Britania si cucerirea
anglo-saxona
În cealalta extremitate a lumii romane, în Britania,
lucrurile stau altfel. Aceasta provincie nu a fost cucerita practic
de la romani, ea fiind parasita de trupele imperiului înca
înainte ca anglii, iutii si saxon 626i86g ii sa porneasca
actiunile de cucerire a insulei. Aici aceste populatii germanice nu
s-au lovit de scuturile legiunilor romane, ci de îndârjita rezistenta
a populatiei locale, care în anumite zone, ca Ţara
Galilor, nu a fost de fapt nicicând supusa de noii veniti. Parte a
populatiei galice din zonele ocupate de germanici a fost împinsa spre
zonele marginale necucerite, Irlanda, Scotia, Ţara Galilor iar o
parte s-a refugiat pe continent în provincia Armorica, devenita Bretania.
Pâna la acest moment trebuie însa semnalate unele trasaturi
comune cu Dacia.
Primele lovituri date stapânirii romane vin din partea autohtonilor
nesupusi, în cazul Britaniei: pictii si scotii, care deja
în anul 367 strapung impresionantul val al lui Hadrian, fiind doar cu mare
greutate respinsi de armata aflata înca în provincie. În anul
401, Stilicho retrage o mare parte a trupelor pentru a le folosi în
apararea Italiei, iar câtiva ani mai târziu, comandantul armatei
stationate înca în Britania este proclamat de aceste legiuni
împarat, sub numele de Constantin al III-lea si în fruntea acestor
trupe porneste spre Italia pentru a-si impune pretentia la tron,
lasând Britania complet lipsita de aparare. La scurt timp
dupa aceste evenimente, împaratul Honorius va trimite supusilor
sai din aceasta provincie o scrisoare prin care le face cunoscut
ca trebuie sa se apere singuri, imperiul nemaiputându-le asigura nici
cea mai mica protectie. De fapt în acel moment Britania nici nu avea
nevoie de protectie, deoarece actiunile de cucerire ale triburilor
anglilor, iutilor si saxonilor vor începe abia câteva decenii mai
târziu, dupa mijlocul secolului al V-lea. Izvoare scrise ce relateaza
despre aceste actiuni sunt destul de putine si nu pot fi
completate în mod substantial, nici de izvoare arheologice, desi cercetarea
în acest domeniu special al arheologiei medievale este foarte avansata în
Marea Britanie. Relatarile scrise nu sunt chiar contemporane
evenimentelor, calugarul Gildas redactând lucrarea sa "De excidio et
conquestu Britaniae" cu 100 de ani dupa petrecerea evenimentelor, iar
cronicarul anglo-saxon Beda Venerabilis scrie la începutul secolului al
VIII-lea. Dupa relatarile acestor cronicari, populatia
galo-romana s-ar fi adresat cu cereri repetate de ajutor generalului roman
Aetius. Acesta nu îi poate ajuta în mod direct, dar îi mijloceste unui
principe britanic pe nume Vortigern, legatura cu unele grupuri de saxoni
si iuti mercenari din armata sa, dispusi sa lupte în solda
britanicilor. Mercenarii condusi de doi sefi militari pe nume Hengist
si Horsa sunt adusi în Britania, unde se nasc, însa, repede
neîntelegeri între acestia si reprezentantii
populatiei galo-romane, ce degenereaza în conflicte armate. Practic,
cei adusi pentru apararea Britaniei devin mai periculosi decât
confratii lor, care ataca permanent de pe mare în grupuri mici,
patrunzând pe râuri si fluvii tot mai adânc în interiorul insulei.
Populatia galo-romana reuseste înca în jurul anului
500 sa îsi regrupeze fortele si sub conducerea lui
Ambrosius Aurelianus sa obtina o victorie împotriva
invadatorilor la Mons Badonicus. Aceasta victorie atribuita pe
nedrept de traditie legendarului rege Arthur, personaj ce apare doar în
scrierile din jurul anului 800 din "Historia Britanorum" a lui Nennius si
în eposurile, baladele si romanele cavaleresti medievale, nu a
reusit însa sa schimbe soarta razboiului, asezarea
triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor si
constituirea unor regate barbare continuând în etape succesive. Astfel într-o
prima etapa, pâna în anul 519, se constituie regatele: saxonilor
de sud (Sussex) sub conducerea lui Aella si Cissa, ale saxonilor de vest
(Wessex) sub conducerea lui Cerdic, ale anglilor de est (East Anglie) precum
si regatul Kent condus de Hengist. A doua etapa se încheie în jurul
anului 600 prin formarea regatelor Mercia si Northumberland.
