Africa si Orientul Mijlociu

Africa si Orientul Mijlociu

Introducere :

Africa si Orientul Mijlociu sunt in mod traditional legate prin comert ( inculsiv comertul cu sclavi ) si religie (raspandirea Islamului ) inca din sec olul al VII lea dupa Hristos ( Deegan 1996 : 7- 27 ). Mult mai relevant pentru tema noastra de securitate regional, este faptul ca ele au in comun o granita lunga si ambigua prin Sahara , in care exista o interactiune semnificativa de securitate. Amandoua impart experienta decolonizarii, avand drept consecinta faptul ca sunt considerate ca facand parte din categoria statelor slabe , dar acest lucru le face parte dintr-o lume a treia mult mai dezvoltata .

O paralela mult mai interesanta este aceea ca ambele isi privesc viata post - independenta , dotate cu pregatirea miscarilor de identitate regionala : miscarile africane din Africa si miscarile arabesti si islamice din Orientul Mijlociu .

Au existat substantiale suprapuneri geografice ale acestor miscari, majoritatea dintre ele realizandu-se in Africa de nord, dar cea mai mare provocare a fost de a se ridica la viabiliatea unui sistem de state post -colonial bazat de identitate nationala si suveranitate.

Acestui sistem westfalian impus de identitatile miscarilor regionale se adauga si ideile lui Krause ( 1996 : 324-7 ; 335-42 ), conform carora multe state post coloniale au evadat din procesul european de colonizare a statului schitate de Tilly (1990 ) si Howard (1976 ), in care cererile intrecerilor militare si ale razboiului au alimentat revenirea lor la crearea unui stat birocratic, national si in cele din urma democratic .

Conform acelui model, statul a trebuit sa creasca veniturile prin taxarea populatiei, ceea ce i-a dat un avant in dezvoltarea economica si i s-a cerut sa dezvolte caile de relationare cu populatia sa pe un termen lung si in mod stabil . Nici in Africa si nici in Orientul Mijlociu nu a functionat aceasta legatura dintre provocarea militara si cea a statului: a fost distrusa de prezenta unei societati internationale puternice care sprijina statele post coloniale cu un sistem de suveranitate juridica si care ingaduie regimurilor sale, sa finanteze puterea militara de pe piata internationala , prin controlul direct al resurselor in special de petrol si diamante (Malaquias 2001 ) .

Crearea unor legaturi directe, durabile, intre resursele economice si puterea militara, stabileste regimuri de stat si nonstat, ducand astfel la ocolirea si adeseori inabusirea populatiei lor .

In ciuda acestor paralele povestile securitatii regionale de pe aceste suprafete urmeaza traiectorii diferite: in ambele cazuri miscarile de identitate pan -regionala au esuat prin nesocotirea transferului westfalian .

In Africa pan-africanismul nu s-a dezvoltat niciodata dincolo de fundalul simbolisticii . Spre deosebire de pan-arabism si pan- islamism, pan-africanismul a constituit doar o constructie politica recenta fara radacini politice. Conform ei, nu a fost amenintat sistemul statelor post coloniale; a fost considerata mai degraba o unitate negativa opusa regimului apartinanad Africii de sud decat o dezvoltare pozitiva a identitatilor politice .

Statul african nu s-a consolidate in totalitate - avand deseori o realitate empirica redusa - si a impartit scena politica, militara , teritoriala si economica cu o varietate larga

de miscari insurgente si alti factori substatali.

Contrar acestuia in Orientul Mijlociu sistemul statelor suverane s-a consolidat cu fermitate , fortand deopotriva sentimentele pan-arabice si pe cele pan-islamice sa se acomodeze la realitatea sa politica . Doar dupa cateva reconcilieri - cele mai remarcabile Libanul dupa 1976 si nordul Irakului - a avut loc dezintegrarea stilului de stat african . Intr-o oarecare masura Orientul Mijlociu poate fi vazut ca poveste inversa a Europei de est . In timp ce Europa s-a luptat sa creeze o identitate colectiva care sa puna in balanta puternicele sale natiuni , arabii au incercat sa creeze state puternice si identitati nationale.

