ANGLII, IUTII SI SAXONII

ANGLII, IUŢII sI SAXONII

I. "Trupuri înalte si albe, ochi albastri crânceni si parul de un blond rosietic; stomacuri nesati­oase, vesnic înfometate, înfierbântate cu bauturi tari; tineri treziti târziu la dragoste; insi care beau cu nerusinare zi si noapte". Saxonii si anglii au temperamente violente. Le vor pastra; dupa cinci­sprezece secole caracterul lor - cu toate regulile stricte ale unui cod protocolar nascut din aceasta violenta însasi - va ramâne mai putin suplu decât acela al unui celt sau al unui latin. În timpul in­vaziilor, ei acorda putina importanta vietilor ome­nesti. Placerea lor favorita este razboiul. Istoria lor seamana cu "aceea a corbilor si a gailor". Dar "din­colo de aceasta barbarie nativa exista înclinatii no­bile" si mai ales "o anu 23223p1516x mita seriozitate care-i fe­reste de sentimente frivole". Femeile, la ei, sunt caste si casatoriile pure. Barbatul, dupa ce si-a ales o capetenie, îi ramâne credincios. Crud fata de dusman, el se dovedeste loial în cadrul grupului sau. "Barbatul din aceasta rasa poate accepta un superior, este capabil de devotament si de respect". Pus la încercare de înfricosatoarea forta a naturii mai mult decât locuitorii din tari cu o clima mai blânda, el este religios. Are o imaginatie exaltata si trista. Pustiurile în care a trait sunt diferite de ace­lea în care s-a zamislit aspra poezie biblica, ele însa l-au pregatit s-o înteleaga. Când va descoperi Biblia, va capata o pasiune sincera si durabila pen­tru "Cartea cartilor"

II. E usor sa-ti imaginezi o debarcare a unei bande de saxoni. Împinsi de maree spre un estuar, barbarii urca un râu sau merg de-a lungul unui drum roman; gasesc o villa înconjurata de ogoa­rele sale sau colibele unui catun celt. Nici un tipat, nici un glas. În fata usilor - cadavre; restul locui­torilor au fugit. Ceata e înfometata; au mai ramas câteva pasari, câteva animale; se vor opri aici si, deoarece pamântul e destelenit, îl vor cultiva. Dar saxonii se feresc sa se stabileasca în villa romana. Mai întâi ca e pe jumatate arsa si, apoi, cu sigu­ranta, barbarii acestia superstitiosi se si tem de um­brele stapânilor asasinati. Cu atât mai putin, oa­menii acestia obisnuiti sa traiasca în aer liber, ta­rani, vânatori, padurari, se vor duce sa locuiasca în orase. Dupa scurt timp micile cetati romane vor fi abandonate. Germanii, ajunsi într-o tara noua, îsi respecta vechile lor obiceiuri. Doboara copaci si construiesc o casa din trunchiuri de arbori pentru seful tribului, nobilul, iar pentru ei însisi baraci de pionieri. Pentru repartizarea pamânturilor, banda va urma traditia germanica. Satul (town, township, de la cuvântul saxon tun, gard) va fi proprietarul colectiv al câmpurilor, dar fiecare va avea partea sa determinata . Înainte de venirea romanilor, celtii cultivau pamântul într-un mod primitiv. Destele­neau un câmp, semanau, recoltau si, dupa ce pamântul era secatuit, porneau mai departe. Saxonii au metode mai eficiente. La unele triburi ogoarele comunei sunt împartite în trei câmpuri, din care unul va fi lasat în pârloaga timp de un an pentru ca pamântul sa-si recapete vigoarea. Pentru deste­lenirea solului se da foc ierburilor, a caror cenusa serveste de îngrasamânt. Apoi se împarte fiecare dintre cele trei câmpuri comune în parcele, sepa­rate prin fâsii înguste de iarba. Parcelele atribuite fiecarei familii sunt repartizate în locuri diferite ale celor trei câmpuri, astfel ca toti sa aiba parte egala din pamântul bun si din cel rau. si pasunile sunt împartite, pâna în ziua cositului. În sfârsit, se îm­prejmuieste o padure comuna, în care porcii vor gasi ghinda si oamenii vreascuri.

