mostenitoarea, aleasa de vaza, doamna a gingasiei, dulceata a dragostei, Stapâna a Sudului si a Nordului, frumoasa la chip, împodobita cu doua panasuri, îndragita de Amon cel viu, Marea doamna, sotie dintâi a regelui, care o iubeste, Suverana celor Doua Ţari, mareata prin dragoste, Nefertiti, în veci nepieritoare.". Uimitoare declaratie de dragoste din partea unui suveran al unui stat puternic cum este Egiptul! Nici o regina nu a fost vreodata slavita astfel.
O privire mândra, o fata cu proportii perfect echilibrate, cu pometi înalti si sprâncene delicat arcuite, un nas fin, buze pline si un gât lung, aristocratic - Nefertiti trebuie sa fi fost o femeie de o frumusete extraordinara. Numele ei, care probabil se pronunta "Naftayta", însemna "a sosit cea frumoasa". Frumusete vesnica, frumusetea extraordinara a lui Nefertiti este demonstrata de multe portrete, unele dintre ele descoperite în El-Amarna. Cel mai fascinant este un bust pictat, sculptat in calcar si ghips. Aceasta sculptura, nu mai înalta de 50 cm. este una dintre cele mai faimoase opere de arta ale epocii faraonilor egipteni.
La sfârsitul domniei lui Amenofis al III-lea, în Asia se produsese o ruptura a echilibrului politic, în favoarea statului hitit guvernat pe atunci de un rege activ, curajos si extrem de lucid: Supiluliuma. Acesta, profitând de sciziunea intervenita între Mitanni si Huri se aliaza cu Artatama al II-lea, regele statului Huri, si împreuna încercuiesc Mitanni pe care îl cuceresc, ca si tinutul Huhase si nordul Siriei actuale, pâna la Amuru. Evenimentul reprezinta o primejdie pentru hegemonia egipteana, serios amenintata. Regele Byblosului, Ribadi, precum si alti printi fenicieni, îl cheama pe faraon în ajutor, dar Amenofis al III-lea, ajuns în pragul batrânetii, amâna si apoi abandoneaza fara a se împotrivi, puterea mostenita de la predecesori asupra provinciilor asiatice din nord. Pentru a-l menaja pe suveranul hitit, încheie cu Supiluliuma un tratat de alianta. Limita septentrionala a posesiunilor egiptene va fi stabilita de acum înainte, pe Oronte. Acesta va fi primul pas înapoi.
La rândul sau, Babilonul, pentru a-si asigura securitatea caravanelor si negutatorilor, înclina spre o alianta cu puternicul monarh din Hati, iar Mitanni cauta si el o apropiere de Supiluliuma.
Unul dintre ultimele acte ale lui Amenofis al III-lea, care va încerca si el sa strânga legaturile cu varul sau Tusratta, din Mitanni, cerându-i una din fice în casatorie, nu va împiedica producerea unui dezastru previzibil. Diplomatia e acum depasita, Hati trece la amenintari.
La începutul domniei lui Amenofis al IV-lea, guvernatorul egiptean rezident la Simyra (port fenician) e ucis de Aziro, regele din Amuru, care va deveni vasalul lui Supiluliuma. Amenofis al IV-lea, tânar suveran mistic preocupat mai ales de ideologie religioasa, nu reactioneaza în nici un fel. În urma asasinarii regelui din Mitanni de catre fiul acestuia, huritii sprijiniti de regele Asiriei, Assur-Ubalit I, invadeaza Mitanni, care îi cheama pe hititi în ajutor si îsi pierde definitiv independenta. Temporizând, Amenofis al IV-lea, încheie un tratat de alianta cu Asiria, putere care se ridica amenintator si ai carei regi parasisera vechiul oras Assur, ridicându-si o noua capitala, Ninive. Pâna atunci Asiria se aflase sub dependenta imperiului Babilonului, dar între mostenitorul Burnaburias al II-lea, regele Babilonului, si o fiica a lui Assur-Ubalit, se încheiase o casatorie din care s-a nascut un fiu. Dar murind tatal copilului, regele Asiriei interveni atunci în Babilon, dupa moartea lui Burnaburias II, pentru ca succesiunea sa-i revina micului print, nepotul sau. În felul acesta, marea metropola a Eufratului, a trecut sub controlul Asiriei, a carei putere si bogatie au sporit considerabil.
