Antichitatea si Evul Mediu

Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Jurnalism si stiintele Comunicarii

Sectia: Comunicare Sociala si Relatii Publice

Anul de studiu IDD: II,

tutoratul 1

Istoria culturii si civilizatiilor

Tutoratul 1: Antichitatea si Evul Mediu

Obiective:   

Tematica

I. Cultura-civilizatie-valoare

1. Formarea conceptului de literatura universala

2. Dezvoltarea literaturii comparate

II. Culturi ale antichitatii

1. Antichitatea orientala

a) Consideratii generale

b) Momente ale artei si literaturii sumeriene

c) Momente ale artei si literaturii egiptene

d) Momente ale artei si literaturii ebraice

e) Momente ale artei si literaturii indiene

f) Momente ale artei si literaturii chineze

2. Antichitatea greaca

a) Consideratii generale

b) Mit si mitologie

c) Dezvoltarea artei

1) Stiluri fundamentale

d) Gîndirea estetica la Platon si Aristotel

e) Homer: societatea greceasca în Iliada si Odiseea

f) Hesiod: cosmogonie si sociogonie

g) Directii în dezvoltarea liricii

h) Originea si dezvoltarea teatrului

1) Evolutia spectacologiei

2) Tragic si izvoarele tragicului

3) Evolutia tragediei: Esc 20120j91u hil, Sofocle, Euripide

4) Comic

a. Evolutia comediei

b. Aristofan

i) Elenismul

3. Antichitatea latina

a) Prezentare generala

1) Creatia arhaica

2) Influenta greaca

3) Dezvoltarea artei

b) Comedia

1) Plaut

2) Terentius

c) Dezvoltarea tragicului

1) Seneca

d) Poezia

1) Catul

2) Cosmogonie si sociogonie la Lucretius

3) Virgiliu

4) Horatiu

5) Ovidiu

e) Dezvoltarea prozei

f) Dezvoltarea satirei

III. Evul Mediu

1. Conditiile dezvoltarii: prejudecati, rolul bisericii, bazele estetice, dezvoltarea artei

2. Goticul

3. Poemul eroic

4. Romanul curtean

5. Activitatea lui Ch. de Troyes

6. Literatura popular-burgheza

7. Dezvoltarea teatrului

8. Lirica medievala

9. Sfîrsit de ev mediu si zorii Renasterii

a) Dante

b) François Villon

c) Geoffrey Chaucer

Nevoia de Ulise

Se impune o anume motivatie.

E.R. Curtius vorbea despre toposul "spun lucruri pe care nu le-a spus nimeni altul".¹ Aceasta aspiratie orgolioasa este sustinuta cu nenumarate si prestigioase exemple, desi Virgiliu scrisese în Georgice : "toate sînt spuse de mult".

Doar cei care cred ca lumea a început cu ei, sau o parte din lume, si unii chiar au acest drept, pot exclama, cum spune Goethe, "pereant qui ante nos nostra dixerunt".

E de înteles ca nu-mi asum pionieratul nici ca principiu, nici ca obiect, nici ca tratare !

si totusi.de ce ?Despre acest subiect se mai poate spune oare ceva nou?

Tot Curtius scria ca "eroul ctitor" (heros ktistes) al literaturii europene este Homer. Dar relatia e mai ampla. "Homer traieste în Virgiliu, Virgiliu în Dante, Plutarh si Seneca în Shakespeare (dar si în Montaigne - si în cîti traieste Montaigne!), Shakespeare în <Götz von Berlichingen> al lui Goethe (si în cîti traieste Shakespeare !), Euripide în <Ifigenia> lui Racine si în cea a lui Goethe. Sau, în vremea noastra, spune Curtius, <O mie si una de nopti> si Calderon în Hofmannsthal; <Odiseea> în Joyce (retineti : <Odiseea> !); Eschil, Petronius, Dante, Tristan Corbi re si mistica spaniola în T.S. Eliot.

Iata o prima provocare. Caci Homer înseamna "Iliada" si "Odiseea", înseamna si Ulise - si astfel am rostit nucleul-obiect al demersului.