III. O comunitate rurala de zece pâna la treizeci de familii, iata ce e satul, celula vietii anglo-sa­xone. Ea e administrata din punct de vedere eco­nomic de o mica adunare, denumita moot, care se întruneste sub un copac sau pe o colina, unde se decide repartizarea câmpurilor, numarul vitelor pe care este îndreptatit sa-l trimita fiecare la pasu­nile comune, retributia acordata pastorilor si cio­banilor comunitatii. Tot aici se desemneaza repre­zentantul oficial al satului, reeve, care este în ace­lasi timp primar si administrator al domeniului comunal, un wood-reeve, care se va ocupa de pa­duri, precum si pe plugarul care va mâna plugul comunal. Mai totdeauna se afla în sat si un nobil, thegn sau thane, capetenie de razboi, care are drep­tul de a cere redevente în natura sau în munca. În acele vremi primitive clasele societatii sunt destul de vag definite. Mai jos de nobil este omul liber, care nu datoreaza nimic nobilului pentru pamânturile sale în afara de trinoda necessitas, adica ser­viciul de razboi, reparatia drumurilor si a podurilor.

Apoi vin alte clase si paturi care variaza dupa loc si timp si a caror trasatura comuna este ca cei care fac parte din ele datoreaza o redeventa, în natura sau în munca. În sfârsit, multe sate au sclavii lor, poate descendenti ai captivilor crutati, care vor dis­parea între secolul al X-lea si al XI-lea.

IV. E probabil ca în momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea seful sau regele sau de care thane-ii erau legati prin credinta personala. Putin câte putin, prin cuceriri, casatorii, defrisari de terenuri, s-au creat forma­tiuni statale mai mari. O putere centrala embrio­nara a putut impune acel minimum de organizare administrativa fara de care nu poate fi recrutata o armata, nici perceput vreun tribut. În secolul al VII-lea existau înca în Anglia sapte regate. În secolul al VIII-lea mai subzista trei: la nord Nort­humbria; în centru Mercia; la sud de Tamisa, Wessex. În secolul al IX-lea ramâne numai Wessex. În fiecare regat regele descinde totdeauna din ace­easi familie sacra, dar dintre membrii acestei familii consiliul înteleptilor sau Witan poate alege, într-o anumita masura. Consiliul nu este o adunare re­prezentativa, o prefigurare a parlamentului sau a Camerei lorzilor. Nici macar nu este o adunare de pairi ereditari. Regele cheama acolo principalele capetenii, iar mai târziu, dupa ce germanii se vor fi convertit, pe arhiepiscopi, episcopi si abati. Consi­liul înteleptilor, care este putin numeros, constituie si cea mai înalta curte de justitie. Poate sa înla­ture un rege incapabil sau sa refuze, mai ales în timp de razboi, încredintarea regatului unui minor. Asadar, monarhia este pe jumatate electiva, dar alegerea se face dintre membrii unei anumite fa­milii. Regatul este împartit în shires, de unde nu­mele comitatelor engleze (Wiltshire, Oxfordshire, Yorkshire); limitele shire-urilor anglo-saxone co­respund aproape pretutindeni cu cele ale comitate­lor de astazi. La început un shire reprezinta mai ales o unitate juridica; este sediul unei curti de justitie, unde fiecare sat îsi trimite de mai multe ori pe an reprezentantii sai. Curând regele avea sa fie reprezentat acolo printr-un sheriff, pe când eal­dorman-ul avea sa fie un fel de guvernator local, sef militar si totodata presedinte al curtii. Un shire se compune din hundreds (care sunt sau grupe de o suta de familii, sau grupe care furnizeaza o suta de soldati). Aceste hundreds la rândul lor se subdivid în tuns, sau sate. Dar împartirile adminis­trative, multa vreme confuze, nu vor deveni pre­cise si stabile decât dupa mai multe secole de or­ganizare.

V. Justitia o distribuia o adunare, curtea shire-ului, si nu, ca la romani, un magistrat reprezentând puterea centrala. Cum îsi pronunta adunarea hotarârile sale? Nu stim. Fara îndoiala ca aveau loc discutii si se forma apoi, într-un fel oarecare, o majoritate. Crimele cele mai obisnuite erau omuci­derea, furtul cu mâna înarmata si certurile vio­lente. Pedeapsa se marea proportional cu numarul vinovatilor. Legile saxonului Ina (finele secolului al VII-lea) spun: "Numim hoti pe aceia al caror grup nu-i format din mai mult de sapte persoane; daca sunt între sapte si treizeci si cinci, constituie o banda; daca sunt mai mult de treizeci si cinci, constituie o armata". Crimele erau socotite mai grave daca violau pacea regelui, adica se comiteau în fata lui sau în vecinatatea locului unde se afla.