In mod paradoxal se pare ca , in ciuda directiilor lor opuse , ambele dezvoltari au condus la cresterea predictibilitatii si imbunatatirea conditiilor lor pentru diplomatie , acest lucru testand principiul metodologic de respectare a particularitatii regionale in ciuda tentatiei de a face generalizari referitoare la o schimbare separata. Ajutate de resursele petroliere si de acordarea ajutorului din cadrul Razboiului Rece , regimurile conducatoare au creat un sistem de functionare autoritar, dar nu si de stat national .

Ca o consecinta , povestea Orientului Mijlociu poate fi spusa pe indelete in termeni de stat si de securitate dinamica interstatala cu unele amestecuri ale factorilor nonstatali , pe cand povestea africana este un amestec complicat de state , regimuri si miscari insurgenete , in care rolul dinamicii securitatii interstatale conteaza mai putin .

Orientul Mijlociu: o formatiune conflictuala eterna

Introducere :

Orientul Mijlociu este un loc in care nivelul de securitate regional autonom a functionat din plin timp de mai multe decenii , in ciuda unor impuneri continue si apasatoare la nivel mondial .

Comitetul Regional Permanent (R S C ) este un exemplu clar al unei formatiuni politice , care este in mod neobisnuit , mare si complicat si care , de asemenea , poseda anumite trasaturi culturale distincte .

Asemeni multor locuri din lumea a treia , insecuritatea elitelor conducatoare joaca un rol semnificativ in cadrul sferei lor domestice , concretizand dinamica ( in )securitatii generale .

La prima vedere aceasta regiune este compusa in cea mai mare parte din state moderne post coloniale, care sunt considerate a fi state slabe .

Definitiile referitoare la Orientul Mijlociu variaza , dar putem observa un model de securitate interdependenta , care acopera o regiune ce se intinde din Maroc si pana in Iran , incluzand toate statele arabe , plus Israelul si Iranul .

Ciprul si Sudanul nu fac parte din aceasta securitate: Afghanistanul este un izolator intre ea si Africa de sud , iar Turcia intre ea si Europa .

Functia separatoare a Turciei a fost sporita de faptul ca , desi a urmat odata traditiile lumii arabe (ca fiind inima Imperiului Otoman ), din 1920 inainte , a intors spatele acestui trecut pentru a urma viziunea vestica a lui Ataturk asupra viitorului sau .

Comitetul Regional Permanent al Orientului Mijlociu 1948 - 1990

Nivelul regional

Fixarea unei date exacte asupra aparitiei Comitetului Regional Permanent este problematica deoarece nu a existat un punct clar de trecere de la statutul colonial la independenta. Turcia, Iranul si Arabia Saudita nu au fost niciodata colonizate .Diferenta dintre statutul colonial si independenta a fost deseori neclara , asemeni Egiptului , Irakului , Iordanului si Omanului, unde puterile coloniale au pastrat in mod oficial o prezenta puternica in cadrul statelor independente .

Procesul de decolonizare s-a prelungit intinzandu-se din Egipt, Irak si Yemen in timpul perioadei dintre razboaiele din Bahrain, Qatar , si U A E in 1971 . Cand a atins procesul o masa critica suficienta de factori independenti care sa inceapa sa functioneze ca un Comitet Regional Permanent ?

Multe dintre dinamicile conflictelor prezente ale regiunii au radacini in trecut in timpul anilor dintre razboaie . Rivalitatile intre-arabe si conflictul din palistinieni si imigrantii zioniti au fost vizibile in timpul anilor 1930 , deoarece au existat dispute teritoriale si factori care au dus la aparitia nationalismului arab (Yapp 1991 : 49-208 ; Barnett 1998 : 55-83 ; Podeh 1998 ) . Podeh insista ca o asemenea intereactiune a fost

suficienta , pentru a constitui un sistem de state arabe .

Spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, prezenta coloniala britanica si franceza a fost puternica , iar politica lor militara a dominat regiunea . Din acest motiv, cea mai exacta data pentru formarea Comitetului regional Permanent al Orientului Mijlociu vine dupa valul de decolonizare dintre 1945 si 1948, care a generat intr-o masa critica de state independente .

