ATONISMUL. PERSPECTIVE MONOTEISTE

ATONISMUL. PERSPECTIVE MONOTEISTE

Credinta primordiala în existenta unei puteri sacre, care se întrupa în feluriti zei, a fost factorul important care i-a condus pe egipteni la un oarecare monoteism, în sensul religiilor de mântuire, care nu cred decât într-un singur Dumnezeu. Caci în cartile de întelepciune se poate afla extrem de des mentiunea de "zeu", fara precizarea despre care zeu este vorba, si aceasta chiar în cartile sapientiale din Imperiul Vechi. Iar în cartile sapientiale tardive se pomeneste mereu de "zeu", "zeul", fara a se adauga nici un nume, ceea ce este o marturie sigura de enoteism (închinarea la un singur zeu), daca nu chiar de monoteism. Amenofis al IV-lea, prin reforma sa a interzis tendintele de antropomorfizare si scrierea plurala a notiunii de zeu, lucru care argumenteaza, o data în plus, monoteismul instituit de faraon. De asemenea, în imnurile religioase închinate zeilor, apare limpede enoteismul egiptean, adica adorarea unui singur zeu considerat unic si superior tuturor celorlalti zei, pe rând sunt astfel socotiti zei unici Osiris, Ptah, Ra sau Chnum, ei fiind singurii zei creatori ai lumii si atotputernici.

Serge Sauneron spunea, privitor la aceasta: "Astfel a existat întotdeauna în Egipt, pe planul de fond al politeismului de netagaduit, al unei religii geografic farâmitate si care mentinea într-un stat unificat diversitatea initiala a cultelor, din preistorie, credinta foarte generala si care nu parea câtusi de putin contradictorie, în universalitatea si unitatea existentei divine, fara nume, fara forma, dar susceptibila de a le îmbraca pe rând pe toate."

Totodata, prin unificarea religioasa, Amenofis al IV-lea a avut si un scop politic, acela de a mentine unite toate semintiile care faceau parte din marele Imperiu Egiptean, semintii care nu reuseau sa patrunda misterul obscur al naturii zeului Amon, dar care puteau toate sa comunice în cultul soarelui. Cult care mai exista la popoarele din Asia. La Babilon, de pilda, era venerat zeul soarelui, samas, iar zeul soarelui de la Mitanni era cunoscut mult dincolo de granitele acelei tari. Dar principala cauza a reformei a fost lovirea preotilor zeului Amon. Faraonul era considerat "zeu viu". Lui i se închina un cult special cu preoti, cu temple. Puterea preotimii crescuse considerabil iar calitatea de zeu viu, atribuita faraonului îl facea oarecum dependent de preoti, care-l slaveau si adorau ca pe un zeu. În mare masura asadar, puterea si prestigiul faraonului depindeau de preotime si de cultul zeilor pe care acestia îl dirijau.

Datorita numarului mare de zei si a certurilor dintre orase cu privire la întâietatea zeilor proprii, a existat, înainte de reforma atonista, o încercare de sincretism, de simplificare a cultului, astfel, preotii tebani, care reprezentau cel mai puternic colegiu preotesc din Egipt în acea vreme, i-au atribuit zeului lor Amon, locul cel mai important din teologia lor, afirmând cu tarie: "Amon-Ra-Ptah, trei într-unul".

Clerul teban închipuise un sarpe, numit Kematef (cel care si-a facut veacul), ca pe o ipostaza a lui Amon care, pe patul de moarte , zamislise un alt sarpe, numit Irta (cel care a creat uscatul), alta ipostaza a lui Amon si care a creat Ogdoada, cei opt zei primordiali, de la Hermopolis. Amon reprezinta deopotriva pe cei trei, întrupati într-unul singur: Amon al Ogdoadei, Amon Kematef si Amon Irta.

Preotimea tebana mai credea ca zeii din Ogdoada au parasit Teba pentru a crea soarele la Hermopolis, iar apoi s-au reîntors ca sa moara în apropiere de Medinet-Habu, în regiunea Tebei, unde, la fiecare decada, Amon din Luxor venea sa le prezinte ofrande funerare.

Amon, zeul unic, parinte al faraonului, a fost foarte curând identificat, atât cu Ra, zeul solar al faraonilor din Imperiul Vechi, cât si cu Ptah, considerat ca zeul creator stravechi (Amon-Ra-Ptah).

"Trei zei reprezinta toti zeii: Amon, Ra, Ptah, care sunt neasemuiti: Cel a carui fire este misterioasa este Amon; Ra este capul; Ptah este trupul. Orasele lor pe pamânt, stabilite o data pentru tot 434g63e deauna, sunt: Teba, Heliopolis si Memfis. Când este trimis vreun mesaj al cerului, el se face auzit la Heliopolis. El va fi repetat în fata lui Ptah, la Memfis; se compune astfel o scrisoare în scrierea lui Thot, destinata orasului lui Amon. Raspunsul si hotarârea se dau la Teba, ceea ce rezulta este adresa Enneadei divine (cei noua zei), tot ce rosteste gura sa, gura lui Amon. Zeii sunt orânduiti pentru a-l sluji, dupa vrerea sa. Mesajul are scopul de a ucide sau de a hrani viata. De acest mesaj depinde viata si moartea tuturor fiintelor, cu exceptia lui Amon, a lui Ra si a lui Ptah, unicitatea-treime."