Între timp, regii Egiptului se multumeau cu o politica inerta, neutra; ei încercau prin aceasta politica foarte mioapa sa evite razboiul, împacându-si, cu ajutorul tratatelor, regatele rivale.
În urma acestor evenimente, în lumea orientala ramân trei mari puteri: Egiptul, care si-a pierdut considerabil prestigiul odata cu tinuturile septentrionale ale imperiului, Hati, care si-a extins stapânirea asupra statului Mitanni si Asiria, care detine puterea asupra Babilonului.
Amenofis al IV-lea, copil avea o fata cu trasaturi greoaie, adolescent însa era destul de frumos: trasaturile delicate ale fetei, barbia îngusta, ochii visatori, genele lungi, exprimau o sensibilitate poetica aparte. Dar gâtul îi era slab si descarnat, capul mare, buzele groase, fruntea înalta si îngusta. Ca om matur, pierduse odata cu trecerea anilor, aerul sau robust: umerii erau usor încovoiati, soldurile foarte mari, aproape feminine, pântecele proeminent. Multi istorici l-au considerat un anormal fizic si mintal, aceasta afirmatie fiind fara îndoiala exagerata. Totusi Amenofis al IV-lea, descendentul unei generatii bazate pe casatorii consangvine, avea o sanatate subreda, care s-a înrautatit cu timpul. Anormal nu era în nici un caz, pentru ca a avut multi copii la începutul domniei sale; dar nu a avut nici un urmas pe linie barbateasca, ci sase fiice: Meritanon, viitoare regina a Egiptului, Meketaton, care a murit în al XII-lea an de domnie; Ankhesenpaaton, de asemenea viitoare regina a Egiptului; Nefernefruaton, Nefernefrure si Setepenre, nebun si mai putin, în afara cazului în care situam în aceasta categorie profetii si misticii.
"Asa cum se vede din portretele de la Luvru sau Berlin, cele mai apropriate de model, mai putin stilate, frapant este mai întâi, avansul fetei, care este îndreptata spre un lucru. si daca detaliile îl avantajeaza, barbia proeminenta, împinsa înainte, voluntara, se detaseaza în primul rând. Gura este de o mare sensibilitate si buza inferioara la fel de senzuala, mai putin în tablourile de la Berlin care par sa reprezinte regele mai tânar. Pe bustul de la Luvru, se întâlnesc câteva lucruri deosebite. Vârful nasului este destul de lasat si urechile se vad cu lejeritate, ochii un pic înclinati, asezati aproape de sprâncene, au un sarm melancolic, a carei origine se datoreaza, în parte, aspectului lor meditativ. Alungita considerabil, figura dintre barbie si gât da acestui bust o expresie mândra, cu siguranta o atitudine naturala de rege.
De mic copil, noul faraon a fost crescut în cultul lui Aton. Cu ocazia urcarii pe tron i s-a atribuit cu titlu onorific si sarcina de Mare Profet al Soarelui sau, mai exact, s-a hotarât ca aceasta demnitate, sa revina coroanei. Preotii lui Amon s-au aratat foarte iritati de asta si în rândul lor s-a manifestat consternare atunci când s-a anuntat ca un templu consacrat lui Aton avea sa fie construit în incinta sacra a lui Amon, la Karnak. Abia a fost terminata constructia acestui sanctuar, si a izbucnit furtuna. Nimeni nu stie exact ce s-a întâmplat, dar faraonul a hotarât brusc sa paraseasca Teba si sa-si întemeieze o noua capitala, unde cultul lui Aton sa nu fie tulburat .
În timp ce el era ocupat cu lupta interna împotriva preotimii lui Amon si înfaptuirea reformei religioase, pe plan extern lucrurile luau o întorsatura suparatoare în Siria. Regele Kadesului recucerise nordul Siriei; regele Amurru pusese stapânire pe porturile feniciene, incluzând si orasul Byblos, vechi aliat al Egiptului; în Palestina, beduinii rasculati luasea orasul Meggido, apoi Ierusalimul, marele regat Mitanni, aliat al Egiptului, cedase în fata atacurilor date de asirieni si de hititi. Nu a mai ramas nimic din imperiul asiatic faurit de Tutmosis al III-lea.
