ATACAREA SERBIEI
La 6 aprilie 1941, trupele
germane trec, simultan, frontierele Bulgariei, Ungariei si Germaniei, pentru a
ataca Iugoslavia, în dimineata aceleeasi zile fiind bombardat Belgradul. În
acest context Croatia se declara independenta, iar la 13 aprilie An 22422q1623w te Pavelic
este numit sef al noului stat creat. La 12 aprilie, armata germana intra în
Belgrad, iar la 16 aprilie, armata a II-a Jugoslava la Sarajevo.
Regele Petru al II-lea ajunge în Egipt, iar de aici la Londra. Teritoriul
Jugoslaviei este împartit între Germania,
Maresalul Antonescu a declarat lui Herman Neubacher, trimisul lui Hitler, ca
România nu are nici o pretentie teritoriala asupra Jugoslaviei si se opune,
categoric, ocuparii Banatului Jugoslav de catre Unguri. Cu toate ca decizia
cedarii a fost luata chiar de catre Hitler personal, ca si aceea a ocuparii Banatului
de catre unguri.
Maresalul Antonescu i-a spus lui Neubacher, în ziua de 6 aprilie 1941, în vila
lui de la Predeal: Va cer sa faceti cunoscut Führer-ului, în cel mai scurt timp
posibil, avertismentul urmator: daca trupe unguresti trebuie sa patrunda în
Banatul Jugoslav, eu nu voi ezita o singura secunda a patrunde cu trupele, la
rândul meu si a le combate. Hitler a revenit asupra propriului ordin, iar
Ungurii nu au intrat în
Legat de aceste evenimente, relatez un episod pe care l-am trait în acea
primavara. Locuiam, cu familia, în depoul Bucuresti Triaj, al carui sef era
tatal meu. În urma interventiilor Maresalului Antonescu, acesta obtine
aprobarea din partea Germaniei a repatrierii prizonierilor de origina româna,
luati de germani. Statul român a pus la dispozitie câteva trenuri cu vagoane de
marfa, al caror interior era amenajat cu paturi. Vagoanele erau împodobite cu
mici drapele tricolor si crengute de brad. Toate aceste garnituri mergeau spre
statia Triaj, trecând prin fata depoului. Le-am urmarit si am stat de vorba cu
acesti prizonieri, care mergeau spre Jugoslavia. Ceeace am remarcat, cu mai
putina placere, este faptul ca toti spuneau ca sunt români, dar putini rupeau
câteva cuvinte românesti si acelea stâlcite. Departe de ei constiinta ca
apartin aceluiasi neam.
Cu toata înfrângerea si capitularea Jugoslaviei, o mare parte din armata s-a
retras în munti, cu un imens material de razboi, unde au început sa se
organizeze rezistenta, care s-a polarizat în jurul a doi sefi. Primul -
generalul Mihailovici, ministru de razboi în guvernul jugoslav legal, refugiat
la Londra, împreuna cu regele. Era, deci reprezentantul guvernului oficial,
recunoscut de aliati si aflat sub protectia lor. Al doilea era secretarul
general al Partidului Comunist Jugoslav, Iosip Broz, devenit maresalul Tito.
Churchill avea misiune oficiala pe lânga generalul Mihailovici, iar mai târyiu
a luat contact si cu Tito, caruia, surprinzator, i-a acordat, cu prioritate
ajutorul militar. Demn de retinut disperarea exprimata de Mihailovici, într-o
scrisoare adresata unui ofiter american si consemnata de Agnes Chambrier, în
Les pienes crient (Editura Bernard Masset): Stii dumneata câte parasutari de
materiale de razboi primeste Tito, pe noapte? - Pâna la 60 de parasutari. Stii
dumneate câte am primit noi, în douasprezece luni? - În total 27 parasutari.
Ceva mai mult. În luna februarie generalul american Donovan a decis sa-mi
trimita o misiune importanta de 40 de americani, care era gata de a veni la
mine, de la Brindisi (Italia). În ultimul moment, un telefon de la Londra - la
Washington si misiunea a fost anulata. Ceva mai mult - continua Mihailovici -
la sfârsitul lui martie, Departamentul de Stat American a decis sa-mi trimita
imediat furnituri masive, în cadrul legii Pręt et bail. Când toate
preparativele erau gata, un telefon personal al lui Churchill, adresat lui
Roosevelt si furniturile sunt oprite, iar eu sunt abandonat. Am încheiat
citatul generalului Mihailovici. Citez, în continuare, pe Nicolae Baciu (Agonia
României): Dar Churchill a mers si mai departe, în promovarea maresalului Tito.
Rupând, din vara lui 1943 relatiile cu Mihailovici, el retrage întreaga misiune
britanica, de la cartierul general al acestuia si forteaza pe regele Petru al
II-lea sa-l recunoasca pe Tito... Iar mai încolo, Nicolae Baciu, consemneaza:
În capitularea fortelor germane din sud-estul Europei si a partizanilor lui
Ante Pavelici, Churchill, trebuia si putea sa stie ca o capitulare a armatelor
germane, facuta lui Tito, ca si aceea a croatilor lui Pavelici, vor întari mâna
fruntasului comunist, îi vor mari prestigiul si-l vor face seful suprem al
Jugoslaviei. De aceea ei ar fi trebuit sa accepte capitularea armatelor
germane, facuta englezilor, nu lui Tito. Armatele lui Ante Pavelici au reusit
sa ajunga în Austria, la Klagen Furt, unde - pline de sperante de supravietuire
- s-au predat armatelor britanice. Churchill le-a dezarmat si le-a predat lui
Tito. Rezultatul? - Baia de sânge de la Bleiberg, unde peste 70.000 de croati
au fost asasinati, fara nici un proces, si lichidarea a circa 300.000 pâna la
400.000 de jugoslavi, în operatia de reconciliere nationala. În finalul acestui
capitol, mai fac înca o mentiune: În 12 mai 1944, presedintele Roosevelt
trimite o scrisoare tânarului rege al Jugoslaviei, care începe cu Draga
Petrica, în care îi pomeneste, în termeni foarte amabili, sa-l destituie pe
generalul Draga Mihailovici (eroul rezistentei Jugoslave, contra nemtilor) si
sa-l înlocuiasca cu comunistul Broz - Tito, la ministerul de razboi (Mihail
Sturdza - România si sfârsitul Europei). Între 13 martie si 17 iulie 1946 au
loc, în Jugoslavia, evenimentele descrise mai jos de catre Mihail Sturdza, în
cartea România si sfârsitul Europei.
Comunistul Iosif Broz (Tito) sechestreaza si asasineaza pe generalul sârb Draga
Mihailovici. Tito, care ordonase sa se omoare mii de soldati de-ai lui
Mihailovici, fusese împins ca sef în Jugoslavia, de catre englezi si americani,
ascultatori la ordinele Puterilor anonime, care hotarâsera ca secera si ciocanul
trebuiau sa înlocuiasca crucea, în tari crestine de aproape doua mii de ani. Se
repeta cazul lui Koltchak (amiralul conducator al rezistentei armate a rusilor
albi n.n.), dar, de data aceasta, cu Churchill de partea asasinilor.
|