Populatia nesupusa a fost în continuare împinsa spre zonele de
margine, în regiunile Walles (Ţara Galilor), Devon, Cornwall si Scotia, de unde au
continuat sa lupte împotriva noilor stapâni ai Britaniei.
Peninsula Iberica.
La sud de Pirinei, odata cu
vandalii patrund si suebii, care în secolul al V-lea întemeiaza
sub regele lor Hermerich un regat ce se va extinde treptat, mai ales dupa
trecerea aliatilor lor în Africa, asupra unor zone întinse din Galicia
si pâna pe coastele de sud-est ale Peninsulei Iberice. Asupra acestui
regat înfloritor avea însa sa planeze curând amenintarea
armata, venita nu din partea romanilor, ci din partea
vizigotilor, aliati ai romanilor. Dupa mijlocul secolului al
V-lea, în urma unui tratat încheiat cu reprezentantii stapânirii
romane din provincie, vizigotii patrund în Hispania împingându-i pe
suebi tot mai mult spre Galicia, de unde începuse expansiunea lor si unde
vor fi obligati sa se aseze ca supusi ai vizigotilor.
Bineînteles ca vizigotii nu au cucerit provincia spre folosul
administratiei romane ce i-a solicitat si în loc sa se
restabileasca autoritatea provinciala romana, în Hispania,
începe asezarea vizigotilor. Deja în a doua jumatate a secolului
al V-lea începe colonizarea vizigota cu precadere în teritoriile
cuprinse între Ebro si Tojo, în zona oraselor Zaragoza si Toledo. Regatul sueb din
extremitatea nord-vestica a peninsulei este sfâsiat mai întâi de
lupte interne, dupa care intra în anonimat pentru mai bine de un
secol. În schimb despre vizigotii condusi acum de Alarich al II-lea
stim ca sunt înfrânti în anul 507 de francii lui Clovis, iar un
an mai târziu capitala lor Toulouse este cucerita, aproape toate
posesiunile vizigote de la nord de Pirinei intrând în componenta statului
franc. Iata deci premisele mutarii centrului de greutate a statului
vizigot la sud de Pirinei la începutul secolului al VI-lea. Centrul regatului
vizigot din Hispania se stabileste la Toledo, oras renumit în epoca
datorita conciliilor ecleziastice desfasurate aici. Orasul
devine de fapt cu adevarat capitala abia spre sfârsitul
secolului al VI-lea, odata cu catolicizarea vizigotilor în urma celui
de-al treilea conciliu de la Toledo,
din anul 589. Regii vizigoti au mai rezidat pâna în anul 580 la
Barcelona, si chiar la nord de Pirinei în orasul Narbonne, pe care îl
recuceresc pentru scurt timp, cu sprijin ostrogot, de la franci. Înfrângerea
din anul 507 de la Vouillé a atras mai întâi o perioada de dominatie
ostrogota, care s-a facut destul de puternic simtita cu
toata înrudirea dintre cele doua ramuri ale gotilor.
Dominatia ostrogota înceteaza practic abia când trimisul lui
Teodoric, pe nume Theudis, ce trebuia sa exercite o regenta
pentru nepotul sau vizigot, se proclama el insusi rege al
vizigotilor si este ucis în anul 548. Uciderea lui Theudis nu a fost
decât rezultatul unor lungi lupte dinastice declansate înca în anul
531, când Amalrich, ultimul rege al vechii dinastii vizigote, se stinge
fara urmas. Razboaiele dinastice au slabit foarte mult
regatul si au permis astfel interventia unor puteri straine în
Hispania. Astfel regele Athanagild (551-568) cere ajutor bizantinilor împotriva
înaintasului sau Agila, ceea ce a avut ca urmare instaurarea pentru
aproape un secol a dominatiei bizantine în sud-estul peninsulei.
