Universitatea din Bucuresti
Facultatea de Jurnalism si stiintele Comunicarii
Sectia: Comunicare Sociala si Relatii Publice
TUTORATUL 3: BAROC, CLASICISM
Obiective:
Voltaire - Candide
Diderot - Nepotul lui Rameau
Racine - Andromaca
Beaumarchais - Nunta lui Figaro care vor fi supuse analizei amanuntite la întîlnirea tutoriala si perceperea trasaturilor fundamentale ale epocilor discutate prin tematica recomandata pentru redactarea referatelor.
1. Concepte si interpretari
2. Cadrul filozofic - bazele estetice
a) Descartes
b) Boileau
3. Comicul
a) Molière
4. Moralisti si fabulisti
5. Tragedia
a) Corneille
b) Racine
6. Clasicism în Anglia si Rusia
7. Permanente
8. Reactii anticlasice - razboiul dintre antici si moderni
1. Cadrul artistic si filozofic
a) bazele estetice
b) dezvoltarea artei
2. Dezvoltarea romanului în secolul al XVII-lea
a) traditii, inovatii, permanente
b) tipuri de roman
1) dezvoltarea romanului în Anglia
a. Defoe
b. Swift
c. romanul de moravuri familiale si sociale
i. Fielding
ii.Richardson
d. romanul sentimental
i. Goldsmith
ii. Sterne
e. romanul gotic
2) dezvoltarea romanului în Franta
i. Montesquieu
ii. Voltaire
b. arta dialogului
i. Diderot
Mon père l'ordonnait; mais qui sait si depuis
Je n'ai point en secret partagé vos ennuis?
P:Un autre vous dirat que dans les champs troyens
Nos deux pères sans nous formèrent ces liens,
Et que, sans consulter ni mon choix ni le vôtre,
Nous fûmes, sans amour, engagés l'un à l'autre.
Este aceeasi idee. O foloseste mai întîi Hermiona pentru a se justifica fata de Oreste - fara a-i trezi mînia; o foloseste apoi Pyrus fata de Hermiona. Replica se întoarce spre ea, prima care a folosit-o, de data aceasta pentru a se justifica si a nu-i declansa ura.
IV. Pe drumul OP - O - OH - H, Oreste o cauta pe Hermiona încercînd violentarea situatiei, stapînit de ideea rapirii: "il faut que je l enlève, ou bien que je périsse". Pe drumul H - OH, plasat simetric fata de cel amintit, Hermiona îl cauta pe Oreste încercînd violentarea situatiei, stapînita de ideea crimei: "Mais, si vous me vengez, vengez moi dans une heure,/Tous vos retardements sont pour moi des refus./Courez au temple. Il faut immoler" . "S'il ne meurt aujourd'hui, je puis l'aimer demain
V. Hermiona se gaseste în plina victorie. Este mîndra, plina de certitudini, fericita - iar simetric, "fiecare lucru se întoarce în contrariul sau", Hermiona se gaseste în plina prabusire, înfrînta, nefericita.
VI. Hermiona o respinge pe Andromaca si în felul acesta o împinge spre Pyrus. Acestui moment îi corespunde segmentul A - H de la finalul scenei Andromaca - Cefisa. Andromaca o respinge - prin evitare - pe Hermiona, deschizîndu-i drumul spre razbunare.
VII. Andromaca se gaseste singura în fata punctului de rupere ce-o va duce spre decizie si, respectiv, dupa comunicarea deciziei ce duce spre deznodamînt.
VIII. Sînt doua scene Pyrus - Andromaca: una exista, alta presupusa. În prima, Andromaca învinge, dar Pyrus formuleaza un ultimatum; în a doua Andromaca impune decizia.
IX. Andromaca - în fata deciziei. Singura. Singurul punct fara simetrie, caci este pe ax. Este nasterea si moartea Andromacai si, deci, si a lui Astyanax.
O astfel de tragedie impresioneaza prin constructia ei armonioasa, cu simetrii si paralelisme pline de semnificatii, prin simplitate51. si coerenta. Nu întîmplator se vorbeste despre "geometrizarea" ei, despre desfasurarea conflictului tragic în limitele riguroase "ale unei demonstratii matematice".