"Daca un om se bate în casa regelui, poate sa-si piarda toate bunurile si viata lui e la discretia su­veranului; daca se bate într-o biserica, va plati o suta douazeci de silingi; daca faptul se întâmpla în casa unui ealdorman, va plati saizeci de silingi ealdormanului si saizeci regelui. Daca se bate în casa unui taran, va plati o suta douazeci de silingi regelui si sase taranului". Se stabilea pentru fie­care ins un wergeld (sau wer-gild), adica o valoare personala, ce trebuia platita familiei sale daca era ucis; de altfel, era si suma pe care trebuia s-o pla­teasca el însusi regelui pentru a rascumpara pro­pria sa viata. Wergeld-ul nobilului era de sase ori mai mare decât al unui om liber si juramântul sau avea o valoare de sase ori mai mare. Wergeld-ul este indiciul unei societati în care tribul, grupul de oameni legati între ei prin sânge, este mai im­portant decât individul. Orice prietenie, orice ura, orice despagubire este colectiva.

VI. Balanta justitiei cântarea pe atunci nu probe, ci juraminte. Curtea nu audia martori, reclamantul si pârâtul trebuiau sa aduca oameni dispusi sa jure în favoarea lor. Valoarea juramântului era propor­tionala cu suprafata proprietatii martorului. Un om acuzat de furt în banda trebuia, pentru a se dis­culpa, sa produca juraminte de o valoare totala de o suta douazeci de hides (un hide fiind unitatea te­ritoriala echivalenta cu necesarul întretinerii unei familii). Poate parea ciudata aceasta însumare de juraminte, dar sperjurul era, desigur, foarte rar printre acesti oameni care credeau în miracole per­sonale, si, pe de alta parte, într-o comunitate re­strânsa unde vecinii cunosteau totdeauna adevarul într-o masura mai mare sau mai mica. Cine era cunoscut pentru apucaturile sale rele nu gasea mar­tori. În lipsa juramintelor se recurgea la judecata prin apa (acuzatul, cu mâinile si picioarele legate, era aruncat într-un lac, binecuvântat în prealabil, si recunoscut ca nevinovat daca se ducea la fund, semn ca apa voia sa-l primeasca) sau la judecata prin fierul rosu (acuzatul trebuia sa tina fierul la o anumita distanta, vinovatia sau nevinovatia sa fiind determinata de aspectul arsurii dupa un anu­mit numar de zile). Dupa cucerirea normanda, în caz de conflict cu privire la proprietatea unui te­ren, se recurgea la ordalia prin lupta (cei doi ad­versari, înarmati numai cu câte o pavaza si un cio­mag, se bateau pâna ce unul dintre ei, ajungând la capatul puterilor, cerea îndurare).

VII. Toate aceste trasaturi schiteaza o societate brutala, grosolana, dar profund cinstita si ale carei institutii contineau germenii unei puternice vieti locale. "Daca Hengest si Horsa nu vor fi adus cu ei, asa cum au încercat unii sa ne încredinteze, nici ciorna Declaratiei drepturilor din 1688, nici aceea a Actului din 1894 pentru instituirea curtilor de judecata în districtele rurale, ei au introdus totusi în Anglia câteva uzante folositoare". Vom observa, studiindu-le istoria, ca în tot timpul duratei vietii lor nationale anglo-saxonii au pastrat gustul pentru "comitete", grupuri de oameni care încercau sa re­zolve greutatile vietii cotidiene prin dezbateri pu­blice, ducând aproape totdeauna la un compromis. Înclinatia aceasta, care i-a ferit adesea de razboi civil, le-a venit, în parte, de acolo ca de la începu­tul existentei lor nationale în moot-urile satului si în curtile comitatelor deprinsesera excelentul obi­cei de a trata pe loc, fara a recurge la o birocratie centrala, un mare numar de probleme administra­tive si judiciare.