Asemeni Asiei de sud , Comitetul Regional Permanent al Orientului Mijlociu s-a nascut prin lupta. Independenta Israelului a inlocuit vechiul conflict dintre palestinieni si imigrantii zioniti, punand astfel punct primului dintre multele razboaie interstatale .

Spre deosebire de Asia de sud, intreaga dinamica a insecuritatii regionale , s-a centrat in jurul unei singure rivalitati intre doua mari puteri . Orientul Mijlociu prezinta un tablou mult mai complicat; in jurul sau mai mult de 20 de state relativ egale au format Comitetul Regional Permanent .

Aceste cifre, desemneaza faptul ca in cadrul Comitetului Regional Permanent s-au dezvoltat trei subcomplexe : doua principale, grupate in Levant si Golf si unul mai slab in Magreb. Cu toate acestea, diviziile la distanta, au fost oarecum compensate de ampla migratie a fortei de munca din randul statelor arabe, mai ales in ceea ce priveste domeniul petrolier si a banilor proveniti de pe urma petrolului.

Un al patrulea subcompex, ar putea fi acela din ,, The Horn of Africa'', dar acesta ar reprezenta practic cel mai slab subcomplex din acest set. Somalia, Djibouti si Sudan, sunt toate membre ale ligii arabe si exista un model persistent de conflict, care le conecteaza cu Etiopia, Eritrea si uneori Egiptul.

Expertii, (Capham 1996: 128- 9; Tibi 1993: 52, 59) considera ca complexul ,,Horn'', este parte din Africa si nu trebuie considerat ca apartinand Orientului Mijlociu.

Incercarea de a surprinde interdependenta de securitate din cadrul Orientului Mijlociu este tentanta, mai ales in ceea ce priveste formulele etnice sau religioase. Faptul ca cele doua nuclee principale pot fi interpretate ca ,, arabii contra celorlalti'', (evrei, iranieni), si faptul ca exista o mostenire timpurie a arabilor fata de turcii din zilele otomane - care este inca prezenta in cadrul problemelor variate ale kurzilor- , sugereaza o explicatie etica a insecuritatilor regiunii.

Acordurile de la Oslo din 1993, care au pus relatiile dintre Israel si PLO intr-o lumina mult mai directa si au deschis o cale catre Palestina;

Tratatul de pace israeliano-iordanian din 1994, i-a protejat pe israelieni si pe iordanieni de exodul cauzat de expulzarile israeliene;

Retragerea israeliana din sudul Libanului din anul 2000;

Dezvoltarea ciclurilor de violenta dintre palestinieni si israelieni si refuzul Israelului de a reduce expansiunea asezamintelor sale;

Incapacitatea Israelului si a Siriei de a fi de accord cu amplasarea unui asezamant in Golan Heights;

Ruinarea economiei palestiniene si eventual a autoritatii palestiniene de masurile adoptate de israelieni;

Esecul diverselor negocieri ale USA au sponsorizat israeliano- palestinienii.

Chestiunea legata de succes sau de esec a fost strans legata de schimbarile din cadrul politicii interne, in special din Israel si SUA. Pentru un timp, procesul de pace a facut niste progrese semnificative, dar cu pasi mici si dificili (Jentleson si Kaye 1998).

Dar pana in 2002, se parea a fi un esec terminal cu un conflict reluat, sperante naruite si cu atitudini extreme de ostilitate, alimentandu-se pe termen lung (Hollis 2002). Confruntarea dintre Israel si palestinieni s-a incins din nou, asa cum a facut-o si Razboiul Rece dintre Israel si cercul mai larg al statelor arabe islamice.

Desfasurarea evenimentelor de dupa 11 septembrie, a adaugat un nou set de probleme: nu numai ca problema Palestinei a complicat si mai mult sarcina SUA in procesul de mentinere a unei coalitii de sustinere pentru razboiul impotriva terorismului, dar aceste evenimente au ridicat, de asemenea, o intrebare dificila la nivel mondial referitoare la sprijinirea Israelului in contextul unei defalcatii catastrofale a procesului de pace.