Concentrarea conflictului în prejma deznodamîntului si angajarea unui numar redus de personaje în întreaga constructie sînt puse în lumina si de o serie de relatii cantitative. Ceea ce ma conduce spre dezideratul lui Condorcet, " clairer les sciences morales par le flambeau de l'Algèbre
Astfel, prin masurare nu declasam calitatea, n-o desconsideram, ci încercam surprinderea calitatii sub forma cantitatii.
Întregul esafodaj este sprijinit pe miscarea celor patru personaje din seria A. Ele ocupa 82,1% din totalul versurilor si 73,7% din totalul replicilor52.
De asemenea, reductia geometrica53 pe care am sugerat-o, m-a condus spre o anume ierarhizare a personajelor. Pe masura ce piesa înainteaza spre punctul de decizie, concentrarea personajelor creste. În punctul de rupere ramîn doar doua: Pyrus si Andromaca. Iar în vîrful piesei ramîne, singura, Andromaca. În decizie personajul se gaseste doar pe sine, traieste intens conflictul psihologic.
E.R. Curtius afirma: "Aceasta forma clasica a dramei, nascuta din Renastere si umanism, e antropocentrica. Ea îl desprinde pe om de Cosmos si de fortele religioase, închipuindu-l în sublima izolare a spatiului moral/s.n./. Personajele tragice ale lui Racine (.) sînt obligate sa ia hotarîri. Realitatea cu care au de-a face este liberul joc al fortelor din sufletul omenesc. Maretia si îngradirea tragediei clasice constau în închistarea ei în sfera psihologicului. Cercul acestei reguli severe nu este înfrînt niciodata. Eroul tragic nu poate decît sa fie înfrînt de aceste legi" 54.
Aceasta lege actioneaza acum asupra Andromacai - care este "într-o sublima izolare" - ocupa 100% din numarul de versuri, decide si se frînge.
Este foarte interesant de observat ca Andromaca este singurul personaj care nu-si schimba pozitia cantitativa fata de cei doi parametrii - vers si replica - ceea ce îi defineste, de asemenea, conditia ei particulara fata de sine si de actiunea piesei.
Judecînd numarul de versuri si de replici avute de personajele din seria A în raport cu totalul versurilor si replicilor piesei, constatam o crestere de aproximativ 3% la nivelul versurilor - pentru Oreste, Pyrus si Hermiona -, iar Andromaca este egala (diferenta fiind de 0,5%), ceea ce nu este lipsit de semnificatie55.
si natura lui Pyrus este sustinuta de anumite relatii cantitative. El este un "personaj eliberat" 56. Oscilatia sa aparenta nu-i neaga dominanta. Pyrus "nu se îndoieste de semne". Pornind de la aceasta dimensiune, el ni se dezvaluie în lungi monologuri sau discutii cu Fenix. Modificarile tin de o anume strategie care nu-l abate de la dominanta. Ca urmare, îl detaseaza net de ceilalti - atunci cînd discutam relatia nemijlocita cu personajele seriei A si întreaga lor prezenta.
Din 324 de versuri, Pyrus se întretine în 245 cu Oreste, Andromaca si Hermiona (78,3%)57, iar din 41 de replici, 26 sînt de acelasi tip (63,4%). Micsorarea diferentei, atunci cînd intervine în discutie parametrul replica nu modifica aspectele problemei.
Dincolo de constructie si ierarhizarea personajelor, volumul si calitatea unor relatii cantitative ne slujesc luminarii gradului de legatura între personaje.
Personajele seriei A stabilesc numijlocit 5 relatii: Pyrus - Andromaca, Oreste - Hermiona, Oreste - Pyrus, Hermiona - Andromaca, Hermiona - Pyrus. Aceste relatii sînt de natura conflictuala59.
Natura acestora si ierarhizarea lor nu tine de cantitatea generala a replicilor sau a versurilor sau de numarul total de scene ocupate de personaje.
Se pune în evidenta o ierarhizare deosebit de interesanta:
Pyrus - Andromaca
Oreste - Hermiona= -0,71
Oreste - Pyrus= -1,53
Hermiona - Andromaca= -2,00
Hermiona - Pyrus= - 2,50
Astfel, Pyrus - Andromaca - care stabilesc prin trecutul lor o respingere totala - se gasesc cu cel mai ridicat coeficient de legatura. Aceste doua personaje se gasesc izolate în punctul de rupere si de informare. - între care se afla actul decizional al Andromacai.
