CATOLICISMUL APUSEAN DE LA CAROL CEL MARE LA GIOACCHINO DA FIORE
266. Crestinismul în Evul Mediu timpuriu
în 474, Romulus Augustulus, ultimul împarat roman din Occident, a fost înlaturat de un rege barbar, Odoacru. Multa vreme, istoricii au considerat anul 474 drept data conventionala a sfârsitului Antichitatii si a începutului Evului Mediu. Dar aparitia, în 1937, a cartii postume a lui Henri Pirenne, Mahomeî eî Charlemagne, a situat chestiunea într-o cu totul alta perspectiva. Marele istoric belgian atragea atentia asupra câtorva fapte semnificative ale problemei. Pe de o parte, structurile sociale ale Imperiului supravietuiesc înca doua secole. Pe de alta parte, regii barbari din secolele VI si VII folosesc metode romane si îsi aroga titluri mostenite de la Imperiu, în plus, comunicatiile comerciale cu Bizantul si Asia continua. Ruptura dintre Occident si Orient a avut loc, dupa Pirenne, în secolul al VIU-lea si cauza a fost invazia islamului. Izolat de centrele de cultura mediteraneana, ruinat de invazii neîntrerupte si de razboaie interne, Occidentul se scufunda în "barbarie". Noua societate care va aparea pe ruinele sale va avea ca temei autonomia rurala; expresia sa va fi feudalismul. Carol cel Mare va reusi sa organizeze o lume cu totul noua: Evul Mediu.
Ipoteza lui Pirenne a prilejuit o lunga controversa1, si azi ea nu e decât partial acceptata. Dar teza sa a avut meritul de a-i fi obligat pe savanti sa reexamineze procesul istoric complex care va duce la cristalizarea Evului Mediu occidental. Pirenne n-a tinut seama de schimbarile adânci aduse în Occident de crestinism. Or, asa cum a aratat W.C. Bark, istoria Europei Occidentale între anii 300 si 600 este rezultatul conjugat a doi factori: 1) crestinismul si 2) socurile si contrasocurile evenimentiale: destramarea treptata a economiei si a guvernarii romane locale, dezordinea creata de repetatele invazii, autosuficienta crescânda a unei societati de tip agrar, într-adevar, daca Occidentul n-ar fi fost divizat, sarac si slab guvernat, influenta Bisericii n-ar fi putut fi atât de hotarâtoare2.
La începuturile sale, societatea medievala era o comunitate de descoperitori, de pionieri. Modelul ei era întrucâtva constituit de manastirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict (cea 480-cca 540), a rânduit un sir de mici comunitati, perfect autonome economic. Distrugerea uneia sau mai multor manastiri nu atragea dupa sine ruinarea întregii institutii monastice. Navalirile barbarilor nomazi, urmate de incursiunile vikingilor, distrusesera orasele, prin urmare, unicele centre de cultura. Resturile mostenirii culturale clasice supravietuiau în manastiri3. Putini calugari însa aveau ragazul sa se consacre studiului. Principala
1 Vezi criticile citate de William Carrol Bark, Origina ofthe Mediaeval World, pp. 7 sq., 114 sq.
2 W.C. Bark, op. cit., pp. 26-27.
1 Catre 700, cultura occidentala se refugiase în manastirile din Irlanda si Northumbria. De acolo, o suta de ani mai târ/.iu, vor coborî savantii, teologii, artistii.
De la Mahomed la epoca Reformelor
lor îndatorire era aceea de a propovadui crestinismul si a-i ajuta pe saraci, în plus, erau constructori, medici, lucratori în metal si mai ales agricultori. Uneltele si metodele de a cultiva pamântul au fost perfectionate mult de acesti calugari4.
S-a comparat5 constelatia de manastiri care se bucurau de o perfecta autarhie economica cu sistemul feudal de proprietate, adica cu pamânturile atribuite de senior vasalilor lui, ca recompensa sau dar anticipat pentru serviciile lor militare. Acesti doi "germeni", capabili sa supravietuiasca dezastrelor istoriei, au constituit bazele unei societati si unei culturi noi. Carol Martel secularizase multe mosii apartinând Bisericii ca s& 24524t1912y #259; le împarta supusilor lui. Era singura cale de a alcatui o oaste puternica si devotata; în timpul acela, nici un suveran nu avea posibilitatea sa-si echipeze singur trupele.
