Aiudul revoltat
plânge uciderea lui Popa T. Ioan
Traian Popescu
Detinut Politic 1948-1964
Aiud, 1957
Vara anului 1957. O zi
obisnuita. Suntem scosi la plimbare celula de celula, în tarcuri special
amenajate pentru fiecare celula separate. Detinutii se plimba în cerc, în sir
indian cu mâinile la spate si capul în jos. Nu au voie sa vorbeasca între ei.
Linistea este întrerupta, însa, de câte un strigat "chemare", lansat din
spatele ferestrelor astupate cu obloane. Este suficient sa se auda un nume,
pentru ca în câteva minute chemarile sa se înteteasca, spre disperarea
gardianului aflat în prepeleacul instalat în mijlocul tarcurilor de plimbare,
care cu toate amenintarile lansate spre celular, nu reuseste sa potoleasca
râvna celor ce emit telegraficele monologuri: "Ce faci, Gelu?" "Dumnezeu cu
tine,aici Titi!" "Cum te simti, Mihai?" Dar vai! Cel chemat n-are cum sa raspunda
la apel, decât cel mult printr-un ridicat din umeri discret. "La multi ani,
Paul! Astazi e ziua ta!" "Esti sanatos, Dane?" Cel vizat, pus în încurcatura,
confirma precaut din cap, chi 17417j917r ar daca realitatea este alta. Macedonenii, în
jargon, îsi lanseaza mesajul în eter: "A ua him na hale Soca si Nasu!" (Suntem
aici, la celula de lânga closet...). Cei vizati, desigur, nu au cum sa raspunda
acum, dar se vor revansa întorsi în celule, daca acestea se vor gasi pe aceeasi
parte cu tarcurile de plimbare.
Totusi, numele celor strigati se contabilizeaza de câte un gardian pentru a fi
"decodificate" la administrtie în vederea "fisarii" detinutilor care se bucura
de o mai mare populartate. Acestia, sub diverse pretexte, vor fi "onorati" cu o
saptamâna ori zece zile sau chiar mai multe de beci.
Aceste plimbari sporadice erau o adevarata binefacere pentru a adulmeca aerul
curat care în restul timpului era rarefiat de obloanele de la ferestre si
prilej pentru a-ti scalda obrazul cu lumina soarelui refuzat peste zi, sau
pentru a-ti purta nestingherit mersul anchilozat de cei doi metri de celula.
Binefacere de 10-15 minute având ritmicitatea succesiunii "din când în când" si
oferindu-ti "favorul" câtorva clipe în care nu mai erai obligat sa-ti dirijezi
fiecare gest, fiecare miscare, chiar si respiratia, pentru a nu deranja pe cel
de alaturi, în celula fiind fortat sa traiesti într-un spatiu de cel mult 2-3
metri patrati cu înca patru, sase, zece sau patruspezece persoane. Daca
izolarea, trairea de unul singur în acelasi spatiu era pe buna dreptate
socotita pedeapsa, nu este mai putin adevarat ca si supravegherea constituia de
cele mai multe ori un chin, cu toate eforturile pe care le depuneam fiecare din
noi, pentru a menaja pe cel de alaturi, efort care a durat nu saptamâni sau
luni, ci ani de zile. Aceasta plimbare o asteptam cu sufletul la gura ca pe o
evadare, o scapare din cei patru pereti, prea apropiati unul de altul, în lupta
care o duceam cu noi însine pentru a nu se instala în psihicul nostru,
ireversibil, claustrofobia care se insinua cu fiecare clipa a existentei. Cum
puteai oare diminua sau estompa aceasta drama zilnica, ce se petrecea cu
fiecare din noi, printr-o plimbare de 10-15 minute, sporadica si facuta într-un
tarc lung de câtiva metri si lat de 2-3 metri, comparabila cu o camera de bloc.
Aceasta a fost posibil numai cu efortul individual, efort supraomenesc de
supravietuire. De la soapta în care vorbeam în celula, pentru ca altfel nu ne
mai puteam întelege între noi, acum, în timpul plimbarii, eram obligati sa
tacem mergând în sir indian, cu mâinile la spate si capul în jos. Dar si aici,
fara o deliberare prealabila, fara o analiza care sa conduca la niste concluzii
în urma carora sa actionezi, ci pur si simplu numai dintr-un spirit de
solidaritate umana, aveam sa comunicam pe aceleasi cai de originalitate, prin
chemarile de la ferestre.
În celular se gasise solutia alfabetului MORSE, prin care se stia de la un cap
la altul cine se afla în fiecare celula. Pe aceasta cale s-au tinut conferinte,
s-au învatat limbi straine, s-a facut literatura, matematica sau chiar muzica.
Acum, prin aceste strigari de la ferestre se mai facuse o bresa în sistemul de
izolare atât de minutios gândit. Prin mesajele de salut de urari de bine ce se
rostogoleau din spatele obloanelor, simteam ca nu mai suntem singuri, izolati,
unu, doi, cinci sau cincisprezece, cincizeci si sute. Aflam de sanatatea
prietenilor, a cunostintelor. Se rupea izolarea noastran crestea solidaritatea
umana, în conditiile în care fusesem adusi pentru a fi desfiintati fizic,
psihic, moral, intelectual, într-un cuvânt desfiintati ca oameni.