Pe segmente însa, începutul e dominat de relatia Oreste - Pyrus, iar finalul de Oreste - Hermiona.
Introducînd în discutie acest aspect, ne gasim în fata unei alte probleme deosebit de importante, a carei analiza ne va furniza datele necesare pentru a întelege mai bine natura personajelor, natura relatiilor dintre ele si, de aici, o coordonare fundamentala a piesei.
Este vorba de un alt parametru care organizeaza piesa si asaza personajele - si anume factorul timp. Piesa intra în familia formulei rezolutorii - (în sensul esteticii lui Lehmann60.), desfasurarea ei fiind determinata de o anume relatie cu evenimentele trecute.
Timpul care se întinde înaintea ridicarii cortinei ajunge în prezentul tragic al piesei, dupa ce s-a încarcat cu semnificatii, experiente, evenimente, sentimente si dupa ce a dezvaluit dimensiunile definitorii ale personajelor.
Acest timp trecut, uneori difuz, alteori foarte precis, pune în miscare un mecanism prin care si fata de care se dezvolta tensiunea tragica a piesei. Personajele trebuie sa se defineasca în functie de acest trecut, iar piesa e ultimul act dintr-o lunga desfasurare a timpului.
Formula rezolutorie - existenta înca din tragedia antica de tipul Oedip de Sofocle - accepta si momentul racinian, pentru a-si gasi atestarea moderna la Ibsen61.
Fiecare personaj are un trecut, fiecare relatie dintre personaje are un traseu mai vechi.
Trecutul "redevine prezent" 62 si R. Barthes retine organizarea lui ca amintire - folosirea hipotipozei ca figura retorica corespunzatoare!
Nu este vorba doar de existenta lui, ci de ceea ce Gabriel Marcel numea "L'émergence du pass ", "le surgissement du passé" 63.
Acestui mecanism i se subordoneaza toata seria A - dar atitudinea fata de acesta si în interiorul acestuia pozitia este mereu diferita.
Oreste - fiul lui Agamemnon, ucigasul Clitemnestrei, ca instrument fie al lui Apolon (Eschil), fie al Electrei (Sofocle, Euripide), scapat odata de actiunea Eriniilor, iubeste si sufera din cauza Hermionei.
Înainte de intrarea în scena, Oreste strabatuse un mare continent al durerii: "Traîner de mers en mers/ ma chaîne et mes ennuis". Aceasta lunga calatorie prin durere începe o data cu logodna Hermionei, "mes premiers soupirs".
Dincolo de acest moment nu avem date clare. Catastrofa anuleaza etapele anterioare, si din drama Atrizilor nu razbate mai nimic, ca evenimente. Ramîne, însa, o constanta, ca o permanenta, esenta propriului destin, cea de instrument, la care face aluzie si Hermiona.
Fata de acest trecut, Oreste are o pozitie constanta. El este mereu legat de datele anterioare si încearca sa transforme în prezent si în viitor ipostazele dinaintea catastrofei. Iubirea pentru Hermiona, iubire care hraneste întreaga lui calatorie si care se hraneste din toate suferintele lui, i se impune implacabil - ca dominanta - de la începutul piesei. Aceasta solutie posibila se dovedeste imposibila si devine sursa de tragism.
Sub aceste auspicii, el devine forta perturbanta care strica aparentul echilibru si pune relatiile în criza.
Hermiona este fiica lui Menelau si a Elenei - deci, cu un dublu angajament în conflictul troian. Pentru ea trecutul înseamna o epoca de armonie si bucurie în care se plaseaza si logodna cu Pyrus. Legata de acest trecut, dorind mutarea lui în prezent, ea strabate o ultima etapa, dupa aparitia Andromacai, plina de nesiguranta. Suferinta ei creste din iubire si orgoliu. Este totodata o neliniste ce se dezvolta din neclaritatea si ambiguitatea situatiei. Ea va declansa mecanismul care-l va aduce pe Oreste, un mecanism care trebuia sa functioneze în favoarea trecutului si tot ea declanseaza deznodamîntul. Ea însa va fi victima propriilor ei mecanisme.
Fidela fata de legatura sa cu Pyrus, fata de trecut, s-a vrut o Elena (act V, scena a II-a) si se razbuna ca un Menelau. Personaj tragic, inconciliabil. Hermiona cunoaste arta disimularii - si, firesc dimensiunii sale tragice, devine clara si limpede în fata nefericirii absolute care o duce spre moarte.