Incercarea Israelului de a-si identifica situatia referitoare la razboiul impotriva terorismului a expus majoritatea aspectelor incomode vis-à-vis de problema teroristilor / lupatatorilor pentru pace. Aprobarea pe care a acordat-o administratie lui Bush, referitoare la talmacirea Israelului, a amplificat enorm ura si frustrarea simtita de USA fata de problema araba. SUA s-a aflat intr-o pozitie politica, aproape imposibila, in care nu putea fi vazuta in situatia de a lua parte la nici una dintre cererile al Qaeda; ea s-a aflat sub o puternica presiune de a face ceva pentru a invalida actiunile teroristilor impotriva sa. Pentru miscarile radicale a fost mult prea usor sa invinovateasca SUA pentru tot, iar atmosfera tensionata a facut dificil pentru SUA sa reflecteze asupra pozitiei si obiectivelor sale.

SUA a primit putina credibilitate, fiind singura care incerca sa controleze conflictele din regiune si multe atacuri din partea presei pentru felul in care manipula lucrurile. Ea a primit si mai putin ajutor din partea partilor implicate in incercarea de a pune din nou pe picioare chestiunea procesului de pace. Adaugandu-se la dificuultatea chestiunilor militaro- politice, s-a pus problema pe termen lung a rezervelor de apa.

Spre deoasebire de Golf, unde chestiunile referitoare la apa au afectat doar in plan secundar (Turcia, Siria, Iran), in Levant, ele au fost in prim plan, nu numai in relatiile dintre Israel, Iordan si Liban, precum si intre relatiile dintre Iordan si Siria (Strategic Survey 1998- 9; 270-1). In februarie 1996, Israelul, Iordanul si palestinienii au fost de acord cu Declaratia Principiilor de Cooperare legata de chestiuni inrudite cu resursele de apa din rauri si din pamant; daca asta va rezolva problemele legate de impartirea proviziilor limitate de apa din regiune, ramane de vazut.

Chestiunile complicate, legate de drepturile asupra apei, au complicat pe de o parte retragerea Israelului din Liban, iar pe de cealalta parte, negocierile cu Siria referitoare la Golan Heights, precum si formarea unui stat separat palestinian. In mod particular, pentru Israel drepturile asupra rezervelor de apa ale palestinienilor si ale Iordanului, au putut fi considerate cu usurinta drept o chestiune existentiala.

In ciuda esecului sau, procesul de pace din 1990, a schimbat peisajul politic al acestui complex in mod permanent. Crearea unui stat Palestinian si pacea cu Iordanul a pus in loc doua elemente necesare pentru constructia unui regim de securitate in viitor. Daca vreuna dintre acestea ar fi supravietuit distrugerii Israelului, de catre Autoritatea palestiniana din 2002, a ramas o intrebare deschisa.

Si pentru Israel si pentru palestinieni, gasirea unei solutii westfaliene parea imposibila. Evenimentele din 1991, au sporit legaturile dintre Golf si subcomplexele arabe, un proces care va fi numit pe mai departe ,,un razboi impotriva terorismului''. Asta nu s-a datorat numai faptului ca prezenta SUA in regiune a sporit, dar si din cauza implicarii iraniene si irakiene in confruntarea impotriva Israelului si a retelei al Qaeda.

O actiune viitoare in cadrul subcomplexului, a fost ,,rearanjarea'' Turciei in Orientul Mijlociu. Asta a inceput probabil odata cu participarea Turciei in razboiul impotriva Irakului, dar principala sa dezvoltare a fost ,,un parteneriat strategic'', cu Iordanul ca partener din umbra.(Buzan si Diez 1999; Nachmani 1999; 19-29; Jung si Piccoli 2000; Piccoli 1999; Inbar 2001; Kazan 2002). Aceasta nu a fost insa o alianta ; nici unul dintre state nu si-a luat obligatia de a se ajuta reciproc; dar este cu siguranta o grupare semnificativa ce este vazuta asa si de statele arabe si de Iran.

Israelul si Turcia nu au avut conflicte politice, si au adoptat o pozitie de impotrivire atat in ceea ce priveste fundamentalismul islamic cat si proliferarea WMD. Ele au impartit antagonismul impotriva Siriei, Irakului si Iranului.