Dar daca Amon este unica divinitate suprema pentru preotii tebani, Nun zeul-Ocean, din care s-a nascut Amon, este identificat cu el. Cei care cred în Amon cinstesc atunci mai mult zeul creator al universului si acorda mai putina importanta substantei creatoare, reprezentata de Nun, care într-o oarecare masura, este si ea absorbita de Amon-Ra, Soarele.

Tendintele sincretiste din panteonul egiptean sunt usor percepute în literatura sapientiala egipteana, unde sunt amintite foarte rar nume de zei, pomenit mereu fiind doar zeul. Tot sincretismul este acela care a dus în cele din urma la "monoteismul solar" al lui Amenofis al IV-lea care nu mai recunoaste decât un singur zeu, Aton, zeul discului solar. Reforma a înlaturat alegoriile, simbolurile legate de zei, de persoana lor, de viata lor si a pus în loc realitatile concrete, palpabile. Nu mai era acceptata decât lumea empirica, senzoriala, care o respinge pe cea a simbolurilor

Akhenaton, scârbit de putreziciunea morala a clerului lui Amon, instaureaza în religia egipteana cultul zeului unic. Regele a fost, pe vremea aceea, misticul adorator al Treimii Dumnezeiesti, descoperind-o cu saisprezece secole înainte de Hristos.

Vechiul zeu solar Ra sau Hor-Achti (Horus care biruie zarile) este identificat, pe de-o parte, cu Aton, noua ipostaza a zeului-Soare, corp ceresc si "Parinte al regelui", si pe de alta parte, cu Shu, fiul zeului primordial Ra, adica regele însusi. Este o pilda a Treimii implicând relatia ereditara tata-fiu, o pilda a doctrinei conform careia parintele-creator continua sa traiasca prin fiul-carele a fost creat întrupându-se într-un singur tot. Cartusele gravate din ordinul lui Akhenaton poarta aceasta mentiune: "Ra=Hor Akhti care biruie zarile în numele sau Shu, care este Aton."

Regele este suveranul pontif al acestei noi religii. El este preotul suprem, având cea mai înalta functie ecleziastica. El singur cunoaste, interpreteaza si transmite credinciosilor doctrina unui zeu intangibil, invizibil dar omniprezent, tata si mama al omenirii. Aceasta religie se bazeaza pe dragostea fata de natura. Totul pe pamânt exprima divinitatea lui Aton; el se face cunoscut prin cântece, muzica, dragoste, voie buna, fructe, vin, flori, cânt al pasarelelor, murmurul izvoarelor.

Se spune ca însusi Akhenaton i-a învatat pe oameni sa cunoasca frumusetile noii credinte, iar nobilii afirma ca i-au înteles tot timpul doctrina si ca a patruns în sufletul lor tot ceea ce le-a spus viitorul rege. Totusi, ne putem îndoi de asta. Religia lui Akhenaton era cu mult mai avansata decât toate celelalte religii din epoca sa; el se detasase atât de complet de vechile credinte si superstitii, ca rar au fost aceia care sa-i poata împartasi puritatea gândirii.

Tânarul rege spune ca Aton este intangibil, invizibil, dar omniprezent, el se face simtit si înteles prin lumina soarelui, care patrunde peste tot. si totusi, Aton nu este acest astru, ci doar "energia nedefinita ce se ascunde dincolo de soare", izvorul fortei vitale care ajunge pe pamântul nostru, datorita caldurii sale si face sa existe totul. Aton nu are nici chip de om, nici alta înfatisare, iar noi nu-l putem reprezenta într-o statuie sau o icoana. El este o esenta pur spirituala în care salasluiesc Binele, Adevarul, Iubirea si Fericirea totala. Tot ce este fericire pe pamânt tin de esenta lui Aton.

Reforma religioasa a lui Akhenaton instituie un monoteism solar; exista o singura divinitate, discul solar, vizibila tuturor, saraci sau bogati. Pe de alta parte, acest monoteism solar se sprijina pe Maat, "adevarul" iar regele se înfatiseaza ca "cel ce traieste prin Maat", accentuându-se astfel cât de mincinos, de neadevarat era cultul vechilor zei. Nu se poate afirma ca monoteismul lui Amenofis al IV-lea este un enoteism, nici ca este o monolatrie, caci vechii zei par a fi disparut cu totul, nemaifiind considerati ca fiinte divine.

