Barocul în Ţarile de limba germana
Evolutia fireasca a renasterii în tarile de limba germana a fost întrerupta de Razboiul de 30 de Ani. Conflictul, izbucnit în 1618 si încheiat în 1648 prin Pacea Westfalica, a lasat în urma teritorii devastate si o populatie saracita. Dupa 1650, pe cuprinsul Germaniei ale carei teritorii începusera sa se farâmiteze, pe considerente politice si religioase, înca din secolul al XIVlea, erau presarate mai bine de trei sute de state minuscule, diferite. Imaginea pestrita a numarului mare de principate, sedii episcopale sau orase libere, se afla într-un contrast izbitor cu unitatea teritoriala si politica a Austriei habsburgice. Fragmentarea tarilor de limba germana pe criterii politice a fost dublata de divizarea pe cri 17117c223r terii religioase, aceasta din urma jucând un rol decisiv în stabilirea legaturilor culturale cu alte zone ale Europei. Astfel, tarile protestante care se situau în nord au întretinut relatii strânse cu tarile de Jos si cu cele din peninsula scandinava; tarile catolice au ramas în schimb în sfera de influenta a Romei si a peninsulei italice.
În ce-a de-a doua jumatate a veacului al XVIIlea, o data cu restabilirea echilibrului, viata si-a reluat cursul firesc, iar populatia a început sa recladeasca ceea ce fusese distrus de razboi. Reluarea activitatii constructive a fost însotita de mutatii serioase atât în privinta curentului artistic adoptat cât si a programelor de arhitectura abordate. Dupa 1650, statele catolice au devenit din ce în ce mai atrase de arhitectura baroca al carei rol principal era acela de propagare a catolicismului. În statele protestante, în schimb, interesul fata de acest curent artistic s-a aflat multa vreme la cote minime, lucru determinat de motive de natura religioasa; în cele din urma însa, o serie de principi protestanti au facut apel la arta baroca ale carei caracteristici puteau sa sublinieze tendintele absolutiste ale politicii lor.
În tarile de limba germana barocul si-a facut simtita prezenta înca din primul deceniu al veacului al XVIIlea dar curentul a prins radacini abia în ce-a de-a doua parte a secolului. Primele mari cladiri religioase construite în Austria sau Bavaria dupa încheierea razboiului au fost opere ale unor arhitecti italieni; dupa doua decenii de activitate, locul arhitectilor italieni este luat de primii artisti germani de formatie baroca.
Cei mai de seama reprezentanti ai primei generatii de arhitecti au fost austriecii Johann Bernhard Fischer von Erlach si Johann Lukas von Hildebrandt. Spre deosebire de Hildebrandt care facea parte dintr-o clasa sociala cu statut ridicat, Fischer si-a început cariera ca simplu zidar; la o vârsta destul de frageda, viitorul arhitect se duce în Italia unde lucreaza si studiaza timp de cincisprezece ani. Abia întors la Viena, în 1686, Fischer intra în slujba împaratului Iosif I; dupa 1690, la cererea împaratului, Fischer întocmeste planurile palatului Schönbrunn. Împaratul, a carui autoritate era în continua crestere, se considera egalul Regelui Soare si îsi dorea o resedinta care sa rivalizeze cu Versailles-ul francezilor. Fisher executa mai multe variante, unele dintre acestea încarcate de simboluri care preamareau puterea si maretia monarhului. Solutia aprobata pentru resedinta de vara de la Schönbrunn înfatiseaza o constructie vasta, cu plan în forma de U si curte de onoare orientata catre oras. Aripa centrala, dezvoltata de-a lungul unui ax transversal, se extindea cu alte doua aripi organizate în jurul unor curti interioare. Retragerile succesive ale corpurilor ce delimiteaza partile laterale ale curtii conduc catre corpul principal, pus în evidenta printr-o înaltimea mai mare decât a restului cladirii. Asemanarea dintre Versailles si palatul Schönbrunn nu se limiteaza doar la conformarea de ansamblu a cladirii, ci si la relatia dintre constructia în sine si peisaj; curtii, care se desfasoara în fata palatului, îi corespund gradinile care se întind dincolo de palat. Deosebirea între cele doua resedinte rezida în diferentele de dimensiune si monumentalitate, palatul austriac fiind mai apropiat de scara umana decât cel de la Versailles.
