ARMONII PITAGOREICE

ARMONII PITAGOREICE. MUZICĂ sI SIRENE

Print decazut, sufletul nu trebuie sa se resemneze cu conditia sa, nici sa coboare la rangul acelui paria cu care s-a unit. El trebuie sa se separe, sa se smulga de el prin asceza, care e o moarte, deci o eliberare anticipata. Dupa Platon, sufletul nu trebuie lasat sa se raspîndeasca în tot corpul, ci trebuie adunat, condensat luptînd împotriva placerilor si pasiunilor ¹. (Micii vor sa întareasca în suflet elementul divin si sa-l omoare pe cel titanic - trista mostenire a sta-mosilor nostri Titani, ucigasii lui Dionysos Zagreus: veselia serbarilor bahice, a dansurilor si a corurilor, delirul si entu­ziasmul sînt mijloacele de a ajunge aici. Pitagoreicii propova-duiau abstinenta si vegetarianismul precum si o mie de rituri diverse: însa marele remediu pentru a smulge sufletul din murdaria materiei este muzica ².

Muzica ocupa centrul vietii pitagoreice. Ea este în acelasi timp obiect de meditatie pentru spirit si sacrament de puri­tate pentru suflet. Sora cu astronomia, muzica regleaza mersul, ordinea si concertul planetelor. Ea însasi se rezuma la legile simple ale matematicii: patru cifre, tetraktys, sînt deajuns pentru a traduce acordurile lirei ca si armonia sferei si dau cheia naturii vesnice.

Pitagoreii au aratat o fervoare atît de mare pentru mu­zica încît aceasta a devenit aproape apanajul sectei. Insa dupa autorul Vietii si poeziei lui Homer ei nu au facut altceva decît s 20220n136u 59; urmeze un drum gata trasat; Homer, "înaintea lor", se ocupase de muzica, de efectele sale fericite, de locul impor­tant pa care trebuie sa-l ocupe în viata ³.

I. Muzica umana si armonia sufletului

Remarcabilele efecte ale muzicii asupra sufletelor nu au nimic surprinzator: sufletul este el însusi un soi de muzica,

un acord, rezultanta armonioasa a principiilor care îl alca­tuiesc. Ca o lira cu corzile prea întinse sau prea slabite, sufletul este uneori în disonanta. Armonia sa se va restabili prin armoniile muzicale ce-i vor fi infuzate din exterior, în virtutea marelui principiu al simpatiei⁴. Numeroase sînt ritmurile si melodiile, numeroase de asemenea dereglarile sau pasiunile sufletului. Pentru fiecare dezacord al sufletu­lui trebuie determinat ritmul sau melodia potrivita care vindeca raul. Este o stiinta complexa⁵: Homer i-a cunoscut cel putin marile principii⁶.

Cel mai autentic dintre eroii sai, Ahile, retras în baraca sa îsi petrecea timpul cîntînd la cithara: cei trei soli ai aheilor îl surprind cîntînd la "phorminx" - un frumos phorminx cu bara de argint, ales dintre prazi la jefuirea cetatii lui Eetion ⁷. Cînta oare pentru a-si compune o atitu­dine, pentru a simula un total dezinteres pentru nenorocirile grecilor ? Nu. Inima sa e plina de tristete în urma jignirii aduse de Agamemnon si a plecarii lui Briseis, iar muzica îi usureaza suferinta ⁸. Inima sa este agitata si muzica îi cal­meaza mînia, sau dupa vorba mai expresiva a lui Plutarh, o "înmoaie" "coeînd-o" ⁹ asa cum face soarele cu un fruct verde si dur.