Daca exodul evreilor cu Moise a survenit la circa 1449 î.d.Hr. (conform III Regi VI, 1), iar Akhenaton a domnit în egipt între 1372-1354 î.d.Hr., adica aproape un secol dupa exod, atunci trebuie admis ca monoteismul ebraic a lui Moise a putut înrâuri aparitia monoteismului solar din Egipt, introdus de faraonul Amenofis al IV-lea. În orice caz, similitudinea între monoteismul propovaduit de Moise si monoteismul solar al lui Aton nu poate fi fortuita, mai ales ca survine în acelasi spatiu geografic.

La Heliopolis exista dinainte tendinta unui monoteism solar, fiindca Ra, zeul suprem, era identificat cu un mare numar de divinitati. Dar aceasta tendinta expansionista a lui Ra era obstaculata de marii zei adorati în felurite nome, care si ei tindeau sa devina zei supremi si universali fiecare în parte. Aceasta, desigur, datorita dorintelor preotilor lor de a-i aseza în fruntea Panteonului egiptean.

Se pare ca Aton era cunoscut si venerat cu mult înainte de reforma de la Amarna. Marturiile cele mai vechi despre acest zeu se pot urmari pâna în Imperiul de mijloc, cuvântul Aton nefiind la început numele unui zeu, ci însemnând, într-adevar, soarele de pe cer.

Într-o inscriptie din timpul celei de-a XII-a dinastie putem citi: "El a urcat la cer si s-a contopit cu Aton, trupul zeului, care îl crease". Amosis, primul faraon al dinastiei a XVIII-a, a lasat o stela pe care scrie: "era suveran peste toate ce le cuprindea Aton", iar în alt loc se zice ca faraonul ar arata "ca stralucitorul Aton". În mormântul lui Ineni de la Teba se spune despre Amenofis I: "a mers în cer si s-a unit cu Aton". Iar pe o stela rupestra din vremea lui Tutmes I: "el (Faraonul) apare ca domn al ambelor tari, sa domneasca peste toate cele cuprinse de Aton". În doua morminte din timpul reginei Hatsepsut, gasim cuvintele: "...a parasit lumea asta pentru a-l vedea pe Aton...". iar Tutmes al III-lea foloseste, pe o stela din Sinai urmatoarele cuvinte, adresându-se zeului: "Rege al regilor, suveran al suveranilor, Aton al tuturor tarilor...". si pe o stela gasita în apropiere de Lahun, datând probabil din timpul lui Amenofis al III-lea, scrie: ".îl vezi pe Aton în cursa lui zilnica.". De altfel, numeroasele documente, din cei 37 de ani de domnie ai lui Amenofis al III-lea, în care este pomenit Aton, constituie o indicatie clara ca Aton fusese venerat cu mult înainte sa se fi nascut Akhenaton.

Cântaretul sau poetul ce-l preaslavea pe Aton constata ca tot ce traieste vietuieste prin soare, prin caldura si lumina data de el. Esenta lui Aton este dragostea si grija fata de fiintele omenesti. În imnurile, poeziile si rugaciunile care îi erau adresate nu se pomeneste însa nimic de poruncile lui Dumnezeu sau de frica de Dumnezeu. Înca din vechime, Ra era alaturi de Maat (adevarul si dreptatea), astfel ca si Aton "traieste din Maat", adica se hraneste cu Maat. În inscriptiile care îl amintesc pe regele Amenofis al IV-lea el pune sa se sape în piatra ca si el "traieste din Maat", ca si tatal sau, Ra. De fapt, toata perioada Tell-el-Amarna este un elan catre adevar, catre eliminarea conventionalului, irealului, traditionalului, cu regulile sale fictive din pictura si sculptura care reproduceau inexact, mincinos am spune chiar, realitatile adevarate ale corpului omenesc si ale naturii în general. Tell-el-Amarna este fara îndoiala o revenire violenta la "adevar si dreptate" chiar si în arta.

Trebuie precizat ca expresia utilizata de Akhenaton în imnul sau: "singurul zeu, în afara caruia nu exista altul", argumenteaza clar caracterul monoteist al reformei faurite de Amenofis al IV-lea. Aceasta expresie a fost aplicata însa cu 1000 de ani înainte de reforma de la Amarna, lui Amon, lui Ra, lui Atum si altor zei.

Dar asa cum remarca John Wilson, existau cel putin doi zei, caci, Akhenaton era el însusi adorat ca o divinitate. Rugaciunile credinciosilor erau adresate, nu lui Aton, ci chiar lui Akhenaton. În admirabilul sau imn, faraonul declara ca Aton este zeul sau personal: "Tu esti în inima mea si nimeni altul nu te cunoaste în afara de fiul tau pe care l-ai initiat în planurile si în puterea ta!". Aceasta si explica disparitia aproape instantanee a "atonismului" dupa moartea lui Akhenaton. La urma urmei, era o devotiune limitata la familia regala si la curteni. Totusi, câteva veacuri dupa moartea faraonului rebel, se mai gaseau grupuri izolate care se închinau zeului Aton.