Pyrus, fiul lui Achile, cel care îl ucisese pe Hector, el însusi luptator crunt în perioada finala a conflictului troian, logodnicul Hermionei si patimas iubitor al Andromacai, prezinta o alta atitudine fata de trecut, fundamental distincta fata de cele doua pozitii amintite, pozitii care, dincolo de datele particulare, specifice, au o coordonare esentiala comuna.
Trecutul lui Pyrus este, de asemenea, încarcat cu un "tant de soins, tant de pleurs". si, desi amîna retrospectiva "autre fois je t'ouvrirai mon me", datele sînt suficiente caci Andromaca sau Oreste si, spre final, Hermiona - îl refac.
Acest trecut este refuzat de Pyrus - cum remarca si R. Barthes si Ch. Mauron - si eroul se emancipeaza. El vrea sa faca din Epir o noua Troie, vrea sa dea siguranta în viitor lui Astyanax, înfrunta pe greci - purtatori ai trecutului - iubeste pe Andromaca, neglijîndu-si vechea legatura cu Hermiona. Emancipat, deschis spre viitor - el moare - dar nu ucis de Oreste, nu sanctionat în plan erotic, ci ucis de greci, sanctionat în plan politic chiar de mecanismul trecutului pe care-l respinsese.
El este un erou "qui croit pouvoir s'affranchir du pass
Moartea lui nu modifica însa sensul si nici nu anuleaza semnificatia actului emancipator. Despre consecventa tragica am mai vorbit, ambiguitatea unor gesturi, sinuozitatea unor comportamente65 neînsemnînd abandonarea sensului traseului sau, parasirea dominantei, iar atunci cînd atinge planul realizarii si fericirii - claritatea se impune.
Fata de cele trei atitudini, pozitia Andromacai este particulara. Sotia lui Hector, troiana legata nemijlocit de conflictul greco-troian, avînd în minte o epoca de aur, premergatoare conflictului, dar si imaginea acelei "nuit cruelle", strabate "Captive .. toujours triste.", o data cu prabusirea, un drum, traseu al nefericirii.
Dupa L. Goldmann, ea se coordoneaza dependent de "Le monde" - lumea cu care intra în conflict în functie de Dumnezeul ei, Hector, reprezentat pe pamînt prin Astyanax.
Plasata astfel, între o transcendenta (Hector) si o imanenta (Astyanax), ea încearca echilibrarea si armonizarea acestora chiar împotriva realitatii.
Fidelitatea ei fata de trecut, fidelitatea fata de Dumnezeul ei înseamna nu doar prezenta trecutului, ci întoarcerea totala spre el. Ea nu are nici o deschidere spre viitor, n-are ambitii sau intentii de vendeta.
Reprezentatul lui Dumnezeu-Hector, Astyanax, n-are consistenta particulara, fiind o alta ipostaziere a lui Hector, a trecutului ca expresie a aceluiasi sînge66.
În felul acesta, ea se plaseaza pe o pozitie diametral opusa a lui Pyrus.
Pozitia celor doua personaje este opusa - ele gasindu-se la extreme67. Legatura lor (legatura dintre extreme) este si cea mai puternica. Urmeaza apoi legatura dintre elementele ce ocupa pozitia centrala; legatura dintre Oreste si Hermiona.
Coeficientul gradului de legatura scade - pîna la disparitie - pe masura ce urmarim relatiile dintre extreme si centru.
Aceasta este prima înfatisare a Andromacai si, prin ea, angajarea-i în relatiile cu celelalte personaje. Dar Andromaca mai are o înfatisare - a doua - care nu mai apare nemijlocit, caci prima "murise" iar despre a doua doar se vorbeste, si ale carei relatii, de asemenea, nu se mai impun direct.
Traseul Andromacai reprezinta cheia de bolta pentru piesa - cu atît mai mult cu cît ea este (asa cum am demonstrat) personajul central si acest traseu angajeaza atitudinea ei fata de trecut.
Între cele doua înfatisari sta actul deciziei. Acesta ar parea o abdicare de la absolut si, deci, o solutie netragica.
Am încercat sa demonstrez ca, în fond, decizia era încifrata în mecanismul trecutului, în mecanismul absolutului.