Asa cum vom vedea când vom prezenta institutia cavalerilor (§ 267), sistemul feudal si ideologia sa sunt de origine germanica6. Gratie acestui sistem, Occidentul a putut depasi urmarile numeroaselor crize si catastrofe ce s-au succedat începând cu secolul al V-lea. încoronarea lui Carol cel Mare la Roma de catre Papa, la anul 800, ca împarat al "Sfântului Imperiu roman", n-ar fi putut fi macar imaginata cu cincizeci de ani înainte. Data fiind grava tensiune dintre împarati si papi si gelozia unor regi si printi din secolele urmatoare, rolul si importanta noului Imperiu roman au fost precare si în general limitate. Nu ne luam sarcina de a rezuma istoria politica si militara a Evului Mediu timpuriu. Dar este important sa notam de pe acum ca toate institutiile - feudalismul, cavaleria, Imperiul - au suscitat noi creatii religioase, necunoscute sau, în orice caz, putin elaborate în aria bizantina.
în economia, totusi limitata, a lucrarii de fata, putem neglija inovatiile liturgice si sacramentale7 si elementele religioase caracteristice pentru ceea ce s-a numit "Renasterea carolingiana", din secolul al IX-lea8. E important totusi sa subliniem ca vreme de cinci secole Biserica occidentala va cunoaste alternativ perioade de reforma si decadenta, de triumf si umilire, de creativitate si scleroza, de deschidere si de intoleranta. Sa dam doar un exemplu: dupa "Renasterea carolingiana", Biserica este, în secolul al X-lea si în prima jumatate a secolului al Xl-lea, din nou în regres. Dar ea va intra într-o epoca de glorie si putere o data cu "reforma gregoriana", inaugurata de Grigore al VH-lea, ales papa în 1073. Este dificil sa prezentam în câteva rânduri cauzele profunde ale acestei alternari. E de ajuns sa observam ca epocile de ascendenta, precum si cele de declin, sunt în legatura, pe de o parte, cu fidelitatea fata de traditia apostolica si, pe de alta, cu sperantele eshatologice si nostalgia unei experiente crestine mai adevarate si mai profunde.
De la începuturile lui, crestinismul s-a dezvoltat sub semnul apocalipticii. Cu exceptia Sfântului Augustin, teologii si vizionarii înfatisau sindromul Sfârsitului Lumii si calculau data venirii lui. Miturile despre Antichrist si despre "împaratul Vremii de Apoi" pasionau deopotriva cercurile clericale, cât si masa credinciosilor. Catre finele mileniului, vechiul scenariu privind Sfârsitul Lumii redevine dramatic de actual. La spaimele de tip eshatologic se adauga acum tot felul de calamitati: epidemii, foamete, semne funeste (comete, eclipse etc.)9. Prezenta Diavolului se face peste tot simtita. Crestinii îsi explica aceste flageluri prin multimea pacatelor. Singura aparare era penitenta si ajutorul sfintilor si al relicvelor lor. Penitentele sunt de tipul
4 Vezi despre toate aceste inovatii în lucrarea lui W.C. Bark, pp. 80 sq.
5 Cf. Hugh Trevor-Roper, The Rise ofChristian Europe, pp. 98 sq.
6 Cf. Cari Stephenson, Medlaeval Feudalism, pp. l-14.
7 De exemplu, remiterea inelului nuptial, importanta messei "missel" care grupeaza laolalta rugaciunile etc.
8 O alcatuire mai adecvata a clerului, studiul adâncit al unei limbi latine corecte, diversele reforme ale monahismului dupa modelul benedictin etc.
9 Vezi textele reproduse de Georges Duby, L'An Mii, pp. 105 sq.
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
celor pe care si le impun muribunzii10. Pe de alta parte, episcopii si abatii îsi dau osteneala sa adune lumea în jurul moastelor, "pentru reîmpacare si pentru instituirea sfintei credinte", dupa cum scrie calugarul Raoul Glaber. Cavalerii rostesc, cu mâna pe moaste, juramântul pacii. "Nu voi navali în nici un fel într-o biserica [...]. Nu voi lovi preotul sau calugarul [...J. Nu voi rapi boul, vaca, porcul, oaia [...]. Nu voi robi taranul sau taranca [...]" etc.11. "Ragazul lui Dumnezeu" (= "treve de Dieu") impunea încetarea luptei în saptamânile sfintite din calendarul liturgic.