Muzica nu este doar un calmant: ea stirneste în suflet sentimentele cele mai diverse, dupa calitatea sa. Pentru Plutarh nu exista îndoiala ca Ahile, îndepartat pentru un timp de cîmpul de batalie, "îsi mentinea curajul treaz cu ajutorul celor mai frumoase melodii". Ahile cînta desigur, pentru a-si întretine curaiul, ispravile eroilor vîrstei prece­dente ^l0

Aceasta era ideea pe care si-o faceau pitagoreicii despre muzica: remediu sau întaritor pentru inima. lamblichos ne spune ca secta utiliza unele melodii pentru a lupta împotriva tristetii, altele împotriva descurajarii, altele împotriva mîftîei. Erau adevarate cure muzicale pentru "redresarea" sufletelor si se recurgea pentru aceste cure la "texte alese din Homer si Ilesiod" ⁿ.

lamblichos raporteaza la acest subiect anecdota bine cunoscuta ¹² despre Pitagora potolind furia unui tînar îndragostit, gelos si beat, care se ducea sa dea foc casei frumoasei sale: un flautist din vecini este invitat de Pitagora sa schimbe melodia, sa lase modul frigian pentru cel spon-

daic. Tînarul apucat, asemenea unei fiare îmbllnzite si fer­mecate, se întoarce acasa linistit ¹³.

Empedocles ar fi realizat si el o isprava similara asupra unui tînar nebun de durere si gata sa-l omoare pa judecatorul care-i condamnase tatal la moarte. Insa Empadocles îsi potrivise cuvintele la situatie: îi cînta nepenthes-vX acom-paniindu-se cu lira ¹⁴. Acest pasaj din Odiseea vorbeste de virtutile linistitoare ale elixirului turnat de Elena convivilor sai - elixir capabil sa înveseleasca chiar si inimile "celor care îsi pierdusera tatal si mama" ¹⁵. Tlnarul furios tocmai îsi pierduse tatal ... ¹⁶.

Versurile despre nepenthes trebuiau sa actioneze ca o for­mula magica: scoase din context ele apareau aproape în felul acesta: "nici durere, nici mînie, uitarea tuturor neca­zurilor". Simpla evocare, îmbracata în muzica, a efectelor drogului, are puterea drogului însusi: este o chestiune de sugestie.

Empedocles a luat din aceasta culegere de "pagini alese" din Homer, una din formulele contra durerii ^ll.

Se poate vedea din acest exemplu ce reprezentau culegerile homerice (sau hesiodice) în uz la pitagoreici, de care vorbea Iamblichos cîteva rin duri mai sus ¹⁸: nu "bucati alese" în maniera moderna, nici un fel de Homer expurgat de pasajele scabroase ¹⁹; ci pur si simplu culegeri de formule incanta-torii menite sa restabileasca echilibrul sufletului compromis de o astfel de "pasiune". Melodiilor le trebuiau cuvinte si acestea erau luate din biblia homerica sau din Hesiod.

A lupta împotriva pasiunilor prin farmecele muzicii, a reface prin muzica armonia pierduta a sufletului, ce nobila încredere în eficacitatea artei si a poeziei! Este destul de firesc ca aceasta cathartica sa oscileze spre magie ²° (de altfel unde începe magia în acest domeniu? Fermecarea unui sarpe este sau nu o operatie magica? Astfel, la origini, ea de­curge din conceptii magice si animiste ²¹). Pentru primitiv, pa­siunea se asemana cu o boala: este o furtuna care ravaseste lu­mea interioara, tulbura respiratia, circulatia sîngelui, functio­narea organelor; aceasta poate merge pîna la paralizia totala a ratiunii, pîna la nebunie, boala suprema a sufletelor²².

Anticii au pastrat aceasta viziune a lucrurilor: retorul Aristide Quintilian ²³ gaseste urmele acestei conceptii în vocabularul homeric. Femeia lui Proetos, divina Anteia,

ajunge "nebuna" dupa frumosul erou Bellerophon²⁴. La moartea fiului sau Ascalophos, Ares este "nebun de durere"²⁵. De altminteri nici noi nu vorbim altfel, însa cu timpul forta cuvintelor se evapora.

Nu toate genurile de muzica sînt la fel de apte sa purifice sufletul, sa-i permita sa-si recucereasca integritatea. Mitul \ictoriei lui Apollon asupra lui Marsyas condamna deja flautul în profitul lirei: aceasta din urma este un instrument divin, care transporta sufletele spre cer, celalalt excita pasi­unile impure ²⁶. Pitagora, dupa cît spune Iamblichos, con­damna si el flautul: afla în el ceva insolent si popular ²⁷.

