Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Jurnalism si stiintele Comunicarii

Sectia: Comunicare Sociala si Relatii Publice

Anul de studiu IDD: II,

Tutoratul 3

Istoria culturii si civilizatiilor

Tutoratul 3: Baroc. Clasicism

TUTORATUL 3: BAROC, CLASICISM

Obiective:  

• Ofera posibilitatea identificarii barocului drept curent artistic si recunoasterea sa ca tip artistic, statutul barocului fiind una dintre cele mai contoversate chestiuni din istoria
• culturii.   
• Asigura perspective multiple asupra barocului: axiologice (pozitive, negative sau neutre), genetic-spatiale (origine asiatica sau europeana), genetic-temporale (origine antica sau moderna), structurale (componenta rigida sau vaga).
• Ofera o perspectiva sintetico-analitica asupra clasicismului, plasarea acestora īn spatiul axiologiei si sesizarea elementelor de mixtura īntre spiritul renascentist, clasic si baroc, cu particularitatile caracteristice unor spatii culturale diferite.
• Ofera īntīlnirea cu cīteva texte fundamentale: Defoe - Robinson Crusoe

  Voltaire - Candide

    Diderot - Nepotul lui Rameau

  Racine - Andromaca

  Beaumarchais - Nunta lui Figaro care vor fi supuse analizei amanuntite la īntīlnirea tutoriala si perceperea trasaturilor fundamentale ale epocilor discutate prin tematica recomandata pentru redactarea referatelor.

Baroc si manierism

Clasicism

1. Concepte si interpretari

2. Cadrul filozofic - bazele estetice

a) Descartes

b) Boileau

3. Comicul

a) Moličre

4. Moralisti si fabulisti

5. Tragedia

a) Corneille

b) Racine

6. Clasicism īn Anglia si Rusia

7. Permanente

8. Reactii anticlasice - razboiul dintre antici si moderni

Dezvoltarea literaturii īn secolul al XVIII-lea

1. Cadrul artistic si filozofic

a) bazele estetice

b) dezvoltarea artei

2. Dezvoltarea romanului īn secolul al XVII-lea

a) traditii, inovatii, permanente

b) tipuri de roman

  1) dezvoltarea romanului īn Anglia

  a. Defoe

  b. Swift

c. romanul de moravuri familiale si sociale

  i. Fielding

  ii.Richardson

  d. romanul sentimental

  i. Goldsmith

  ii. Sterne

  e. romanul gotic

  2) dezvoltarea romanului īn Franta

i. Montesquieu

ii. Voltaire

  b. arta dialogului

  i. Diderot

Mon pčre l'ordonnait; mais qui sait si depuis

Je n'ai point en secret partagé vos ennuis?

P:Un autre vous dirat que dans les champs troyens

Nos deux pčres sans nous formčrent ces liens,

Et que, sans consulter ni mon choix ni le vōtre,

Nous fūmes, sans amour, engagés l'un ą l'autre.

Este aceeasi idee. O foloseste mai īntīi Hermiona pentru a se justifica fata de Oreste - fara a-i trezi mīnia; o foloseste apoi Pyrus fata de Hermiona. Replica se īntoarce spre ea, prima care a folosit-o, de data aceasta pentru a se justifica si a nu-i declansa ura.

IV. Pe drumul OP - O - OH - H, Oreste o cauta pe Hermiona īncercīnd violentarea situatiei, stapīnit de ideea rapirii: "il faut que je l enlčve, ou bien que je périsse". Pe drumul H - OH, plasat simetric fata de cel amintit, Hermiona īl cauta pe Oreste īncercīnd violentarea situatiei, stapīnita de ideea crimei: "Mais, si vous me vengez, vengez moi dans une heure,/Tous vos retardements sont pour moi des refus./Courez au temple. Il faut immoler" . "S'il ne meurt aujourd'hui, je puis l'aimer demain

V. Hermiona se gaseste īn plina victorie. Este mīndra, plina de certitudini, fericita - iar simetric, "fiecare lucru se īntoarce īn contrariul sau", Hermiona se gaseste īn plina prabusire, īnfrīnta, nefericita.

