Lui Alexandru al III-lea ii placea sa-si petreaca timpul la Tarskoie Selo. In imagine, o acuarela semnata de Luigi Premazzi si realizata in 1855 .

Alexandru al III-lea, urmasul la tron al lui Alexandru al II-lea, era figura despotului innascut. Cel putin aceasta a fost impresia pe care i-a lasat-o lui Carol I al Romaniei, care l-a cunoscut in timpul Razboiului din 1877-1878, cand Alexandru a comandat asediul Rusciucului.

Inalt de mai bine de 1,90 m (cu aproape 20 cm peste statura lui Carol). Un cap enorm. Ochi violent de albastri. Avea 31 de ani la venirea sa pe tron (era nascut in 1845, fiind deci apropiat de varsta lui Carol). Devenise urmas al tronului in 1865, in urma mortii fratelui sau mai mare, Nicolae. Un om corect si lipsit de imaginatie.

Se asemana din acest punct de vedere cu Carol, dar se deosebea de acesta prin felul de a privi institutiile reprezentative ale statului.
Ele nu erau, dupa Alexandru, decat inventii ale Occidentului, ceea ce de fapt si erau, iar lui i se pareau nepotrivite pentru Rusia (se simte aici puternica influenta lasata de extutorele sau, cunoscutul ganditor rus traditionalist si slavofil Konstantin Pobedonosev, care i-a indrumat educatia). Se considera un rus autentic, cunoscator al poporului sau, si nu era deloc dispus sa sacrifice principiul autentic rusesc al autocratiei.
Impresionat puternic de moartea sangeroasa a tatalui sau, privea orice liberalizare a societatii ruse nu doar cu neincredere, ci chiar cu dusmanie. Dimpotriva, Carol voia sa apropie tot mai mult tara peste care domnea de Occident si de institutiile acestuia, preocupandu-se ca ele sa si functioneze. Asta i se parea a fi datoria lui de suveran. Din punctul de vedere al educatiei si al rostului lor pe tron, intre cei doi suverani exista o neta deosebire, care n-a favorizat nici un fel de apropiere. Indepartarea a fost sporita de politica de rusificare, devenita sub Alexandru al III-lea oficiala.
Limba rusa devine limba obligatorie pentru toate materiile din clasele superioare, se iau masuri energice in provinciile de margine ale imperiului (din Polonia, in 1887, e exilat in Siberia J. Pilsudski, iar din Ucraina istoricul M. Hrusevski, in Basarabia actiunea de deromanizare e mai accentuata ca oricand, in Finlanda autonomia e redusa, in Tarile Baltice si in Caucaz se iau masuri represive in invatamant...). Aceasta politica de rusificare mergea mana in mana cu germanofobia tarului, intretinuta si de sotia sa, Maria Feodorovna, care, ca principesa, se numea Dagmar si era o daneza care nu ii iubea deloc pe prusaci.
Carol sesizeaza antipatia violenta a tarului fata de germani cu prilejul crizei bulgare din 1887, cand acesta se opune cu indaratnicie principelui Alexandru de Battenberg, ales de bulgari pe tronul de la Sofia. Battenberg era un principe foarte apropiat de Carol, care-l numea in Jurnalul sau Sandro, germanul fiind un frecvent oaspete al suveranului roman la Bucuresti si la Sinaia.
Cu Battenberg pe tronul Bulgariei, relatiile romano-bulgare ar fi fost mult mai bune decat au fost (de fapt, decat n-au fost in acea vreme). Dar nu l-a vrut Alexandru al III-lea. El a indepartat din aparatul de stat rus pe toti functionarii de origine baltic-germana pe care se sprijinise tatal sau.
Dar oare antigermanismul lui Alexandru genereaza alianta Rusiei cu Franta din 1891? Nu. Aceasta plutea in aer. Franta nu putea gasi un alt aliat impotriva Germaniei, iar Germania nu putea impaca la infinit interesele Rusiei cu ale Austro-Ungariei, aliata sa din 1879.
Prin urmare, in vara anului 1891, tarul asculta in picioare imnul national francez, La Marseillaise. "Nu le pot inventa un alt imn national", ii spunea el primului sau ministru Giers. Tot ce a putut sa faca a fost sa adauge "Destul, destul" dupa primele acorduri. Ceea ce era sa se produca se produsese. Iar Carol putea consemna la Sinaia ingrijorarea sa pentru pacea Europei.