Sfarsitul istoriei si a preistoriei pare sa se caracterizeze printr-o mare bogatie de asezari rurale. Desi firul edificarii lor nu este usor de urmarit, resturile de sate, de ocoluri sau incinte se numara cu miile, incepand din Irlanda si pana in Ungaria si Romania, din sudul Frantei si pana in Polonia.
Au existat intr-adevar case, si nu doar colibe sau bordeie, cu mult inainte de a fi folosite topoarele si teslele de metal. In epoca bronzului, bronzul va fi adoptat de catre acele populatii care stiau deja sa ciopleasca lemnul, sa faca scanduri din el, si chiar anumite elemente de constructie. Difuziunea uneltelor de metal va contribui insa decisiv la arta de a cladi.
Resturile stilurilor lacustre din mileniul IV (i,e.n.) pot fi socotite deja niste adevarate case. Ele exista chiar mai de dinainte, inca de la primele asezari de agriculutori dintre Dunare si Atlantic in stilurile de cultura ,,rubanče"(in panglica"), locuri in care urmele lasate de stalpi pe sol contureaza lungi constructii dreptunghiulare. Urmele acestora au fost descoperite in Cehoslovacia, Germania, Darion (Belgia) sau Cuiry-les-Chaurdardes (Franta).
In epoca metalelor, cateva mii de ani mai tarziu, dispunerea gaurilor pe sol dezvaluie de-acum mai multe tipuri de case, toate avand ca mod de sustinere de la unul pana la trei stalpi.
Sunt socotite sate chiar si ingramadirile de case ale inceputurilor, dar acestea sunt niste sate fara drumuri.. Cateva case colective, ca in cazul culturii ,,in panglica", dar cel mai adesea dispuse la intamplare: e tot ceea ce se poate observa. In unele situri fortificate, dar mai ales in cazul celor lacustre, lipsa de spatiu obliga la alipirea caselor una de alta.. Dispuse in siruri, ele nu mai lasau intre ele decat inguste locuri de trecere. In fapt nu se poate proceda la o descriere globala a satelor din aceste epoci. Se poate totusi sustine ca trasatura dominanta a habitatului rural din Europa este diversitatea. Marea Britanie si Scandinavia nu ofera decat putine sate din aceste epoci: habitatul se rezinta destul de dispersat, sub forma unor ferme izolate, inconjurate uneori de palisade, sau a unor catune foarte mici. In schim Europa Continentala reprezinta domeniul habitatului grupat, care poate lua o multime de forme. Se cunosc, din cursul acestor doua milenii, atat sate deschise cat si state imprejmuite sau prevazute cu un sistem de aparare. Satele deschise pot fi dispuse ,,in gramada" sau ,,in cerc", in jurul unei piete centrale.. Ele mai pot fi dispuse si sub forma ,,satelor-drumuri": cate doua randuri de case alineate de o parte si de alta a cailor de acces. Au existat sate facute chiar si dintr-un singur rand de case lipite unele de altele. Satul din Wasserburg (Buchau), construit cam in jurul anului 1100 i.e.n., pe o movila din mijlocul unei mlastini, avea o piata si se intindea pa o suprafata de un hactar. La un moment dat, satul cuprindea 39 de case construite in stilul blockbau ( case care, dupa putrezirea lemnului, se poate distinge pe sol, fie prin amplasamentul grinzilor care au stat la baza, fie prin temeliile le piatra) ; la altul doar noua case mari, cu doua aripi si anexe. In primul caz, casele erau orientate spre sud-est ; in cel de-al doilea, orientarea este mult mai intamplatoare.
Cat priveste numarul de locuitori al acestor asezari, nu se pot face decat estimari aproximative. Daca se considera ca in fiecare casa locuiau patru-cinci persoane, adica o mica familie, atunci intreaga asezare, de vreo zece case, nu putea adaposti mai mult de 40-50 de oameni. Daca este adevarat ca in epoca bronzului populatia a sporit considerabil, atunci, si numarul celor care locuiau in satele acelor vremuri se putea ridica la 100-200 de oameni. Marile sate de pe marginea lacurilor elvetiene, de la sfarsitul epocii bronzului, cu zecile lor de case numarau in cuprinsul lor intre 400 si 600 de oameni.
Concluzie:
Concentrarea populatiei in sate reprezenta prima dintre incercarile de urbanism care au avut loc la finele neoliticului pana in epoca fierului.
In epoca bronzului si a fierului, satele, ba chiar orasele, se deplasau, isi schimbau locul. In epoca, durata de viata a unei case e strans legata de durata stalpilor care o sustin. Dupa 20-30 de ani, lemnul putrezeste, iar atunci oamenii se muta. Pentru oamenii acestor epoci, sedentaritatea inseamna a trai in acelasi loc, in decursul unui an. Nu insa si generatie dupa generatie ; cu atat mai putin secol de secol. De altfel, intregul peisaj se afla in miscare: locurile impadurite care vor fi defrisate, campurile, care dupa un numar de ani, secatuite, vor fi parasite si inlocuite cu altele. Pana in secolele II-I i.e.n., orasele din Galia nu durau mai mult de 50 de ani. Ocupatia romana este aceea care le-a fixat definitiv. Romanii au impus si aici modelel lor de urbanism mediteranean : arhitectura din piatra, pentru monumente, si orasul stabil, asezat pe drumul armatelor si al schimbarilor comerciale.
|
