Budismul este o religie istorica, cu întemeietor : el se deosebeste prin aceasta foarte profund de hinduism, în sânul caruia apare la sfârsitul secolului al VI-lea î.H. si în acelasi timp si aceeasi regiune precum jainismul.
Într-adevar, în bazinul Gangelui, catre 525, Buddha Sakyamuni a început sa-si predice doctrina, dupa ce a cunoscut Trezirea (iluminarea).Secolul al VI-lea este o perioada de mare efervescenta intelectuala si spirituala în India de Nord. Elita spirituala, compusa esential din brahmani si asceti, încerca pe atunci sa rezolve un anumit numar de întrebari referitor la care Brahmajalasutra ne-a lasat un catalog: Lumea este finita sau infinita? Eterna sau de durata limitata? Sinele omului este etern sau de durata limitata? Lumea si sinele sunt cauzate de o alta 949j98j fiinta , sau sunt produse fara o cauza? Spiritul uman poate dobândi anumite cunostinte, sau prudenta pretinde ca nici o opinie sa nu fie socotita valabila? Sinele continua dupa moarte? si, daca exista, ramâne constient sau incostient? Prevazut cu o forma sau lipsit de forma? Finit sau infinit? Ori sinele, dupa moarte, este distrus complet, ca si trupul?
La aceste întrebari, Siddarta Gaautama, Buddha, va da un raspuns original. Daca el pastreaza notiunile vedice de karma si samsara , refuza cu energie pe aceea de atman :pentru el, nu exista Sine, nici în plan individual, nici în plan universal; s-a facut deci identificarea Atman-Brahman instruita de Upanishade. Aceasta doctrina anatta este întru totul fundamentala si specifica budismului.
Timp de circa patruzeci si cinci de ani, Buddha predica cu succes aceasta doctrina; numarul discipolilor sai , atât calugari cât si laici, creste cu repeziciune iar la moartea sa Calea budica apare nu doar ca o miscare heterodoxa si subversiva prin raportare la hinduism, dar chiar reprezentând o religie net distincta, urmata de o comunitate numeroasa si înfloritoare.
Locul
si importanta divinitatilor sunt absolut secundare:
relativizarea fiintelor divine sau celeste este o consecinta a
contestarii radicale a divinului proprie budismului. Cosmologia foarte
supla a budismului i-a permis totusi sa faca un amplu
spatiu fiintelor a caror divinitate consta în a beneficia
de o natura superioara celei a omului si a locui într-o
locuinta celesta: a putut astfel sa asimileze cu
usurinta diferitele divinitati apartinând
traditiilor religioase autohtone ale tarilor în care s-a
implantat. Însa aceste divinitati nu pot practic nimic pentru
salvarea omului întrucât ele apartin ordinei fenomenale si au ele
însele nevoie de a fi echilibrate de lantul renasterii pentru a
acceda la Nirvana.
Mai mult, budistii literati nu le acorda decât o valoare simbolica si îi considera ca o proiectie a mentalului pe care omul trebuie sa o evacueze în final, realizându-i caracterul iluzoriu.
Nu este cu putinta sa recenzam aici toate divinitatile adoptate de budism, întrucât ar trebui inventariate diferitele arii culturale în care el s-a dezvoltat. Este mai important sa notam ca, în principal în Mahayana si mai ales la nivelul budismului popular, diferitii Buddha si Bodhisattva sunt onorati ca divinitati. Dar veneratia, devotiunea cultului al carui obiect sunt, sunt de interpretat în functie de conceptia pe care budismul si-o face referitor la divin.
Este budismul o filozofie sau o religie? Întrebare suparatoare, întrucât este rau formulata pentru budismul care nu se lasa închis în categoriile noastre occidentale. Aceasta distinctie între filozofie si religie risca sa ne conduca pe o pista falsa, întrucât e lipsita de pertinenta într-un univers atât de integrat precum cultura indiana. Dar cum poate fi conceputa o religie fara Dumnezeu? Totul depinde, desigur, de definitia data de religie.