VI. Hermiona o respinge pe Andromaca si īn felul acesta o īmpinge spre Pyrus. Acestui moment īi corespunde segmentul A - H de la finalul scenei Andromaca - Cefisa. Andromaca o respinge - prin evitare - pe Hermiona, deschizīndu-i drumul spre razbunare.

VII. Andromaca se gaseste singura īn fata punctului de rupere ce-o va duce spre decizie si, respectiv, dupa comunicarea deciziei ce duce spre deznodamīnt.

VIII. Sīnt doua scene Pyrus - Andromaca: una exista, alta presupusa. Īn prima, Andromaca īnvinge, dar Pyrus formuleaza un ultimatum; īn a doua Andromaca impune decizia.

IX. Andromaca - īn fata deciziei. Singura. Singurul punct fara simetrie, caci este pe ax. Este nasterea si moartea Andromacai si, deci, si a lui Astyanax.

O astfel de tragedie impresioneaza prin constructia ei armonioasa, cu simetrii si paralelisme pline de semnificatii, prin simplitate⁵¹. si coerenta. Nu īntīmplator se vorbeste despre "geometrizarea" ei, despre desfasurarea conflictului tragic īn limitele riguroase "ale unei demonstratii matematice".

Concentrarea conflictului īn prejma deznodamīntului si angajarea unui numar redus de personaje īn īntreaga constructie sīnt puse īn lumina si de o serie de relatii cantitative. Ceea ce ma conduce spre dezideratul lui Condorcet, " clairer les sciences morales par le flambeau de l'Algčbre

Astfel, prin masurare nu declasam calitatea, n-o desconsideram, ci īncercam surprinderea calitatii sub forma cantitatii.

Īntregul esafodaj este sprijinit pe miscarea celor patru personaje din seria A. Ele ocupa 82,1% din totalul versurilor si 73,7% din totalul replicilor⁵².

De asemenea, reductia geometrica⁵³ pe care am sugerat-o, m-a condus spre o anume ierarhizare a personajelor. Pe masura ce piesa īnainteaza spre punctul de decizie, concentrarea personajelor creste. Īn punctul de rupere ramīn doar doua: Pyrus si Andromaca. Iar īn vīrful piesei ramīne, singura, Andromaca. Īn decizie personajul se gaseste doar pe sine, traieste intens conflictul psihologic.

E.R. Curtius afirma: "Aceasta forma clasica a dramei, nascuta din Renastere si umanism, e antropocentrica. Ea īl desprinde pe om de Cosmos si de fortele religioase, īnchipuindu-l īn sublima izolare a spatiului moral/s.n./. Personajele tragice ale lui Racine (.) sīnt obligate sa ia hotarīri. Realitatea cu care au de-a face este liberul joc al fortelor din sufletul omenesc. Maretia si īngradirea tragediei clasice constau īn īnchistarea ei īn sfera psihologicului. Cercul acestei reguli severe nu este īnfrīnt niciodata. Eroul tragic nu poate decīt sa fie īnfrīnt de aceste legi" ⁵⁴.

Aceasta lege actioneaza acum asupra Andromacai - care este "īntr-o sublima izolare" - ocupa 100% din numarul de versuri, decide si se frīnge.

Este foarte interesant de observat ca Andromaca este singurul personaj care nu-si schimba pozitia cantitativa fata de cei doi parametrii - vers si replica - ceea ce īi defineste, de asemenea, conditia ei particulara fata de sine si de actiunea piesei.

