Ansamblul subteran din Montauk
Galeriile subterane din Montauk îi fascineaza pe multi. Nu putini sunt cei care chiar pornesc în cautarea lor. Ideea nu este deloc buna, din noua motive: pe de o parte, intrarile sunt ascunse, si este putin probabil ca cei însarcinati cu paza lor sa lase pe altcineva sa intre. Pe de alta parte, chiar daca sunteti suficient de "norocos" sa gasiti o intrare sau un tunel, este necesara o veritabila operatiune de recunoastere militara pentru a vedea despre ce este vorba. Tunelele au lungimi de kilometri si pot acoperi distante uriase, în cazul în care nu sunt sigilate sau blocate. Pentru a le cerceta, este nevoie de oameni, de lumina, de hrana si de foarte mult timp. De asemenea, este posibil sa dati de canale laterale, si cine stie, poate nimeriti chiar peste o instalatie straina, caz în care va puteti astepta la o primire deloc calduroasa. Daca va propuneti sa vizitati Montauk-ul, retineti toate aceste aspecte si nu va aventurati inutil.
Galeriile subterane din Montauk nu reprezinta propriu-zis un secret, ci mai degraba o informatie ascunsa în mod deliberat. Cei cu adevarat interesati pot gasi referinte la ele în diferite surse. De pilda, cine consulta o harta geodezica de dinainte de 1940 poate vedea o colina la iesirea din oras, dupa care drumul pâna la far este complet plat. O harta din anii 60 arata aparitia mai multor coline în acest spatiu. Dupa parerea mea, acestea sunt facute de mâna omului, nu de natura. Explicatia este legata de faptul ca regiunea Camp Hero a functionat ca baza militara între anii 40 si sfârsitul anilor 60. Pentru a ajunge la far (care continua sa fie si astazi proprietate guvernamentala) erai nevoit sa treci printr-un punct de verificare militara. Cumpararea farului a fosta facuta de Alexander Hamilton la ordinul presedintelui Washington.
Prin anii 40 s-a derulat aici un proiect de constructie important. Au aparut astfel un grup de cladiri pe noua niveluri, sub care s-au construit alte doua niveluri subterane. În final 13213x236n , acestea au fost acoperite cu pamânt, transformându-se în cele doua dealuri care pot fi vazute astazi în interiorul bazei. Unul dintre ele este Radar Hill (Dealul Radarului), pe care este asezat turnul transmitatorului.
Buncarurile au fost construite prin consolidarea altora mai vechi, de prin anii 20 (data atestata prin studierea cablurilor ramase pâna astazi). Ulterior, ele au fost reconstruite si li s-au adaugat facilitati noi. Dupa încheierea proiectului de constructie, a aparut un ansamblu subteran pe patru nivele care putea fi folosit de Guvern ca adapost antiaerian. Scopul sau oficial era acela de a adaposti în caz de atac toti membrii administratiei federale din regiunea de nord-est a Americii. Desi rolul real al bazei Camp Hero a fost ascuns în mod deliberat, este cert faptul ca ea a reprezentat odata cartierul general al armatei în regiunea de nord-est.
Când a început Proiectul Montauk, pe la sfârsitul anilor 60, ansamblul subteran ajunsese la sase niveluri. Ultimele doua fusesera adaugate prin anii 50 (exista rapoarte care atesta ca în acea perioada s-au executat lucrari de consolidare, pentru ca farul sa nu se prabuseasca în ocean). Bucati mari de stânca au fost smulse din pamânt, farâmitate si acoperite cu nisip, consolidând astfel Montauk Point. Cunosc personal un individ care a lucrat pe santier prin anii 60 si care mi-a marturisit un aspect curios pe care l-a observat în timp ce se plimba printre stânci. Mi-a spus ca a observat la baza unei stânci un tunel din care iesea un excavator care arunca pamânt la baza stâncii. Era vorba probabil de o prelungire a nivelului sase al ansamblului subteran. Este posibil ca stâncile smulse din sol cu care s-a consolidat Montauk Point sa fi fost aduse chiar prin acest tunel.