O a doua provocare se gaseste în incitanta carte a lui Felix Buffière, "Les mythes d'Homére et la pensée grécque" (1956)³, dar si într-o cercetare româneasca, cum este cea a Venerei Antonescu, "De la Odiseea la Ulisele dantesc"(1973)⁴, în imensa bibliografie despre Homer, Dante si, implicit, si despre Ulise⁵. si fiindca e vorba de Dante, cine altul mai patimas si mai convingator decît Borges poate provoca ? Caci el socoteste episodul din cîntul 26 - cel despre Ulise - "cel mai pretios din Divina Comedie", iar "Divina Comedie" "miezul întregii literaturi, al oricarei literaturi"⁶.

Din toate se nasc noi întrebari, în aceeasi masura în care vechi raspunsuri nu ne mai multumesc.

În sfîrsit, o a treia provocare vine dinspre nevoia de mit.

Pentru a întelege raportul dintre el si lume, dintre imanent si transcendent, omul a creat mituri pe care apoi, în timp, ca apel la luciditatea gîndirii, valorificînd cîstigurile cunoasterii, din stradania constienta de reevaluare a valorilor, sa demitizeze.

Dar aceasta dialectica a însemnat si înseamna - nu o data - reîntoarcerea la mituri, rescrierea lor, reasezarea lor, sau, de ce nu, întelegerea unor aspecte ale noilor realitati, prin apelul la mit.

Narcis, Sisif, Prometeu, Orfeu au devenit mituri fundamentale cu care a operat si opereaza nu numai filosofia contemporana⁷.

Apelul la mit ofera limbajului suplete, ofera bogatia conotatiilor metaforice; adevarurile cuprinse în mit accepta filtrul ratiunii, cu amplificarile si nuantarile pe care imaginarul le propune; astfel ca trufia si rigoarea celei dintîi se tempereaza si se reasaza prin integrare.

De aici un proiect-plan care de la început m-a speriat caci încalca avertismentul lui Lichtenberg: "am trasat planul edificiului pe scara prea larga; ceea ce a avut drept urmare ca n-am putut ispravi ultimul cat, ba n-am putut pune nici macar acoperisul"⁸.

Ce are de facut ?

Iata cîteva premise ale acestei ipoteze de lucru.

Exista o mare disponibilitate, o neînchipuita plurivalenta de semnificatii, morale, afective, de idee a fabulelor mitice care provoaca si permit o pluralitate de interpretari acordate aceluiasi mit. Un anume spirit al epocii, un Weltanshaung specific, o anume perspectiva filosofica pot impune o modificare prin care mitul se reînscrie unor alte sisteme de valori.

Din aceasta perspectiva - ce se petrece cu Ulise ?

Din poemele homerice⁹ avem o imagine din care nu lipsesc determinari de tipul : siret si abil, om experimentat, prudent, "mare la sfatu-ntelept si la maiestrii de tot felul", dotat cu o "întelepciune multiforma", istet, iscusit si dibaci, dar si încercat si calit. Ulise viclean si "mare mester în renghiuri", dar si bun vorbitor, caci "nimeni n-ar fi putut sa se întreaca din grai cu el". Iubit de zeita întelepciunii, el este si moderat, natura echilibrata, caracterizat de cumintenie. Din Odiseea imaginea se încarca cu elemente noi. Devenit peregrin, calator, nu o data ostenit, jinduind dupa tihna caminului, el este perspicace, si perseverent, si rabdator.¹⁰ Cel caruia i se spunea "tu ai farmec/pe buza ta si cumpana la minte" Ulise "cel cuminte", acopera, asadar, un ecran foarte larg. Dupa Curtius "doar la Ulise, eroismul, destoinicia razboinicului si întelepciunea par sa fie într-un echilibru perfect."¹¹

Erou de epopee, Ulisele homeric sufera mutatii interesante o data cu dezvoltarea filosofiei si a tragediei grecesti.

Ajaxul lui Sofocle ne ofera un Ulise reflexiv, sensibil, "umanizat", cugetarea lui : "vad ca atît cît traim nu sîntem cu totii decît naluci, o umbra desarta", aduce un spor de profunzime si scepticism.

În Filoctet, vechile valori dominante, inteligenta si arta vorbirii, accentueaza ipostaza unui viclean strateg doritor de succes. Cu Euripide, figura lui Ulise se "dezeroizeaza". În Hecuba, în Ciclopul, el apare demagog si ingrat, aspru, "sonora gura sparta", "sînge al lui Sisif".