Judecīnd numarul de versuri si de replici avute de personajele din seria A īn raport cu totalul versurilor si replicilor piesei, constatam o crestere de aproximativ 3% la nivelul versurilor - pentru Oreste, Pyrus si Hermiona -, iar Andromaca este egala (diferenta fiind de 0,5%), ceea ce nu este lipsit de semnificatie⁵⁵.

si natura lui Pyrus este sustinuta de anumite relatii cantitative. El este un "personaj eliberat" ⁵⁶. Oscilatia sa aparenta nu-i neaga dominanta. Pyrus "nu se īndoieste de semne". Pornind de la aceasta dimensiune, el ni se dezvaluie īn lungi monologuri sau discutii cu Fenix. Modificarile tin de o anume strategie care nu-l abate de la dominanta. Ca urmare, īl detaseaza net de ceilalti - atunci cīnd discutam relatia nemijlocita cu personajele seriei A si īntreaga lor prezenta.

Din 324 de versuri, Pyrus se īntretine īn 245 cu Oreste, Andromaca si Hermiona (78,3%)⁵⁷, iar din 41 de replici, 26 sīnt de acelasi tip (63,4%). Micsorarea diferentei, atunci cīnd intervine īn discutie parametrul replica nu modifica aspectele problemei.

Dincolo de constructie si ierarhizarea personajelor, volumul si calitatea unor relatii cantitative ne slujesc luminarii gradului de legatura īntre personaje.

Personajele seriei A stabilesc numijlocit 5 relatii: Pyrus - Andromaca, Oreste - Hermiona, Oreste - Pyrus, Hermiona - Andromaca, Hermiona - Pyrus. Aceste relatii sīnt de natura conflictuala⁵⁹.

Natura acestora si ierarhizarea lor nu tine de cantitatea generala a replicilor sau a versurilor sau de numarul total de scene ocupate de personaje.

Se pune īn evidenta o ierarhizare deosebit de interesanta:

Pyrus - Andromaca

Oreste - Hermiona= -0,71

Oreste - Pyrus= -1,53

Hermiona - Andromaca= -2,00

Hermiona - Pyrus= - 2,50

Astfel, Pyrus - Andromaca - care stabilesc prin trecutul lor o respingere totala - se gasesc cu cel mai ridicat coeficient de legatura. Aceste doua personaje se gasesc izolate īn punctul de rupere si de informare. - īntre care se afla actul decizional al Andromacai.

Pe segmente īnsa, īnceputul e dominat de relatia Oreste - Pyrus, iar finalul de Oreste - Hermiona.

Introducīnd īn discutie acest aspect, ne gasim īn fata unei alte probleme deosebit de importante, a carei analiza ne va furniza datele necesare pentru a īntelege mai bine natura personajelor, natura relatiilor dintre ele si, de aici, o coordonare fundamentala a piesei.

Este vorba de un alt parametru care organizeaza piesa si asaza personajele - si anume factorul timp. Piesa intra īn familia formulei rezolutorii - (īn sensul esteticii lui Lehmann⁶⁰.), desfasurarea ei fiind determinata de o anume relatie cu evenimentele trecute.

Timpul care se īntinde īnaintea ridicarii cortinei ajunge īn prezentul tragic al piesei, dupa ce s-a īncarcat cu semnificatii, experiente, evenimente, sentimente si dupa ce a dezvaluit dimensiunile definitorii ale personajelor.

Acest timp trecut, uneori difuz, alteori foarte precis, pune īn miscare un mecanism prin care si fata de care se dezvolta tensiunea tragica a piesei. Personajele trebuie sa se defineasca īn functie de acest trecut, iar piesa e ultimul act dintr-o lunga desfasurare a timpului.

Formula rezolutorie - existenta īnca din tragedia antica de tipul Oedip de Sofocle - accepta si momentul racinian, pentru a-si gasi atestarea moderna la Ibsen⁶¹.

Fiecare personaj are un trecut, fiecare relatie dintre personaje are un traseu mai vechi.

Trecutul "redevine prezent" ⁶² si R. Barthes retine organizarea lui ca amintire - folosirea hipotipozei ca figura retorica corespunzatoare!

