Afacerea Watergate

Afacerea Watergate

Dincolo de legenda

Totul incepe la 17 iunie 1972, cand cinci indivizi avand asupra lor material electronic sunt surprinsi - si arestati - in edificiul Watergate din Washington, sediul central al Partidului Democrat, aflat in opozitie. Dintre ei, trei sunt exilati cubanezi care pretind ca au patruns in cladire pentru a cauta dovezi ca Fidel Castro finanta campania electorala a candidatului democrat George McGovern, iar ceilalti sunt identificati ca fosti agenti CIA sau FBI. In mod normal, nici unul nu avea ce cauta acolo. De aici, mirarea, apoi banuiala si, in final, dezlegarea misterului: intrusii - "instalatorii", cum li se va spune ulterior in deradere - faceau parte din Special Investigation Units de la Casa Alba. Crezandu-se infailibili, nu-si luasera nici o masura de precautie si nu-si asigurasera nici o acoperire legala a operatiunii pe care o executau: venisera sa verifice microfoanele pe care le instalasera in sediul democratilor cu trei saptamani in urma.

Cateva luni mai tarziu scandalul razbate in presa, dar izbucneste cu adevarat abia in martie 1973, dupa realegerea lui Nixon, cand John Dean, consilier juridic la Casa Alba, face dezvaluiri care, pentru prima data, il incrimineaza pe presedinte. O extraordinara amploare o dau afacerii doi ziaristi de la cotidianul Washington Post, Carl Bernstein si Bob Woodward. Principalul lor informator - un misterios inalt responsabil pe care il boteaza "Gatlej adanc". Identitatea acestuia nu se cunoaste nici astazi si nu va fi aflata, au declarat cei doi, atata vreme cat "sursa" este in viata.

Instrumentarea judiciara a cazului inainteaza rapid, noi dezvaluiri acumulandu-se amenintator. Nixon neaga insa orice implicare in afacere. Senatul numeste totusi o comisie speciala de ancheta pentru a stabili "ce stia presedintele si cand a aflat" despre cele intamplate. Toamna aduce cu sine deschiderea procedurii de destituire sub acuzatia de implicare directa in operatiunea ascultarilor telefonice ilegale. Apoi, la 24 iulie 1974, Curtea Suprema îi cere presedintelui sa puna la dispozitia justitiei benzile audio continand convorbirile lui particulare - circa 3 800 de ore de inregistrari (decise in secret chiar de Nixon fara sa stie ca, mai tarziu, se vor intoarce impotriva sa), care dovedeau, intre altele, ca orchestrase, inca de la inceput, eforturile Casei Albe de a bloca ancheta si ca, practic, mintise poporul american. Trei zile mai tarziu, Comisia judiciara a Camerei Reprezentantilor recomanda destituirea lui Nixon si aducea impotriva sa trei capete de acuzare: obstructionarea justitiei, abuz de putere si refuzul de a se supune cererilor Congresului. Americanii aflau cu stupoare ca presedintele lor isi spionase adversarii politici si instigase la musamalizarea afacerii.

Richard Nixon nu a asteptat sa fie destituit. Dupa ce, la 4 august 1974, inregistrarile secrete ale propriilor convorbiri sunt facute publice, isi anunta demisia intr-un discurs televizat. Vicepresedintele Gerald Ford preia sefia Casei Albe. Nixon va inceta din viata la 22 aprilie 1994, la varsta de 81 de ani.

Scandalul Watergate, fara precedent, si demisia lui Richard Nixon, tot un eveniment unic in istoria Statelor Unite, au desacralizat intr-o oarecare masura persoana presedintelui, americanii simtindu-se tradati in sentimentele lor. Insesi regulile democratiei lor, in care credeau si cred cu sfintenie, fusesera tradate. Dupa imensul scandal, opinia publica a inceput sa manifeste "scepticism" fata de politica si presedintie, este de parere Allan Lichtman, profesor de istorie a politicii la American University din Washington. Oamenii au devenit "mai putin deferenti" fata de locatarul de la Casa Alba, iar "increderea lor in institutii a scazut", adauga George Edwards, profesor in stiinte politice la Texas A&M University, care precizeaza ca oricum lucrurile nu stateau prea bine din cauza razboiului din Vietnam si a efervescentei sociale din acea vreme. Institutia prezidentiala nu a avut totusi de suferit pe termen lung, considera Stephen Hess de la Brookings Institution, reabilitarea acesteia datorandu-se mai ales lui Ronald Reagan (1981-1988).