Homer a dat exemplul preferintei pentru lira, instrument nobil. Scoliile subliniaza acest lucru ²⁸ si de asemenea comen-tptorul lui Phaidan, Olympiodoros²⁹: "Poetul atribuie peste tot flautul troienilor, nicaieri grecilor: el împiedica vorbirea si chiar ascultarea; el se opune, de o maniera gene­rala, oricarei activitati intelectuale". Alcibiade era de aceasta parere ³⁰.

Lira, cel putin lira cu sapte corzi, imita armonia sferelor. Ea se arata ca un element de legatura între muzica de aici si cea a planetelor. Ea încînta sufletul în extaz, îi trezeste nostalgia eterului, îi da un prim gust al melodiilor celeste³¹.

II. Suîletele desprinse si cîntecul Sirenelor

Aceeasi muzica ce calma sufletul ps pamînt îl va ajuta, în cursul marii calatorii, sa ajunga în Insulele Preafericiti­lor: muzica sferelor, pe care poetul a numit-o "cîntecul Sirenelor..."

Sfera stelelor fixe si sferele stelelor "ratacitoare", emit rostogolindu-se prin eter, sunetele cele mai melodioase ce se pot închipui. Aceasta armonie este prea îndepartata pentru a ajunge pîna la pamînt: doar un Pitagora o putea auzi, în extaz, în noptile limpezi ale Italiei³².

Privilegiul de care se bucura Pitagora nu ne surprinde: doar el nu era un om, ci un zeu întrupat provizoriu pentru a-i ajuta pa oameni, Apollon însusi³³. si stim ca Apollon prezideaza tocmai armonia sferelor: Soarele conduce corul planetelor, asa cum miticul zeu cu cithara conduce în Olimp dansul Muzelor³⁴.

Sufletele despartite de trupuri care ratacesc în spatiu - se stie ca aerul este plin do suflete ³⁵ - nestiind, ca Ulisolo homeric

"nici locul de unde vine vînlul de nord, nici de unde vine aurora" nici "pe unde coboara sub pamînt soarele color vii" ^2B, vor auzi aceasta armonie celesta care îi atrage si îi antreneaza în marea hora cosmica.

Insa armonia sferelor, este cîntecul Sirenelor homerice. .. Ulise si echipajul sau sînt sufletele. Iata un nou mister supus meditatiei noastre.

Circe îl previne pe Uîise:

întîi si întîi sosi-vei la Sireno, ace'c ce ademenesc pe oameni, pe toti care s-apropio de ele. Oricine aproape merge fara stire si cîntecul Sirenelor aude-napoi acasa nu se mai întoarce si nu-si mai vede pruncii si femeia, e dus, nenorocit pe totdeauna, ca-l farmeca sirenele cu viersul rasunator, de unde-ntr-o livada stau ele-ntre mormane de osaminte, de trupuri moarte putrede de oameni³⁷.

Cele doua sirene homerice (caci sînt numai doua, remarca o scolie^3S, deoarece poetul pune numele lor la dual) oscileaza între doi poli, în exegeza morala: în acelasi timp fermeca­toare si redutabile, ele întrupeaza rînd pe rînd placerile josnice care pierd sufletul si nobila atractie a poeziei sau betia cunoasterii.

Dar iata ca Platon, sporindu-le numarul la opt le trans­fera din livada lor oceanica în cimpia stelelor, pentru ca ele prezideaza rotatia sferelor si muzica lumii. Er Pamfi-lianul le-a vazut si le-a auzit:

Pe circumferinta fiecarui cerc sta cîte o Sirena care se roteste odata cu el, scotînd nota ei proprie, tonul sau, astfel ca aceste voci reunite, opt la numar, compun un unic acord³⁹.

Pitagoreicii sînt cei care au avut ideea grandioasa de a pune stelele sa cînte si de a simboliza aceasta armonie prin cîntecul Sirenelor.

Este cu neputinta ca astfel de mase rostogolindu-se prin eter sa nu emita sunete; nu e posibil ca aceste sunete sa nu formeze o savanta armonie⁴⁰.

