"Antigona"
de Sofocle
Sofocle (n. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Împreuna cu Eschil si Euripide, a pus bazele tragediei clasice grecesti. Aduce însemnate inovatii în tehnica teatrala: renuntarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, marirea numarului choreutilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului 21221q1624v , importanta acordata decorului si costumelor. Opera marelui tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese dintre care ne-au mai ramas în întregime.
În crearea tragediilor, Sofocle se inspira din aceleasi izvoare ca si Eschil; ca si înaintasul sau, el face apel la cunoscutele legende si eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemanatoare cu a pieselor lui Eschil, sau continua pur si simplu tema abordata de acesta (de pilda, în "Antigona", Sofocle porneste de la momentul final al tragediei "Cei sapte contra Tebei").
Antigona este o tragedie scrisa de Sofocle înainte de 442 î.Hr. sau chiar în acest an. Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetatii Teba, nascuta din dragoste incestuoasa a acestuia cu mama sa, Iocasta si sora cu Ismene, Eteocles si Polynices. Ca si "Oedip rege", tragedia "Antigona" reprezinta una din cele mai pretioase creatii literare ale antichitatii. Antigona, cutezatoarea fiica a lui Oedip, asista la dezastrul provocat de lupta dintre fratii ei, Etéocle si Polinike. Amândoi au cazut în lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze cu pompa înmormântarea lui Etéocle, aparatorul cetatii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste straina sa cucereasca cetatea - se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridica Antigona, sora celor doi luptatori. În mare taina, ea preda pamântului trupul lui Polinike, îndeplinind astfel obilgatia ce i-o reclama, potrivit obiceiului, legatura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost însa repede descoperita de Creon care o condamna la moarte. Ea este însa inflexibila fata de punctual de vedere pe care î-l apara, e netematoare în fata mortii, o priveste ca pe o eliberare de suferinta. Triumfa moral, principiile promovate îi supravietuiesc. . În discutia aprinsa dintre Creon si Antigona se dezvaluie o ciocnire ascutita de principii morale. Antigona, fecioara firava si gingasa, este înzestrata cu un caracter îndraznet, cu un curaj demn de un luptator. Taria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din constiinta ca actioneaza în numele legilor strabune, nescrise, în care se sintetizeaza morala traditionala, adânc înradacinata în cetatile grecesti. Antigona va pieri întemnitata, dar Creon, cel care a nesocotit vointa zeilor, va primi o crunta pedeapsa pierzându-si fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), si sotia, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufasului si nechibzuitului ei sot.
Antigona ,
simbolul femeii puternice, pastratoare a traditiei cu orice pret
poate reprezenta cu succes pe multe din femeile familiilor traditionale
românesti . Ea are taria sa înfrunte porunca lui Creon pentru
a-l îngropa pe Polynikes , cu toate ca stie
ca acest gest poate s-o coste chiar viata, pentru ca
traditia cere ca orice mort sa fie îngropat , indiferent ce-ar fi
facut în timpul vietii. Polynikes întors din surghiun urzise gând rau împotriva
tarii si a neamului sau). Ipostaza ei de sora nu-i
permite sa treaca nepasatoare pe
lânga fratele lasat prada pasarilor si câinilor
sa-l sfârtece.
Desi se dovedeste
pâna la urma a fi de partea ei , Ismena , sfioasa ei sora , speriata
de sfârsitul tragic al parintilor si fratelui, o
sfatuieste sa se gândeasca ce ,, cumplit sfârsit " le
poate pândi , cuvintele ei sintetizând conditia femeii în raport cu a
barbatului puternic : ,,sântem femei / si pe barbati a-i
înfrunta nici ca putem /Mai tari is cei ce cârmuiesc si vrerii lor /
Se cade-a ne pleca..."
Antigona impresioneaza prin
pozitia demna pe care o afiseaza în fata lui Creon în
momentul aducerii ei de paznicul ce-o prinde încercând sa-si îngroape
fratele : ,, nici macar o tresarire-avu atunci" ; ,, n-a
tagaduit nimic ". Nu-si ascunde fapta ,
ci recunoaste ca ,, faptasa-s eu , nu ma codesc
nicicum s-o spun ! ... stiam ca doar porunca-ti
auzit-au toti ". Mai mult chiar, ea-l înfrunta, sustinând
ca cei din jurul ei admira ce-a facut, dar tac ,,
chitic " de frica .
Conform preceptelor
biblice, Antigona sustine ca ,, al
vieti-mi rost e sa iubesc, nu sa urasc". Pe cât de
puternica e Antigona si hotarâta a-l înfrunta pe Creon , pe
atât de sensibila e Ismena , pe al care-i frumos obraz ,, e lacrimi
si jale ", dar dragostea de sora o face sa exclame : ,,De-ar fi
sa mori , cum oare viata-as mai iubi ?
Urmarind
reactiile Antigonei când este amenintata ca va muri , putem sesiza o paralela între comportamentul ei
si-al ciobanului din "Miorita" . Pe cât de senin îsi
asteapta moartea ciobanasul care stia ca va ramâne
în mijlocul naturii vegheat de tot ce-i era mai drag lui ,
pe atât era de îndurerata Antigona , al carei mormânt urma sa
fie ,,sapat în scorbura de stânci" unde nu avea sa mai vada nici
un prieten : ,,si nimeni m-o plânge si-s fara / Prieteni
si fara cununie si raza/ Cea sfânta de soare eu n-oi
mai /vedea-o vreodata "... Singura alinare e ca porneste spre
mortii ei, acolo unde se va întâlni cu mama, tatal si fratele ei
si credinta ca ,,cei buni " vor aprecia
gestul ei .