Presa, pe de alta parte, si-a dovedit forta, in special la capitolul jurnalism de investigatie. Dar singura n-ar fi putut face nimic. Washington Post a fost doar unul dintre acuzatori, majoritatea democrata din Congres si intregul aparat judiciar, inclusiv Curtea Suprema, refuzand, ca si presa, sa treaca peste faptul ca Nixon le livra cu buna-stiinta neadevaruri si se comporta ca si cum ar fi fost mai presus de lege. Azi insa, mass-media sunt mai putin vigilente fata de putere in general, de cea prezidentiala in particular, din cauza "presiunilor financiare" exercitate asupra lor, apreciaza George Edwards. In plus, spune el, "reflexul patriotic de dupa 11 septembrie a dus la o apropiere intre opinia publica si putere, implicit intre presa si putere".

Richard Nixon a parasit Casa Alba printr-o demisie rusinoasa si umilitoare, dar din aceasta lume el nu a plecat pe usa din dos. Multi ani dupa afacerea Watergate, viata sa a fost o adevarata traversare a desertului, iar numele un simbol al faptelor dezonorante. Putin cate putin insa, experienta in materie de politica internationala - concretizata stralucit in timpul presedintiei, dar lasata o vreme in umbra de uriasul scandal - l-a ajutat sa-si reabiliteze imaginea. "Alaturi de Roosevelt, Nixon a fost, fara nici o indoiala, unul dintre presedintii cei mai importanti si abili in gestionarea relatiilor internationale de dupa cel de-al doilea razboi mondial", scrie Claude Moisy, membru al staffului Reporterilor fara frontiere si fost director al agentiei France Presse. Gratie acuitatii viziunii sale asupra lumii, a renascut din cenusa, multi dintre succesorii sai, inclusiv democrati, cum ar fi, de pilda, Bill Clinton, consultandu-l in probleme de politica mondiala. La moartea sa, acum un deceniu, Nixon a primit din partea lor un omagiu unanim. Pentru analisti, de asemenea, a fost un prilej de a sta stramb si a judeca drept.

Un singur lucru a ramas nelamurit cu toate ca s-au scurs treizeci ani: cine ar putea fi "Gatlej adanc"? Recent, dupa decesul unuia dintre personajele aflate in acea vreme la Casa Alba, multi au sperat ca Woodword si Bernstein vor declara: "Ecce homo!". Nu s-a intamplat asa. Intrebarea a ramas fara raspuns din partea celor doi, singurii care pot sa-l dea in cunostinta de cauza. Si-atunci? Iata o posibila - si foarte plauzibila - dezlegare a misterului, furnizata de Claude Moisy: "Acest informator n-a existat, dupa parerea mea, niciodata. El nu e decat un, sa-i spunem, substitut, pe care ziaristii l-au folosit pentru a incarna intr-o singura persoana aproape 25 de informatori diferiti. Acestia s-au dus la Washington Post pentru ca, la vremea respectiva, ziarul se afla in centrul lumii politico-mediatice din capitala americana, si deci gazetarilor de acolo trebuia sa le livreze informatii confidentiale. In rest, totul e o legenda care a prins...".

Dupa treizeci de ani

Afacerea Watergate a avut nu numai un protagonist - Richard Nixon -, ci si numerosi actori in rol mai mult sau mai putin secundar. La 30 de ani de la rasunatorul scandal, toti acestia - inclusiv "oamenii presedintelui" - revin in atentia publicului. Ce si cat au patimit? Cati mai traiesc? Ce fac astazi cei ramasi in viata?

Howard Baker. Fost senator republican de Tennessee, a ramas celebru pentru intrebarea-cheie pusa in timpul anchetei: "Ce a stiut presedintele si cand a aflat ce anume s-a intamplat?". A fost membru al Senatului intre 1967 si 1985, apoi sef de cabinet al presedintelui Reagan. S-a retras din viata politica activa, iar in prezent conduce reprezentanta diplomatica americana din Japonia.