Ele sunt de asemenea state vestice , cu relatii problematice in ceea ce priveste UE, dar care au legaturi stranse cu SUA. Din 1996, ele s-au dezvoltat din punct de vedere militar, prin schimbul de inteligenta si prin schimbul de arme destul de scump. Ele s-au interesat indeaproape de intrebarile referitoare la terorism si disputele dintre greci si turci.

Fiecare vizeaza izolarea celeilalte si impreuna formeaza o prezenta mai puternica la Washington. Acest parteneriat a jucat cu siguranta un rol important in amenintarile Turciei de a folosi forta impotriva Siriei in 1998; acest lucru, a determinat Siria sa se planga de acordarea sprijinului pentru kurzii turci si de a-l expulza pe liderul PKK- Abdulla Ocalan.

Extinderea proiectelor Turciei asupra Tibeului si Eufratului isi pun amprenta asupra Siriei si Irakului, iar resursele sale de apa, ar putea sa joace un rol important in rezolvarea sau eliminarea problemelor referitoare la apa din regiune.

Angajamentul Turciei fata de Orientul Mijlociu, a ridicat de-a lungul anilor 1990 intrebari asupra formei RSC in Orientul Mijlociu; mai multe detalii in capitolul urmator.

Magreb:

In timpul anilor 1990, subcomplexele din Golf si din Levant, au devenit si mai strans legate unele de altele. In contrast cu acestea, subcomplexul din Magreb, s-a indepartat , avand o legatura mult mai mica cu problemele arabilor si devenind mai degraba un RSC independent in drepturile sale; a fost si mai mult influentat de UE, recreand conditiile Razboiului Rece intr-un mod inovator. ( Joffe 2000, Haddadi 1999 ). Tarile din Magreb au fost mai mult sau mai putin neutre in timpul celui de-al doilea Razboi din Golf.

In cea mai mare parte, ele au fost jucatori marginali in procesul de pace arabo- israelian desi Marocul a jucat un rol important in realizarea deschiderii catre Israel.

Confruntarea cu Israelul, le-a dat un rol si le-a indreptat catre un RSC al Orientului Mijlociu mult mai vast, dar indreptarea catre procesul de pace, a avut efectul opus.

Conducatorul Libiei chiar a declarat deschis ca este dezamagit de cauza arabilor si ca si-a indreptat in mod ostentativ politica catre Africa. (Huliaris 2001).

Legaturile culturale si religioase cu Orientul Mijlociu au ramas, desigur, dar interdependenta de securitate nu a fost niciodata mai puternica decat in cadrul celor doua subcomplexe. (Gause 1999: 25).

Tarile din Magreb, au devenit preocupate de propriile lor probleme interne si s-au concentrat mai mult asupra relatiilor economice. Pe plan intern, a avut loc o dezvoltare a preocuparilor referitoare la miscarile insurgente islamice, mai ales in Algeria, unde un razboi civil vicios, a cauzat poate, o suta de mii de pierderi de vieti omenesti, demonstrand inca o data abilitatea regimurilor Orientului Mijlociu de a invinge miscarile militare insurgente islamice, in timp ce ei au dat gres in integrarea intr-un stat si intr-o societate civila. De asemenea, au avut loc represalii impotriva islamistilor din Tunisia si Egipt. Aflandu-se sub presiune, islamistii, s-au impartit in frictiuni conflictuale si au degenerate in terorism (Gerges 1999).

O paralela intre complexul din Magreb si cele din interiorul ,,miezului'', a fost inabusirea dinamicii conflictului interstatal sub presiune externa; decand si-a recapatat independenta, sistemul Magreb, a fost o formatiune conflictuala, cu toate ca la un nivel limitat de violenta interstatala. Dar ,,The Single European Act'' (SEA), al UE din 1986 si amenintarea economica care supunea statele din Magreb la o pronuntata dependenta economica in Europa, a fortat un schimb general de la relatiile de ,,balansare a puterii''printr-o concentrare colectiva asupra Europei (Cammett 1999).