Nu este vorba doar de existenta lui, ci de ceea ce Gabriel Marcel numea "L'émergence du pass ", "le surgissement du passé" ⁶³.

Acestui mecanism i se subordoneaza toata seria A - dar atitudinea fata de acesta si īn interiorul acestuia pozitia este mereu diferita.

Oreste - fiul lui Agamemnon, ucigasul Clitemnestrei, ca instrument fie al lui Apolon (Eschil), fie al Electrei (Sofocle, Euripide), scapat odata de actiunea Eriniilor, iubeste si sufera din cauza Hermionei.

Īnainte de intrarea īn scena, Oreste strabatuse un mare continent al durerii: "Traīner de mers en mers/ ma chaīne et mes ennuis". Aceasta lunga calatorie prin durere īncepe o data cu logodna Hermionei, "mes premiers soupirs".

Dincolo de acest moment nu avem date clare. Catastrofa anuleaza etapele anterioare, si din drama Atrizilor nu razbate mai nimic, ca evenimente. Ramīne, īnsa, o constanta, ca o permanenta, esenta propriului destin, cea de instrument, la care face aluzie si Hermiona.

Fata de acest trecut, Oreste are o pozitie constanta. El este mereu legat de datele anterioare si īncearca sa transforme īn prezent si īn viitor ipostazele dinaintea catastrofei. Iubirea pentru Hermiona, iubire care hraneste īntreaga lui calatorie si care se hraneste din toate suferintele lui, i se impune implacabil - ca dominanta - de la īnceputul piesei. Aceasta solutie posibila se dovedeste imposibila si devine sursa de tragism.

Sub aceste auspicii, el devine forta perturbanta care strica aparentul echilibru si pune relatiile īn criza.

Hermiona este fiica lui Menelau si a Elenei - deci, cu un dublu angajament īn conflictul troian. Pentru ea trecutul īnseamna o epoca de armonie si bucurie īn care se plaseaza si logodna cu Pyrus. Legata de acest trecut, dorind mutarea lui īn prezent, ea strabate o ultima etapa, dupa aparitia Andromacai, plina de nesiguranta. Suferinta ei creste din iubire si orgoliu. Este totodata o neliniste ce se dezvolta din neclaritatea si ambiguitatea situatiei. Ea va declansa mecanismul care-l va aduce pe Oreste, un mecanism care trebuia sa functioneze īn favoarea trecutului si tot ea declanseaza deznodamīntul. Ea īnsa va fi victima propriilor ei mecanisme.

Fidela fata de legatura sa cu Pyrus, fata de trecut, s-a vrut o Elena (act V, scena a II-a) si se razbuna ca un Menelau. Personaj tragic, inconciliabil. Hermiona cunoaste arta disimularii - si, firesc dimensiunii sale tragice, devine clara si limpede īn fata nefericirii absolute care o duce spre moarte.

Pyrus, fiul lui Achile, cel care īl ucisese pe Hector, el īnsusi luptator crunt īn perioada finala a conflictului troian, logodnicul Hermionei si patimas iubitor al Andromacai, prezinta o alta atitudine fata de trecut, fundamental distincta fata de cele doua pozitii amintite, pozitii care, dincolo de datele particulare, specifice, au o coordonare esentiala comuna.

Trecutul lui Pyrus este, de asemenea, īncarcat cu un "tant de soins, tant de pleurs". si, desi amīna retrospectiva "autre fois je t'ouvrirai mon me", datele sīnt suficiente caci Andromaca sau Oreste si, spre final, Hermiona - īl refac.