Akhenaton, predica tuturor ca gândurile si faptele sale nu sunt decât gândurile si faptele zeului. Ele îi sunt inspirate de catre parintele sau, Aton. Concluzia este evidenta: fiecare cuvânt al faraonului devine sacru. El, fiul soarelui, întruchipeaza toata puterea cerescului astru. De aici, nu mai este decât un pas pâna la zeificare si adoratiune. si el a facut acest pas. Daca înainte faraonii deveneau zei numai dupa moartea lor, Akhenaton a devenit zeu fiind înca în viata. În fond, el se compara cu zeul sau, Aton.

Reforma lui Amenofis al IV-lea, nu numai ca distruge toti zeii Egiptului, în afara de Aton, dar confisca averile templelor, le închide, anuleaza privilegiile preotilor. Preotii lui Amon de la Teba, ca si ceilalti din alte temple, exercitasera o opresiune cumplita asupra taranilor egipteni. Dar, odata cu saracirea templelor, ale caror domenii fusesera confiscate, s-a ridicat o alta tagma, de homines novi, care exploatau în numele regelui în cadrul orânduirii tributare egiptene, ceea ce a creat nemultumiri. Pe de ala parte, preotii deposedati, vedeau în faraon dusmanul lor de moarte.

Se poate urmari procesul gradat care a dus la înlaturarea zeilor diferiti de Aton în numirile pe care faraonul Amenofis al IV-lea le da zeului soare Ra, devenit apoi Aton. O prima inscriptie a faraonului cu privire la Ra este: "sa traiasca Ra-Harachte, care este bucuros în orizontul sau, în numele sau de su, care este Aton". Este o inscriptie de la începutul domniei faraonului si ea cuprinde numele sub care era adorat în epoca aceea.

Încetul cu încetul, imaginii lui Ra i se substituie discul solar cu raze ce ies din el, iar vechile chipuri ale lui Ra, amalgam subtil cu alte zeitati, tind sa piara cu totul. Dar odata cu disparitia chipului acestuia mixt, care continea elemente si atribute ale altor zei, dispare si orice aluzie sau amintire la mitologia acestor divinitati si la relatiile lor cu soarele, Ra. Ra-Harachte nu mai este om cu cap de soim purtând discul solar, ci doar discul solar cu razele sale ce se sfârsesc cu mâini care daruie, soarele este binefacatorul tuturor, el daruieste tuturor viata si prosperitate.

În al VIII-lea an de domnie, dispar din inscriptii si numele lui su si al lui Harachte, care mai fusesera mentionate alaturi de Aton. Nu mai ramâne decât numele lui Ra, socotit fiul lui Aton în noile inscriptii, caci regele purta înca titlul, ca toti faraonii egipteni, de "fiu al lui Ra" si nu putea renunta la divinitatea lui Ra. Astfel, asociatia între Ra si Aton se mentine. Din inscriptiile de la Tell-el-Amarna reiese ca Aton nu este un zeu nou, ci un zeu care n-a fost recunoscut de oameni si de-abia acum s-a facut cunoscut, revelându-se, astfel religia instituita de Akhenaton devine o religie revelata. Acest zeu stravechi a fost revelatul oamenilor de catre faraonul "împatimit de dumnezeire", Amenofis al IV-lea.

În nici o reprezentare, zeul Aton nu este înfatisat sub forma umana, singura lui reprezentare este cea sub forma de disc solar, cu razele în forma de mâini. Acest lucru se explica prin faptul ca faraonul adora pur si simplu soarele, care se ridica ziua si coboara seara, la fel pentru toti oamenii. De aici si denumirea de monoteism solar.

Monoteismul cultului de la Amarna este relevat cel mai bine în "Imnul catre zeul Aton", compus de catre Amenofis al IV-lea, astfel, el afirma ca nu exista decât un dumnezeu unic, Aton. Acesta era singurul creator al oamenilor, straini sau egipteni, ei sunt fii aceluiasi dumnezeu la care viseaza si care le procura tot ceea ce este necesar. Daca egiptenii se speriau de cresterea Nilului care vine direct din Oceanul primordial, ei nu trebuie sa uite ca Dumnezeu a facut pentru alti oameni un Nil celest care descinde sa fecundeze câmpiile lor sub forma de ploaie. Întreaga creatie cânta bucuria la venirea lumii divine si Akhenaton, la cere tot a fost revelat, dirija lumea catre Aton sa I se confeseze, caci el este fiul si imaginea Dumnezeului creator.

Soarele "este începutul vietii", razele sale "saruta toate tarile". "Desi foarte departe, razele tale sunt pe pamânt, desi esti pe fetele oamenilor, urmele tale nu se vad". Aton este "creatorul semintei în femeie". "Cât de diferite sunt operele tale! Ele sunt ascunse înaintea oamenilor. O, unic dumnezeu în afara caruia nu este altul!". Aton a creat toate tarile, barbatii si femeile, le-a pus pe toate la locul lor, având grija de nevoile lor. "Lumea traieste prin tine!..". "Fiecare îsi are hrana sa".