În timp ce Fischer von Erlach lucra la resedinta de vara a împaratului, s-a ocupat si de proiectarea unui numar de cladiri de cult. În 1694 începe sa lucreze la Trinitätskirche din Salzburg, o biserica de dimensiuni reduse, inspirata dupa Sant'Agnese din Piata Navona a lui Borromini. Conform modelului din Roma, biserica Trinitatii are o fatada concava flancata de doua turnuri înalte; curbura elevatiei lasa sa se vada o cupola asezata pe un tambur înalt, al carei ax vertical anunta directia ascendenta a interiorului. Prin tratarea plastica a elevatiei Fischer reuseste deopotriva sa unifice volumele distincte care compun monumentul, si sa marcheze elementele importante, cum ar fi accesul. Biserica prezinta un plan de tip central-alungit care are la baza o cruce greaca; în centrul cladirii se afla un volum cu forma elipsoidala în plan, al carui ax longitudinal se situeaza în prelungirea axului intrarii. Zona centrala a edificiului se extinde pe directie longitudinala cu un vestibulul si cu absida altarului, si pe directie transversala cu doua spatii rectangulare, care sugereaza un transept. Intersectia virtuala a celor doua axe este marcata prin cupola care încununeaza biserica.
O dispozitie similara întâlnim si la Biserica Sfântul Carol Boromeul din Viena, construita dupa 1716. La Karlskirche, Ficher von Erlach reia la scara mai mare planul bisericii Trinitatii din Salzburg. Cladirea are în centru acelasi spatiu elipsoidal acoperit de o cupola înalta; axul longitudinal, accentuat de un altar adânc, este echilibrat de axul transversal. În ceea ce priveste fatada principala, în cazul de fata arhitectul opteaza pentru o exprimare neta a volumelor: cupola, turnuri clopotnita, portic, columne. Fiind vorba de o comanda regala, arhitectul face din nou apel la o serie de simboluri cu caracter istoric, cum ar fi porticul adânc, foarte bine pus în evidenta, sau cele doua columne care amintesc de Roma imperiala.
Cel de-al doilea mare arhitect austriac a fost Johann Lukas von Hildebrandt. Nascut la Genova, dintr-o mama italianca si un tata de origine germana, Hildebrandt a avut ocazia sa cunoasca de la o vârsta frageda cultura italiana, fiind primul arhitect care va realiza o sinteza reala între barocul roman si spiritul si traditia germana. În 1701 Hildebrandt intra în serviciul împaratului austriac. Cea mai cunoscuta cladire a sa, care i-a adus celebritatea, este palatul Belvedere, resedinta extraurbana a printului Eugen de Savoia.
Ca aproape toate palatele-gradina construite în perioada baroca în afara Vienei, palatul Belvedere este situat pe un teren denivelat, având o buna vedere catre oras. Proiectul initial, executat între 1714 si 1716, avea în vedere o singura cladire ce urma sa fie amplasata în partea de jos a terenului; dupa 1720 s-a hotarît ridicarea unei a doua resedinte, pe vârful dealului. Cele doua corpuri de la Belvedere sunt separate de o gradina care se desfasoara pe panta dealului. În arhitectura palatului de sus Hildebrandt se foloseste cu îndemânare de caracteristicile terenului, reusind sa creeze un spatiu fluent, iesit din comun.
La Belvedere, arhitectul austriac filtreaza modelul de palat baroc italian combinat cu cel al resedintei clasiciste din Franta. În plan, cladirea se prezinta sub forma unei bare cu dublu tract, cu pavilioane poligonale la colturi. Exteriorul constructiei ofera o imagine fragmentata, compusa din corpuri a caror înaltime descreste dinspre centru catre extremitati. Din cauza denivelarii de teren, cota accesului principal este mai ridicata cu jumatate de nivel fata de cea a parterului dinspre gradina. În fata intrarii principale se deschide o scara monumentala, cu trei rampe. Rampa centrala coboara jumatate de nivel, si debuseaza în sala gradinii, o încapere joasa, al carei tavan boltit si decorat cu stucaturi este sustinut de atlanti cu forme contorsionate. Deasupra salii gradinii se afla salonul principal, Sala de Marmura, la care se ajunge pe rampele laterale ale scarii.