Robert Bork. In cadrul demiterilor si demisiilor succesive de la Departamentul Justitiei - cunoscute sub numele de "masacrul de sambata noaptea" -, Bork, pe atunci inalt magistrat la Curtea Suprema, a decis inlocuirea lui Archibald Cox, procurorul care conducea ancheta in afacerea Watergate. Multi ani mai tarziu, Ronald Reagan a incercat sa-l numeasca din nou la Curtea Suprema, dar democratii au reusit sa-i blocheze confirmarea in functie. Acum este membru al American Enterprise Institute, prestigios "think-tank" din Washington.
Archibald Cox. Cel ce a fost primul procuror insarcinat cu investigarea cazului Watergate a decedat in luna mai a acestui an. Profesor emerit la Harvard si specialist in Dreptul muncii, Cox a colaborat decenii la rand cu "Common Cause", organism angajat in reformarea sistemului de finantare politica din Statele Unite. Bill Clinton l-a medaliat pentru serviciile aduse tarii, premiul conferit fiind, printr-o ironie a sortii, creat chiar de Richard Nixon.
Charles Colson. Asistent special al lui Nixon si cunoscut la Casa Alba drept "geniul diabolic", a fost condamnat la sapte luni de detentie pentru obstructionarea justitiei. Dupa ce s-a convertit la fundamentalismul crestin, a infiintat o asociatie de voluntari care au raspandit cunostintele biblice in inchisorile americane. Acum patru ani, guvernatorul Jeb Bush l-a repus in totalitatea drepturilor civile, dupa ce acestea îi fusesera limitate ca urmare a participarii sale la afacerea Watergate.

John Dean. Consilier la Casa Alba si unul dintre principalii tapii ispasitori ai scandalului, a efectuat patru luni de detentie. Si-a refacut viata plecand in California si devenind bancher specializat in investitii. Autor prolix, a scris numeroase carti, intre care "Ambitie oarba" si "Onoare pierduta", ultimul sau volum intitulandu-se "Mai rau decat Watergate: presedintia secreta a lui George W. Bush".

Robert Dole. Senator republican de Kansas si vajnic aparator al lui Nixon, s-a straduit fara succes sa obtina ca audierile parlamentare in afacerea Watergate sa nu fie televizate in direct. Comisia de ancheta l-a exonerat, in 1974, de orice vina, dar scandalul i-a afectat cariera politica. A fost presedinte al Partidului Republican si de trei ori candidat la Casa Alba, ultima data in 1996. Dupa ultimul esec in cursa pentru Salonul Oval a ales sa practice avocatura la Washington, locuind, ca si cu multi ani in urma, in... edificiul Watergate.

John Ehrlichman. Consilier pentru probleme interne si unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Nixon, a condus asa-numita echipa de "instalatori", creata din fosti agenti CIA si FBI si al carei scop initial a fost sa blocheze scurgerile catre presa de informatii nefavorabile Casei Albe. A demisionat in 1973 si a petrecut 18 luni in inchisoare, fiind gasit vinovat de conspiratie si sperjur. S-a dedicat ulterior scrisului, desenului si consultantei manageriale. Bolnav de diabet, a murit in 1999, la varsta de 73 de ani.

H. R. Haldeman. A fost seful de cabinet al lui Nixon. Pentru participarea sa la afacerea Watergate a primit o condamnare la 18 luni de detentie. Faimoasele 18,5 minute din inregistrarile care il incriminau pe presedinte si care au fost sterse "din greseala" includeau o convorbire cu Haldeman. Cativa ani mai tarziu a scris o carte de memorii, apoi s-a stabilit in California, unde s-a dedicat speculatiilor de pe piata imobiliara. A murit de cancer in 1993.

E. Howard Hunt. Membru al echipei de "instalatori", ex-agent CIA, este cel care a organizat operatiunea de infiltrare in sediul Partidului Democrat. A fost condamnat la 33 de luni de inchisoare. Autor de romane de spionaj, a castigat, in 1981, un proces pentru calomnie, dupa ce fusese acuzat in mod eronat de implicare in asasinarea lui John F. Kennedy. In 1995, esueaza in afaceri, declarandu-se in faliment.

G. Gordon Liddy. Ex-agent FBI, a fost "instalatorul" care a ajutat la planificarea incursiunii nocturne in cladirea Watergate. A stat in inchisoare patru ani si jumatate. Devenit comentator de radio, a ajuns faimos pentru vederile sale ultraconservatoare.

Jeb Magruder. Director adjunct de campanie al lui Nixon, a fost condamnat la sapte luni de detentie pentru sperjur si obstructionarea justitiei. Dupa iesirea din inchisoare, si-a dat masteratul in teologie la Universitatea Princeton, devenind pastor prezbiterian. S-a pensionat in 1998.

James McCord. Ex-angajat al CIA si FBI, a fost responsabilul cu problemele de securitate din cadrul Comitetului pentru realegerea lui Nixon. In noaptea de 17 iunie 1972, a fost arestat, impreuna cu alti patru indivizi, in cladirea unde se afla cartierul general al democratilor. A primit o condamnare redusa dupa ce a furnizat informatii despre implicarea Casei Albe. In 1974 a scris volumul "Afacerea Watergate: Fapte si fictiune". Traieste in orasul Rockville, Maryland.

