APOLO SI SOARELE - ARTEMIS SI LUNA

APOLO sI SOARELE - ARTEMIS sI LUNA

Partea care ar reveni, în exegeza alegorica a lui Homer, primei scoli pitagoreice, pare destul de mica. Nu rezulta de nicaieri ca ar fi contribuit la identificarea zeilor Iliadei cu elementele. Bineînteles ca si ei dadeau nume divine celor patru radacini ale lucrurilor, acestea însa 22522x2323w nu erau numele "clasice" Zeus, Hera, Hades, Poseidon. Philolaos numea focul Ares si aerul Dionysos, asa cum am aratat prin inter­mediul unui document precis de la Produs *. Pitagoreicii nu par a intra în acest joc înainte de epoca lui Numenius si Cronius, dar atunci ei vor cauta în miturile lui Homer nu secretele lumii materiale, ci istoria sufletelor.

Totusi Heraclit, autorul Alegoriilor homerice, apeleaza o data la credintele pitagoreicilor, cînd este vorba de Apolo, zeul prin excelenta al acestora². Identificînd pe Apolo cu soarele, comentatorii lui Ilomer pareau a invoca autoritatea fiilor lui Pitagora. Ce se întîmpla în realitate?

I. Apolo-soare: cele mai vechi identiîicari

Mai întîi de toate, poemele homerice nu par deloc sa confunde pe Apolo cu soarele, dimpotriva, în numeroase pasaje îi deosebea foarte clar. Cînd cadavrul lui Hector zacea pe cîmp, Apolo aduce deasupra lui un nor întunecat, psntru a-l feri de caldura soarelui³. în istoria dragostei lui Ares si a Afroditei, Helios, soarele, sta la pînda pentru Ilefaistos si joaca rolul de detectiv, în timp ce Apolo, putin mai tîrziu, apare ca martor la constatarea adulterului⁴.

Cu toate acestea, toti exegetii lui Homer, priceputi în alegorii, repeta fara încetare ca Apolo este totuna cu soarele. Este poate una din identificarile care ne surprind cel mai

putin, în asa masura a prevalat începînd din epoca alexan­drina ⁵. Totusi nu este cea mai usor de explicat.

Se poate spune ca, în mare, pa plan literar, sau filozofic, ecuatia Apolo-soare a fost A^rulgarizata în lumea greaca de catre stoici, mai ales de catre Cleanthes, care la rîndul sau a preluat-o de la pitagoreici⁶.

Euripide, în tragedia Phaeton, din care nu avem decît fragmente, face aluzie la identitatea astrului cu zeul, pre-zentînd-o ca o doctrina cunoscuta doar de cîtiva initiati. In fata cadavrului fiului sau, mama lui Phaeton, Clymena, arunca cerului urmatoarea mustrare:

O soare frumos stralucitor, cum ne-ai pierdut pe mine si pe el: Pe drept esti tu numit de nemuritori Apolon (cel care omoara) de catre cel care cunoaste numele secrete ale zeilor ⁷.

Oamenii obisnuiti nu stiu ca numele de Apolo se aplica soarelui, ci doar cei care au cunostinte speciale despre denumirile "tacute" ale zeilor.

Sa fie vorba de un secret detinut de sectele orfice ? Sau de unul din misterele care se împartaseau doar initiatilor în cadrul serbarilor si ceremoniilor religioase, mistere pe care au continuat mai tîrziu sa le transmita neopitagoreicii în cursul teurgiilor lor? Felul în care se exprima Heraclit asupra acestui subiect în Alegoriile homerice, ne-ar îndemna sa o credem:

Ca Apolon este tot una cu soarele, ca este un singur zeu sub nume diferite, avem dovada în formulele folosite în misterii cînd se vorbeste de zei în riturile secrete de initiere ⁸, si în refrenul popular, repetat pe toate vocile: "soarele este Apolo, iar Apolon este soarele,,⁹.

Primii pitagoreici, ale caror credinte, de altfel, se disting cu greu, pentru noi de cele ale orfismului, par sa fi facut apropierea dintre Apolo si soare.

în comunitatile sectei, în care cercetarea stiintifica mergea mîna în mîna cu meditatia religioasa, în care descoperirile uneia puteau servi drept aliment celeilalte, exista un in­teres special pentru astronomie si muzica, amîndoua fiicele armoniei.