Pelerinajele colective - la Ierusalim, la Roma si la Sfântul lacob de Compostella - iau un mare avânt. Raoul Glaber interpreteaza "calatoria sfânta" la Ierusalim ca pe o pregatire pentru moarte si o promisiune a mântuirii; marele numar de pelerini anunta venirea lui Antichrist si "apropierea sfârsitului acestei lumi"12.
Dar, din 1033, Anul O Mie de la Rastignirea lui lisus Hristos, crestinii simt ca penitentele si purificarile lor si-au atins telul. Raoul Glaber evoca semnele privind binecuvântarea divina: "cerul începu sa râda, se însenina si se înviora de vânturi prielnice [...]. Toata fata pamântului se înveli cu o verdeata placuta si belsugul de roade alunga toata foametea [...]. Numerosi bolnavi se lecuira în aceste adunari în care se adusesera atâtia sfinti [...]. Cei de fata întindeau mâinile spre Dumnezeu si strigau într-un glas: Pace! Pace! Pace!"13, în acelasi timp, vedem unele eforturi de regenerare a Bisericii, mai ales în manastirea benedictina de la Cluny. Peste tot în Occident se refac sanctuarele, se reînnoiesc bazilicile, se descopera noi moaste etc. Calatoriile misionare spre nord si est se înmultesc. Dar si mai semnificative sunt schimbarile ce au loc în cult, în parte datorita presiunilor pietatii populare. Celebrarea euharistica câstiga o importanta exceptionala. Calugarii sunt împinsi sa se preoteasca ca sa participe la "facerea trupului si sângelui lui Hristos", ca "sa înmulteasca în lumea vizibila" partea de sacru14. Venerarea Crucii se intensifica deoarece Crucea e vazuta ca semnul prin excelenta al umanitatii lui Hristos. Aceasta exaltare a lui "Dumnezeu întrupat"15 va fi completata de devotiunea fata de Fecioara.
Complexul religios cristalizat în jurul spaimelor si nadejdilor legate de Anul O Mie anticipeaza oarecum crizele si creatiile ce vor caracteriza urmatoarele cinci secole.
267. Asimilarea si reinterpretarea traditiilor precrestine: regalitatea sacra, cavalerii
Pentru majoritatea triburilor germanice, regalitatea avea o origine si un caracter sacru: întemeietorii dinastiei descindeau din zei, mai ales din Wodan16. "Norocul" regelui era dovada, prin excelenta, a naturii lui sacre. Suveranul însusi celebra sacrificiile de recolta si de izbânda în razboi; el era un intermediar charismatic între popor si divinitate. Parasit de "noroc", adica de zei, regele putea fi detronat sau omorât, cum s-a întâmplat în Suedia cu Domaldr, în urma
10 "La Anul Una Mie, Biserica din Occident accepta, în sfârsit, vechile credinte cu privire la prezenta mortilor, la supravietuirea lor nevazuta, cu putin deosebita de existenta lor trupeasca"; G. Duby, ibid., p. 76.
11 Vezi textul juramântului la G. Duby, pp. 171 sq.
12 Test reprodus de G. Duby, p. 179.
13 Vezi textul în G. Duby, pp. 183-84.
14 G. Duby, p. 219.
15 Vezi textele citate de G. Duby, pp. 216 sq.
16 Majoritatea regilor anglo-saxoni se socoteau deschizând din Wodan; cf. documentele citate de William A. Chaney, The Cult ofKingship in Anglo-Saxon England, pp. 32 sq., suveranii scandinavi descind din zeul Yngwi, asimilat lui Frey; dupa Lai de Rig, Heirndal (sau Rig) ar fi stramosul tuturor regilor (ibid., p.19). Despre regalitatea la vechii germani, vezi Hixtoire, voi. II, pp. 446-447.
De la Mahomed La epoca Reformelor
unui sir de recolte dezastruoase17. Chiar dupa convertirea la crestinism, genealogia suveranilor - adica apartenenta lor la semintia lui Wodan - a pastrat o importanta hotarâtoare18.