Athanagild devine prin fiicele sale Galswintha si Brunhilda socrul regilor
franci Chilperich de Neustria
si Sigibert de Austrasia, prin aceasta alianta
dinastica încercându-se stabilirea pacii între cele doua
popoare. Fiica lui Sigibert de Austrasia si a Brunhildei, printesa
Ingunde, devine sotia printului vizigot Hermengild pe care îl
converteste la catolicism si îl determina sa se ridice
împotriva tatalui sau arianist, regele Leowigild. Conflictul extins
pe durata mai multor ani a fost din nou prilej de amestec al francilor,
suebilor, bascilor si nu în ultimul rând al bizantinilor, care îl
încurajeaza si îl sustin pe printul rebel. Cu tot acest
sprijin, Hermengild este învins în anul 854 si moare un an mai târziu în
împrejurari necunoscute. În timpul acestui razboi civil, luptând
împotriva fiului rebel si a aliatilor sai, regele Leowigild
reuseste sa recucereasca de la bizantini unele teritorii
si chiar orasul Cordoba, dar nu poate elimina definitiv
stapânirea bizantina din peninsula. Expeditiile sale se
îndreapta si spre nord, contra bascilor pe care îi înfrânge, dar nu
îi poate supune definitiv. În schimb reuseste sa
desfiinteze statul suebilor si sa supuna
autoritatii sale Galicia.
Aici, dupa primirea botezului în rit roman, regele sueb Theudemir
(558-570), întreprinde unele actiuni de emancipare de sub dominatia
vizigota, fiind însa împiedicat de interventia energica a
lui Leowigild. Fiul si urmasul lui Theudemir, pe nume Miro (570-582)
reuseste înca sa mentina integritatea statului suebilor
printr-o politica de pace promovata si de urmasul sau.
Odata cu uzurparea acestuia de catre cumnatul sau, regele
vizigot considera ca este cea mai buna ocazie de invadare a
Galiciei. În urma unui succes rapid, ultimul rege sueb a fost ras pe cap,
calugarit si trimis în exil, iar teritoriul se alipeste
regatului vizigot în anul 585. Mai importanta poate, decât expansiunea
teritoriala, a fost tot ca urmare a razboiului civil, trecerea
acestui popor la religia oficiala romana. Fiul si urmasul
lui Leowigild, pe nume Rekkared I (586-601), a urmat exemplul nefericitului
sau frate Hermengild, primind botezul în rit roman, ce-i drept abia
dupa ocuparea tronului. Urmând exemplul regelui franc Clovis, el
încearca sa atraga clerul de partea sa si sa realizeze
asa-numita uniune tron-altar prin proclamarea în anul 589, cu prilejul
celui de-al treilea conciliu de la Toledo, a crestinismului de rit roman
ca religie de stat a tuturor vizigotilor. Arianismul se mai practica,
însa, în special în cercurile dominate de sentimente antiromane, ducând
chiar la izbucnirea unor revolte contra lui Rekkared si la refugierea unor
episcopi arianisti în Mauretania, unde se va înfiinta chiar o misiune
ariana pentru Africa.
Convertirea suebilor si
vizigotilor la credinta romana nu se datoreaza însa
doar atitudinii regilor lor, ci si unor personalitati de
marca ale lumii crestine ce au activat în aceasta perioada
în Hispania. Una dintre aceste personalitati a fost Martin de Braga.
Originar din Pannonia, el a întreprins un
pelerinaj în Palestina, unde se calugareste si este trimis
de manastirea sa în Galicia.
Aici devine mai întâi abate, apoi episcop si arhiepiscop, functie pe
care o va îndeplini cu cinste pâna la moartea sa, în anul 579. Opera sa
teologica este puternic marcata de morala stoica a lui Seneca
si a fost dedicata în mare parte regelui sueb Miro. Lui Martin de
Braga îi datoram si o ampla colectie de protocoale
conciliuale de inestimabila valoare istoriografica. Un alt personaj
de marca al vietii bisericesti hispanice a fost Leandru din
Sevilla, provenit dintr-o familie romana înstarita din Cartagena în sud-estul
Hispaniei. Nu se cunosc amanunte ale ascensiunii sale, dar se stie
ca a fost unul dintre cei mai importanti sfetnici si
sprijinitori ai printului rebel Hermengild, calitate în care a fost
si trimis la Constantinopol ca negociator al aliantei cu bizantinii.