Ulise a intrat si în atentia dialogurilor platonice. În " Hippias minor - sau despre minciuna", prin gura lui Hippias, el este redus la un singur cîmp semantic : mincinos, versatil, perfid, viclean etc., imagine destul de activa, dar Socrate, optînd pentru inteligenta eroului si mentinînd opozitia cu Ahile, conduce discutia catre valoarea Laertidului ca iubitor de adevar, care distinge ceea ce e just de ceea ce e injust, care alege lucid etc.

Antisthenes, maestrul lui Diogene, si cinicii reiau discutia. Se impune un Ulise fericit în mijlocul încercarilor, ceea ce presupune rabdare si renuntare. Prin inteligenta ajunge sa fie comparat cu Zeus, justificîndu-i locul printre eroi. si acuzatia care-i neaga pietatea va gasi aparatori în Antisthenes si chiar în Aristotel.

Pentru stoici, Ulise este prototip de întelept, stoic în fata durerii, stoic în fata placerii, capabil sa-si produca singur suferinta. Ratiunea tine cîrma si, cum va spune mai tîrziu Plutarh, gloria si-o faureste singur, prin virtute. Îl vor compara cu Hercule.

Antichitatea latina va prelua întreaga traditie. Virgiliu¹², prin gura lui Enea, reia imaginea asprului si crudului Ulise, dominat de viclenie; de altfel si Laocoon insistase pe relatia Ulise-viclesug. În ciocnirea dintre "îndraznetul" Ulise si Ajax din "Metamorfozele" lui Ovidiu regasim : "furtisaguri", "viclenii", dar vorbele celui de-al doilea sînt biruite de elocinta celui dintîi, care se impune prin puterea mintii.

Pentru Seneca este "adevarat întelept" si este apropiat de Hercule, precum la stoici.

Situatia cea mai interesanta pentru demersul nostru o prezinta însa atitudinea lui Cicero.

În De finibus, afirmînd "iubirea pentru stiinta", Cicero aduce ca argument pe Ulise, mai exact, comenteaza secventa sirenelor¹³. Scrie : "Asadar, stiinta o promit (sirenele), stiinta pe care n-ar fi fost de mirare ca un om avid de cunoastere, sa o îndrageasca mai mult decît patria."

Sa retinem ca fara a se modifica traditia, se introduc doua elemente noi : om avid de cunoastere, iubirea de stiinta peste iubirea de patrie !!

Fragmentul despre sirene mai este remarcat si de Sf. Hieronymus, dar tot "vicleanul" Ulise este evocat; si de arhiepiscopul bizantin din Tesalonic - Eustathios, istoric si filolog. Acesta, studiind Odiseea, si amintind secventa în discutie, descrie conditia înteleptului care poate face o experienta cu precautie si refuza experienta pentru echipaj. Se mai vorbeste despre atitudinea demn-verticala în momentul perceptiei si alegerea libera. Doar Circe spusese eroului: "Daca vrei, tu poti sa le asculti"; iar legarea de catarg i se pare a fi legatura impusa de întelepciune si filosofie.

Fara a epuiza traseul - ajungem la centrul nostru de interes - Dante. Ce cunoaste Dante din toate acestea ?

Nu mai este nici un dubiu ca el "nu cunostea de fapt textul lui Homer"¹⁴, dar el (Dante) "a fost la înaltimea culturii latine a timpului sau"¹⁵, astfel încît întreaga traditie îi era cunoscuta. În mod sigur cunostea textul lui Cicero, dupa cum singur marturiseste în Convivo. Legenda lui Ulise era stiuta, ceea ce acrediteaza si Borges.

Cum bine se stie, în Cîntul al XXVI-lea din Infernul, se desfasoara episodul cel mai enigmatic din Divina Comedie si, poate, cel mai tensionat (doar ca este ceva mai dificil, fiind vorba despre multe culmi), cum spune tot Borges.