Am primit chiar rapoarte de la martori oculari care mi-au spus ca la ora actuala exista nu mai putin de opt nivele subterane ale ansamblului. Acestea corespund cu alte rapoarte care atesta faptul ca pe la sfârsitul anilor 80 si începutul anilor 90 în zona au aparut bolovani uriasi, cu o latime de trei metri, o înaltime de doi metri si o lungime de 4-5 metri. Rapoartele sustin ca acestia au fost dinamitati si redusi la dimensiuni mai mici. Aparitia brusca a acestor stânci uriase genereaza o serie de întrebari: mai întâi de toate, cum au ajuns acolo? I-am întrebat de mai multe ori pe localnici daca au observat vreodata felul în care au fost transportati bolovanii. Mi s-a raspuns ca nu, lucru extrem de curios, caci ar fi fost nevoie de foarte multe camioane pentru a transporta niste pietre de dimensiuni atât de mari. S-au folosit oare barje? Pentru ca o barja sa poata transporta asemenea stânci pe mal, ar fi trebuit sa se apropie suficient de mult de tarm si sa pluteasca într-o apa cu o adâncime suficient de mare. Apa din apropierea farului din Montauk nu are însa o asemenea adâncime.
La o conferinta pe care am tinut-o în Long Island într-o noapte, cineva din audienta a spus ca a vazut odata o usa mascata deschizându-se la baza promontoriului. Din tunel a iesit o stânca uriasa, care s-a rostogolit la vale. Aceasta referinta (la fel ca si alte rapoarte similare) ar putea explica sursa bolovanilor care au aparut peste noapte, caci Montauk este în esenta un munte care iese din ocean. Pentru a construi un ansamblu subteran cu 6-8 nivele, este nevoie sa excavezi direct în stânca. Este posibil ca bolovanii care au aparut în anii din urma si care pot fi vazuti inclusiv la ora actuala sa provina din excavatiile facute pentru construirea nivelelor 7 si 8.
Toate aceste informatii sunt dovezi ale existentei unor galerii si ansambluri subterane. Voi descrie în continuare natura acestora, pornind de la alte rapoarte, inclusiv de la propriile mele amintiri.
Nivelele 1 si 2 sunt alcatuite dintr-un grup de cladiri izolate conectate prin tunele. În medie, fiecare cladire are dimensiuni de 300/125 metri. Unele se apropie destul de mult de tarm. Nivelele 3 si 4 se extind pâna la circa 1,6 kilometri catre nordul si sudul bazei Camp Hero, si pâna la aproximativ 800 de metri catre est si 3,5 kilometri catre vest. Cladirile sunt continue (nu sunt izolate). Nivelele 5 si 6 seamana cu nivelele 4 si 5, cu diferenta ca se extind sub întregul perimetru al orasului Montauk, pâna în zona Fort Pond. Nivelul 7 este înca si mai extins, ocupând un perimetru de circa 8 kilometri catre nord, sud si la est de Radar Hill. Catre vest, avanseaza pâna la 16 kilometri, catre Napeague Strip. Nivelul 8 este înca mic, întrucât constructia lui nu s-a terminat. Mi s-a spus ca nivelele 5, 6 si 7 pot fi comparate cu un oras subteran.
O alta curiozitate legata de construirea orasului subteran se refera la turnul Montauk din centrul orasului, la nord de traficul circulat. Este posibil ca acesta sa fie locul în care sunt cazati muncitorii care lucreaza în subteran, dat fiind ca nu exista niciodata masini parcate aici, desi ori de câte ori încerci sa închiriezi un loc ti se spune ca motelul este complet ocupat. Daca vezi cel mult sase masini în parcarea motelului, cifra este deja neobisnuita. O doamna care a reusit sa patrunda în interiorul motelului mi-a spus odata ca acesta are camere incredibil de mici. Nu este exclus ca ele sa fi fost special concepute pentru cazarea extraterestrilor. Cert este ca aceasta cladire reprezinta o alta enigma în orasul Montauk, alaturi de atâtea altele.
