Arabia preislamica

Arabia preislamica.

De-a lungul veacurilor, începând cu primele atestari scrise ale istoriei si pâna în secolul al VII-lea, acea imensa peninsula - situata între Marea Rosie, Eufrat, Golful Persic si Oceanul Indian, cunoscuta sub denumirea de Arabia - a ramas neschimbata si aproape neafectata de evenimentele care au zguduit restul Asiei si au cutremurat din temelii Europa si nordul Africii.

Arabii considera ca începuturile traditiei tarii lor se pierd în negura timpurilor, în istoria orientala facându-se uneori referiri la vechii arabi primitivi sau la triburile pierdute. În secolul al VII-lea acest popor aproape necunoscut de nomazi din peninsula Arabiei îsi fac intrarea pe scena istoriei universale într-un mod spectaculos: în mai putin de zece ani, impulsionati de noua lor religie, arabii cuceresc Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Africa Septentrional& 14414n1315o #259; si Peninsula Iberica. Mai surprinzator, însa, a fost faptul ca acesti cuceritori s-au dovedit dotati si cu remarcabile calitati politice, administrative si culturale.

Cadrul geografic în care au aparut arabii si în care si-au afirmat mai întâi creativitatea culturala si civilizatorica este arida Peninsula Arabica. Arabii din regiunile centrale si septentrionale ale peninsulei sunt în generali nomazi, vorbind limba araba prin excelenta; arabii din sud, populatie în marea majoritate sedentara, vorbeau o limba oarecum asemanatoare cu dialectele etiopene. Peninsula Arabica, datorita climei sale calde si secetoase, este acoperita, pe cea mai mare suprafata, de întinse deserturi nisipoase, unde, pe alocuri creste o vegetatie saraca. Conditii mai bune se gasesc numai în regiunile Yemen si Hedjaz, de pe coastele de sud-vest si vest ale peninsulei.

În Yemen, unde ploiele sunt mai frecvente, se practica o agricultura, gradinarie si pomicultura relativ dezvoltate, cultivându-se cereale, orez, pomi fructiferi, îndeosebi curmali si plante aromatice si se cresteau animale. De aceea înca din Antichitate, Yemenul era numit Arabia Fericita. În Hedjaz, desi conditiile naturale sunt mai putin prielnice decât în Yemen, au înflorit doua importante asezari, Mecca si Yathreb (numita ulterior Medina), centre comerciale aparute pe drumurile de negot, care legau Yemenul de Arabia de nord, de Egipt, de Siria si de Irak.

În Arabia centrala, septentrionala si în desertul Siriei dominau nomazii, beduinii, - marele rezervor demografic al Arabiei, care se infiltrau în tarile din jur devenind semi-nomazi. Cum s-a vazut, cea mai mare parte a Peninsulei Arabice era populata de triburile de beduini (de la Badiya = stepa), cunoscuti si sub numele lor etnic, arabi (A'rab), aceasta ultima denumire extinzându-se, treptat, la toti locuitorii, nomazi sau nu.

Desi mentalitatea nomazilor excludea ideea de stat, totusi au existat si în nord formatiuni statale aparute în jurul unor centre comerciale organizate de-a lungul marilor drumuri caravaniere. Doua dintre acestea au avut o importanta internationala: drumul care din Yemen urca pâna în Siria de-a lungul coastei Marii Rosi, trecând prin tinutul Hedjaz, prin Mecca si Medina; si cel care, pornind din partile sudice ale Golfului Persic, urma cursul Eufratului pâna în Siria centrala.

În interiorul Peninsulei puternicul trib Kinda reuseste, în secolul al V-lea sa reuneasca mai multe triburi într-o confederatie, dar pentru scurt timp.

Viata economico-sociala, politica si religioasa a evoluat diferentiat în functie de aceste conditii. În Yemen si în Hedjaz, agricultura si cresterea sedentara a animalelor, mestesugurile, negotul si camataria au determinat o varietate mai mare de ocupatii. În aceste regiuni s-au format o aristocratie tribala, posesoare de turme mari de animale si de pamânturi, negustori si camatari, îndeosebi la Mecca, mestesugari, agricultori si crescatori de animale, precum si sclavi.