In 1988 Libia si Tunisia, Algeria si Marocul, si-au imbunatatit relatiile bilateral anterioare, care au pavat calea catre formarea Uniunii Arabe Magreb ( AMU in 1989 ).

AMU a fost un raspuns specific la ,, The Single European Act'' al UE si intentiona sa mareasca cooperarea economica din interiorul Magrebului si sa stabileasca un dialog cu cei patru parteneri sudici ai UE ( Portugalia, Spania, Franta si Italia ). AMU nu a inlaturat tensiunile politice din interiorul relatiilor intra- magrebiene si nu a devenit o organizatie puternica, dar cu toate acestea, prezinta o detasare de Orientul Mijlociu si o crestere a influentei UE, ca putere exterioara.

In timpul anilor 1990, procesul de pace arabo- israelian, a ingaduit Magrebului sa se miste, spre a deveni un RSC separat, puternic influentat de o mare putere vecina. Prabusirea procesului de pace a reafirmat influenta simbolismului arab si islamic si a Comitetului Regional Permanent al Orientului Mojlociu, dar probabil insuficient pentru a nesocoti atractia fata de UE.

Privita dintr-o perspectiva europeana , aceasta strategie este in mod evident una de limita intre managementul dintre regiuni . U.E. s-a facut inteleasa prin faptul ca Africa de nord nu este demna de a fi aleasa membru , dar ca este demna de titluri de parteneriate economice si de acordarea de ajutor si stabilizarea regiunii , pentru a o impiedica sa genereze amenintari de migrare , crima , terorism si intreruperea rezervelor de petrol (Hollis 1997 : 24-5 ; 1999 ) .

Populatia din Orientul Mijlociu a crescut destul de mult intre 1945 si 1995 amenintand dezvoltarea economica (Maoz 1997 : 27-30 ; Dervis si Shafik 1998 : 507 ) . Acest lucru intretine teama de migrare in masa , fapt care duce la o securizare retorica a Europei . Aceasta retorica , a fost probabil cea mai explicita in N.A.T.O. , iar in anumite ocazii a conceput sudul in general si Orientul Mijlociu in particular ca o zona de potentiala amenintare , in care alianta trebuie sa fie atenta (Behnke 1999 ) .

Acest lucru poate fi interpretat ca o reflectie a politicii U.E. care trebuie privita dintr-un unghi mondial in contrast cu unul european regional (Waever si Buzan 1999 ) si o distinctie desenata intre angajamentul U.E. in Mediterana de est si dominatia U.E. in Mediterana de vest .

In general , angajamentul economic al U.E. fata de Orientul Mijlociu , este mult mai mare decat cel fata de S.U.A. ,dar angajamentul in cadrul celor doua subcomplexe detine aici pozitia dominant .Exista neintelegeri ale politicii intre SUA si UE ,cele mai multe dintre ele fiind in legatura cu Iranul si cu problema israeliano-palestiniana , cu UE ca fiind principal sustinator economic al palestinienilor , considerandu-se in general a fi pro arabi in contextual conflictelor arabo-israeliene (Hollis 1997 : 15 ) .

O schema a Parteneriatului Euro-Mediteranean a fost lansata la Barcelona in 1995 , care planuieste sa creeze un schimb liber pana in 2010 . Aceasta a fost o asteptare explicita a UE de a adresa un sir de amenintari minore de securitate din partea periferiei sale sudice , prin asumarea masurilor de liberalizare economica ; acest fapt nu va duce numai la reducerea migrarii ci si a unei pronuntate democratii si paci democratice .

Retorica "parteneriatului " ascunde deopotriva o imensa inegalitate economica si politica si o dorinta imensa a UE de a controla periferia sudica (Hollis 1999 ) .

Aceasta schema ascorda UE un rol minor in cadrul subcomplexelor din Orientul Mijlociu , dar unul major in Magreb . Din moment ce principal grija a UE este sa evite aparitia unor probleme din partea sa sudica de granita ; ea este "prietenul natural " al oricarui regim care promite sa pastreze ordinea si sa promoveze dezvoltarea in Magreb .