Ca si în alte parti, ierarhia eclesiastica se va stradui sa integreze aceste credinte în istoria sfânta a crestinismului. Astfel, anumite genealogii regale îl proclamau pe Wodan drept fiu al lui Noe, nascut în Arca, sau urmas descins dintr-o verisoara a Fecioarei19. Regii cazuti în batalie - chiar regii pagâni - erau asimilati martirilor sfinti. Suveranii crestini au pastrat, cel putin în parte, prestigiul magico-religios al stramosilor lor: ei atingeau binecuvântând semintele viitoarelor recolte, îsi puneau mâinile pe crestetul bolnavilor si al copiilor20. Ca sa descurajeze venerarea movilelor funerare regale, suveranii au început sa fie îngropati în biserici.
Dar cea mai originala revalorizare a mostenirii pagâne a fost atribuirea titlului de Christus Domini, "Uns al Domnului". Regele devine astfel inviolabil; orice complot împotriva persoanei sale este socotit un sacrilegiu. De acum înainte, prestigiul religios al Suveranului nu mai deriva din originea sa divina, ci din încoronarea sa, care îl proclama "Unsul lui Dumnezeu"21. "Un rege crestin este trimis al lui Hristos în mijlocul poporului sau", afirma un autor din secolul al Xl-lea. "Prin întelepciunea unui rege, poporul ajunge fericit (gesaelig), bogat si triumfator"22; în exaltarea "Unsului lui Dumnezeu" se poate recunoaste înca vechea credinta pagâna. Totusi, regele nu mai este decât ocrotitorul consacrat al poporului si al Bisericii; functia sa de mediator între oameni si Dumnezeu este exercitata de aici înainte de autoritatea eclesiastica.
Un proces analog de influenta si simbioza se poate urmari si în ce priveste cavaleria. Tacit descrie pe scurt initierea militara la vechii germani; în mijlocul luptatorilor înarmati, strânsi cu totii laolalta, una din capetenii, sau tatal, remite tânarului luptator scutul si sulita, înca din adolescenta, el se antreneaza cu însotitori (comites) condusi de o capetenie (princeps), dar numai în urma acestei ceremonii colective tânarul este recunoscut luptator si membru al tribului. Pe câmpul de lupta, adauga Tacit, este rusinos pentru un conducator sa fie întrecut în vitejie; iar pentru tovarasii sai este rusinos sa fie mai putin viteji decât conducatorul. Cel care supravietuieste unui princeps si se retrage de pe câmpul de lupta se dezonoreaza pentru toata viata. A-si apara capetenia este datoria sfânta a oricaruia din tovarasii sai de lupta. "Capeteniile lupta pentru victorie; tovarasii lupta pentru capetenia lor." în schimbul acestui sacru serviciu, capetenia le asigura hrana si echipamentul de lupta si le ofera o parte din prada cucerita23.
Aceasta institutie s-a pastrat dupa convertirea triburilor germanice la crestinism; ea sta la baza feudalismului24 si a cavalerismului, în 791, Ludovic, fiul mai mare al lui Caroi Magnul, care nu avea decât 13 ani, a primit de la tatal sau spada de razboinic. Dupa 47 de ani, Ludovic îi acorda, la rândul sau, fiului sau de 15 ani "armele virile, spada". Asa a început învestirea, ritual initiatic specific cavaleresc.
Este dificil de precizat originea acestei institutii care a jucat un rol considerabil în istoria militara, sociala, religioasa si culturala a Occidentului. Oricum, cavaleria n-a putut sa-si dobândeasca forma sa "clasica" decât dupa introducerea în Franta, în secolul al IX-lea, a unor
17 Vezi Ynglingasaga, cap. 15 (18); cf, ibid., cap. 43(47), povestea ultimului urmas al Ynglingilor, sacrificat lui Othin din cauza unor proaste recolte. Alte exemple la W. Chaney, p.86.
18 Din cele opt genealogii ale casei regale englezesti, sapte suiau pâna la Wodan; W. Chaney, p. 29.
19 Vezi exemplele citate de W. Chaney, p. 42.
20 Cf. Marc Bloch, Les rois thaumaîurges, passim.; W. Chaney, pp. 86 sq.
21 Ceea ce implica supunerea suveranului fata de episcop.
22 Principes d'un regime politique chretien, tratat atribuit arhiepiscopului Wulfstone (mort în 1023); citat de W. Chaney, p.257.