Dupa moartea lui Leowigild, devine sfetnic al lui Rekkared si
sufletul celui de-al treilea conciliu de la Toledo. Din pacate ampla sa opera
antiarianista s-a pierdut, iar în domeniul operei scrise este astfel
depasit de fratele sau mai tânar Isidor, care i-a si
urmat ca arhiepiscop de Sevilla. Opera sa teologica cuprinsa în 20 de
volume si numita "Etymologiae" a devenit un fel de manual de
dogmatica, iar tratatul sau de stiinte ale naturii
"Denatura rerum" s-a bucurat de mare apreciere în epoca. Aceste
lucrari au fost dedicate regelui Sisebut (612-621) al carui principal
sfatuitor a fost si pe care l-a îndemnat însa sa ia si
unele masuri mai putin apreciabile împotriva evreilor pe care îi
socotea stânjenitori ai unitatii religioase a regatului.
Ca istoric, Isidor marcheaza
trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, caci cronica sa universala
mai tradeaza înca ceva din universalismul istoriografiei
imperiale în timp ce din "Historia Gothorum" se desprinde atât admiratia
fata de poporul germanic, de fapt strain lui, cât si un
puternic sentiment patriotic spaniol. De o importanta
covârsitoare este si opera sa juridica, transmisa
posteritatii prin celebra culegere de legi eclesiastice si
hotarâri conciliuale "Colectio Isidoriana", unul dintre cele mai vechi
documente de acest fel pastrate. Dealtfel, talentul sau politic
si juridic s-a demonstrat cel mai pregnant cu prilejul organizarii
celui de-al patrulea conciliu de la Toledo din anul 633, care practic pune capat
razboaielor dinastice prin stabilirea electivitatii tronului
vizigot printr-un consiliu de baroni si episcopi.
Unificarea religioasa a
peninsulei a avut repercusiuni deloc neglijabile asupra relatiilor dintre
noii veniti germanici si autohtonii romanici, ducând practic la
formarea poporului spaniol si a limbii spaniole. Deja regele Leowigild
ridicase interdictia casatoriilor între vizigoti si
romani, iar prin legiuirea cunoscuta drept "Lex Visigothorum" a regelui
Rekkeswind (649-672) romanii si vizigotii sunt supusi
acelorasi legi si prin aceasta devin de fapt supusi egali ai
aceleiasi tari si ai aceluiasi rege. Cu toate ca
prin conciliul de la Toledo din anul 633 s-a pus capat conflictelor
dinastice, regii care au urmat pe tronul vizigot nu au fost
personalitati marcante, fapt explicabil tocmai prin electivitatea
tronului si ca atare prin tot mai accentuata dependenta a
suveranilor fata de aristocratie si înaltul cler. De
mentionat ar fi regele Wamba (672-680), remarcabil mai ales prin politica
sa culturala si prin numeroasele constructii cu care
împodobeste capitala Toledo.
Regatul vizigot pare sa fi atins sub Wamba maxima înflorire, sau cel
putin asa reiese din "Historia Wambae regis", scrisa de Iulian,
arhiepiscop de Toledo
si cel dintâi primat al Spaniei. Dupa acest apogeu urmeaza
însa declinul, caci regii care se perinda în continuare pe tron
nu sunt decât marionete în mâinile marii aristocratii laice si
ecleziastice. În aceste conditii Spania a fost o prada
usoara pentru expansiunea araba ce cuprinsese deja Africa de
Nord. Regele Roderich, care ocupase în anul 710 tronul prin uzurpare, este
înfrânt un an mai târziu în batalia de pe Guadalete, la Jerez de la
Frontera, de catre musulmanii chemati, dupa unele izvoare, de
dusmanii regelui. Marii aristocrati si comandanti militari
vizigoti încheie paci separate cu arabii, lasând practic
capitala sa cada fara lupta în mâinile
purtatorilor razboiului sfânt islamic. Episcopul fuge la Roma
parasindu-si cu lasitate comunitatea, iar regele
marioneta Agila al II-lea priveste neputincios prabusirea
totala a regatului. Deja în anul 716, la numai cinci ani dupa ce au
pus piciorul în Europa, arabii ocupasera deja întreaga peninsula,
începând chiar incursiuni peste Pirinei pâna la Narbonne. Doar în regiunea bascilor
niciodata total supusa de regii vizigoti, se refugiaza acum
urmasul regelui Roderich, Pelajo si conduce o îndârjita
rezistenta antiaraba. El pune aici bazele regatului Asturiei,
ultimul germene al Spaniei crestine si punctul de plecare al
actiunii de recucerire din Evul Mediu dezvoltat