Ori, constatarea se impune la nivel istoric : de la începutul budismului si pe tot parcursul dezvoltarii sale, comportamentul concret al budistilor a fost un comportament religios. Iar acest comportament manifesta fundamental o nevoie de mântuire. Doctrina budica favorizeaza constientizarea ,,insuficientei radicale a acestei lumi schimbatoare" prin raportare la beatitudinea la care omul aspira. Însa aceasta constiinta nu se poate trezi decât în functie de o exigenta a absolutului înscrisa în inima omeneasca si de convingerea ca numai faptul de a întâlni absolutul poate salva omul, adica îl poate elibera de orice suferinta si a-i da beatitudinea nesfârsita la care aspira. Ori Buddha a învatat Calea pe care a descoperita o data cu Trezirea/Iluminarea, cale conducând ,,la pace, la întelepciune, la trezire si la Nirvana.
Desigur, Buddha nu s-a prezentat ca un mântuitor. El arata drumul: nu este el însusi drumul (spre deosebire de crestinism, în care Mântoitorul Iisus se autointituleaza Calea, Adevarul si Viata.).Cu toate acestea, demersul spiritual al budistului tinde spre o mântuire totala si definitiva, chiar daca acesta nu îsi îngaduie sa spuna ceva pozitiv despre acesta.
Originalitatea mesajului budist consta în faptul ca acea convertire pe care o propune îsi trage seva si orientarea exclusiv din polul negativ (de care omul aspira sa se elibereze), în timp ce polul pozitiv ramâne cu desavârsire gol. Dar din faptul ca atare este cu putinta sa interpretam budismul ca un ansamblu de tehnici care ar permite initiatului sa ajunga la capat prin forte proprii si în mod sigur: mântuirea ar fi atunci efectul actelor savârsite . Însa Nirvana , fiind Absolutul, nu poate fi efectul a orice.
Rolul caii budiste este doar a se dispune, fara a fi posibil sa se prevada când va fi atins; caci va face, pentru a spune astfel, explozie. Budismul dezvolta asadar o atitudine de vigilenta, de asteptare si de receptivitate care reprezinta o uvertura la transcendenta.
Printre altele, în scopul de a orienta omul catre scop, calea budista propune mijloace ce pot fi calificate drept salvatoare, începând cu Refugiul. Budistul se refugiaza în Buddha, Dharma, Sangha: îsi pune în ei asadar întreaga încredere. În acest triplu refugiu, el subliniaza prioritatea Dharmei. Doctrina însasi este salvatoare: Buddha nu a facut decât descoperirea ei prin el însusi si a predat-o, iar comunitatea monastica are drept ratiune de a fi aceasta doctrina si predicarea ei. Rolul lui Buddha este de altminteri esential: credinta în Buddha este salvatoare, întrucât prin gratia ei budistul se angajeaza concret pe drumul eliberarii.
O alta conditie importanta de progres pe parcurgerea Caii este încrederea în conducatorul spiritual, guru, care are drept misiune sa verifice si sa orienteze practic drumul discipolului sau, etapa cu etapa. Aceasta încredere în guru s-a dezvoltat considerabil în Mahayana, în special în budismul tibetan, unde devotamentul neconditionat fata de Lama, devotiunea în sensul cel mai intens al cuvântului, este considerata cu adevarat un mijloc de mântuire.
Sa semnalam în mod special importanta acordata dezvoltarii bunavointei-compasiune: budismul are o perceptie profunda, în plan existential, a valorii spirituale a acestei virtuti, pe de o parte pentru a combate egocentrismul sub toate formele sale, a lua act de solidaritate universala si ca mijloc de comunicare. Dar sunt cei opt factori ai ,,De opt ori Nobilului Drum" care permit dezvoltarea acestei virtuti ca pe oricare alta. În sfârsit, în Mahazana, s-a dezvoltat devotatiunea, cea orientata catre Bodhisttva si acei Buddha ajutatori.
|