Aton este "Tata si Mama pentru întreaga creatie", atât pentru egiptean cât si pentru strain si de aici, el a permis gândirii religioase sa faca un pas înainte, unul mult mai mare decât parea sa fie el la început. Noi avem azi tendinta sa uitam cât de îngradita arata bunavointa vechilor zei. si putem spune ca ideea pe care Akhenaton si-o facea despre Aton reprezenta un prim contact al omului cu ideea despre un spirit al buna-vointei, a carui caldura ni se ofera tuturor, fara prejudecati de rasa. Aton era "stapânul iubirii" si "singur, el dadea frumusete formelor", "stapânul destinului" a carui gândire este fapta ce naste viata. "Pentru cel care-l poarta în inima sa pe Aton, nu mai exista saracie". "O, Aton, tu esti unul singur, dar în tine exista o nesfârsita putere de viata cu care tu însufletesti toate fiintele".

Esenta noii credinte este accesibila oamenilor de toate limbile si de toate culorile, peste care stapâneste puterea faraonului. Discul solar lumineaza pentru toti la fel, parcurgând vesnic acelasi drum de la rasarit la apus. El se afla la distante nebanuit de mari si totusi este aproape, razele sale încalzesc pe fiecare. Acest "Dumnezeu" este vizibil, exista în orice loc si bunatatea lui poate fi simtita de oricine. El stie tot, el vede tot.

În "marele imn catre Aton" se spune ca Aton este izvorul vietii. Breasted face în legatura cu aceasta o interesanta observatie. El arata ca în inscriptiile lui Akhenaton se face distinctie între zeul-soare si "caldura care este în soare". Or, tocmai caldura generatoare de viata este Aton, ea este obiectul propriu-zis al noului cult. Akhenaton nu face în fond decât sa înlocuiasca principiul prefilozofic al apei initiale divinizate prin principiul prefilozofic al caldurii initiale divinizate, sau al focului. În esenta, singura superioritate prefilozofica al acestui al doilea principiu fata de primul consta în faptul ca indica efortul spre un factor de mai larga cuprindere si mai subtil.

Aton e declarat zeu unic, atotputernic, creator al pamântului si al fiintelor vii, inclusiv oamenii. Misterios, Aton este nepatruns pentru "vulg", dar nu si pentru "fiul sau", Akhenaton. El uneste toate fiintele prin iubire, asadar nu prin forta, nici prin frica pe care ar inspira-o, ca în mitologia curenta. "Prin tine însuti, tu creezi frumusetea formei, creezi cetati, orase...". Atentia pe care Akhenaton o acorda frumosului va avea consecinte artistice directe. Operele plastice create sub cârmuirea sa ridica prin salt, arta egipteana, la o înaltime necunoscuta pâna atunci. Se mai spune ca zeul este cel care a creat Siria, Nubia si Egiptul, deci cele trei mari regiuni ale regatului, caci el asigura tuturor cele necesare. "Limbile oamenilor sunt deosebite, asa cum deosebite sunt înfatisarea si culoarea pielii lor, caci tu esti acela care ai distribuit, care ai separat popoarele". E vorba aici de convingerea autorului ca toti oamenii, indiferent de locul în care traiesc sau de culoarea pielii sunt în egala masura opera divinitatii, deci de egala valoare. Daca ne amintim ca sclavii erau adesea nubieni si sirieni, atunci desprindem din profesiunea de credinta a faraonului si principiul egalitatii dintre natura sclavilor si aceea a celor liberi. Fireste ca, nimeni atunci, nici regele, nici altii, nu au tras de aici vreo concluzie practica, antisclavagista... Oricum însa, chiar incapabila de a îndeplini atunci o functie sociala practica, ideea e plina de sens teoretic si de frumusete etica.

Pâna acum, zeii erau înfatisati prin imagini antropomorfe sau zoomorfe. Acum pentru prima data, zeul apare reprezentat printr-un simbol: discul solar, prevazut cu mâini. E adevarat ca e vorba de soare, element concret, dar acest concret reda un continut care-l depaseste incomensurabil: principiul caldurii, ca forta vitala generatoare a tuturor lucrurilor, vizeaza spre esenta lor generala actuala, întrevazuta probabil în mod hylozoist. Apoi, în asemenea situatie, omul nu mai are de-a face cu obiectul-idol, cu care trateaza de obicei în spiritul în care o face cu oricare obiect corporal, inclusiv cu un alt om. El are în vedere entitatea simbolizata invizibila sau, în orice caz, de o valoare empirica nesemnificativa, entitate care îi apare mai ales ca ansamblu de atribute, de aici, necesitatea efortului de a se orienta spre atribut în sine, spre concept în sine.

Într-adevar, noutatea noii notiuni teologice, Aton, consta în faptul ca principiul material divinizat poseda o serie de atribute pur abstracte: universalitate, bunatate, spirit egalitar, dreptate, frumos, adevar. Aceasta face persoana zeului mai îndepartata, mai misterioasa. Este drept ca, în antichitate, o asemenea modalitate a fost adesea speculata, ba chiar initiata, de preoti, spre a face persoana zeilor mai temuta si pe a preotilor mai necesara. Nu acesta pare însa sa fi fost cazul lui Akhenaton.