John Mitchell. Prieten si colaborator al lui Nixon, a condus Comitetul pentru realegerea acestuia, dupa ce, pana atunci, fusese procurorul general al Statelor Unite. A petrecut in inchisoare 19 luni, fiind eliberat conditionat din motive medicale. In 1981, editura Simon& Schuster l-a dat in judecata deoarece nu a predat volumul pe care a promis ca il va scrie despre afacerea Watergate. A decedat in 1988, la varsta de 75 de ani, ceremonia funerara fiind condusa de insusi Nixon.

Charles Ruff. Este ultimul dintre procurorii care au investigat cazul Watergate. A renuntat la cariera in cadrul Ministerului Public, pentru a se consacra avocaturii practicate la Washington. Printre clientii sai s-a numarat Bill Clinton, in perioada cand era amenintat sa cada victima procedurii de destituire. Ruff a decedat in urma cu patru ani.

John Sirica. Supranumit "Maximum John" din cauza sentintelor lui foarte dure, a fost judecatorul care a condus aproape toate procesele legate de afacerea Watergate. Pe baza acestei experiente a scris un volum de mare interes pentru specialisti si publicul larg. S-a pensionat in 1986 si a decedat in 1992, la varsta de 88 de ani.

Hugh Sloan. A fost martor al acuzarii si "sursa" a celor doi ziaristi de la Washington Post. Trezorier al campaniei pentru realegerea lui Nixon, a parasit acest post cu o luna inainte de patrunderea "instalatorilor" in edificiul Watergate. Nu a vrut sa scrie vreo carte pe aceasta tema, deoarece "nu e drept sa faci bani trimitand oameni la inchisoare". A fost managerul mai multor firme; traieste in statul Michigan.

Fred Thomson. Membru al comisiei senatoriale care a investigat cazul Watergate, si-a impartit ulterior viata intre Hollywood si Washington. A interpretat roluri secundare in numeroase filme si seriale de televiziune, iar in 1994 a preluat locul pe care il ocupase pana atunci in Senat Al Gore. Dupa decesul, in urma cu doi ani, al fiicei mai mari, s-a retras din politica.

Alegeri si razboi
O inregistrare audio data recent publicitatii dezvaluie ca, in vara anului 1972, cu cateva luni inaintea alegerilor prezidentiale, Richard Nixon si consilierul sau pentru securitate nationala, Henry Kissinger, au decis mentinerea trupelor americane in Vietnam din motive electorale. Cei doi au dorit sa evite astfel riscul unei prabusiri a guvernului sud-vietnamez, ceea ce ar fi dus la pierderea alegerilor de catre Nixon, angajat in batalia pentru un al doilea mandat. "In mod sigur Vietnamul de Sud nu va supravietui (...), dar si noi trebuie sa intelegem, Henry, ca este foarte important sa castigam alegerile", îi spunea Richard Nixon consilierului sau.

Kissinger, astazi reputat expert in probleme de politica internationala, a declarat agentiei Associated Press ca discutia a avut doar un caracter informal si nu reflecta intentiile reale ale fostului presedinte: "Din cand in cand se simtea descurajat si credea ca totul trebuie sa se termine repede, dar nu asta era de fapt politica sa". Richard Nixon a inceput sa reduca efectivele americane din Vietnam in 1969. Dupa castigarea alegerilor din 1972, cand l-a invins pe democratul George McGovern, a decis ca restul trupelor sa fie retrase in ianuarie 1973. Saigonul a cazut doi ani mai tarziu, la 30 aprilie 1975.

Razboiul din Vietnam este doar unul dintre subiectele ce se regasesc in inregistrarile convorbirilor lui Nixon, care se refera, practic, la toate aspectele presedintiei sale. Ziaristul american James Warren, redactor-sef adjunct al Chicago Tribune, a transcris o parte din benzile audio ale perioadei 1971-1972, pe care le-a incredintat revistei The Atlantic Monthly si din care prezentam cateva extrase.

Un maestru al linguselii Richard Nixon si Henry Kissinger,
7 aprilie 1971
Nixon tocmai rostise un discurs televizat despre Operatiunea Lam Son 719, din Laos, o invazie planificata de Statele Unite, dar realizata in cea mai mare parte de armata sud-vietnameza. Presedintele a incercat sa demonstreze ca sud-vietnamezii pot desfasura cu succes o ofensiva si ca politica "vietnamizarii" functioneaza. Nemultumit de reactia Congresului si chiar a membrilor cabinetului, Nixon i-a telefonat lui Henry Kissinger, asteptand in mod vadit ca acesta sa-i dea asigurari ca nu are de ce sa fie ingrijorat. Kissinger s-a pliat pe starea de spirit a presedintelui si i-a cantat in struna.
RN: Cum a fost primit discursul? Nu prea m-am uitat in sala.