Unuldin membrii scolii, Oenopide din Chios, contemporan cu Euripide (deoarece Proclus îl situeaza dupa Anaxagora ¹⁰), descoperise, ' dupa parerea unor istorici greci (Eudemos,

Djiodor din Sicilia), ca drumul anual al soarelui, sau eliptica, alonata pe cer de constelatiile Zodiacului, forma un cerc usor înclinat sau "oblic" în raport cu planul ecuatorului ^u. Dupa parerea sa, oblicvitatea cursei soarelui era în mod misterios indicata în epitetul de Loxias, dat lui Apolo. El vedea în acesta o dovada clara a oblicvitatii astrului, si nu o aluzie la limbajul obscur si întortocheat al oracolelor zeului-prezicator ¹². Asadar, pitagoreicii din timpul lui Oeno­pide identificau astrul cu zeul si la ei, probabil, se gîndea Euripide vorbind de cei care cunosteau numele secrete ale divinitatii ¹³.

si Eschil stia de Apolo-soare si cel putin în doua locuri face aluzie în mod limpede: la sfîrsitul celor sapte contra Tebei, în care corul vorbeste de AÎieron, "tarmul nestiut de Apolo, tarmul fara soare" ¹⁴; si în Rugatoarele, unde ruga cerului, salutînd "razele salvatoare ale soarelui", este completata astfel de catre Danaos: "Care este de asemeni Apolo cel pur, zeul exilat odinioara din cer ¹⁵.

Se poate merge mai departe de Eschil ? Autorul imnului catre Apolo Pythianul - sau mai bine zis, al "urmarii pythice" a imnului catre Apolo - atribuie zeului pe care îl slaveste, caracteristici luminoase destul de tulburatoare, cel putin în doua locuri. Cînd zeul apare în Olimp cu chitara sa, în timp ce "Muzele îi raspund cu frumoasele lor voci" (versul 189), în timp ce cînta si danseaza, este înconjurat "de lumina, de fulgere tîsnind din picioarele sale si din sub­tirea sa tunica" ¹⁶. Mai mult chiar, cînd corabia cretana ajunge pe plaja de la Crisa, zeul apare "sub forma astrului (care straluceste) în mijlocul zilei" ¹⁷. Ce astru ar putea fi acesta daca nu soarele ? "Din persoana sa tîsneau focuri nenumarate, a caror stralucire se înalta pîna'la cer". El aprinde flacara sanctuarului "prin stralucirea sagetilor sale fulgurante. întreaga Crisa a fost luminata" ¹⁸. Femei si fete tinere, speriate, scot un lung strigat. .. N-am crede ca asistam la o epifanie a zeului solar? ¹⁹

Acest Apolo - care conduce corul ceresc al Muzelor - si care, în templul ce urma sa devina marele sanctuar de la Delfi, ia deodata forma orbitoare a astrului zilei, ne face sa ne gîndim la vechea akousma pitagoreica a carei enigma a fost dezlegata de Armând Delatte: "Ce este oracolul de

la Delfi? - Este tetraktys, adica armonia, în care (se afla) Sirenele" ²°.

Apolo, zeul delfic este armonia din doua puncte de ve­dere: mai întîi el este armonia sunetelor muzicale, ale carei acorduri esentiale se pot exprima prin raporturi aritmetice, cu ajutorul primelor patru numere, "tetraktys" ²¹; el este de asemeni armonia miscarilor astronomice, caci sferele ce­resti sînt guvernate de aceleasi legi ale numarului si ale mu­zicii; fiecare sfera duce cu sine o sirena cintatoare (Sirenele vor fi mai tîrziu înlocuite de catre Muze) si vocile lor alca­tuiesc un cor minunat de melodios.

Sa nu fie Apolo, pentru primii pitagoreici, decît armonia abstracta a acestui cor al planetelor? Pentru Oenopide, el pare mai degraba a fi seful acestui cor, soarele.

Ne-am departat oare de Homer? Deloc. Vom regasi armonia sferelor în primul clnt al Iliadei. Heraclit în Alego­riile sale, expune doctrina pitagoreica pentru a comenta episodul ciumei.

II. Sagetile lui Apolo si razele soarelui

Apolo coboara din Olimp, cu arcul si tolba, pentru a-i lovi pe ahei cu sagetile sale: "iar pe clnd mergea cu înver­sunare, zuruiau sagetile pe umerii lui" ²².