Ajunsi în bolgia înselatorilor, dupa o referinta agresiv-critica la adresa Florentei, Dante si Virgiliu vad mai multe focuri, iar înlauntrul flacarilor vad sufletele înselatorilor. Sustinut de Virgiliu, Dante cere explicatii si asa sînt mentionate numele lui Ulise si Diomede, flacara cu doua limbi. Dante vrea sa le vorbeasca, formulînd o aprinsa rugaminte, dar Virgiliu, acceptînd ideea, socoteste ca doar el poate intra într-o comunicare directa cu cei doi greci trufasi. Vocea lui Ulise se aude si acesta povesteste. Aminteste plecarea de lînga Circe, chemarea adresata obositilor si batrînilor lui camarazi, reluarea aventurii, navigarea catre Gibraltar, Coloanele lui Hercule, de unde începe zona interzisului si a imposibilului, am zice, si îsi reproduce micul discurs, orazion picciola. În fata se iveste muntele Purgatoriului. Se patrunde facînd "din lopeti aripi zborului nebun", dar un val cuprinde corabia, o învîrteste în "rotitor talaz" pîna "si-n adîncul marii peste noi se-ntinse".

Aici se încheie cuvîntul lui Ulise. Aici se încheie Cîntul al XXVI-lea din Infernul lui Dante.

Putem reorganiza povestea apelînd la analiza lui D'Arco Avalle, pornind de la relatia erou-protagonist, tovarasii eroului-deuteragonist, fortele adverse-antagonist, identifica patru articulari ale ultimei aventuri: eroul se hotaraste sa plece în cautarea primejdioasa; eroul comunica - alocutiunea; eroul trece dincolo de hotarul "tarii necunoscute" - "încalcarea"; eroul si tovarasii sai mor - pedepsirea ¹⁶.

Sa revenim. Iata doar cîteva întrebari:

de ce este pedepsit Ulise ?

care este sensul cuplului Ulise-Diomede ?

cum îsi justifica Ulise gestul si ce semnificatii are ?

ce raporturi se stabilesc între Ulise si echipaj ?

cum trebuie înteles discursul lui Ulise ?

ce este "traditie" ? ce este nou ?

de ce lipsesc reactiile lui Dante ? de ce Ulise paraseste scena brusc ?

ce se va întîmpla cu noua înfatisare a acestui erou mitic ?

de ce avem nevoie de Ulise ?

si întrebarile pot continua !

Dante reprezinta momentul nostru de referinta. Pentru a sublinia "momentul Dante" îmi permit sa apelez la afirmatia lui Marcel Raymond care, parafrazîndu-l pe Paul Claudel, scria: "Dintre toti poetii, doar Dante a zugravit universul lucrurilor si al sufletelor, nu doar din punctul de vedere al spectatorului, ci si din cel al creatorului, încercînd sa le aseze pentru totdeauna în cadrele lui <<De ce>>, si nu în cele ale lui <<Cum>>, judecîndu-le într-un mod anume, sau mai degraba adjudecîndu-le în raport cu scopurile lor ultime"¹⁷. si Calinescu atragea atentia ca "Dante exprima mai mult decît simple sentimente"¹⁸.

În istoria mitului lui Ulise, acesta, momentul Dante, e decisiv, moment cheie. Momentul schimbarii ! Battaglia socoteste ca "Ulisele din Divina Comedia e foarte departe de atmosfera proprie eroului antic." Altfel spus, "episodul dantesc constituie o uimitoare marturie a felului în care un mit clasic poate sa-si interverteasca adevaratele sensuri si sa semnifice altele, absolut noi"¹⁹. Reluarile anterioare sînt partial redundante la traditie, iar romanul lui Joyce are alte implicatii, el îl rescrie pe Ulisele homeric, si întregul sistem referential tine de raportarea - prin reproiectare - la imaginea antica, homerica²⁰, si, pe de alta parte, simplificînd lucrurile, este o absorbtie creatoare si cu noi încarcaturi a conditiei umane în mecanismul "odiseeic" !

Cei doi, Ulise si Diomede, se aflau aici "pentru ca au nascocit înselaciunea cu calul", spunea Borges²¹, ipoteza reluata si de altii, ceea ce nu înseamna ca ea ne poate multumi integral. Borges însusi se va corecta, considerînd-o falsa. De data aceasta crede ca pentru Ulise "punctul culminant al vietii este tocmai actiunea îndrazneata de a dori sa cunoasca" si de aceea e condamnat. si mai departe "Ulise actioneaza ca cel mai brav dintre oameni, rod al inteligentei" si "pentru aceasta este condamnat"²². Frumos, dar oare e conform lui Dante si poate rezista ?

Izolat printre înselatori, alaturi de Diomede, "o piramida plantata în mijlocul noroiului", cum spune De Sanctis²³, Ulise este indiscutabil pedepsit.

Ar trebui realizata o anumita disociere.