Arabii nomazi, ca si cei sedentari, erau împartiti în triburi si familii, fiecare condus de un seic sau emir, a carui lance înfipta în fata cortului era însemnul ordinului caracteristic. Cu toate acestea, functia respectiva, desi transmisa din generatie în generatie, nu era strict ereditara, ci depindea de bunul plac al taberei. Toti seicii unui trib recunosteau un conducator unic, numit seicul seicilor, care putea aduna sub stindardul sau toate ramurile risipite în caz ca ar fi fost amenintati de vreun pericol.

În ansamblu, societatea araba preislamica se gasea în primele secole ale erei crestine, în stadiul destramarii relatiilor gentilice si al aparitiei categoriilor sociale. În aceste conditii, fiecare trib arab avea zeitati proprii, dar în ajunul aparitiei islamului, devenise tot mai puternica tendinta unificarii politice si religioase a arabilor. Religia Arabiei vechi este la fel de risipita ca si poporul sau. Pe baza de animism, ea supunea viata oamenilor unui mare numar de puteri, djinn-ii, care-i însotesc, îi ispitesc, le inspira gândirea si faptele.

Centrul religios al triburilor arabe a ajuns Mecca, care, datorita asezarii sale prielnice, devenise asezarea cea mai frecventata si locul traditional de contact al lumii arabe preislamice. Oglindind tendintele de unificare politica si religioasa a triburilor arabe, pantheonul arab de la Mecca, templul Caaba, ridicat în cinstea celui mai de seama dintre zeii arabi, Alah, cuprindea ca principal obiect de cult, o mare piatra neagra cubica, probabil un meteorit, iar în nise sapate în peretele templului circa 360 de zeitati, reprezentând zeitatea sau zeitatile fiecarui trib. În acelasi timp, sub influenta conceptiilor religioase ale comunitatilor crestine si evreiesti, stabilite la Mecca, Yathreb sau în Yemen, începuse sa se raspândeasca si în lumea araba ideea existentei unei divinitati unice. În aceste conditii, în secolul al VI-lea a luat nastere doctrina hanifilor, care propovaduiau renuntarea la cultul zeilor tribali si recunosterea existentei unei divinitati unice.

Formarea statului si procesul de islamizare. În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de destramare a relatiilor gentilice si de formare a categoriilor sociale a creat premisele sociale necesare ale aparitiei statului arab. Singurul organism politic pe care-l cunosteau arabii - fie nomazi, fie sedentari - era tribul; unele triburi mai slabe se puneau sub protectia altora mai puternice, altele se uneau prin aliante în confederatii.

Formarea statului arab a fost grabita totodata si de necesitatea purtarii luptelor cu statul persan, care reusise sa cucereasca si sa stapâneasca Yemenul între 572-628 si sa-si exercite dominatia asupra drumurilor comerciale din sudul si sud-vestul Arabiei. Premisele crearii unui stat arab unitar si apoi a unui imperiu, au fost opera lui Muhammad (în araba Preaslavitul), fondatorul unei relgii universaliste si în acelasi timp un abil si energic om de stat. Aparitia islamismului a fost pregatita de existenta în credintele arabe preislamice a conceptiei despre o zeitate principala - Allah - ca si de influenta conceptiilor mozaice si crestine despre o divinitate unica - Jahve, Dumnezeu -, adaptate si raspândite în lumea araba de catre hanifi.