Exista si alte informatii care demonstreaza existenta unui ansamblu subteran la Montauk. Când au aparut primele informatii despre Proiectul Montauk, în anul 1983, ansamblul a fost închis pâna prin anul 1987. Exista însa dovezi ca în 1987 au fost facute contracte pentru întretinerea nivelelor subterane ale bazei militare aeriene. Acest lucru indica o reactivare a proiectului, care a durat probabil patru ani.
O alta dovada este legata de existenta unui atelier de întretinere din preajma bazei de la Camp Hero. Acesta adaposteste un contor industrial capabil sa masoare megawatii. Se naste întrebarea legitima cine are nevoie de atâtia megawati? Daca s-ar alimenta o asemenea putere electrica în atelier, acesta ar exploda instantaneu. Cu siguranta, cel care consuma aceasta cantitate uriasa de energie este ansamblul subteran.
Întregul parc national este alimentat cu nu mai putin de 60-70 megawati. Exista doua linii electrice care alimenteaza parcul, una dinspre est si cealalta dinspre vestul atelierului. Potrivit LILCO (Companiei de Electricitate din Long Island), cele doua linii de transport al energiei provin de la surse diferite si nu au conexiuni subterane, în pofida parerii generale a localnicilor din Montauk. Ele sunt foarte mari si nu servesc unei destinatii obisnuite.
Între timp, a mai aparut o uzina electrica, chiar în Montauk. Aceasta reprezinta o adevarata anomalie. Municipalitatea sustine ca este o sursa de energie de rezerva a orasului Montauk. Dupa estimarile mele, ea poate asigura 20 de megawati de electricitate, suficient pentru a alimenta întregul South Fork din Long Island în conditii de urgenta. De ce ar avea nevoie un orasel minuscul, în care principala activitate economica este pescuitul, de o uzina electrica atât de mare? Inginerii de la LILCO pe care îi cunosc mi-au spus ca adevarata capacitate a uzinei este de 100 de megawati. Daca acest lucru este adevarat, înseamna ca ea deserveste un consumator urias.
Pe lânga uzina electrica din Montauk mai exista una si în orasul East Hampton, chiar lânga calea ferata. Din aer se vede ca uzina este înconjurata de o zona circulara. S-a dovedit în cele din urma ca este vorba de un accelerator de particule (despre care puteti citi mai multe în capitolul 35 al cartii de fata). Prietenul meu de la LILCO nu a dorit sa comenteze în legatura cu uzina din East Hampton. M-a rugat sa nu-i mai pun întrebari, întrucât nu are voie sa dea raspunsuri pe aceasta tema. Banuiesc însa ca este vorba de o uzina capabila sa produca gigawati de energie electrica, suficient pentru a alimenta întreaga zona de nord-est a Statelor Unite.
Avem asadar de-a face cu doua uzine electrice suplimentare pe lânga cele doua linii de transport normal ale LILCO. La ce poate servi atâta energie? Probabil pentru alimentarea acceleratorului de particule.
Un alt aspect interesant legat de South Fork este legat de faptul ca aproape nici o persoana care are proprietati la est de East Hampton nu are dreptul de a exploata bogatiile subsolului pe proprietatea sa. Acest lucru sugereaza posibilitatea ca ansamblul subteran sa se extinda pâna la East Hampton. Generatorul urias de electricitate din acest oras ar justifica aceasta ipoteza. Nu am însa dovezi în aceasta directie.
Un alt indiciu cu privire la existenta unui ansamblu subteran a aparut în anul 1991, când Guvernul a încheiat un contract cu o firma pentru curatarea deseurilor toxice la baza aeriana din Montuak. Contractul a început sa se deruleze abia din 1993, când se pare ca c-a muncit foarte mult. Au fost darâmate numeroase cladiri si s-au sapat o gramada de gauri în sol. Aceasta actiune capata sens daca tinem cont de teoria mea legata de investigatia Congresului la Montauk. Le-am vorbit mai multor congresmeni despre Montauk, iar acestia mi-au raspuns ca fac propria lor investigatie. Din pacate, se pare ca aceasta va dura foarte mult, caci întâmpina tot felul de obstacole. Oricum, mi s-a spus ca Peter Moon si cu mine suntem ultimii oameni carora li se vor comunica vreodata rezultatele acestei investigatii.