Dante "era un credincios". Întreaga opera, "cu geografia ei alegorica, cu complexa ei simbolica a numerelor", cu topografia ei morala etc., este patrunsa de viziunea teologica a catolicismului secolului al XIII-lea. Or, ceea ce nu era condamnat de antichitate, înselarea, viclenia, legate de inteligenta, cum am vazut, este pacat grav în cumpana crestina, pacat asezat imediat înaintea tradarii, ultimul pe scara vinovatiei.

Calul troian nu este singura înselatorie si imaginea lui Ulise - viclean-înselator-mincinos - vine din antichitate. Dante îl pedepseste ca atare.

Dar ! Dar problema nu este închisa. Nu este rezolvata. Textul lui Dante presupune si alte niveluri de lectura. Hegel spunea ca "poetul îsi aroga dreptul bisericii; ia în mîinile sale cheile împaratiei cerului, mîntuieste si condamna, facîndu-se astfel judecator al lumii"²⁴. Dante o condamnase si pe adulterina Francesca da Rimini, dar povestirea acesteia îl conduce, prin participare si mila, la lesin. Deci nu o mai condamna ! Ce face în situatia-Ulise ? Dante, actor, spectator, judecator, erou el însusi, dupa ce solicitase cu o "unica ardoare" comunicarea, ramîne mut. Mutenia este si lesin, si admiratie ! Nu este mila, ca în cîntul al V-lea, ci uimire si admiratie în fata exemplului si exemplarului Ulise. Mai este condamnat Ulise ? De unde si pîna unde ? Nu cumva, asa cum înclinam a crede, pedeapsa se converteste în omagiu ?!

Ar fi de spus cîteva cuvinte si despre prezenta lui Diomede, care s-ar justifica simplu, prin relatii care vin din antichitatea homerica. Diomede, adolescentul, tînarul, "elanul tineresc", a fost constant în conditia de instrument, fie pentru zeu, fie pentru un erou ca un zeu, Ulise. Despre relatia întelepciune - elan tineresc, ca topos, vorbeste si Curtius²⁵. De altfel relatia e venita din traditia greaca, caci Ulise îsi repeta pozitia fata de tînarul de lînga el si în Filoctet de Sofocle, cel de alaturi fiind Neoptolem. Legati prin legenda, transmisi prin traditie cu rolurile bine împartite, Diomede nu poate vorbi pentru Ulise, dar cel de-al doilea poate. si Diomede trebuie sa taca ! El poate fi doar instrument.

Unde se produce însa marea schimbare ? Sînt dator sa citez cîteva versuri:

a.       Ulise catre Virgiliu :

Nici mila de parinte, nici iubire

de fiu si de nevasta - ori datorinta

de-ai fi prilej în veci de fericire

n-au izbutit sa-mi stîmpere dorinta

de-a cerceta pamîntu-n lung si-n lat

si omului virtutea - si neputinta.

b.      Ulise catre echipaj - micul discurs :

O frati, grait-am, ce-ati ajuns hotarul

Apusului, si-ati tras la greu, ca mîne

acestei veghi îi veti gusta amarul;

deci scurtului rastimp ce va ramîne

nu-i luati putinta de-a cunoaste fata

desertei lumi, vîslind spre soare-apune.

Cine-a sadit în pieptul vostru viata ?

Nu-i vita omul, ci-i dator s-aduca

virtutea lumii si s-alunge ceata.

Pornind de la aceste texte s-au formulat nenumarate consideratii. "Neostenita lui curiozitate de a sti"²⁸, "dragostea de calatorii a eroului si dorinta acestuia de a lua contact cu lumi neexplorate"²⁹, ceea ce devine "spirit aventurier"³⁰, dar si "aceasta nevoie de cunoastere e cea care l-a determinat pe Ulise sa îndrazneasca drumul pe marea larga"³¹, sau iarasi "nemasurata curiozitate si pasiunea descoperirilor"³². Sau, în prelungirea lui Cicero, "dorinta de cunoastere ca apanaj al oamenilor superiori"³³. Ba mai mult, aflam ca "pasiunea cunoasterii nu este afirmata cu vorbe mari" si ca eroul "nu este constient de suprema valoare a mesajului uman"³⁴.

Citîndu-l pe Benvenuto de Imola, D'Arco Avalle socoteste ca Dante "a nascocit cu adevarat întîmplarea povestita" pentru "a demonstra o anumita idee", dar ca pasiunea pentru "materie" si-a subordonat "intentia"³⁵.