Amenofis al IV-lea lasa lucrurile sa decurga în voia lor, fara a interveni cu toate rugamintile staruitoare ale vasalilor lui; regele Ierusalimului, Abu Heba îsi exprima îngrijorarea într-o scrisoare din care citam: "Asculta, rege, suveranul meu, ce prapad au facut pe teritoriul tau Milkilu si suvardata! Ei au trimis trupe din Gath si din Keilak sa atace Gezer; au pus stapânire pe tara Rubutu; teritoriile tale se întindeau pâna la poporul Apiru. Dar acum, chiar si un oras din tara Ierusalimului care îti apartinea tie, a trecut de partea poporului din Keila. De-ar vrea regele meu sa plece urechea la spusele slujitorului sau Abu Heba, trimitându-i arcasi pentru a recuceri domeniul regal, pentru rege! Daca arcasii nu vor ajunge aici, teritoriul regelui va cadea în mâinile poporului Apiru."
Amenofis al IV-lea nu a trimis arcasii ceruti de Abu Heba. Post-scriptumul unei alte scrisori, tot atât de îngrijoratoare, adauga, adresându-se secretarului regelui: "Lamureste-l bine pe rege: tara întreaga merge la pieire!"
În ultimii cinci ani de domnie regele era bolnav si era constient de esecul sau. El dovedeste ca avea simtul realitatii, întrucât, fiind constient de anarhia interioara si exterioara, care crestea necontenit, a încercat o apropiere de clerul lui Amon; aceasta tentativa nu a fost înteleasa de Nefertiti, neîduplecata în credinta ei, refractara la orice abatere de la noua religie, de altfel straina de realitatile politice. De asemenea îl asociaza la domnie pe Semenkhare, barbatul fiicei sale Ankhesenpaaton, iar afacerile externe le încredinteaza generalului Horemheb, care a si reluat ofensiva din Asia.
Se pare ca Semenkhare ar fi fost asociat la tron în ultimii ani ai vietii faraonului, atunci când sanatatea acestuia se subrezise. Pe baza a numeroase fotografii, dupa statui, reliefuri si picturi, neurologii francezi Dr. M. Ameline si Dr. P. Quercy, au pus diagnosticul de lipodistrofie, un sindrom foarte rar, care face partea superioara a trupului sa slabeasca, în timp ce cealalta jumatate parca se umfla, deoarece grosimea de sub piele dispare cu totul în partea de sus a trupului, în timp ce tesuturile adipoase prolifereaza în sezut si pulpe. Apoi a venit sfârsitul: Amenofis al IV-lea a murit în cel de-al saptesprezecelea an de domnie, la vârsta de 29 de ani, exact la 13 ani de la proclamarea revolutiei sale religioase. Tot în vremea aceea a murit sau a fost detronat si Semenkhare. Acestuia i-a urmat Tutankhamon.
Prima obligatie a noului faraon a fost aceea de a-l înhuma pe Akhenaton în mormântul pe care acesta si-l pregatise în pustiu, la rasarit de Orasul Orizontului. Trupul înfasurat în aur, a fost pus într-un magnific cosciug placat cu folii de aur pe capacul caruia se putea citi inscriptia urmatoare, încrustata cu pietre semipretioase si sticla de diferite culori: "Frumosul Print, Alesul Soarelui, rege al Egipului de Sus si de Jos, care a trait întru Adevar, Stapânul celor doua tari, Akhenaton, Copilul Frumos al lui Aton cel viu si al carui nume va fi vesnic pomenit."
"Acest rege "împatimit de dumnezeire" nu avea însusirile, vocatia necesara pentru a domni asupra unei mari împaratii. El a lasat în voia sortii provinciile de granita asiatice, fara sa faca vreo tentativa de a le scapa de dusmani. Poet si visator, iubea tot ce era frumos, omenesc si drept. Dar pentru a impune cultul lui Aton, lumina stralucitoare, disc cu o suta de mii de raze, Amenofis al IV-lea, cuprins de o furie mistica distrugatoare, a vrut sa stearga orice urma a cultului lui Amon si a celorlalti zei egipteni stravechi."
|