"Matematicienii" scolii calculasera intervalele acestor acorduri, cu o precizie si- o logica pe atît de riguroasa pe

cît erau de fanteziste datele de pornire: calcule analoge cu cele din Timaios despre sufletul lumii.

Intervalele de ton si semiton care disting notele emise de catre diversele sfere se pot reduce în definitiv la cifre, la fractii, asa cum sunetele muzicii terestre se pot enunta matematic: 2/1 exprima octava, 3/2 quinta, 4/3 quarta. Astfel 1, 2, 3, 4 - primele patru numere, a caror suma este 10 - sînt deajuns pentru a exprima secretul armoniei su­netelor si lumilor ⁴¹. Primele patru numere sau tetraktys sînt "sursa naturii vesnice", "radacina" ultima a lucrurilor ⁴². Aceasta este marea revelatie facuta omenirii de catre Pita-gora, creatorul stiintei matematice si muzicale.

Insa Pitagora si Apolo sînt unul si acelasi; si cum sa-l definim pa Apolo, zeul unic⁴³? El este armonia universului si în acelasi timp vocea oracolului delfic⁴⁴. Oracolul, te­traktys, armonie, Sirene, toate acestea se cheama si se con­funda, "într-o misterioasa si profunda unitate".

Discipolii lui Pitagora care nu aveau destula cultura, gust sau ragaz pantru a urmari în amanunt aceste speculatii, "acousmaticile", se multumeau cu o formula în care se afla rezumat psntru ei esentialul, concluziile: "Gs este oracolul de la Delfi?". si raspunsul p? care-l dadea catehismul lor suna "Este tetraktys adica armonia, în care se afla Sirenele" ⁴⁵.

Oare Sirenele lui Platon si Pitagora, care se rotesc si cînta cu planetele, provin tot de la Homer?

Traditiile privind Sirenele sînt complexe. In cele mai vechi credinte, sînt sufletele mortilor, care zboara în jurul mormintelor, "cautînd sa-i atraga pj oameni pentru a-i transforma în prada lor" ⁴⁸. Sirenele din Odiseea au pastrat acest asp3ct redutabil: însa frumusetea plina de vraja a gla­sului lor face sa se uite aproaps cruzimea lor de vampiri, de demoni sîngerosi.

Sirenele s-au transformat apoi în divinitati htoniene, mai tîrziu aeriene, care calauzesc sufletele spre Hades, ames-tecîndu-si p Ungerile armonioase cu lamentatiile celor ce-si jelesc mortii ⁴⁷.

Deoarece Homer facuse din ele niste muziciene fara pe­reche, pitagoreicii s-au gîndit la Sirene pentru a întrupa armonia sferelor ⁴⁸, si psntru ca Sirenele erau demoni con­ducatori de suflete, se socotea ca armonia sferelor atragea sufletele ratacitoare prin spatiu dupa moarte⁴⁹.

Sîntem informati asupra acestor lucruri gratie iui Plutarh.

Intr-una din ale sale Conversatii de masa, o mica lume de eruditi discuta despre numarul Muzelor⁵⁰. si de la Muze ajung firesc la Sirene: rolul atribuit de catre Platon aces­tora din urma în mitul lui Er, trebuia sa revina în mod normal Muzelor, estima psripateticianul Menephylos⁵¹. Sirenele într-adevar, sînt foarte putin "umane" (sa ne gîndim la mîn-catoarele de oameni din Odiseea /) si prea putin bune.

însa Ammonius Platonicianul ne va explica de ce Si­renele nu sînt deloc deplasate în rolul de muziciene ceresti. Trebuie sa stim sa întelegem mitul lui Homer:

Sirenele nu trebuie sa ne sperie, spune Ammonius, nu este o po­veste care trebuie luata ca atare. Homer a vrut si el sa subli­nieze, cu dreptate, puterea muzicii lor. Nu este o muzica inu­mana si sanguinara: dupa cum ni se pare, ea inculca sufletelor care de aici pleaca dincolo, si care ramîn ratacitoare si dupa moarte, dragostea pentru lucrurile ceresti si divine, uitarea lucrurilor muritoare, le apuca si Io antreneaza, tinîndu-le sub farmecul lor. Minate de placere ele urmeaza pe Sirene si se rotesc împreuna cu ele ⁵².