Aton este universal, unic. I.S. Katnelson apreciaza monoteismul, pentru epoca data, ca "pe o treapta noua, mai înalta, în dezvoltarea constiintei oamenilor". "Universal" si "local" (zeul local) nu sunt deosebite între ele doar cantitativ. "Localul" e legat de o frontiera determinata, e finitul. "Universalul" e oarecum nelimitatul. Apoi zeul local încurajeaza mentalitatea primitiva care tinde sa separe calitativ de restul lumii spatiul în care omul, tribul îsi desfasoara existenta. Universalitatea zeului are efecte contrare, înlesnind privirea cantitativa asupra spatiului si astfel, rationalizarea lui. În ceea ce priveste unicitatea, în raport cu pluralitatea zeilor, ea constituie, pentru aceasta epoca si în anumite conditii, un stimulent al întelegerii unitatii lumii, al unitatii fortelor si relatiilor profunde care actioneaza în ea.

Intentia, chiar nereusita a lui Akhenaton, a fost aceea de a se apropia de oameni. Aton era destinat, în felul sau, sa vorbeasca oamenilor mai mult decât oricare alt zeu. Singurul mod în care apelul catre oameni al ideologiei noului faraon a ajuns într-adevar la oameni a fost cel vehiculat de opera de arta, vie si umana, a vremii, de altfel singurul efect durabil al reformei.

Arta plastica oficiala s-a supus vreme de multe secole unor canoane neschimbatoare, impuse de mentalitatea cercurilor dominante si mai ales a preotilor, cei mai influenti intelectuali ai vremii. Chipurile de regi si zei apareau ca anchilozate, chiar când prezentau însemnate însusiri artistice. Temele abordate erau în numar restrâns, liniile putin variate. Rigiditatea expresiilor, putinatatea temelor, uniformitatea pozitiilor sugerau trainicie si imuabilitate, adica, cele mai dorite atribute ale ordinii politice si teologice. Noua arta, cunoscuta sub numele de amarniana, detroneaza vechile scheme, de parca dezleaga mâna sculptorilor si pictorilor. Regele si membrii familiei sunt înfatisati în pozitii degajate, în cadrul unor scene ale vietii cotidiene.

A fost de ajuns ca vechiul sacerdotiu sa fie rasturnat, ca interesele reprezentate de acesta sa fie puse în minoritate, ca normativul estetic traditional sa-si piarda autoritatea, pentru ca autenticul realism sa se elibereze si sa-si arate putinta.

Paradoxal, tot acum apar si lucrari plastice cu linii disproportionate, vadind multa libertate în tratare, dar si mediocritate. Înlaturarea normelor, a cultului pentru forme date, îngaduia sa se manifeste la unii capacitatea, la altii incapacitatea. Normele impuse sunt temnita pentru talent, dar zid aparator pentru non-talente. Miscarea initiata de Akhenaton a antrenat cu sine si artisti mediocrii, a caror dorinta de a se afirma le depasea valoarea.

În opozitie cu vechea religie egipteana îndreptata înspre lumea de dincolo si spre problema originii raului, religia atoniana nu pare sa fi avut deloc preocupari morale, doctrina vietii si a libertatii, ea ignora în mod deliberat moartea. Se pare chiar ca Akhenaton era atât de îngrozit de ideea mortii, încât a vrut sa uite de ea, ametindu-se cu gândul la zeul sau, simbol al vietii si al dragostei.

Cultul lui Aton era foarte simplificat, religia atoniana fiind, dupa cum remarca Warde Fowler "o dorinta afectiva de a fi în legatura directa cu puterea care se manifesta în univers". Nu trebuia sa existe nici un intermediar între zeu si cel care venea sa i se închine.

Templul din Akhetaton nu avea acoperis si nu existau reprezentari ale zeului, cu exceptia celor de pe stele si din picturi, în care este înfatisat soarele, ale carui raze se revarsa peste rege si familia sa.

Zeului i se ofereau hrana, bauturi si flori, care erau depuse pe altarul sau si pe mesele pentru ofranda si este posibil sa se fi ars si tamâie. Ceremoniile religioase erau însotite de muzica, în decursul lor se spuneau rugaciuni si se cântau imnuri, principalii oficianti ai cultului fiind Akhenaton si Nefertiti. Aton a disparut de pe firmamentul egiptean odata cu profetul sau si cu efemerul oras înaltat în cinstea sa.