Muhammad sau Mahomed, marele întemeietor al religiei islamice, s-a nascut la Mecca în luna aprilie a anului 569, provenind din tribul Koreis, care stapânea orasul Mecca. Ca si pe Iisus, traditia îl prezinta sarac: la moartea mamei sale nu mosteneste decât o sclava, câteva oi si 5 camile. La douazeci si noua de ani ajunge caravanier în slujba unei bogate vaduve, Khadidja, cu cel putin zece ani mai în vârsta ca el, cu care se casatoreste. În aceasta perioada simte Muhammad primele semne ale Revelatiei: meditatii, retrageri, plimbari în jurul Meccai. În sfârsit, pe muntele Hira, spre anul 612, în 26/27 din luna Ramadan, are loc stralucirea suprema prin care Allah îi porunceste: Predica în numele Domnului tau! Muhammad si-a elaborat doctrina între 610-620, expunând-o oral în fata auditorilor sai. Dupa moarte, expunerila sale, notate sau retinute de catre discipolii sai, au fost adunate într-o carte, Coranul, care cuprinde învataturile de baza ale islamismului si este considerat drept cartea sfânta a islamistilor. Potrivit Coranului, musulmanul este obligat sa respecte urmatoarele porunci de baza ale islamului, cunoscute sub numele de cei cinci stâlpi ai întelepciunii:

- recunoasterea divinitatii unice - Allah - al carui profet este Muhammad;

- cultul rugaciunii canonice, comportând cele cinci prosternari zilnice: în zori, la amiaza, dupa-amiaza, la apusul soarelui si seara;

- zekeat-ul sau pomana legiuita, poate fi interpretata ca o reconvertire, într-un sens spiritual, a virtutilor traditionale de generozitate si ospitalitate practicate de Arabia pagâna;

- postul, din zori pâna în amurg, din luna Ramadan;

- pelerinajul - hadj - obligatoriu la Mecca, ce devine, prin templul Caaba, centrul spiritual al lumii musulmane.

La acestea unii autori mai adauga si djihad-ul, literal, "efortul" pentru domnia lui Dumnezeu: efort personal de demnitate sau de asceza, dar, de obicei, de participare la lucrarea comunitara prin excelenta, la lupta armata pentru expansiunea sau apararea Islamului.

Islamul nu constituie o biserica si el nu are sacerdotiu, cultul putând fi savârsit de oricine; nu este nici macar necesar sa fie practicat într-un sanctuar. Dar la fel ca iudaismul si crestinismul, islamul va sfârsi prin a accepta un anumit numar de intermediari si intercesori.

Etica musulmana îmbina în acelasi spirit, pentru individ si colectivitate, un ansamblu de practici în care se regaseste o dubla preocupare de asceza spirituala si de eforturi spre fericirea tuturor. Din prima categorie decurg interdictiile, alimentare în special, de exemplu carnea de porc sau de animale nesângerate. În materie economica, Coranul, nascut într-un oras negustoresc, nu condamna comertul, chiria, proprietatea sau munca salariata.

Datorita ostilitatii koreisitilor mica comunitate, ce s-a format în jurul lui Muhammad, va cunoaste exilul. În anul 615, Muhammad încheie un acord cu triburile arabe yemenite din Yathreb si împreuna cu partizanii sai paraseste Mecca: acesta fiind exilul sau fuga (hedjira), Hegira, care va fi luata drept începutul erei islamice. Din simplu predicator, Muhammad a devenit seful unei asociatii noi, în care se vor destrama vechile legaturi de trib si prin negocieri abile sau cu ajutorul armelor el a instituit un model exemplar pentru urmasii sai, califii.

Nici Coranul, nici Muhammad n-au reglementat institutional problema comunitatii, dispozitiile luate pentru organizarea statului la Medina, fiind luate de pe o zi pe alta, emanând direct de la Profet si concepute pentru o comunitate pusa numai sub conducerea sa. Muhammad nu a prevazut si istoria ramâne muta asupra motivelor acestei carente, cine va fi succesorul sau si pentru a rezolva aceasta problema comunitatea de credinciosi a suferit acele rupturi care sunt cunoscute si astazi: siitii si sunitii. Primii considerau ca autoritatea, dreptul, justitia si toate semnele puterii nu puteau fi separate de izvorul lor viu - scânteia divina supravietuind în barbatii familiei - , fara încetare, reînnoit prin intermediul descendentilor lui Ali, ginerele si varul lui Muhammad, descendenti care deveneau astfel ghizii (imamii) comunitatii. Sunitii - ortodocsii musulmani - considerau ca Profetul nu putea avea descendenti ci doar înlocuitori, însarcinati cu perpetuarea si aplicarea gândirii Profetului.