Acest sunet nu este altul decît sunetul minunat emis de soare în timpul cursei sale în jurul lumii. Caci aceasta goana nu este deloc tacuta: daca o simpla lovitura de nuia prin aer scoate un zgomot atît de deosebit, daca o piatra aruncata din prastie porneste fluierînd, cum s-ar putea ca aceste mase enorme sa nu scoata nici un sunet, cînd se rostogolesc prin spatiu? Aceste sunete nu sînt auzite de urechea omeneasca, fie ca distanta le face imperceptibile fie ca o prea îndelungata obisnuinta ne-a facut sa nu mai avem constiinta lor. Insa fiecare din aceste sfere concen­trice, care se rostogolesc prin cer împreuna cu astrul pe care îl poarta, emite o nota deosebita, iar totalitatea sferelor alcatuieste un imens clopot de o cereasca armonie ²³.

Heraclit se sprijina pe un pasaj din Platon al carui ca­racter pitagoreic a fost recunoscut: ^u "Pe circumferinta fie­carui cerc, spune Pîaton In mitul lui Er Pamfilianul, sta clte

o sirena care se roteste odatâ cu el, scotînd nota eî proprie, tonul sau, astfel ca aceste voci reunite, opt la numar, compun un unic acord" ²⁵.

Heraclit citeaza de asemenea doua versuri ale lui Ale­xandru din Efes sau din Etolia, care traia la mijlocul seco­lului al III-lea, si transpusese în versuri astronomia pitago­reica; un fragment important din poemul sau, pastrat de Theon din Smyrna, ne explica cu precizie ce intervale - to­nuri sau semitonuri - despart notele emise de catre fiecare din cele doua sfere: cea a stelelor fixe, cele ale lui Saturn, Jupiter, Marte, cele ale Soarelui, ale lui Venus, ale lui Mercur, cele ale Lunii si Pamîntului, care se rotesc toate, dupa sis­temul lui Philolaos, în jurul Hestiei, vatra imobila si dogo­ritoare a universului²⁵ **.

Pitagora a avut inefabilul prhilegiu de a auzi armonia sferelor; dar vom vedea ca si Ulise a avut aceasta bucurie, atunci cînd si-a plecat urechea la cîntecul Sirenelor ²⁸.

III. Transferarea functiilor apolinice zeului solar

Apolo pitagoreic, dirijorul orchestrei lumii, l-a influentat cu siguranta pe Cleanthes, cel mai religios dintre cei trei mari stoici din prima epoca. El socotea soarele, identificat cu Apollon, hegemonikon-vX sau rectorul universului; patrun-zînd însa sub Portic, zeul îsi va pierde caracterul aerian de realitate matematica (armonia si acordurile sînt de do­meniul pur al cifrelor) pentru a coborî pe terenul mai greoi al fizicii.

Cum s-a produs transformarea functiilor apolinice catre soare ? Vom întelege acest lucru comparînd un pasaj din Cratylos cu un capitol din Cornutus, care reia sau comenteaza explicatiile lui Cleanthes.

Sub pretextul explicarii etimologiei lui Apolo, Socrate expune de fapt, în Cratylos, diferitele aspecte ale zeului chiar daca mai încolo îi va deforma si tortura numele pentru a-l face sa corespunda cu ideea. La Cornutus, aceleasi etimo­logii capata o valoare noua.

Apolo este mai întîi "cel care dezleaga", "cel care spala" ²⁷ explica Socrate. Apolo prezideaza ansamblul purificarilor

(catharsis), atît al celor care curata petele sufletului, cît si al celor care dezinfecteaza corpul; al curatirilor potrivit medicinii (este un zeu vindecator) si al celor prescrise de man-tica: fumegari cu sulf, bai, stropiri cu apa lustrala ²⁸. si totusi unii se temeau de numele sau ca si cum ar fi avut o semnificatie teribila, spusese Socrate putin mai sus: era o. aluzie clara la cei care-l socoteau pe zeu drept autorul mortilor subite, drept cel care "face sa piara" ²⁹.

Lui Cornutus, Apolo-soare îi apare sub dublul aspect de vindecator si distrugator: "el ne elibereaza³⁰ de boli si le îndeparteaza de noi"³¹ purificînd aerul³²; uneori însa el pare sa corupa atmosfera si sa provoace epidemiile de ciuma, ca în Iliada³³. Apolo-soare este distrugator la scara cos­mica³⁴: el tinde fara ragaz sa transforme umezeala în aburi calzi, lucru care pericliteaza echilibrul lumii, alterînd propor­tiile dintre umed si uscat, cald si rece³⁵.