Acest trecut este refuzat de Pyrus - cum remarca si R. Barthes si Ch. Mauron - si eroul se emancipeaza. El vrea sa faca din Epir o noua Troie, vrea sa dea siguranta īn viitor lui Astyanax, īnfrunta pe greci - purtatori ai trecutului - iubeste pe Andromaca, neglijīndu-si vechea legatura cu Hermiona. Emancipat, deschis spre viitor - el moare - dar nu ucis de Oreste, nu sanctionat īn plan erotic, ci ucis de greci, sanctionat īn plan politic chiar de mecanismul trecutului pe care-l respinsese.

El este un erou "qui croit pouvoir s'affranchir du pass

Moartea lui nu modifica īnsa sensul si nici nu anuleaza semnificatia actului emancipator. Despre consecventa tragica am mai vorbit, ambiguitatea unor gesturi, sinuozitatea unor comportamente⁶⁵ neīnsemnīnd abandonarea sensului traseului sau, parasirea dominantei, iar atunci cīnd atinge planul realizarii si fericirii - claritatea se impune.

Fata de cele trei atitudini, pozitia Andromacai este particulara. Sotia lui Hector, troiana legata nemijlocit de conflictul greco-troian, avīnd īn minte o epoca de aur, premergatoare conflictului, dar si imaginea acelei "nuit cruelle", strabate "Captive .. toujours triste.", o data cu prabusirea, un drum, traseu al nefericirii.

Dupa L. Goldmann, ea se coordoneaza dependent de "Le monde" - lumea cu care intra īn conflict īn functie de Dumnezeul ei, Hector, reprezentat pe pamīnt prin Astyanax.

Plasata astfel, īntre o transcendenta (Hector) si o imanenta (Astyanax), ea īncearca echilibrarea si armonizarea acestora chiar īmpotriva realitatii.

Fidelitatea ei fata de trecut, fidelitatea fata de Dumnezeul ei īnseamna nu doar prezenta trecutului, ci īntoarcerea totala spre el. Ea nu are nici o deschidere spre viitor, n-are ambitii sau intentii de vendeta.

Reprezentatul lui Dumnezeu-Hector, Astyanax, n-are consistenta particulara, fiind o alta ipostaziere a lui Hector, a trecutului ca expresie a aceluiasi sīnge⁶⁶.

Īn felul acesta, ea se plaseaza pe o pozitie diametral opusa a lui Pyrus.

Pozitia celor doua personaje este opusa - ele gasindu-se la extreme⁶⁷. Legatura lor (legatura dintre extreme) este si cea mai puternica. Urmeaza apoi legatura dintre elementele ce ocupa pozitia centrala; legatura dintre Oreste si Hermiona.

Coeficientul gradului de legatura scade - pīna la disparitie - pe masura ce urmarim relatiile dintre extreme si centru.

Aceasta este prima īnfatisare a Andromacai si, prin ea, angajarea-i īn relatiile cu celelalte personaje. Dar Andromaca mai are o īnfatisare - a doua - care nu mai apare nemijlocit, caci prima "murise" iar despre a doua doar se vorbeste, si ale carei relatii, de asemenea, nu se mai impun direct.

Traseul Andromacai reprezinta cheia de bolta pentru piesa - cu atīt mai mult cu cīt ea este (asa cum am demonstrat) personajul central si acest traseu angajeaza atitudinea ei fata de trecut.

Īntre cele doua īnfatisari sta actul deciziei. Acesta ar parea o abdicare de la absolut si, deci, o solutie netragica.

Am īncercat sa demonstrez ca, īn fond, decizia era īncifrata īn mecanismul trecutului, īn mecanismul absolutului.

Exista o relatie dialectica prin care trecutul genereaza īnsasi negarea lui, iar negarea lui este modalitatea prin care el se confirma⁶⁸. Īn fond, conditia tragica a Andromacai este determinata de unitatea dialectica amintita.

Relatia dintre Hector si Astyanax este contradictorie, si eroina ascunde acest lucru atīta timp cīt accepta sinonimia celor doi termeni. Orisice desprindere a lui Astyanax, desprindere posibila, poate angaja ridicarea contradictiei la nivelul conflictului - conflict din care nu poate iesi īnvingator decīt fiul, astfel confirmīndu-se fidelitatea fata de tata.