HK: A fost de departe cel mai bun discurs pe care l-am auzit vreodata rostit de dvs. Demn, puternic, deloc lingusitor. Daca i-ar gratula cineva, nu stiu care ar fi rezultatele, dle presedinte.

RN: Ah, bine, noi n-o sa... Liderii astia au fost o banda mizerabila, nu-i asa?
HK: Pai, cu (presedintele Camerei Reprezentantilor, Carl B.) Albert e-n ordine, dar...
RN: Cu (senatorul Hugh) Scott, nu. La Scott ma refer. Si (membrul Camerei Reprezentantilor George R.) Ford e O. K., dar afurisitul asta de Scott... Si (senatorul Robert P.) Griffin care are mereu ceva impotriva...
HK: Eh, Scott! Ori spui Scott, ori New York Times, tot una e.
RN: Da' si eu, dupa ce ai plecat, le-am zis-o. Le-am spus: uite ce e, vrea Congresul sa preia chestiunea asta? Foarte bine. Atunci sa-si asume responsabilitatea, reducand cheltuielile. Sa fie clar, domnilor. Pe Dumnezeul meu, nu-i las sa scape usor.
HK: E o rusine, dle presedinte. Dvs. salvati tara. E...
RN: Din pacate, problema asta constrange guvernul. In ceea ce ma priveste, eu mi-am tinut discursul, iar in rest, daca le place, bine. Da' de-acum incolo sa nu mai dea din gura. De-acum incolo sa vina ei la mine. M-am saturat de toata gasca asta.
HK: Ati tinut un discurs de care noi, de care dvs., vreau sa spun de care noi toti putem fi mandri ca am avut privilegiul de a fi fost asociati.
RN: Ma bucur ca asa simti.
HK: In plus, a fost magnific rostit. A fost cea mai buna prestatie...
RN: Intr-adevar, a fost un mic discurs al naibii de bun.
HK: In sufletul lor, toti stiu ca aveti dreptate. Asta-i realitatea.
RN: Iar ceilalti sunt o mana de lasi si...
HK: Lasi si vanatori de imagine.
RN: Asa e. Dar sa-ti spun ceva, Henry. M-ai convins ca stafful, exceptandu-i pe (seful de cabinet H. R.) Haldeman si inca unul sau doi...
HK: (Consilierul John D.) Ehrlichman...
RN: Haldeman, Ehrlichman. Da, si (directorul Oficiului pentru Management si Buget, George) Shultz la fel, dar el e intr-o alta barca. Dar stafful, in general... (...) O sa aflu eu repede cum merg lucrurile. Si o sa intorc rau macazul, de o sa-i ia ameteala. O sa-i radem pe nemernicii astia de pe suprafata pamantului. Vorbesc serios.