A doua functie apollinica era, dupa Socrate în Cra­tylos, arta divinatorie, mantica: Apolo este zeul veridic, fara duplicitate, aploun, cum era numit în dialectul tesa-lian³⁶, însemnînd "simplu", dupa Platon.

Nu este însa soarele marea lumina a lumii, cel care trans­forma tenebrele în limpezime ?³⁷

Tot dupa Socrate, Apolo mai este înca si "cel care nime­reste totdeauna (la tinta)" ³⁸. Aceasta denumire se refera la stiinta tragerii cu arcul: zeul este întotdeauna stapîn pe loviturile sale ³⁹.

Sagetile devin la Cornutus razele astrului si semnifica "azvîrlirea în departare a razelor" ⁴°.

A patra functie a zeului, dupa Cratylos, este de a supra­veghea arta muzicala. El este cel care asigura în acelasi timp armonia cântecului si acordul miscarilor sau revo­lutiilor astronomice ⁴¹.

Or, soarele, dupa spusele lui Cornutus, joaca în univers întocmai rolul zeului cu cithara: "el atinge în cadenta" (ca pe tot atîtea corzi) fiecare parte a lumii, le armonizeaza atît de bine încît nu percepem în ansamblul lor nici cel mai mic dezacord; are grija ca anotimpurile sa se succeada într-un ritm perfect; alcatuieste din glasurile fiintelor vii ca si din zgomotele naturii o melodie divina ⁴².

Este vizibil efortul de adaptare a stoicismului. El este cu atît mai evident cu cît comentariile din Cratylos, dupa

care se rinduiesc cele ale Teologiei lui Cornutus, nu dau ni­ciodata impresia ca sub numele lui Apolo s-ar ascunde soarele. Totusi în vremea lui Platon exista deja tendinta identificarii lor, asa cum dovedesc textele citate mai sus.

si nu numai numele de Apollon, ci si toate epitetele cu care îl saluta Ilomer au trebuit sfirtecate pentru a le face sa se potriveasca noii personalitati a zeului. Heraclit retorul consacra un întreg capitol acestor epitete sau porecle ale lui Apolo, pentru a constata ca toate i se potrivesc de minune soarelui, ca o haina croita pe masura.

Phoibos, este "Stralucitorul", Hecaergos e "cel care lu­creaza la distanta" si distribuie de sus pamîntului caldura si frigul; Lykegenes nu înseamna "cel nascut în Lycia", cum crede poporul nestiutor, ci desemneaza pe "autorul luminii matinale" sau al anului ^& a carui durata o regleaza; Apolo nu se numeste si Chrysaor pentru ca poarta o sabie de aur, ci pentru ca "vezi (o lumina de) aur" atunci cind contempli soarele, mai ales la rasarit⁴⁴.

IV. Apolo si ciuma din Iliada

Sa ne întoarcem acum la Apolo din primul clnt al Iliadei ca sa vedem cum se pot potrivi sagetile sale, care ucid mai întîi cîini si catîri, apoi razboinici cu sutele, cu actiunea uneori raufacatoare a razelor soarelui.

Acest pasaj avea nevoie sa fie "vindecat" si aparat îm­potriva relei vointe a dusmanilor lui Homer. Mai cu seama Zoii sublinia inconsecventa lui Apolo, care ar fi trebuit sa pedepseasca pe vinovatul cel mare, care era si seful, Agamemnon, si în loc de aceasta loveste în multimea ano­nima a ostasilor si chiar si In cei care sfatuisera sa fie redata Chryseis. Mai mult chiar, el masacreaza cu brutalitate ca­tîri si clini, sarmane dobitoace care nu aveau nici o legatura cu aceasta chestiune! ⁴⁵

Se putea raspunde, desigur, ca zeul, în marea sa buna­tate, loveste mai întîi în animale în chip de avertisment: nu vrea sa-i extermine pe greci, ci vrea sa le dea doar o lectie ⁴⁶.

Dar daca se admitea ca Apolo desemna soarele, avocatii apararii aveau la dispozitie o solutie "mai filosofica", cum

spune scoliastul ⁴⁷. Este vorba de o epidemie de ciuma (cu-vîntul se afla chiar la Homer), iar epidemiile de ciuma sînt provocate de caldura excesiva a soarelui: pe timp de ar­sita, focul solar ridica din sol aburi nesanatosi, care otravesc atmosfera, obosesc trupul, provoaca morti rapide si nepre­vazute ⁴⁸.