^ Germania, 13-14. Despre initierile militare ale vechilor germani, vezi § 175.
24 Feudalismul poate fi definit ca o asociere a vasalitatii cu fieful (adica veniturile unui teren administrat în numele seniorului).
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
cai înalti si solizi, în stare sa poarte cavaleri în armura (cathafracii). Desi virtutea esentiala
a cavalerului fusese de la început loialitatea fata de seniorul sau25, orice cavaler mai trebuia sa-i ocroteasca pe saraci si mai ales sa apere Biserica. Ceremonia învestirii comporta binecuvântarea armelor (spada era pusa pe altar ctc.). Dar, asa cum vom vedea, influenta Bisericii, mai ales din secolul al Xll-lea, devine cu adevarat importanta.
Dupa o perioada de ucenicie si de încercari, mai lunga sau mai scurta, se proceda la ceremonia publica a învestiturii. Seniorul prezenta în mod ritualic scutierului armele: spada, lancea, pintenii, camasa lunga de zale si scutul. Scutierul statea înaintea nasului sau de botez, cu mâinile împreunate, adesea îngenuncheat si cu capul aplecat. La sfârsit, seniorul îi aplica o puternica lovitura cu pumnul sau palma peste gât. Originea si semnificatia acestui rit - "la colee" - sunt controversate înca.
Institutia cavalerismului atinge perfectiunea în secolul al Xl-Jea si în a doua jumatate a secolului al Xll-lea. Declinul începe din secolul al XlII-lea si dupa secolul al XlV-lea cavaleria nu mai este decât un ceremonial si un titlu de noblete, în mod paradoxal, mai ales în perioada aceasta de declin si decadenta, cavalerismul devine obiectul a numeroase creatii culturale, a caror origine si semnificatie religioasa se lasa usor descrifrate (§ 270).
Institutia sumar descrisa de Tacit avea, desigur, o dimensiune religioasa: promovarea tânarului vestea desavârsirea initierii lui militare; loialitatea absoluta fata de senior constituia, în fond, un comportament religios. Convertirea la crestinism a dat loc la numeroase reinterpretari si revalorizari ale traditiilor ancestrale; dar ea nu a reusit sa stearga mostenirea pagâna. Vreme de trei secole, Biserica s-a multumit cu un rol mai degraba modest în consacrarea cavalerilor. Dar, începând din secolul al Xll-lea, ceremonia se desfasoara, cel putin în aparenta, sub control eclasiastic. Dupa confesiune, scutierul îsi petrecea noaptea în rugaciuni într-o biserica. Dimineata el se împartasea si când primea armele tânarul pronunta nu doar juramântul de a respecta codul cavaleresc26, ci si o rugaciune.
Dupa prima cruciada, doua ordine cavaleresti au luat fiinta în Ţara Sfânta, fiecare având rolul de a-i apara pe pelerini si a-i îngriji pe bolnavi: al Templierilor si al Ospitalierilor. De acum înainte, unii calugari adaugau la educatia lor religioasa si o instruire militara de tip cavaleresc. Antecedente ale ordinelor religioase militare se pot gasi în razboiul sfânt (j'ihad) al musulmanilor (§ 265), în initierile în Misterele lui Mithra (§ 217) si în limbajul si metaforele ascetilor crestini, care se considerau soldati ai unei militia sacra. Dar trebuie tinut seama si de semnificatia religioasa a razboiului la vechii germani (§ 175)27.
268. Cruciadele: eshatologie si politica
Istoricii si folosofii secolului Luminilor - de la Gibbon si William Robertson la Hume si Voltaire - au caracterizat Cruciadele drept o penibila deflagratie de fanatism si nebunie. Aceasta judecata, cumva mai nuantata, este împartasita înca de numerosi autori contemporani. Totusi, cruciadele au constituit un fapt de prim ordin în istoria medievala, înainte de începutul cruciadelor, centrul civilizatiei noastre se gasea la Bizant si în tarile Califatului arab. înaintea
25 Roland era considerat eroul prin excelenta, pentru ca respectase neconditionat, cu pretul vietii sale, legile vasalitatii.