Acelasi autor delimiteaza doua ratiuni : "dorinta unei afirmari pur umane si setea de a sti"³⁶, dar accepta si gloria si orgoliul. De altfel, apelînd la autoritati în materie de Dante³⁷, pune în discutie o posibila relatie cu "marii rebeli din traditia clasico-pagîna - Prometeu - si biblica - Lucifer"³⁸.

Aceasta nu-l împiedica sa accentueze faptul ca Ulise "îsi deplînge îndrazneala"³⁹ si, mai ciudat, "îndrazneala lui Ulise e gratuita"⁴⁰. Ba ni se vorbeste despre întregirea portretului lui Ulise, desi n-are chip, stînd si vorbind invizibil din mijlocul flacarii.

Sa încercam cîteva precizari :

Nu este vorba despre curiozitate si dragoste de calatorie sau, mai bine zis, nu numai si nu în primul rînd, ceea ce ar saraci, daca nu chiar ar deturna semnificatia. Nu se ataca doar spatii necunoscute, ci si spatii inabordabile si, ceea ce mi se pare important, spatii interzise!

Nu se poate discuta despre vorbe mari, ci despre vorbe multe, iar implicarea constienta tine de evidenta, ceea ce S. Battaglia spunea : "personajul lui Homer e un erou al vietii, în timp ce personajul lui Dante e un erou intelectual, care se sacrifica din pasiunea de a sti, care-l transcende"⁴¹.

Ca o paranteza, concluzia lui Battaglia:"actiunea din Cîntul al XXVI-lea al Infernului, îl alieneaza si îl nimiceste", nu mi se pare a se sustine. Actiunea, dimpotriva, are sens si limpezime, asumare lucida, ea îl confirma, prin fapta si moarte.

Relatia cu episodul sirenelor si trimiterea la Cicero, marcarea punctului de rupere, de distantare, necesita cîteva precizari. Ulisele lui Dante nu-si exclude echipajul de la cunoastere; mesajul lui impune o atitudine pe care liberi si constienti si-o asuma toti. Ulise se dezvaluie nu ca un conducator care ordona, ci ca un orator care convinge. Forta de contagiune a "micului discurs" nu trebuie sa scape atentiei.

Auerbach remarca faptul ca în "Infern" exista mai multe pasaje în care sufletele damnate sfideaza, batjocoresc sau blestema⁴². Spre deosebire de alti eroi ascultati de-a lungul calatoriei transmundane, Ulise nu-si motiveaza acceptarea comunicarii, nu are nevoie, nu urmareste reactiile colocutorilor, ele sînt presupuse, anticipate, nu se simte dator sa se explice. Francesca da Rimini nu-si regreta pacatul, nu are remuscari, ci dimpotriva, îl trateaza drept clipele ei de fericire, si, astfel, devine prima femeie moderna. Ce va face Ulise ? Ulise nici nu se refera la vinovatie. Ideea înselarii nici nu intra în cîmpul semantic al discursului. Nu regreta, ceea ce era strain eroului damnat, si devine primul erou modern al cunoasterii !

Daca traditia ni-l înfatiseaza, printre altele, cumpanit, caracterizat prin stapînire stoica, Ulisele lui Dante este un nobil aventurier, eroismul lui are "ardor" (dor înflacarat) si se lanseaza în "zbor nebun"⁴³, avînd atributele exploziei individualismului renascentist, anuntînd titanismul Renasterii si anticipînd aventurile eroului romantic.

Nu exista distinctia oameni obisnuiti-oameni superiori. Gestul lui Ulise vizeaza conditia umana, se raporteaza la "speta", la Om în general, iar discursul lui devine nu doar un elogiu al cunoasterii - cf. specificitatii omului - ci si un exercitiu al demnitatii umane, anuntînd De hominis dignitate a lui Pico della Mirandola.

si tinuta eroului porneste din imaginea traditionala. Verticalitatea, paralel cu catargul, dar legat de el, în cazul episodului sirenelor, a fost comentata.

si acum, flacara fiind, "ce dreapta-n sus si-n liniste statea", Ulise are seninatatea eroului homeric, iar în final arata si o împacare stoica cu moartea.