Homer atribuie pe buna dreptate epidemia zeului solar ⁴⁹. Tabara grecilor era instalata într-o vale ca un lighean, pe un teren mlastinos, asa ca nu e de mirare ca au fost deci­mati de ciuma ⁶°.

Admitînd aceasta teza se pot explica foarte bine doua particularitati bizare ale comportamentului lui Apolo. Mai întîi zeul înainteaza "aidoma noptii" (versul 47), deoarece pe timp de ciuma aerul este tulbure, întunecat, ca si cum ar fi acoperit cu un val negru. Apoi arcasul se opreste "departe" de navele aheilor, ca sa-si azvîrle sagetile (versul 48). Un arcas adevarat s-ar fi apropiat cît mai mult de tinta; razele pestilentiale dimpotriva vin de foarte departe^B1.

Nu este de mirare ca patrupedele mor înaintea oamenilor, acesta este un lucru curent în caz de epidemie. Experienta l-a constatat în repetate rînduri, iar stiinta medicala da si explicatii: pe de o parte, animalele manînca fara retinere, "pîna cînd îsi umfla burta sa crape"; pe de alta parte ele respira în straturile cele mai joase ale atmosferei, primind astfel direct toate exalatiile nesanatoase ⁵².

Motivele date de scolii sînt putin diferite si deriva, fara îndoiala, din alta sursa decît Heraclit⁵³. Animalele sînt în general mai sensibile decît omul ⁵⁴, dar cîinii si catîrii au motive speciale de a sucomba epidemiilor: unii sînt tot timpul cu nasul în pamînt, adulmecînd; ceilalti sînt hibrizi, specie foarte fragila ⁵⁵.

Flagelul înceteaza dupa noua zile: "Vreme de noua zile ploaie de sageti cazu peste ostire". Iar un lucru des constatat de medicina, este ca ziua critica în boli este o zi impara ⁵⁶.

într-a zecea zi, Ahile stabileste natura raului: de ce el mai degraba decît Ulise sau Nestor? Pentru ca se pricepea la medicina, fusese doar elevul lui Cheiron, "cel mai drept centaur" ⁵⁷, care avusese, se zicea, legaturi cu Asklepios. Ahile convoaca adunarea: Zeita Hera cea-cu-albe-brate... trimise în taina inimii lui Ahile gîndul întelept (vers. 55-56).

Aceasta alegorie arata cum a putut stabili Ahile diagnos­ticul: aerul (Hera), tulburat si întunecat timp de noua zile si-a recapatat în a zecea zi luminozitatea sa obisnuita (bra­tele albe), ceea ce a permis lui Ahile sa descopere originea raului, si sa incrimineze atmosfera viciata din zilele pre­cedente ⁵⁸.

Viata si poezia lui Homer a lui Pseudo-Plutarh se întîl-neste pe aceasta tema, dar pe o cale ocolita, cu Heraclit si cu scoliile ea afla în pasajul despre ciuma o dovada ca Homer cunostea bine medicina, mai ales acea parte care se numea "semiologie", sau studiu al semnelor, al simp-tomelor (ea conduce la "etiologie" sau descoperire a cauzelor). Homer nu se însala atribuind bolile lui Apolo, care pare a fi, spune autorul, nu fara nuante, totuna cu soarele". Ano­timpurile si temperatura sînt reglate de soare, or bolile sînt provocate de o temperatura anormala, fie prea rece fie prea calda⁵⁹. Homer stie din experienta ca rasaritul Cîinelui inaugureaza o perioada funesta, cînd zilele sînt fierbinti si febrele se înmultesc⁶⁰.

Dealtfel Homer asaza, într-un fel general, sanatatea barbatilor sub protectia lui Apolo, iar pe cea a femeilor sub cea a Artemidei, umeda luna: aceasta pentru ca sexul bar­batesc are o natura "mai calda". Apolo l-a facut pe Te-lemah un baiat atît de frumos. Artemis le-a crescut pe fetele lui Tyndaros. Tot sagetile, adica razele lui Apolo si ale Ar­temidei sînt cele care provoaca, la Homer, mortile subite: fiii Niobei cad strapunsi de sagetile lui Apolo, fiicele sale de cele ale Artemidei⁶¹.