Concluzii :

Desi conflictul arabo-israelian devine central din punct de vedere politic si simbolic , el nu mai constituie epicentrul violentei din regiune (Maoz 1997 : 10-15 ) . noteaza semnificatia din centrul conflictului arabo-israelian din cadrul securitatii Orientului Mijlociu in termenii , deopotriva ai nenorocirilor civile din 1980 . Metoda de masurare ignora importanta simbolica cruciala a Israelului in ochii lumii arabe si islamice .

Dar totalul fatalitatilor la nivel regional , figureaza din 1945 pana in 1995 ( 74.000 militare si 18.000 civile in conflictele arabo-israeliene ; 345.000 militari si 561.000 civili in alte conflicte din Orientul Mijlociu ) , sugereaza ca alte conflicte deopotriva interstatale si civile , ar sustine Comitetul Permanent Regional , chiar si fara ostilitatile arabo-israeliene . Si asa procedeaza si istoria rivalitatilor inter-arabe .

Motivele indigene nascute din diferentele religioase si ideologice si disputele asupra conducerii , drepturilor asupra teritoriului si asupra apei , au condus la formarea unor surse locale puternice si durabile de conflicte si insecuritate .

Suprapus nivelului global , precum si patrunderea in cadrul lui , formeaza un nivel global puternic . Marile puteri nu au fost responsabile pentru generarea ostilitatilor locale de dusmanie care au condus Comitetul Permanent Regional al Orientului Mijlociu .

Cu siguranta , a avut loc un conflict viguros de formare a Orientului Mijlociu chiar si fara interventia marilor puteri la nivel mondial , dar ele au intervenit intr-adevar la nivel regional pe trei cai .

Prima si cea mai importanta prin rezervele de arme , ele au format distribuirea puterii si nivelurile absolute de forta disponibile , menite sa sustina si la nevoie sa amplifice dinamica regionala .

A doua cale : uneori marile puteri au intervenit semnificativ in suprimarea dinamicii conflictului regional interstatal . Acest lucru a fost cum nu se poate mai adevarat in ceea ce priveste SUA la sfarsitul razboiului rece .

Si in cele din urma ,a treia cale : politica mondiala a fost vazuta in regiune ca o puternica sursa de amenintare , dar si ca o sursa de sprijin in rivalitatile locale .

Acesta nu a fost un simplu raspuns al securitatii politico-economice mondiale cu elemente comune lumii a treia , elemente ce au putut fi identificate si in cadrul Orientului Mijlociu .

Ca o urmare , elementele specific culturii islamice si ale Israelului erau in joc ; in ochii arabilor si islamistilor , legatura stransa dintre SUA si Israel , constituia o mare amenintare si mai era de asemenea o teama culturala fata de vest , sau in unele cazuri fata de comunism via-a-vis de valorile islamice .

Nationalistii arabi si islamici au putut sa securizeze o amenintare vestica fata de obiectivele culturale mult mai usor decat cele economice .

Lustick 1997 creeaza o intoarcere mult mai statica asupra relatiilor problematice ale regiunii cu vestul , mentionand ca istoria acestei regiuni poate fi citita ca o incercare sustinuta a puterilor vestice de a impiedica reaparitia unei mari puteri a Orientului Mijlociu .

De la dezmembrarea Imperiului Otoman , puterile mondiale au conservat fragmentarea sistemului de stat postcolonial din Orientul Mijlociu si a impiedicat tari precum Irakul si Egiptul sa devina central unei noi agresiuni imperiale .

In acest context , razboiul din Irak din 1991 a fost cu siguranta cel mai bun exemplu al acestei politici .

Orientul Mijlociu se potriveste de minune modelului tipic al procesului de decolonizare transformat intr-un conflict al formatiunilor .

La fel ca in Africa , multe dintre statele post coloniale au avut limite arbitrare si radacini putin adanci din punct de vedere politic si cultural , dar in cazul Orientului Mijlociu aceasta conditie a fost exacerbata de potentialul legitim din cadrul noilor state .