Personal, cred ca responsabilii Proiectului Montauk fac tot ce le sta în puteri pentru a ascunde dovezile referitoare la existenta ansamblului subteran din Montauk. Teoria mea este ca demolarea cladirilor si saparea gropilor are drept unic scop ascunderea si sigilarea intrarilor catre acest ansamblu. În acest fel, responsabilii proiectului îsi acopera urmele în vederea investigatiei Congresului. De pilda, când investigatorii vor solicita hartile tehnice ale armatei si vor vedea o intrare într-o galerie subterana, li se va raspunde ca zona a fost închisa si sigilata (cimentata). Investigatorii nu vor putea presupune decât ca daca nu mai exista intrari, eventualul ansamblu subteran nu poate fi în functiune.
Exista probabil intrari în subteran chiar în orasul Montauk, la fel ca si în atelierul de întretinere. În cazul atelierului, intrarea conduce probabil la o zona dezafectata, care le va fi aratata investigatorilor. Daca ar sti unde sa cerceteze, sunt convins ca acestia ar gasi rapid instalatii aflate în functiune.
Am ajuns la toate aceste concluzii dupa ce judecatorul Ketcham mi-a interzis sa ma mai apropii de zona interzisa a bazei. Am facut atunci câteva zboruri pe deasupra bazei, având la mine o camera video capabila sa filmeze cu 2000 de cadre pe secunda. Cu toate vibratiile aparatului de zbor, imaginile mi-au iesit ca lacrima. Am putut vedea astfel ce se întâmpla. Am filmat demolarea cladirilor si saparea gaurilor.
Au mai aparut si alte anomalii. Una dintre ele se refera la un cos de fum care a fost lasat în picioare dupa demolarea unei uzine generatoare de abur (necesar pentru alimentarea uzinei electrice). Unul dintre prietenii mei care lucreaza în constructii si demolari mi-a spus ca primul obiectiv care se demoleaza este întotdeauna cosul de fum, pentru ca acesta sa nu cada peste muncitori atunci când este demolata cladirea propriu-zisa. Mai mult, mi-a spus ca este foarte periculos sa lasi un asemenea cos de fum în picioare. Trebuia asadar sa existe un motiv pentru care s-a procedat astfel la Montauk. Probabil, cosul are ceva de-a face cu ansamblul subteran.
Existenta acestui ansamblu este dovedita si de filmarea (din avion) unor conducte acoperite cu azbest. Doua puncte principale în contractul de curatare a deseurilor toxice se refereau direct la eliminarea transformatoarelor pe baza de azbest si PBC (bifenoli policlorurati, un tip de ulei pentru transformatoare). Curios este ca desi transformatoarele pe baza de PBC au fost într-adevar eliminate, cele pe baza de azbest au ramas, lucru care poate fi vazut cu ochiul liber. Conductele acoperite cu azbest strabat întreaga baza. Pe timpuri, ele faceau parte dintr-o retea de conducte prin care circula aburul si apa calda necesara pentru a încalzi cladirile.
Potrivit normelor APM (Agentia de Protectie a Mediului), un muncitor nu are voie sa se apropie la mai mult de 70 de metri de aceste conducte fara costum de protectie. Desi cladirile au fost demolate, conductele acoperite cu azbest au fost lasate la suprafata. Potrivit contractului de eliminare a deseurilor, primul lucru de care ar fi trebuit sa scape muncitorii erau tocmai aceste conducte. Lasat în contact cu aerul, azbestul devine extrem de periculos. În concluzie, contractul de eliminare a deseurilor nu este ceea ce pare sa fie. Dovada este înregistrata pe casetele mele video. Contractul nu este decât un mijloc de acoperire si probabil se încadreaza în teoria mea referitoare la sigilarea ansamblului subteran în eventualitatea unei investigatii a Congresului.