Toate aceste consideratii destul de tehnice despre ciuma din Iliada, despre cauzele bolilor, despre zilele critice, despre fragilitatea catîrilor si toate celelalte, par sa provina din surse medicale.

Se stie ca primii medici greci iesisera din scoala pitago­reica. Cel mai vestit dintre ei, adevaratul parinte al stiintei medicale, a fost Alcmeon din Crotona (catre 500), caruia Empedocle îi datoreaza fara îndoiala mult. Putinele lucruri pe care le stim despre acest genial precursor îngaduie unele

apropieri interesante între ideile sale si cele pe care le-am întîlnit aici. El considera excesul de caldura si de frig drept una dintre cauzele bolii⁶². S-a ocupat de semeni si de cazul catîrilor si catîrcelor⁸³.

Un alt medic din scoala siciliana, Acron, mort dupa 430, a fost însarcinat cu purificarea Atenei dupa o epidemie. El atribuia o mare influenta aerului si pentru a-l asana, aprinsese mari focuri în piete.⁰⁴

Toate acestea nu sînt decil presupuneri, dar nu trebuie sa fim surprinsi daca dezvoltarile lui Heraclit sau Pseudo-Plutarh ar putea decurge, prin numerosi intermediari, din aceste îndepartate surse de idei. în acest domeniu al exe­gezei lui Homer a domnit cel mai mare conservatorism, solutiile trecînd din mîna în mîna si crescînd ca bulgarele de zapada; noi aporturi se adauga masei, dar nimic din ce se cîstigase de generatiile precedente nu este parasit.

Acest episod al ciumei este intim legat de identificarea lui Apolo cu soarele: tot asa cum mistica pitagoriciana pare a fi la originea identificarii Apollon-soare, medicina scolii a putut sa se ocupe în mod special de ciuma din cîntul I.

Pe de alta parte, pe timpul primei sofistici s-a cautat cu cea mai mare ardoare originea tuturor stiintelor la Homer: reactia viguroasa a lui Platon împotriva acestei manii do­vedeste cît era de raspîndita. S-ar putea crede de asemeni ca ciuma din Atena din 428 a reactualizat tot ce spusese Homer despre teribilul flagel.

Nu în aceasta epoca identifica Metrodor din Lampsacos ps Apolo cu bila? Asa cum stim, scoala medicala care se inspira din biologia lui Anaxagora atribuia bolile acute unui exces de bila. Pentru Metrodoros, cauza naturala a ciumei homerice era un fel de "dispozitie pacatoasa" °⁵. Sagetile lui Apolo nu aveau alt sens în ochii sai.

Era oare o replica la tezele pitagoriciene ? O replica data lui Apollon devenit soare ? Teoriei medicale a pitagoreicilor, care punea bolile pe seama exceselor de caldura si de frig? Dar daca pitagoreicii nft au luat direct parte la disputa din jurul lui Homer, mesterii spacialisti în alegorii fizice, pitagorizînd în acest punct precis (asa cum vedem la He­raclit retorul), au încrucisat spadele cu anaxagoreenii. Pro­blema era pusa si discutata în jurul anului 430.

Exegeza medicala a lui Metrodor nu a avut viitor. în-cepînd cu stoicii si mai ales cu neoplatonicii din Alexandria, ecuatia Apolo=soare era atît de obisnuit admisa, încît comen­tatorii homerici nici nu-si mai puteau imagina ca putea fi altfel: aceasta este, fara îndoiala, cauza uitarii complete în care a cazut solutia lui Metrodor.

O data cu victoria doctrinelor iraniene si a mithrais-mului, în timpul imperiului, zeul-soare, tot mai cople­sitor, va gasi numeroase ipostaze în panteonul grec sau egiptean.

Porphirius cunoaste nu mai putin de opt divinitati ⁶⁶ ale caror nume evocau aspecte diferite ale soarelui: Apolo, Herakles, Asklepios, Dionysos, Horus, Serapis, Pluto, Cerber⁶⁷.

Stoicii au deschis larg poarta acestui sincretism, consa-crînd un zeu unic, "o singura si aceeasi putere, purtînd nume diverse în functie de oficiile religioase" ⁶⁸. Cleanthes, mai ales, punînd soarele ca "rector" si gîndire a lumii, centru activ din care iradiaza focul sau suflul divin de care e patruns universul, nu mai face decît o distinctie logica între Apolo, Dionysos, Heracles, aspecte sau roluri diverse ale aceleiasi realitati⁶⁹.