Exista însa o omeneasca neliniste care se converteste în orgoliul demnitatii. Eroul sfîrseste cu sentimentul misiunii sale umane împlinite. Îsi este suficient siesi. si redevine flacara. si tace !

Iata doar cîteva dintre sensurile pe care le impune "schimbarea" prin Dante a semnificatiei miticului Ulise. De la iscusit si viteaz, de la versatil si demagog, de la reflexivitate si împacare stoica, la un erou modern al cunoasterii, tragic si sublim, valoarea emblematica, plina de sensuri, a lui Ulise raspunde de la distanta celor 700 de ani - nevoilor contemporaneitatii noastre.

Ce se va întîmpla cu aceasta imagine ? Cu imaginea de dupa Dante ! Ea are un destin chiar mai dur decît cel al lui Dante⁴⁴. Caci, daca autorul a fost regasit în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si reasezat definitiv de secolul al XIX-lea, semnificatia lui Ulise, asa cum se desprinde din Divina Comedie, este sarcina secolului XX. De aici si vesnica nevoie de Ulise.

NOTE:

E.R. Curtius, Literatura europeana si evul mediu latin, Editura Univers, Bucuresti, 1970, p. 105.

Idem, p. 25.

F lix Buffi re, Les mythes d'Homère et la pensée grécque Paris, Les Belles Lettres, 1956.

Venera Antonescu, Esente antice în configuratii moderne, Editura Univers, 1973.

În legatura cu Ulise, D'Arco Avalle scria în Modele semiologice în Comedia lui Dante, Editura Univers, 1979, ".Ulise însusi personaj controversat, cum putine exista, atît în viata sa publica, cît si în cea privata, în jurul careia e deci natural sa se fi închegat legendele cele mai diverse si judecatile cele mai opuse", p. 45; mai departe noteaza : "Caci poetul (Dante - n.n.) a optat pentru <<materie>>, lasînd eventual cititorului sarcina (ocazie de care nimeni, începînd cu cei mai vechi comentatori, nu a pierdut prilejul sa profite) de a decide între diferitele <<sensuri>> posibile, literal, moral, alegoric, anagogic", p. 46

Amintesc, numai în legatura cu Ulise, cîteva titluri de referinta: C.G. Ballerini, Il limite dell'uomo nel raconte dell'Ulise dantesco, Utrecht, 1967; William Empson, The Theme of Ulysses, Kenyon Review, XVIII, 1956; William Stanford, The Ulysses Theme. A Study in the Adaptability of a Traditional Hero, Oxford, 1954.

Jorge L. Borges, Cartile si noaptea, Editura Junimea, 1988, p. 89.

Vezi în acest sens Lüdwig Grünberg, Axiologia si conditia umana, Editura Politica, 1972, p. 347 si urm.

Georg Cristophe Lichtenberg, Aforisme, Editura Univers, Bucuresti, 1970, p. 31.

Pierre Lévêque acrediteaza ipoteza unei origini preelenice pentru legenda lui Ulise, pornind de la nume; în Aventura greaca, Editura Minerva, 1987, p.112.

Ulise ca erou al peregrinajului si al "întoarcerii", cum remarca S.Battaglia, Ulise si poezia lui "nostos", "dureroasa dorinta a întoarcerii" (nostalgia), în Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, Editura Univers, 1976, p. 14.

Descoperirea "adevaratului " Ulise - în "adevaratul Homer", spre care aspira Vico, este o tentativa irealizabila.

Legatura cu Virgiliu este punctul de pornire si pentru D'Arco Silvio Avalle, op. cit., si pentru Alexandru Dutu în Eseu în istoria modelelor umane, Editura stiintifica, 1972.

Trimiterea la textul lui Cicero apare cu insistenta si în Venera Antonescu, op. cit.

Vezi în acest sens si S. Battaglia, op. cit., p. 15, dar si Armin si Hans-Helmut Wolf, Drumul lui Ulise, Editura Meridiane, 1981, p. 114. D'Arco Silvio Avalle mentioneaza : "problema izvoarelor ramasa nerezolvata din cauza lipsei notorii a episodului narat de Dante în traditia privitoare la Ulise", op. cit., p. 49. si totusi se poate retine "moartea pe mare" ca un element preexistent - op. cit., p. 58.

E.R.Curtis, op. cit., p. 407.

D'Arco Silvio Avalle, op. cit., p. 45.

M. Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, 1970, p. 224.