Pentru ea ipostaza de
sora e foarte importanta si nu se sfieste s-o arate
: ,, Ca sot de-as fi pierdut , un altu-as fi aflat !
/ Copilul de-mi pierdeam , copil c-un alt barbat /
As fi avut ! Dar frate cum as mai avea ?" Regreta numai ca moartea o va gasi
fara sa se fi împlinit ca sotie si mama
, de-a nu fi reusit sa parcurga toate etapele ciclului
vietii . Apare aici ideea ca moartea e un
lucru firesc, daca apare atunci când omul si-a desavârsit
rostul pe pamânt. Tocmai de aceea este îndurerata ,
pentru ca: ,, Ma duc spre mormânt, fara nici sa fi
stiut / De-al nuntii drag desfat ./ Nici sot eu n-am
avut / Nici prunc n-am alaptat !".
Finalul operei este evident tragic: Antigona se sinucide, moarte succedata de cea a logodnicului ei, Hemon care este în acelasi timp fiul lui Creon si al Euridicei. Trebuie remarcat, desi aparitia ei e de scurta durata si Euridice, mama devotata, care neputând
suporta moartea fiului ei sfâseste prin a-si curma viata.
Tragedia este expresia unui spirit aristocratic. Disparitia polisului grecesc si dezvoltarea asezarilor urbane si rurale a dat nastere unui tip uman care nu se potriveste cu
exigentele tragediei.
Spiritul plebeu nu are virtuti tragice. În tragedie nu exista remedii laice. E un lucru pe care nu-l putem sublinia îndeajuns. Tragedia nu
ne vorbeste despre dilemele lumesti, care pot fi rezolvate prin
inovatii rationale, ci despre înclinatia
prinsi într-un tipar mimetic.
Gabriel Liiceanul afirma cu privire la importanta tragicului "Cu tragicul ne asezam într-o zona a fiintei populata de existente finite si constiente. Situatia tragica nu este compatibila decât cu fiinte constiente finite confruntate cu limita. Tragicul s-ar putea defini: daca-ti depasesti limitele, esti pedepsit, daca nu si le depasesti nu esti om". Asadar esenta tragicului consta în sentimental de slabiciune pe care omul îl incearca în fata fatalitatii ce apasa asupra destinului sau. Potrivit conceptiilor timpului, viata omeneasca este rânduita de vointa zeilor. Personajele sunt create dupa chipul si asemanarea omului dintotdeauna , fie ca e vorba de zei, eroi, semizei sau oameni de rând: ,,Între Zeus, care cu o singura încruntare de sprânceana cutremura pamântul si oricare din mânuitorii carelor de lupta... diferenta e numai de scara. Substanta e aceeasi." ( Perpessicius) Fatalitatea nu lipseste din tragedie si omul are adesea sentimentul propiei sale slabiciuni. Aceste trasaturi constituie aspecte fundamentale ale fenomenului tragic. A pretinde sa reduce esenta tragicului la o formula pare ceva dogmatic si duce la o viziune partiala si eronata.
"Cei trei poeti au scris, împreuna, peste trei sute de drame...Putine au ajuns pâna la noi, însa ele servesc pâna azi drept modele demne de urmat. De unde aceasta extraordinara forta creatoare? Explicatia se impune de la sine: cei trei poeti tragici au fost înainte de toate mari poeti-cetateni, prin al caror talent au prins glas cele mai adânci aspiratii ale omului. În tot ce au gândit si simtit, ei au fost un reflex fidel al colectivitatii cetatenesti în nazuinta ei spre o viata luminoasa, spre adevar, bine si frumos. Prin aceasta au devenit ei creatorii unei arte atât de monumentale, arta care a putut sa înfrunte secolele si mileniile, ca sa traiasca pâna astazi cu toata prospetimea." (Liviu Rusu "Eschil, Sofocle, Euripide")
Tragedia greaca din secolul al V-lea i.Hr. a reprezentat culmea creatiei dramatice a antichitatii. Atât ca structura si adâncime a conflictului, cât si ca tehnica de reprezentare, ea a ramas în esenta neschimbata de-a lungul multor secole ce i-au urmat . Opera lui Eschil, Sofocle si Euripide a exercitat o puternica atractie si influenta asupra literaturii dramatice din epoca elenista, a celei romane si alexandrine, ea constituind de asemenea un izvor de inspiratie pentru marii autori de tragedii ai Renasterii si ai epocii moderne.
Bibliografie
"Tragicii greci -Antologie Editura de stat ptr literatura
si arta , combinatul Poligrafic Casa Scânteii , Bucuresti ,1958
2. .Victor Kernbach - "Dictionar de mitologie generala
Editura Albatros , Bucuresti ,1983
3. Liviu Rusu "Eschil, Sofocle, Euripide" , Editura Tineretului, Bucuresti, 1961, p 429-430.)
4. Miorita Baciu, Rodica Lungu Literatura universala - Manual de pentru clasa a XI-a, Editura Corint 2006
|