V. Artemis si luna

Artemis, sora geamana a lui Apolo, are o soarta asema­natoare cu cea a fratelui sau. Ea este identificata în exegeza alegorica, cu celalalt astru luminator, luna.

Trebuie sa mentionam ca pentru greci, spre deosebire de alte popoare ⁷°, soarele este barbat si luna femeie. Am vazut, în Viata si poezia lui Homer, ce corelatie se stabilea între soare, si barbat si între luna si femeie, raport stabilit de asemeni în numeroase mitologii ale popoarelor primitive⁷¹.

în poemele homerice, Artemis joaca un rol destul de sters. Ea este totusi prezenta la marea batalie a zeilor din cîntul XX al Iliadei. Poetul o opune Herei, deoarece dupa exegeza traditionala, luna "taie aerul" în cursul revolutiei sale, cum arata de altfel chiar numele sau.⁷² Scolia din Veneius B la Iliada, XX, 67, care da un rezumat general al exegezei fizice⁷³, conchide spunînd ca acest gen de exegeza este foarte vechi, el urcînd pina la Theagenes din Rhegium catre 525 î.e.n.

Poate ca nu âVem dreptul sa explicitâm prea mult aceasta marturie, care pare sa vizeze principiul si nu detaliile.

Heraclit retorul face cîteva precizari în legatura cu aceasta lupta între aer si luna si mai ales în legatura cu înfrîngerea lunii care, dupa parerea sa, era previzibila: "Aerul este abundent si raspîndit în tot spatiul; luna este mult mai mica si în permanenta umbrita de vicisitudinile atmosferei; uneori eclipsele, alteori ceata sau norii îi intercepteaza lumina" ⁷ⁱ.

Eustathius aduce unele completari: pe cîta vreme cal­dura soarelui, explica el, reuseste sa împrastie vaporii umezi din aer, luna este neputincioasa împotriva lor: ea nu reuseste sa învinga rezistenta aerului, sa-i impuna lumina sa, decît noaptea. De aceea poetul o face complice a Artemidei pe Leto, noaptea, care aduna sagetile Arcasei⁷⁵ cazute din tolba si împrastiate pe pamînt⁷⁶.

Raporturile Hera-aer, Zeus-eter, Proteu-materie sînt inse­parabile de exegeza homerica: nu se poate concepe o Hera-aer decît prin referinta la miturile Iliadei.

Nu putem spune cu siguranta acelasi lucru si despre Apolo-soare. Contributia exegetilor lui Homer la aceasta identificare este mult mai putin sigura. Ei au putut-o primi din afara, mai exact, asa cum am presupune, din mediile pitagoreice.

Apolo nu este în Iliada un zeu de prim plan, fiind si un zeu ostil aheilor. Nu ar fi fost în firea lucrurilor ca home-rizantii sa-l ridice la rangul de zeu suprem.

In istoria religioasa a grecilor, Apolo pune stapînire, oarecum prin violenta, pe tronul tatalui sau Zeus. In exe­geza alegorica, soarele ia locul eterului. Este o regresiune: eterul impalpabil si îndepartat al primilor fizicieni avea un anumit caracter, dind despre lume o explicatie aproape me­tafizica. El este înlocuit cu soarele material, bulgarele de foc vizibil în care religiosul Cleanthes adora pe marele stapîn al universului...

Stoicii au reusit sa impuna atît de bine imaginea arca­sului Apolo azvîrlind razele solare, încît astazi o privim fara nici o surpriza. Tot asa învatam în mitologiile noastre scolare, fara sa ne miram cîtusi de putin, ca Diana si luna erau una si aceeasi persoana.

Or, trebuie sa ne dam seama bine ca aceste adevaruri nu erau mai bine stabilite pe vremea lui Cleanthes. decît identitatea dintre Zeus si eter, Ilera si aer. Ele s-au impus definitiv, deoarece au primit sprijinul credintelor religioase si nu pentru ca erau, mai mult decît celelalte, expresii ale adevarului. Mithra l-a ajutat pa Apolo (care se preta de altfel destul de bine) sa devina sau cel putin sa ramîna soarele, în timp ce nici o zeita, traind printr-un cult, nu a venit în ajutorul Herei pentru ca ea sa ramîna aerul.