Si-a imaginat cineva vreodata bucuria de a fi strigat pe nume cu voce tare, nu
soptita, fiorul ce ti-l crea acel simpu "Ce mai faci?" sau "La multi ani!", "Te
îmbratisam!", "Multa sanatate!". În acele clipe fiecare din noi luam nu numai o
doza de oxigen ci si o farâma de optimism care dospea si tinea de-a lungul
timpului, a anilor. Aceste mici mesaje au avut pentru noi darul sa contribuie
la acel miracol de supravietuire spirituala.
Era deci prin iunie 1957. Începuse plimbarea obisuita ce se va sfârsi repede cu
o drama, care a zguduit întreaga închisoare si nu numai. În timp ce detinutii
unei celule se îndreptau spre tarc, unul din ei POPA T. IOAN, care facea
închisoare de pe timpul Maresalului Antonescu, s-a desprins din rândul
celorlalti. Acesta acuza de mai multa vreme mari dureri cauzate de o ciroza
avansata, ce-i da o stare depresiva, cerând insistent de saptamâni de zile
asistenta medicala. O data detasat de ceilalti, se îndreapta spre sârma
ghimpata, care forma un gard la circa 1,5 metri de zidul închisorii înalt de
peste 2,5 metri. Tânarul ostas al trupelor de securitate, din turela, tresare
apucându-si automatul ferm pentru utilizarea lui. Gardianul din prepeleac, speriat,
striga "Popa! Da-te jos de pe gard!", crezând ca astfel îl va opri pe ostasul
din turela de la o crima. Popa însa înainteaza pe sârma ghimpata. Ostasul din
post se aseaza pe podeaua turelei într-un genunchi. Din spatele obloanelor de
la ferestrele celulelor se striga : "Nu trage ca e bolnav!" sub tipatul
disperat al gardianului si al scandarilor din celular, ostasul someaza, dar
Popa se urca pe gardul de sârma ghimpata încalecându-l, nemaisimtind, se pare,
cuiele sârmei înfipte în carne.
Pentru el viata nu mai era suportabila, dar nu încerca sa si-o curme cu propria
mâna, iar firul de paianjen care-l mai tinea legat de ea nu-l mai putea salva.
Dumnezeu era în acele clipe singurul martor al gândirii, al starii de
constiinta si al psihicului acestui disperat ce îsi dorea trecerea pragului
acestei lumi spre cea vesnica. O clipa doua de ezitare, apoi se arunca în
tarâna greblata dintre sârma si gardul de zid. De aici nu mai poate escalada
nimic, zidul închisorii fiind prea înalt. POPA T. IOAN deschide larg mâinile
spre cer oferindu-si pieptul spre ostas si spre ferestrele celularului. Acesta
este un vuiet, iar gardianul sta consternat. Aproape ca nici nu se mai aude
pocnetul singurului cartus ce se înfige direct în inima lui Popa care cade
rapus, pe camasa alba înflorind instantaneu o pata de sânge, linistind un
suflet zbuciumat. Nefericitul ostas, care desigur putea trage "la picioare",
era unul din sutele de mii de tineri carora li se inoculase otrava comunista ca
el pazeste pe cei mai mari dusmani si criminali ai poporului român.
Vuietul interior cuprinde si celelalte aripi ale închisorii. Se loveste în usi,
se striga la ferestre, se bate în gamele, cea mai mare parte din noi nestiind
exact decât ca a fost împuscat un om. Apare în pas alergator toata garda închisorii,
patrunzând pe coridoarele de la toate etajele, în timp ce comandantul
închisorii, colonelul COHLER sta într-un colt al celularului cu chipiul dat pe
spate, fara a schita nici un gest. Obloanele de la ferestrele asa-zisei
"sectii" având numai parter, si care era paralela cu cele doua laturi scurte
ale celularului mare, au fost date jos, iar detinutii au început sa arunce cu
bucati de sapun în gardienii care intrau în celular în pas alergator. Aici în
sectie dupa o triere generala si expediere la alte închisori, mai ramasesera
ceva taranisti, liberali sau din alte organizatii retrimisi la Botosani sau
Gherla, închisoarea Aiud fiind destinata numai legionarilor sau celor pe care
Securitatea îi "taxase" ca atare.
În celular se scanda în cor "Criminalii!", "Ne omoara!". Cine s-a aflat atunci
la ultimul etaj, a trait senzatia unui cutremur întrucât cladirea începuse sa
intre în vibratie mecanica si sa se balanseze usor dar bine simtit la etajul
trei. În strada si pe terenul de sport din apropierea închisorii a aparut lumea
Aiudului alarmata, blocând circulatia. A fost nevoie de interventia Militiei,
iar apoi dupa-amiaza si a Securitatii calare cu întariri sosite de la Teius,
pentru a împrastia populatia. Dezamorsarea s-a produs fara interventii directe,
lucru la care a contribui probabil si faptul ca ne aflam la mai putin de un an
de la revolutia din Ungaria al carei ecou se mai simtea înca si care nu
stinsese spiritul de revolta cu toate arestarile masive efectuate.
În acea zi masa de prânz si de seara a fost refuzata de detinuti în semn de
protest.
La câteva zile de la acesta drama, au început însa ridicarile din celule si
trimiterea în celebra "ZARCA" spre izolarea celor socotiti periculosi pentru ca
polarizau
simpatii, dându-le preocupari celor din jur prin învatarea de limbi straine,
literatura, matematica, muzica si nu în ultimul rând nelipsitele rugaciuni sau
învatarea de texte biblice.
Încet, încet, disperarea ajunsa la revolta a facut loc rabdarii si
calauzitoarelor rugaciuni care fortificau dând puterea rezistentei : "DOAMNE,
IARTA-I CA NU STIU CE FAC!!!!"
(Analele Sighet, 1997)
|