Palatul Belvedere si mai ales conformarea deosebita a zonei de acces a acestuia l-au facut celebru pe Hildebrandt, care a fost consultat în mai multe rânduri cu privire la proiectarea unor scari monumentale, cum ar fi cea de la Pommersfelden. Palatul de la Pommersfelden, construit pentru principele elector de Maienta si episcop de Bamberg, prefigureaza o alta capodopera a barocului german: palatul episcopal din Würzburg, proiectat de Johann Balthasar Neumann.
Provenind dintr-o familie de mari negustori, Johann Balthasar Neumann, elevul si succesorul lui Hildebrandt, a fost numit în 1719 arhitect al curtii episcopului de Schonborn. Dupa ce principele-episcop s-a hotarît sa-si mute sediul în orasul Würzburg, Neumann a fost trimis la Paris si la Viena ca sa se sfatuiasca si cu alti arhitecti în privinta construirii viitoarei resedinte. În cele din urma la proiectul resedintei episcopale, a carui conceptie i-a apartinut lui Neumann, si-au adus aportul o seama de arhitecti cunoscuti ai epocii, ca Boffrand sau Hildebrandt.
Fiind amplasat chiar în oras, palatul episcopal din Würzburg are un plan mai degraba adunat, fiind compus din doua aripi laterale ample, unite între ele printr-un corp transversal. Aripile laterale au fost organizate în jurul unor curti interioare, lucru care a facut posibila buna functionare a cladirii. Spatiile cele mai importante ale resedintei se gasesc în corpul transversal. Accesul principal, precedat de curtea de onoare, da într-un vestibul care conduce la casa scarii si la sala gradinii. Scara, de dimensiuni impresionante, este alcatuita din trei rampe late care conduc la piano nobile unde se gaseste sala împaratului; sala împaratului este despartita de casa scarii de o antecamera situata deasupra vestibulului. Aceasta succesiune de spatii - curte de onoare, vestibul, sala gradinii, scara monumentala, antecamera si sala împaratului - care formeaza aparatul de acces al resedintei baroce germane, îsi gaseste expresia definitiva la Würzburg .
Tratarea plastica a exteriorului pare sa puna accent mai degraba pe decoratia de detaliu decât pe jocul de volume. Paramentul plan este divizat de pilastri si de coloane angajate doar în zona curtii de onoare; elevatia dinspre gradina pastreaza ordinul de arhitectura numai în dreptul pavilioanelor de colt si al corpului central. Împodobirea bogata a ancadramentelor anunta decoratia rococo a interioarelor.
Multe dintre proiectele elaborate de Balthasar Neumann pentru cladiri civile sau religioase nu au fost executate niciodata. În 1742 arhitectul a conceput planurile a patru mari biserici dintre care nu au fost construite decât doua: biserica iezuita din Maienta (distrusa în 1805) si Die Vierzehnheiligen, biserica Celor paisprezece Sfinti. În proiectul initial al asezamântului Neumann prevedea o cladire traditionala, de tip bazilical; intersectia dintre nava principala si transept urma sa se situeze chiar pe locul unde se gasea altarul celor paisprezece sfinti. Din cauza unei erori de constructie fundatiile au fost executate gresit iar axa transeptului a fost trasata mult mai la est decât ar fi trebuit. Lucrarile au fost întrerupte iar în 1744 Neumann a prezentat un nou plan, care încerca sa îndrepte greselile de executie comise.