Faraonul Amenofis al IV-lea este, dupa cum afirma Radu Florescu în comentariul asupra cartii lui Philipp Vandenberg: "Nefertiti", o personalitate deosebita, care nu se înscrie în marea galerie de razboinici si diplomati ambitiosi, duri, mareti, ai dinastiei a XVIII-a si nu seamana nici cu predecesorii si nici cu succesorii sai. Fizicul lui poarta stigmatele unei anumite degenerari: deformarea craniului, accentuarea unora din trasaturile figurii, balonarea pântecelui, disproportia generala a trupului, sunt toate argumente pentru un anumit dezechilibru endocrin. Nu i s-a descoperit cadavrul mumificat, asa ca analiza nu se bazeaza decât pe reprezentarile sale plastice, portrete statuare sau în relief. Este adevarat ca de la un moment dat încolo, aceste portrete sunt marcate de trasaturi anormale, cu caractere feminine, dar tocmai asta face sa apara banuiala ca nu este vorba de un hermafroditism real, ci de o reprezentare voit deformata, cu sens simbolic, semnificând calitatea de mama si cea de tata a universului, contopite în aceeasi persoana regala.

CONCLUZII

Ceea ce s-a numit "Revolutia de la Amarna", adica promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se explica prin dorinta de a da regatului o divinitate noua, din necesitatea de a micsora puterea orgolioasa a preotilor lui Amon si mai ales profundele aspiratii mistice ale faraonului.

Este incontestabil ca faraonul era caracterizat de câteva trasaturi deosebite: hipersensibilitate, afectivitate puternica si tumultoasa, complexa, orientare pasnica, reactii categorice, uneori exacerbate si prin urmare lipsa de diplomatie. Atât conduita sa politica publica, cât si modalitatile de expresie preferate, marturisesc aceasta caracterizare a faraonului. Dar manifestarile si motivatiile de detaliu nu ne sunt cunoscute. Caracterul faraonului l-a împins catre un conflict ascutit cu clerul lui Amon, l-a dus la afirmarea suprematiei cultului lui Aton, cu tendinte monoteiste, si l-a facut sa neglijeze politica de cuceriri si ampla tesatura diplomatica, care lega interesele Egiptului de cele ale Orientului Apropiat, determinând o adevarata criza politica si administrativa.

Crescut de mic în cultul zeului Aton, el si-a impus, odata cu urcarea pe tronul faraonilor, credinta sa întregului imperiu, distrugând tot ceea ce ar fi putut aminti de Amon si de ceilalti zei. Un rol important în faurirea reformei sale, se pare ca ar fi avut-o si frumoasa sa sotie Nefertiti, despre care, cu privire la originea sa, parerile sunt împartite datorita lipsei unei dovezi concrete; astfel, unii afirma ca aceasta ar fi de origine egipteana, fiica marelui dregator egiptean Ai, care ar fi fost frate cu mama lui Amenofis al IV-lea, deci Nefertiti ar fi fost verisoara faraonului, iar altii afirma ca era de origine mitaniana fiica regelui Tusratta. Partizanii primei teorii afirma ca regina ar fi fost confundata, de cei care sustin originea ei mitaniana, cu o sotie secundara a faraonului, Tadu-Hepa, care avea aceasta origine, dar despre care nu s-a mai stiut nimic de la o vreme si de aceea a aparut aceasta confuzie.

Philipp Vandenberg, în lucrarea sa "Nefertiti", accentueaza foarte mult rolul detinut de catre regina în aplicarea reformei atoniene si de asemenea, afirma ca dupa moartea faraonului, ea ar fi încercat sa salveze reforma, cerând prin mai multe scrisori, trimise la curtea hitita, un barbat care sa-i devina sot si implicit faraon, fiind constienta ca daca se va urca un egiptean pe tron, cultul lui Aton va fi desfiintat si va fi înlocuit cu cel al lui Amon. Însa acest lucru este foarte putin probabil, deoarece aceasta corespondenta nu a fost purtata de catre Nefertiti, ci de catre fiica acesteia Ankhesenpaaton, viitoarea sotie a lui Tutankhamon. Nu putem însa nega rolul reginei în înfaptuirea reformei.

O problema foarte delicata este aceea cu privire la legaturile dintre reforma lui Amenofis al IV-lea si religia lui Moise. Datele contradictorii si timpul îndepartat când au avut loc evenimentele, nu ne permit sa afirmam cât de mult si în ce sens a fost influentat Amenofis de catre religia evreilor în înfaptuirea reformei sale, dar putem afirma cu siguranta ca au existat asemenea influente bazându-ne si pe afirmatiile lui Ahmed Osman, care în cartea sa "Strainul din valea regilor. O mumie egipteana misterioasa" afirma ca, dupa o cercetare de 22 de ani, a ajuns la concluzia ca Iuia, bunicul lui Amenofis al IV-lea ar fi, nimeni altul decât Iosif, fiul lui Iacov, cel care i-a adus pe evrei în Egipt. Aceasta afirmatie se probeaza si prin faptul ca Amenofis al III-lea tatal lui Amenofis al IV-lea si fiul lui Iuia avea o predilectie pentru zeul Aton, el a dat numele unei ambarcatiuni pe care a daruit-o sotiei sale Tiy de "Splendoarea lui Aton", de asemenea, s-au remarcat în timpul domniei lui Amenofis al III-lea unele încercari, este adevarat, timide, de reforma, însa, Amenofis al IV-lea, având fata de tatal sau un motiv în plus, acela al cresterii puterii clerului lui Amon si conflictul acestora cu faraonul, a trecut la persecutii si la înfaptuirea reformei si de asemenea, este posibil ca marele succes al cultului lui Aton sa se fi datorat în prima parte reginei Tiy, despre care stim ca în primii ani ai domniei lui Amenofis al IV-lea, detinea conducerea statului.