Of, irlandezii astia!
Richard Nixon si William Rogers,
2 februarie 1972
Irlanda de Nord trecea printr-o perioada de violente fara precedent. Un numar de 25 de persoane fusesera ucise in timpul demonstratiilor, dintre care 13 impuscate de trupele britanice la Londonderry, pe 30 ianuarie, zi ramasa sub numele de "duminica sangeroasa". La 2 februarie, o multime de circa 25 000 de oameni a incendiat Ambasada britanica din Dublin, care a ars pana la temelii. In aceeasi zi, ceva mai tarziu, Nixon si secretarul sau de stat, William Rogers, discuta la telefon despre dilema politica in care se gasesc Statele Unite ca urmare a acestor evenimente.
RN: Buna, Bill.
WR: Buna, dle presedinte.
RN: Ai fost la alta receptie, nu?
WR: Da, la International Club.
RN: Ce se-aude cu irlandezii?
WR: Ministrul de externe vine sa ma vada maine dimineata.
RN: Ministrul de externe al Irlandei?
WR: Da, al Irlandei. Ambasadorul britanic a fost in dupa-amiaza asta. Treaba tinde sa devina pentru noi o chestiune politica importanta.
RN: Da.
WR: (Senatorul Edward) Kennedy incearca sa exploateze momentul.
RN: Stiu.
WR: Am vrut sa primesc instructiuni de la dvs. in legatura cu ce-ar trebui sa-i spun. Parerea mea e ca ar trebui sa-i spun ceva care sa exprime ingrijorarea noastra si sa indice faptul ca noi speram ca se vor desfasura convorbiri. El stie interesul nostru de a vedea ca se poate rezolva ceva. Am vorbit cu Cromer (ambasadorul britanic George R.S. Baring, conte de Cromer) despre asta chiar astazi si i-am spus ca n-am vrut sa declaram ceva ce lor sa nu le convina. Dar cred ca din punctul dvs. de vedere ar trebui, pentru ca Jim Buckley (senator de New York)...
RN: Si toti irlandezii...
WR: Kennedy si toti ceilalti exploateaza chestiunea. Si chiar daca este putin stanjenitor pentru britanici, cred ca...
RN: Ce-a spus Cromer? A...
WR: A zis ca intelege, iar eu i-am spus ca o sa iau legatura cu el maine dimineata. Dar cu (premierul britanic Edward) Heath ati discutat ceva pe tema asta? Va amintiti?
RN: Nu. Ah, da! Bineinteles, nu se ajunsese la o asemenea escaladare. I-am spus ca, uite - exact asa i-am spus -, infruntarea dintre Irlanda si Anglia, asta e ceva ce noi nu vrem sa se accentueze. Speram ca nu vom spune nimic care sa faca lucrurile si mai complicate pentru voi, dar nadajduim ca veti putea rezolva problema. Ma cam gandesc sa renunt la pozitia asta. Nu vreau sa fiu... Nu cred ca ar trebui sa fim demagogi...
WR: Asa e. Am primit azi o scrisoare, o telegrama, de la (ministrul britanic de externe) Sir Alec Home.
RN: Ce scrie?
WR: Prezinta un punct de vedere. Si el nu..., el spera ca nu ne vom declara de o parte sau de alta. Iar noi nu ne putem declara de partea cuiva...
RN: Bineinteles. Vezi tu, e o tragedie teribila, pentru ca britanicii, cu toate punctele lor tari, n-au stiut niciodata sa se poarte cu Irlanda.
WR: Da.
RN: Si habar n-am daca acum vor sti sau nu. Probabil ca nu. Problema e ca istoria arata atat de rau, incat britanicii n-au cum sa iasa bine, indiferent ce-ar face.
WR: Intr-adevar, groaznica dilema.
RN: Nu-i asa? Bineinteles ca stii, si hai s-o spunem, irlandezii sunt, poporul asta, irlandezii, sunt aici, la noi, al naibii de rai. Sunt gen Kennedy, fac un scandal monstru, fac sa sara totul in aer, incendiaza ambasade si toate astea...
Revoltatoarea Ivy League
Richard Nixon si Henry Kissinger, 18 aprilie 1972
In timpul unei intalniri desfasurate la Camp David, Nixon si Kissinger au discutat despre evolutiile din Vietnam. Cu doua saptamani inainte, in conditiile in care convorbirile de pace de la Paris se impotmolisera, Nordul isi reluase incursiunile militare impotriva Sudului. La randul sau, Nixon ordonase intensificarea bombardamentelor asupra Vietnamului de Nord. In discutia de mai jos, Kissinger il informeaza pe presedinte despre intrevederea pe care a avut-o cu presedintii Ivy League (asociatie care reuneste opt dintre cele mai vechi si prestigioase universitati americane, intre care Harvard, Yale, Columbia etc.). Organizatia anuntase ca pregateste un comunicat de condamnare a bombardamentelor.