Neumann realizeaza un plan în cruce latina, rezultat din intersectia de forme curbe, specific baroce. Formele curbe, în numar de sapte, determina trei axe: unul longitudinal si doua transversale. Axele transversale taie zonele de tangenta ale celor trei elipse care constituie nava principala a bisericii. Toate cele sapte elipse sunt acoperite separat cu cupole, punctul cel mai înalt gasindu-se chiar în centrul fizic al bisericii. Astfel, în cele doua zone de tangenta, situate înspre extremitatile edificiului, spatiul pare sa se contracte pe toate directiile, pentru a se dilata în zona centrala care capata astfel o importanta sporita; ori tocmai în aceasta zona se gaseste altarul celor paisprezece sfinti, centru de interes al cladirii. În mod normal, la o cladire traditionala zona de maxim interes, marcata printr-o cupola sau o turla, se situeaza la intersectia dintre nava si transept; în cazul de fata Neumann a fost obligat sa încalce aceasta regula pentru a aduce în centrul atentiei altarul care facea obiectul pelerinajului.
Un alt reprezentant al barocului german a fost Mathaeus Pöppelmann, angajat de principele August al IIlea de Saxa pentru constructia Zwinger-ului: o curte vasta, închisa perimetral, destinata întrecerilor si petrecerilor care se tineau la curtea principelui. Zwinger-ul sau teatrul de vara, reprezenta doar o parte dintr-un proiect ambitios care nu a fost realizat decât partial. În prezent, Zwinger consta într-o serie de pavilioane si galerii pe parter care închid un spatiu compus dintr-o zona centrala patrata, extinsa de-a lungul unui ax transversal cu doua alveole semicirculare. Decoratia sculptata a pavilioanelor ia formele vegetale si atectonice specifice stilului rococo.
Spre deosebire de Franta, unde rococo-ul este utilizat doar la interior, în tarile de limba germana acest stil decorativ începe sa fie folosit si la exterior. Elementele care urmeaza sa primeasca o decoratie rococo devin mai netede, mai maleabile, mai usoare. Peretii par sa-si piarda masivitatea pentru a se ondula dupa voia constructorului; ancadramentele golurilor iau forme libere; elementele constructive par sa se transforme în forme vegetale fragile. Stilul rococo are o predilectie pentru culorile pastelate - mai ales pentru nuantele de bleu, roz si galben - pentru auriu, pentru relieful plat s pentru motivele vegetale, marine si zoomorfe. Rococo-ul nu creeaza spatii, si prin urmare nu poate fi numit un stil arhitectural. Rococo-ul creeaza în schimb o anumita ambianta.
Unul dintre cele mai reusite interioare rococo a fost creat de arhitectul francez François de Cuvillés la pavilionul Amalienburg. Cladirea se afla în gradinile palatului Nymphemburg, o alta resedinta de tip Versailles apartinând barocului german. Pavilionul reia la scara mica arhitectura palatului baroc: pe latura principala, fatada concava conduce catre intrarea care permite accesul direct în încaperea principala, salonul rotund. Pe fatada opusa paramentul cladirii urmareste forma salonului care iese din planul elevatiei, creând o suprafata continua. În interiorul decorat cu motive de natura vegetala, spatiul si lumina sunt amplificate de nuantele de bleu si de galben, de stucaturile aurite si în special de oglinzile mari.
Cel
mai cunoscut monument rococo al arhitecturii religioase este biserica de
pelerinaj Wies, proiectata si construita pâna în cel
mai mic detaliu de arhitectul bavarez Dominikus Zimmermann. Zimmermann
si-a dedicat întreaga activitate profesionala construirii a doua
biserici. Biserica Wies, executata între 1745 si
Planul dezvoltat de-a lungul axului longitudinal are în centru un spatiu cu perimetru curb, delimitat de coloane duble; între coloane si perete se gaseste o zona de circulatie care poate fi considerata fie un deambulatoriu, fie o zona de tipul colateralelor. Spatiul central se prelungeste cu un altar adânc. Coloanele duble, suple si înalte, poarta deasupra fragmente de antablament pe care se descarca o cupola decorata cu fresce în culori pastelate. Ghirlandele de flori realizate în stuc aurit par sa se catere pe arce si pe bolta, mascând liniile de scurgere a eforturilor. Interiorul este puternic luminat de ferestre mari, cu contururi neregulate. Privite din exterior, ferestrele, prin dimensiunea lor si prin ancadramentele plate, par decupate într-un zid care nu îndeplineste nici un rol structural. Peretele care delimiteaza spatiul interior de exterior pare o simpla suprafata de separare.
|