Elitele lor conducatoare au fost nesigure , iar construirea statului a fost principal preocupare . Desi politicile lor interne au fost in general turbulente si non-democratice , au costituit in cea mai mare parte un succes in cadrul sistemului de stat . Desigur in cadrul celor trei subcomplexe , au existat repercursiuni majore la nivel interstatal , ducand cu ele stilul African de dezvoltare a miscarilor insurgente care au jucat un rol de securitate semnificativ . Dar cu exceptia Libanului , acestea nu au reusit sa submineze sistemul de stat asa cum au facut-o in Africa .

In general dinamica politica si militara a relatiilor interstatale a fost profilata in unele identitati pan-regionale care au dezvoltat insecuritatea in cadrul Orientului Mijlociu .

Alte chiestiuni mult mai prezente in regiune , in special cele legate de drepturile la apa , in special in Levant si Mesopotamia si cele sociale (o serie de probleme de identitate de natura religioasa si etnica care au afectat minoritatile , refugiatii , si muncitorii emigranti ) .

Asa cum afirma Barnett ( 1998 ) , disputele politice ( asupra definirii si conducerii nationalismului arab) , au fost deseori mult mai importante in statele arabe decat amenintarile militare din partea altor state arabe . Pur si simplu , dinamica militara a fost in prim plan in ceea ce priveste relatiile dintre statele arabe si non-arabe , in mod special in Golf . Chestiunile de securitate non-traditionale au fost pur si simplu absorbite de un cadru existent de rivalitati inter-statale si conflicte .

Irakul , Siria si Turcia sau Israelul , Siria si Iordanul nu au incercat sa separe disputele referitoare la apa de cele ideologice si de putere , care au facut relatiile dintre ele ostile .

In ansamblu , inregistrarea acestor evenimente sugereaza ca o consolidare , chiar daca primitiva , a sistemului de stat Westfalian ,care a atras in mod constant majoritatea chestiunilor .

Identitatile arabe si islamice s-au acomodat cu statul , cu concentrarea islamistilor mai mult asupra opozitiei fata de elitele guvernatoare locale decat asupra cruciadelor .

Disputele referitoare la apa sunt blocate de existenta politicii inter-statale .

Dezmembrarea Sunni-Shi'a este definita in mod substantial de relatiile Iranului cu arabii .

Principalele esecuri ale acestui proces au fost pana acum, cele legate de palestinieni si kurzi .

Caracterul pereniar al Orientului Mijlociu il transforma intr-un exemplu clasic , militaro-politic al Comitetului Permanent Regional .

In multe feluri el este similar in structura si comportament cu Europa moderna , dar cu doua mari diferente : in primul rand , Europa moderna nu a avut un nivel politic mondial de intervenire in dinamica securitatii sale .

In al doilea rand , amestecarea nationalismului arab , islamic , anti-zionist si a sentimentelor anti vestice din Orientul Mijlociu au insemnat ca balansarea politicilor din cadrul statelor locale si interventia puterilor au fost extrem de dificil de operat cu ele .

In Orientul Mijlociu este dificil pentru orice membru , fie local , fie mondial , sa suporte sustinerea impotriva unui inamic comun si in acelas timp sa ameninte o a treia parte prietenoasa. SUA, de exemplu, nu a putut sa sprijine Irakul impotriva Iranului, fara sa imputerniceasca Irakul impotriva Israelului; nici una nu a putut sa distruga Irakul fara sa avanseze cauza inamicului sau; Iranul impotriva aliatolor arabi din Golf.

O alta problema care macina planurile celei de-a doua administartii a lui Bush este sa scape de Saddam.

Arabia Saudita si Kuweitul nu au putut sa accepte ajutorul vestic impotriva amenintarilor din partea Irakului si a Iranului fara a se expune la incercarile din randul regiunii de tradare a Islamului.

Pentru a intelege acest RSC complicat, trebuie sa se vada o constelatie completa ca o interactiune transversala la nivel intern, national si mondial.

Schimbul din 1990 al SUA de abordare a unei poltici esuate pentru balansarea izolarii duble, devine mult mai greu de inteles in aceasta privinta.

Izolarea marilor puteri poate fi mult mai dificila, dar pare mult mai simpla si mai de incredere decat incercarea de echilibrare a politicii Orientului Mijlociu.