HK: I-am primit ieri pe presedintii de la Ivy League. Au cerut sa ma vada.
RN: La naiba! Niste nemernici! Eu nu m-as fi vazut cu ei. Nu merita. Nu merita. Iti spun eu, ei niciodata... Sunt surprins de asta. Cine a facut-o? Haldeman ti-a spus sa-i primesti?
HK: L-au sunat ca sa ceara o intrevedere cu dvs.
RN: Presedintii de la Ivy League? N-o sa-i mai las niciodata pe nemernicii astia sa vina la Casa Alba. Niciodata. Dar niciodata! Pe nici unul dintre ei. S-a terminat cu ei. S-a terminat cu Ivy League. Dumnezeule...
HK: Am stat de vorba cu ei o ora si a fost revoltator, pentru ca astia au imbratisat acum programul radicalilor. Au spus ca vor sa oprim ajutorul economic si militar...
RN: Si ce s-a intamplat?
HK: Au zis ca, la Saigon, sa fie la putere un guvern comunist. Eu i-am intrebat: v-ati gandit la asa ceva? Si le-am spus ca sunt uluit sa vad ca sefi de institutii de invatamant pot sa aiba o asemenea pozitie pe o chestiune morala. Presedintele de la Harvard a zis: "Uite ce e, sunt o groaza de lucruri imorale care se petrec in lume si noi nu ne impotrivim".
RN: Deci, Henry, eu nu i-as fi primit. Asa ca sa n-o mai faci niciodata. Niciodata sa nu-i mai primesti. Sunt impotriva noastra cand ne e mai greu. Nu-i mai primi niciodata. Sa nu mai ai niciodata de-a face cu vreo institutie din Ivy League. Niciodata, niciodata, niciodata.
Jos Mao!
Richard Nixon si Tricia Nixon,
18 aprilie 1972
In februarie 1972, Nixon a reluat relatiile dintre SUA si Republica Populara Chineza. Doua luni dupa aceea, fiica sa, Tricia, a insotit o echipa chineza de tenis de masa intr-un turneu prin Statele Unite. La Universitatea din Maryland, unde urma sa aiba loc un meci demonstrativ, echipa a fost intampinata de protestatari fata de razboiul din Vietnam si de sustinatori ai liderului taiwanez Chiang Kai Shek, nemultumiti de apropierea dintre Washington si Beijing.
RN: Buna.
TN: Buna, tata, eu sunt.
RN: Buna, Trish. Cum a fost aseara?
TN: Oh, ai auzit?
RN: Bill Rogers mi-a spus ca te-a vazut acolo. A zis ca erau cativa demonstranti, dar ca a fost in ordine. Tie cum ti s-a parut?
TN: Oh, asa i s-a parut lui, ca a fost in ordine? Interesant. M-a sunat azi dimineata. Erau cativa demonstranti pentru ca (meciul) s-a tinut la Universitatea din Maryland.
RN: Au demonstrat peste tot. Totusi unii chinezi...
TN: Chinezii nationalisti erau afara si strigau "Jos Mao!" si atunci ceilalti au strigat "Ho Chi Minh".
RN: Ho Chi Minh.
TN: Am fost foarte huiduiti cand am intrat inauntru.
RN: Tu ai fost?
TN: Foarte tare, da.
RN: Tu si cine? Tu si Rogers?
TN: Si Rogers, da.
RN: Crezi ca n-ar fi trebuit sa te duci?
TN: Da, nu cred c-a fost bine. A fost o idee buna, dar n-ar fi trebuit sa mergem la Universitatea din Maryland... Era acolo o multime extrem de amestecata...
RN: Da, asta e si parerea mea despre mersul la universitati. Sper ca nu te-ai necajit prea tare.
TN: Nu. A fost cam... Am fost foarte jenata, deoarece chinezii au depus plangere.
RN: Plangere in legatura cu ce?
TN: Ei, stii tu, ca au fost nepoliticosi fata de presedinte, ca l-au insultat pe presedintele Mao. Nu puteam face nimic! Suntem o tara libera!
RN: I-au huiduit si pe chinezi?
TN: Nu, nu i-au huiduit pe chinezi pentru ca... Nu, nu i-au huiduit.
RN: Dar s-a anuntat ca tu si secretarul de stat intrati in sala?
TN: Da, intai am fost anuntata eu si atunci au fost huiduieli puternice. Oh, a fost incredibil. Bineinteles, oamenii nostri n-au fost foarte zgomotosi, asa ca huiduielile au rasunat si mai tare. Tocmai asta s-a transmis la "Stiri".
RN: Deci s-a transmis?
TN: Si nici macar n-au spus ca mai tarziu au fost aduse invinuiri, oamenii aceia au aruncat cu noroi si...
RN: Asa a fost? Pe cine acuzau?
TN: Autoritatile. Cativa au fost arestati.
RN: Pe Rogers l-au prezentat? Si pe el l-au huiduit?
TN: Da, si pe el. Pe urma au scandat lozinci. Era o lozinca despre mine. Dar de Rogers nu s-au prea legat. Asa ca a fost bine...
Rezervoare de titei vs. civili
Richard Nixon si Henry Kissinger,
5 mai 1972