În primavara anului 1994, am descoperit pe una din casetele mele video o gaura imensa în spatele vechii uzine electrice, umpluta cu apa. Mi s-a parut curios, asa ca i-am aratat-o amicului meu Tim de la constructii si demolari. La început, nu a stiut ce sa-mi spuna. Ulterior, a vazut însa o alta poza a zonei. Între timp, apa se evaporase, asa ca am putut vedea fundul gaurii. Pe acesta se afla o structura cimentata, care era în mod evident acoperisul ansamblului subteran. S-a dovedit de asemenea ca gaura nu fusese sapata cu mijloace artificiale, ci era o gura naturala prin care iesea la suprafata un izvor subteran.
Unul din baietii din Montauk (devenit între timp adult) mi-a spus ca îsi aminteste de o perioada în care se faceau sapaturi subacvatice într-un lac din perimetrul bazei. Mi-am dat astfel seama ca ansamblul subteran a fost inundat, ceea ce ar explica saparea gaurilor pentru salvarea celor din interior, aflati în anumite pungi de aer.
Aceasta speculatie este doar unul din indiciile care arata ca în ansamblul subteran din Montauk s-a petrecut la un moment dat un accident major. Am observat de pilda ca în tot anul 1994 nu s-au facut transmisiuni în Montauk. Scenariul accidentului ar explica acest lucru, la fel ca si amplasarea radarului Cardion deasupra solului. Mike Nichols a precizat în capitolul 1 ca i s-a spus ca radarul nu a lucrat niciodata în subteran.
Exista de asemenea martori oculari care au vazut amplificatoare electrice de dimensiuni foarte mari în subteranul bazei Montauk. Acestea ar fi necesitat un lichid de racire, la fel ca si acceleratorul de particule, pentru frigiderele sale criogenice. Pe scurt, era necesara o mare cantitate de apa. În aceasta directie, am auzit ca s-ar fi construit un mare canal care facea legatura cu oceanul, pe directia unuia dintre curentii marini. Acesta începe la distanta mica de fundul oceanului si coboara la o distanta de circa 20 de metri, facând legatura cu o conducta mare. În acest fel se asigura presiunea necesara a apei, pentru ca aceasta sa alimenteze conducta care conduce direct la ansamblul subteran, pentru a raci acolo echipamentele.
Probabil din cauza lucrarilor de demolare sau a unui accident, marea conducta s-a rupt si a inundat ansamblul subteran. Când presiunea apei a devenit suficient de mare, ea a spart acoperisul ansamblului si a iesit la suprafata ca un fel de gheizer. Cu siguranta, gaura uriasa pe care am filmat-o eu era o supapa de iesire a apei de undeva din interior. În anul 1994, când gaura era plina cu apa, întreaga regiune Montauk Point mustea de apa (lucru pe care nu l-am mai vazut niciodata). Mlastinile erau complet inundate si exista oameni care afirma ca era vorba de apa sarata. La fel de interesant este faptul ca o mare parte din vegetatia mlastinilor este moarta, lucru care ar atesta de asemenea ipoteza apei sarate.
Deocamdata, ma voi opri aici cu argumentele în favoarea teoriei mele potrivit careia sub baza de la Montauk exista un ansamblu subteran care a fost inundat la un moment dat cu apa. Sunt convins ca mai devreme sau mai târziu adevarul va iesi la lumina, oferindu-ne o viziune infinit mai ciudata decât cea pe care am reusit sa o ofer eu aici. Pentru propria dumneavoastra siguranta, repet avertismentul de la începutul capitolului: nu va aventurati în cautarea galeriilor subterane.
Ilustratie
Un buncar sigilat
Corporatia Cardion si-a instalat sediul chiar în fata acestui buncar. Pregatirile de sigilare a acestuia au început imediat dupa ce compania a parasit baza. Potrivit anumitor rapoarte, acest buncar conduce la principalul ansamblu subteran din Montauk.
Stânci uriase si pietris la Montauk
Aceste pietre au fost fotografiate în apropiere de golful pescarilor. Exista oameni care afirma ca ele au fost aduse la suprafata ca urmare a sapaturilor facute pentru construirea ansamblului subteran din Montauk.
|