Se pare de asemenea, ca în alcatuirea Psalmului 103, David ar fi cunoscut "Marele imn al lui Aton", scris de catre Amenofis al IV-lea si ar fi fost influentat de catre acesta. Sunt unele pasaje care sunt aproape identice în cele doua imnuri, închinate amândoua unui Dumnezeu unic.

"Originalitatea si importanta celui ce a fost «primul individ al istoriei», cum îl caracteriza Breasted, sunt înca mult discutate. Dar nu ne putem îndoi de fervoarea sa religioasa. Rugaciunea gasita în sarcofagul sau continea aceste rânduri: «O sa respir dulcea rasuflare a gurii tale. În fiecare zi îti voi contempla frumusetea.... Da-mi mâinile tale, pline de spiritul tau, ca sa te primesc si sa traiesc prin el. Cheama numele meu de-a lungul vesniciei: niciodata nu va lipsi la chemarea ta!». Dupa treizeci si trei de secole, aceasta rugaciune îsi pastreaza înca forta emotionala".

BIBLIOGRAFIE

BANU, ION - Demersuri în filozofia orientala, Ed. stiintifica, Buc. 1998;

BANU, ION - Sensurile universale si diferente specifice în filozofia Orientului Antic, vol. I, Ed. stiintifica, Buc. 1967;

BRANGA, NICOLAE - În lumea Faraonilor, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1990;

COHEN, ROBERT - Egiptul Faraonilor, Ed. Prietenii Cartii, Buc. 1996;

DANIEL, CONSTANTIN - Civilizatia Egiptului Antic, Ed. Sport-Turism, Buc. 1976;

DANIEL, CONSTANTIN - Cultura spirituala a Egiptului Antic, Ed. Cartea Româneasca, Buc. 1985;

DAUMAS, FRAN OIS - La Civilisation de L Egypte Pharaonique, Ed. Arthaud, Paris, 1987;

DONADONI, SERGIO - Omul egiptean, Ed. Polirom, Buc. 2001;

DRÂMBA, OVIDIU - Istoria Culturii si Civilizatiei, vol. I, Ed. Saeculum I.Q., Buc. 1998;

DRIOTON, ETIENNE, DU BOURGUET, PIERRE - Arta faraonilor, vol. I, Ed. Meridian, Buc. 1972;

ELIADE, MIRCEA- "Istoria credintelor si ideilor religioase", vol. I, Ed. Universitas, Chisinau, 1992;

KERNBACH, VICTOR - Biserica în involutie, Ed. Politica, Buc. 1984;

KERNBACH, VICTOR - Dictionar de mitologie generala, Ed. Albatros, Buc. 1995;

LALOUETTE, CLAIRE - Civilizatia Egiptului Antic, vol. I si II, Ed. Meridiane, Buc. 1987;

LURKER, MANFRED - Divinitati si simboluri vechi egiptene. Dictionar, Ed. Saeculum I.Q., Buc. 1997;

MATEI C., HORIA - Civilizatia lumii antice, Ed. Eminescu, Buc. 1983;

MATEI C., HORIA - O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, Buc. 1984;

MATEI C., HORIA - Civilizatiile orientului antic. Mic dictionar biografic, Ed. Albatros, Buc. 1990;

MORRETA, ANGELO - Mituri antice si mitul progresului, Ed. Tehnica, Buc. 1994;

OSMAN, AHMED - Strainul din valea regilor. O mumie egipteana misterioasa, Ed. Aquila, Oradea 1993;

N. PETROVSKI si A. BELOV - Ţara Marelui Hapi, Ed. Tineretului, Buc. 1958;

RACHET, GUY - Dictionar de Civilizatie Egipteana, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 1998;

STOIAN, IORGU - Civilizatia Egiptului Antic, Societatea pentru raspândirea stiintei si culturii, Buc. 1956;

sARAMBEI, IOHANNA si sARAMBEI, NICOLAE - 99 personalitati ale lumii antice, Ed. Albatros, Buc. 1983;

S.A. TOKAREV - Religia în istoria popoarelor lumii, Ed. Politica, Buc. 1974;

VANDENBERG, PHILIPP - Nefertiti, Ed. Meridiane, Buc. 1980;

VASILESCU, EMILIAN -Diac. Prof. Univ. Dr. - Istoria religiilor, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc. 1998;

WOLFGANG MŰLLER, HANS - Comorile Faraonilor, Ed. Aquila, Oradea, 1993;

WEIGALL, ARTHUR - Istoria Egiptului Antic, Ed. Artemis, Buc. 1997;

WALLIS E.A, BUDGE - Egypte, London Butterworth, 1926.