In cursul acestei discutii, Nixon a luat decizia de a bloca si mina portul nord-vietnamez Haiphong.
RN: In momentul de fata, Statele Unite nu pot avea o politica externa viabila daca suntem umiliti in Vietnam. Nu trebuie sa pierdem in Vietnam. E limpede ca buna ziua. Corect, nu?
HK: Total de acord.
RN: Or, nu ne-au dat deloc posibilitatea de a evita sa fim umiliti. Si din moment ce nu ne-au dat-o, trebuie sa scoatem sabia, asa ca trecem la blocada. As vrea insa sa inteleg ceva... Tu ai zis sa-i bombardam. Moorer (amiralul Thomas Moorer, seful Statului Major reunit) are dreptate si teoria operatiunilor chirurgicale e buna. Dar eu vreau ca, in momentul cand avioanele vor fi disponibile, sa bombardam locul acela, sa-l facem farame in timpul blocadei. Daca scoatem sabia, atunci îi bombardam pe nemernicii aia peste tot.
HK: Evident.
RN: Sa atacam, deci. Sa atacam.
HK: Singurul lucru cu care nu sunt de acord... Putem sa facem lucrul asta fara a ucide prea multi civili. Stiu sigur ca putem.
RN: Nu vreau sa ucid civili, stii asta. Nu incerc sa ucid nici unul. Dar, la naiba, sa nu fim atat de grijulii incat sa nu distrugem rezervoarele de petrol.
HK: Doamne, nu.
RN: Acum intelegi ce vreau sa spun?
Of, africanii astia!
Richard Nixon si Henry Kissinger, 24 septembrie 1972
Nixon si Kissinger discuta, la Camp David, despre evenimentele din Africa: presedintele ugandez Idi Amin daduse un ordin de expulzare din tara a asiaticilor care aveau pasaport britanic. (Ulterior, a extins decizia si asupra celor proveniti din India, Pakistan si Bangladesh.) Marea Britanie, care intrerupsese ajutorul economic acordat Ugandei, era ingrijorata de soarta cetatenilor ei ramasi inca in aceasta tara.
HK: Buna, dle presedinte.
RN: Buna, Henry (isi drege vocea), ce faci?
HK: Bine. Ma scuzati ca va deranjez.
RN: Nu, nu, e-n ordine.
HK: Avem o problema in Uganda.
RN: Da...
HK: Problema este asta: britanicii sunt foarte ingrijorati ca ar putea fi masacrati cei sapte mii...
RN: De britanici.
HK: Si-ar vrea sa aiba convorbiri secrete cu noi in legatura cu un sprijin logistic.
RN: Sigur... Pai, atunci sa avem...
HK: Au incercat la inceputul saptamanii, dar Departamentul de Stat i-a refuzat.
RN: Departament ticnit! E-ntotdeauna de partea negrilor. Naiba sa-l ia!
HK: Am stiut ca asta va fi reactia dvs.!
RN: Chiar nu inteleg de ce nu le-am atras atentia inainte. Stii tu, treaba aceea din Burundi (peste 100 000 de etnici hutu au fost ucisi in timpul demonstratiilor impotriva guvernului alcatuit din etnici tutsi). Vreau ca Departamentul sa dea socoteala pentru ca nu a... Henry, asta s-a intamplat cu toata afacerea din Burundi... Am citit in presa. Stii ca Departamentul de Stat nu ne-a trimis nici o nota despre chestiunea asta?
HK: Absolut!
RN: Sau au trimis? Ai primit tu ceva ce eu n-am vazut?
HK: Nu, n-au trimis.
RN: Bine, tu ce zici de toate astea? Nu simti ca, hai sa fim cinstiti, e vorba totusi de niste oameni, fir-ar sa fie?... Sunt unii care vorbesc despre Vietnam, despre oamenii aceia de foarte departe pe care nu-i cunoastem si asta iti aduce aminte de bietul batran Chamberlain (premier britanic intre 1937 si 1940) care vorbea despre cehi si spunea ca sunt undeva departe si noi nu-i cunoastem prea bine. Zau asa, fir-ar sa fie, dupa parerea mea toti sunt oameni.
HK: Nu-i vorba numai de asta...
RN: Nu vreau sa spun ca e la mijloc interesul nostru national. Dar de fiecare data, de fiecare data cand e altcineva implicat, nu noi, cand altcineva are o problema, Departamentul de Stat ridica un zid. M-am saturat sa-i tot lasam pe africani sa manance sute de mii de oameni si noi sa nu facem nimic. E groaznic ce face blestematul asta, seful Ugandei... Henry, e o maimuta!
HK: O maimuta fara educatie.
RN: Probabil ca asta nu-i un dezavantaj. Vreau sa zic...
Kissinger rade cu pofta.
RN: Imagineaza-ti ca nemernicul ala care a fost seful Ghanei a primit o educatie stralucita in Statele Unite. Asa ca las-o balta...
HK: (razand) Corect.
RN: Nu, nu, vreau sa spun ca e un monstru preistoric. Si cel din Burundi la fel.

Grupaj realizat de Anca Voican