Nu avem aici, subliniaza Gumont⁵³, decît o schema de exegeza: mitul era prea divin pentru a nu fi suscitat cele mai largi dezvoltari. Sa încercam cu prudenta sa-i indicam cel putin directiile.

Dupa moarte, sufletele "ramîn ratacitoare": ele gasesc cu greu drumul patriei lor; ca Uliso si echipajul sau, ele ratacesc, nesigure de drum, întimpinînd mii de piedici. Oceanul do aer tulbure care se întinde între pamînt si luna este agitat de miscari mai mari decît marile odiseene. Sînt mai întîi pasiunile sufletului, dorintele sale care îl trag cu toata greutatea lor spre painînt: el risca în fiecare clipa sa fia înecat de valul reîncarnarilor. Demoni fiorosi, care bîntuie în cautarea fumului sacrificiilor, îl ating în trecere. Fara sa socotim fulgerele, trasnetele, vinturile, grindina, uraganele: este regiunea "meteorilor" ⁵⁴.

Oricare ar fi capatul calatoriei, fie ca asezam Gimpiile Elizee în sfera lunii, ca Sylla al lui Plutarh, sau în Calea Lactee, în zodiac sau în sfera astrelor, pitagoreicii si plalo-

nicienii erau de acord sa ne zugraveasca în culorile cele mai neigfe aceasta traversare a sufletelor, cel putin de la pamint la luna. Fluviile infernale ale Odiseei'"⁵: Ahercn, Pyriphle-■;:ton, Gocyt, Styx, care la Platon sîut curente de lava sau de apa otravita si care rostogolesc barcile sufletelor ⁵⁶, aceste fluvii se situeaza, în realitate, în atmosfera⁵⁷. Sufletele sînt supuse unor încercari la fel de grele ca si ale eroului Odiseei, atunci cîr.d trec "de aici dincolo", cum spune Ammonius.

Sirenele le toarna "uitarea lucrurilor muritoare". Adica uitarea acelei vieti legate doar de trup, care era un rau, o dureroasa încercare, o adevarata stare de moarte, în ciuda aparentelor ⁵⁸. Sufletul eliberat nu mai trebuie sa se gîndeasca la ce a lasat aici pe pamînt: casa, copiii, sotia. . . si de aceea, zice Girce, oricine a auzit cintecul Sirenelor "înapoi acasa nu se mai întorcea si nu-si mai vedea pruncii si femeia" ^B9.

Mai intîi sufletul trebuie sa-si abandoneze materiei trupul neînsufletit. Trupul, în ceasul hotârit, se desparte de to­varasul sau înaripat: mai trebuie însa ca si suîleiul sa se desparta da el si sa nu-i ramîna atasat. Homer ne da tristul exemplu ai lui Patroclo. Gind sufletul sau "se desprinde (d.3 membre) si zboara spre Hades", îsi "piîngo amarnic soarta", cbzolat ds a parasi "puterea si tineretea" ^p0.

Sufletul eliberat nu mai trebuie sa se gîndeasea la trupul sau, sa nu mai doreasca un trup: o noua încarnare este cea raai mare nenorocire care îl poate lovi. înm aproape da Sirene, "tarmul este albit de oase si resturi omenesti intrate în putrefactie"⁶¹. Simbol al nimicirii fericite a acestui odios mormînt al sufletului.

Sirenele care pareau ostile si crude pentru oameni sînt, de fapt, cele mai bune prietene ale. sale si nu-i doresc decît binele: este adevarat ca realitatile lumii ideilor si sufletelor sînt opuse celor de aici. Mitul, va zice Produs, este tragedia eternitatii jucata în timp; pentru a obtine însa adevarul raporturilor trebuie sa inversam valorile °². Iata de ce aceasta exegeza a Sirenelor este cu totul diferita de exegeza rr orala traditionala: sirenele nu vor sa-l piarda pa Ulise decît pentru a-l salva.