G. Calinescu, Scriitori straini, E.P.L.U., 1967, p. 758.

S.Battaglia, op. cit., p. 16.

Idem, p. 409.

Borges, op. cit., p. 91, aici comparîndu-l cu eroul din Moby Dick.

Idem, p. 94.

De Sanctis, Istoria literaturii italiene, E.P.L.U., 1965, p. 236; autorul face trimitere si la cîntul XX, vv 34-39, pentru a sublinia "rîvna" de "a vedea prea departe-n zare". Dar "cale-ntoarsa bate !". Oricum retinem si formula "pacatul devine virtute", op. cit., p. 235.

Hegel, Prelegeri de estetica, Editura Academiei, 1966, vol. I, p. 598.

Vezi Curtius, op. cit., p. 203.

Cf. editiei Dante, Divina Comedie, Infernul, Editura Albatros, 1971, traducerea Eta Boeriu.

Iata versurile lui Dante cf. La Divina Commedia, comentata de Luigi Pietrobona, Societa - Editeice - Internazionale,

O frati, dissi, 'che per cento milia

perigli siete giunti a l'occidente,

a questa tanto picciola vigilia

de' nostri sensi ch'e del rimanente,

non vogliate negar l'esperienza,

diretro al sol, del mondo gente !

Considerate la vostra semenza :

fatti non foste a viver come bruti,

ma per seguir virtute e conoscenza.

Vezi Venera Antonescu, op. cit., p. 40.

Idem, p. 41.

D'Arco Silvio Avalle, op. cit., p. 53, comparîndu-l cu Alexandru care e cuceritorul.

Ibidem, p. 41-42.

Vezi Vera Calin, Alegoria si esentele, E.P.L.U., Bucuresti, 1969, p. 44.

Vezi Venera Antonescu, op. cit., p. 42 - cu trimitere la Cicero.

Idem, p. 31.

D'Arco Silvio Avalle, op. cit., p. 46. Sevorbeste despre "o idee" fara a spune "care idee". Mai tîrziu se traduce din acelasi Benvenuto da Imola cu care este, se pare, de acord : "se pare, asadar, ca Dante a voit sa spuna, prin aceasta nascocire, ca un om generos, curajos, cum a fost Ulise, nu evita pericolele de moarte si ostenelile pentru a putea sa dobîndeasca experienta lucrurilor si prefera sa traiasca putin si glorios decît mult si meschin", p. 63.

Idem, p. 54.

Apelul la Michele Barbi, Con Dante e con mei interpreti, Firenze, Le Monnier, 1941, si la Fiorenzo Forti, Ulisse în Culture e scuola, IV, 13-14, 1965.

D'Arco Silvio Avalle, op. cit., p.73.

Idem, op. cit., p. 42; îl compara cu obscurul Rifus.

Ibidem, op. cit., p. 57, parafrazîndu-l pe Ballerini.

S. Battaglia, op. cit., p. 16.

E. Auerbach, Mimesis, E.P.L.U., 1967, p. 246.

Vezi discutia despre zbor - nebunie si moarte în D'Arco Silvio Avalle.

Vezi în acest sens, Edgar Papu, Fetele lui Ianus, Editura Univers, 1970, p.38 si urm.; E.R.Curtius, op. cit., p. 404-441.

Referatele

Recomandari tematice pentru redactarea referatelor ce se vor preda (sustine) la prima sedinta de tutorat.

Ideea mortii în Ghilgames

Caracterizare Ahile

Comparatie între scutul lui Ahile si scutul lui Eneas

Prezentarea fragmentului despre Homer din Mimesis de Auerbach

Mitul prometeic la Hesiod si Eschil

Perspective sociogonice în Munci si zile de Hesiod si Metamorfozele lui Ovidiu

Caracterizare Antigona

Oedip între patosul cunoasterii si forta destinului

Semnificatii în Orestia lui Eschil

Comparatie între comediile lui Plaut si cele ale lui Terentius

Caracterizare Enea

Conditia poetului la Horatiu

Prezentare generala - Cîntecul Nibelungilor

Batrînetea si moartea la François Villon

Analiza cîntului al V-lea din Infernul lui Dante

Analiza cîntului al XXVI-lea din Infernul lui Dante

Comparatie între povestea cavalerului si povestea tîrgovetei din Povestiri din Canterbury de Geoffrey Chaucer.