Exista o relatie dialectica prin care trecutul genereaza însasi negarea lui, iar negarea lui este modalitatea prin care el se confirma68. În fond, conditia tragica a Andromacai este determinata de unitatea dialectica amintita.
Relatia dintre Hector si Astyanax este contradictorie, si eroina ascunde acest lucru atîta timp cît accepta sinonimia celor doi termeni. Orisice desprindere a lui Astyanax, desprindere posibila, poate angaja ridicarea contradictiei la nivelul conflictului - conflict din care nu poate iesi învingator decît fiul, astfel confirmîndu-se fidelitatea fata de tata.
Asadar, sursa tragica se gaseste în interiorul personajului, în intimitatea alcatuirii lui. Or, aceasta înseamna atitudinea fata de trecut, fata de absolut.
Presingul lui Pyrus, ivirea lui Oreste, atitudinea Hermionei acutizeaza contradictia interna - o transforma în conflict ireductibil si Andromaca trebuie sa omologheze o decizie ce se anunta fireasca.
Împins de punctul de rupere la fata momentului de decizie si omologare, mecanismul frînge eroina; aceasta îsi anunta sinuciderea - care, daca nu are loc la propriu, se realizeaza prin disparitia personajului si ivirea altuia. Noua Andromaca despre care se vorbeste în final, ofera o noua optica asupra trecutului. Vaduva lui Pyrus se plaseaza fata de trecut asemeni lui Pyrus.
Fara a aborda complexitatea aspectelor propuse de un gest analitic, asumîndu-mi riscul unor repetari (doar Andre Gide spusese: "Toutes choses sont dites déjà, mais comme personne n'ecoute il faut toujours recommencer") si cautînd "sprijin" metodologic si în arsenalul matematicii69 (remarc justetea afirmatiei lui N. Manolescu: "Odata formalizat un domeniu, libertatea noastra de a-l cunoaste si cerceta devine cu adevarat nelimitata" 70) am încercat sa acreditez o noua si posibila lectura.
G. Poulet, op. cit., p. 180.
Fenix remarca: "De son fils, qu'il cache, il menade la tôte / Et fair couler des pleures, qu'aussitôt il arrête".
B. Tomasevski, în op. cit., p. 304 îl socoteste pe Astyanax "personajul tematic", dar considera (cred, gresit) ca "Andromaca, însa, este frînta de soarta lui Astyanax" (p. 304).
Eugène Vinaver, în Racine et la poésie tragique, Paris, Nizet, 1951, citînd lucrarea lui Paul Janet - Les passions et les caractères dans la littérature en XVIIe siècle, Paris, 1888 - reia sistemul de relatii între cele patru personaje, "ce quadrille" si îi da "la forme d'une proposition aritm tique". Pentru cei doi (Hermiona si Pyrus) sînt mijloacele, iar pentru Oreste si Andromaca - extremele (p. 50).
Punctul de vedere care urmareste doar traseul iubirii: Oreste iubeste pe Hermiona - care iubeste pe Pyrus - care iubeste pe Andromaca; pe respingerea în sens invers, nu este operant în acest moment al analizei noastre.
S. Doubrovsky este foarte categoric fata de o asemenea tratare. "E foarte frumos spus si, în acelasi timp, nu spune nimic" (vol. cit., p. 88)
Referatele
Recomandari tematice pentru redactarea referatelor ce se vor preda (sustine) în cea de-a treia sedinta de tutorat.
Iubirea în Scrisorile portugheze
Caracterizarea Cidului
Arta constructiei în Andromaca de Racine
Comparatie între Corneille si Racine
Modalitati ale comicului la Molière
Ipocritul - de la Timoteo (Matraguna de Machiavelli) la Tartuffe (Molière)
Idei fundamentale în Arta poetica a lui Boileau
Conditia lui Robinson Crusoe
Pesimismul lui Swift
Cum se pot citi Robinson Crusoe de Defoe si Calatoriile lui Gulliver de Swift
Arta dialogului la Diderot
Caracterizarea nepotului lui Rameau
Relatia sluga-stapîn în Jacques fatalistul de Diderot
Conditia fericirii în Candide de Voltaire
Lessing si teatrul
Caracterizarea lui Figaro
Constructii si semnificatii în Tom Jones de Fielding
|