Procurîndu-le "uitarea" lucrurilor de aici, sirenele inspira sufletelor "iubirea lucrurilor ceresti si divine", urmeaza Ammonius. </

Pentru sufletele legate de trup, muzica omeneasca linis­teste pasiunile si restabileste armonia; asupra sufletelor despartite de trup, muzica sferelor, mult mai sublima, trebuie sa exercite o cu totul alta actiune: ea le "încînta", literal­mente. Maruntele preocupari ale vietii în trup sînt uitate. Sa ne gîndim ce a fost pasiunea primilor oameni cînd Muzele (surorile Sirenelor, pe care le înlocuiesc adesea⁶³ la conducerea corului cosmic) au revelat muzica pe pamînt: în exaltarea lor, au uitat sa bea si sa manînce, au murit fara sa-si dea seama si au fost transformati în greieri - în greierii care cînta mereu, fara sa se gîndeasca la mîncare si la bautura! ⁶⁴.

Nu este de mirare ca sufletele, ametite de placere, "se lasa prinse de farmecul Sirenelor si le urmeaza in spatiu" ⁶⁵.

III. Sirenele si sufletul întrupat

De la drama cereasca sa trecem la mitul Sirenelor are doua fete.

drama «aminteasca:

Din aceasta muzica a sferelor, continua Ammonius, sau mai bine Plutarh, ajunge pîna la noi doar un ecou slab si confuz: este un apel catre suflete si o reamintire a lucrurilor din acel timp, prin glasul discursurilor-.. ^6S

Plutarh are acum în minte mitul din Phaidros, pe care îl va combina în mod savant cu cel al Sirenelor: cuplul Platon-Homer o stim, este cel mai bun atelaj care ne poate con­duce pîna la izvorul adevarului.

Pentru Platon, sufletul încarnat îsi reaminteste de ideile pe care le-a contemplat pe vremea cînd urma procesiunea zeilor în cer si urca pîna la locurile supraceresti. Aici pe pamînt vederea frumusetilor sensibile îi reaminteste aceasta frumusete ideala⁶⁷.

Insa sufletul îsi reaminteste si ascultând: "discursul" filosofiei - contemplatia personala sau lectiile maestrilor, adica "discursurile" lui Platon sau Homer - trezeste în el nostalgia muzicilor eterului.

Nu toate sufletele reactioneaza în acelasi fel la acest apel. Sufletul vulgar nu-i acorda nici o atentie. Doar sufletul înte­leptului este atent. La vederea frumusetii sensibile "îi cresc

aripile", cum îi spune Socrate lui Phaidros, îl cuprinde delirul dragostei: "este nerabdator sa zboare, însa nu poate înca"⁶⁸. Pe corabia lui Ulise lucrurile se petrec la fel: echipajul vîsleste constiincios, cu totul absorbit de prozaica sa treaba, cu dopuri de ceara în urechi. Ulise asculta cu fervoare, dorind sa-si rupa legaturile: "asa ziceau sirenele cu viersul fermeca­tor, iar eu aveam placerea sa tot ascult si ma rugam de oameni cu semne din sprîncene sa-mi dea drumul" ⁶⁹.

Dublu medalion care simbolizeaza atitudinea filosofului platonician si cea a neinitiatilor.

Cei mai multi, spune Plutarh, comentînd mitul homeric prin referinta tacita la Platon, cei mai multi au urechile acoperite si astupate nu de ceara, ci de carne si pasiuni. Cutare suflet, însa, de o mai buna natura, aude si îsi aminteste: si ceea ce simte sea­mana cu cea mai puternica dragoste: doreste, aspira si nu se poate smulge din trup" ^!0.

Ulise ascultîndu-le pe Sirene si melodia lor îmbatatoare, pîna la neliniste, Ulise aspirînd sa-si rupa legaturile pentru a se duce aproape de ele, este deci sufletul înteleptului, care doreste sa se desprinda de trupul sau pentru a ajunge în sferele ceresti, tara frumusetii si a armoniei vesnice. Iar \j matelotii care vîslesc fara sa auda nimic, sînt multimea, preocupata de grijile materiale, surda la apelurile do, sus ⁷¹.