Asadar, sursa tragica se gaseste īn interiorul personajului, īn intimitatea alcatuirii lui. Or, aceasta īnseamna atitudinea fata de trecut, fata de absolut.

Presingul lui Pyrus, ivirea lui Oreste, atitudinea Hermionei acutizeaza contradictia interna - o transforma īn conflict ireductibil si Andromaca trebuie sa omologheze o decizie ce se anunta fireasca.

Īmpins de punctul de rupere la fata momentului de decizie si omologare, mecanismul frīnge eroina; aceasta īsi anunta sinuciderea - care, daca nu are loc la propriu, se realizeaza prin disparitia personajului si ivirea altuia. Noua Andromaca despre care se vorbeste īn final, ofera o noua optica asupra trecutului. Vaduva lui Pyrus se plaseaza fata de trecut asemeni lui Pyrus.

Fara a aborda complexitatea aspectelor propuse de un gest analitic, asumīndu-mi riscul unor repetari (doar Andre Gide spusese: "Toutes choses sont dites déją, mais comme personne n'ecoute il faut toujours recommencer") si cautīnd "sprijin" metodologic si īn arsenalul matematicii⁶⁹ (remarc justetea afirmatiei lui N. Manolescu: "Odata formalizat un domeniu, libertatea noastra de a-l cunoaste si cerceta devine cu adevarat nelimitata" ⁷⁰) am īncercat sa acreditez o noua si posibila lectura.

NOTE:

G. Poulet, op. cit., p. 180.

Fenix remarca: "De son fils, qu'il cache, il menade la tōte / Et fair couler des pleures, qu'aussitōt il arrźte".

B. Tomasevski, īn op. cit., p. 304 īl socoteste pe Astyanax "personajul tematic", dar considera (cred, gresit) ca "Andromaca, īnsa, este frīnta de soarta lui Astyanax" (p. 304).

Eugčne Vinaver, īn Racine et la poésie tragique, Paris, Nizet, 1951, citīnd lucrarea lui Paul Janet - Les passions et les caractčres dans la littérature en XVIIe sičcle, Paris, 1888 - reia sistemul de relatii īntre cele patru personaje, "ce quadrille" si īi da "la forme d'une proposition aritm tique". Pentru cei doi (Hermiona si Pyrus) sīnt mijloacele, iar pentru Oreste si Andromaca - extremele (p. 50).

Punctul de vedere care urmareste doar traseul iubirii: Oreste iubeste pe Hermiona - care iubeste pe Pyrus - care iubeste pe Andromaca; pe respingerea īn sens invers, nu este operant īn acest moment al analizei noastre.

S. Doubrovsky este foarte categoric fata de o asemenea tratare. "E foarte frumos spus si, īn acelasi timp, nu spune nimic" (vol. cit., p. 88)

Referatele

Recomandari tematice pentru redactarea referatelor ce se vor preda (sustine) īn cea de-a treia sedinta de tutorat.

Iubirea īn Scrisorile portugheze

Caracterizarea Cidului

Arta constructiei īn Andromaca de Racine

Comparatie īntre Corneille si Racine

Modalitati ale comicului la Moličre

Ipocritul - de la Timoteo (Matraguna de Machiavelli) la Tartuffe (Moličre)

Idei fundamentale īn Arta poetica a lui Boileau

Conditia lui Robinson Crusoe

Pesimismul lui Swift

Cum se pot citi Robinson Crusoe de Defoe si Calatoriile lui Gulliver de Swift

Arta dialogului la Diderot

Caracterizarea nepotului lui Rameau

Relatia sluga-stapīn īn Jacques fatalistul de Diderot

Conditia fericirii īn Candide de Voltaire

Lessing si teatrul

Caracterizarea lui Figaro

Constructii si semnificatii īn Tom Jones de Fielding