26 Codul cuprindea, potrivit unor izvoare, patru legi: messa zilnica, sacrificarea eventuala a vietii sale pentru stanta credinta, ocrotirea Bisericii, apararea vaduvelor, a orfanilor si a saracilor. Alte versiuni adauga ca un cavaler trebuie "sa ajute doamnele si domnisoarele care au nevoie de sprijinul lui", sa "onoreze femeile |... |, sa le apere dreptul".
27 Adaugam faptul ca instituirea unei cavalerii religioase se dezvolta si în islam; cf. Henry Corbin, En Islam iranian, II, pp. 168 sq.
De la Mahomed la epoca Reformelor
ultimelor cruciade, hegemonia civilizatiei trecuse în Europa Occidentala. Istoria moderna s-a nascut din aceasta deplasare de centru de greutate28. Dar pretul, foarte ridicat, al acestei hegemonii a Europei Occidentale l-au platit mai mult Bizantul si popoarele din Europa Orientala.
Ceea ce ne va retine vor fi semnificatiile religioase ale cruciadelor. Originea si structura lor eshatologica au fost bine evidentiate de Paul Alphandery si Alphonse Dupront. "în centrul constiintei de cruciada este, atât pentru clerici, cât si pentru neclerici, datoria de a elibera Ierusalimul [...]. într-o cruciada se exprima cel mai puternic ideea unei duble împliniri, a vremilor si a spatiului omenesc, în acest sens, spatial, semnul împlinirii vremilor se traduce prin întâlnirea neamurilor împrejurul orasului sfânt si matrice a lumii, Ierusalimul"29.
Caracterul eshatologic se accentueaza pe masura ce creste numarul semiesecurilor si al derutelor din cruciadele baronilor si împaratului. Prima cruciada, si cea mai spectaculoasa, ceruta de împaratul bizantin Alexis si de papa Urban I, a fost predicata în 1095 de Petru Eremitul. Dupa multe aventuri (masacrarea evreilor din târgurile de pe Rin si de pe Dunare, întâlnirea celor trei ostiri france la Constantinopol), cruciatii traverseaza Asia Mica si, în ciuda geloziei si intrigilor dintre conducatori, cuceresc Antiohia, Tripoli, Edessa si, în sfârsit, Ierusalimul, însa peste o generatie aceste cuceriri erau pierdute si Sfântul Bernard predica o a doua cruciada, la Vezelay, în 1145. O mare armata, condusa de regii Frantei si Germaniei, soseste la Constantinopol; dar în scurta vreme este nimicita la Iconium si Damasc.
A treia cruciada, proclamata de împaratul Frederic Barbarossa la Maienza în 1188, este imperiala si mesianica. Regele Frantei, Filip August, si suveranul englez, Richard Inima-de-Leu, raspund la apel, dar fara "entuziasmul si grabirea unuia ca Barbarossa"30. Cruciatii cuceresc orasul Sfântului loan de Acera si ajung în fata Ierusalimului, aparat de Saladin, sultanul legendar al Egiptului si Siriei. si de aceasta data, cruciada se termina cu un dezastru, împaratul îsi pierde viata într-un oras din Armenia; Filip August se reîntoarce în Franta ca sa-l submineze pe aliatul sau, regele Angliei. Ramas singur în fata Ierusalimului, Richard Inima-de-Leu dobândeste de la Saladin permisiunea ca oastea sa sa se închine la Sfântul Mormânt.
Unii contemporani explicau neputinta capetelor încoronate de a elibera Ierusalimul prin nevrednicia celor mari si bogati. Nefiind în stare sa faca penitenta, printii si nobilii nu vor putea dobândi împaratia lui Dumnezeu, asadar nici Ţara Sfânta. Aceasta apartine saracilor, alesilor cruciadei. "Esecul tentativelor imperiale, garantate însa de legenda mesianica, atesta clar ca opera de eliberare nu putea sa apartina puternicilor pamântului."31 Când Inocentiu al III-lea proclama cruciada a IV-a (1202-1204), el scrie personal o epistola lui Foulques de Neuilly, apostolul saracilor, "una din cele mai remarcabile figuri ale istoriei Cruciadelor", dupa cum precizeaza Paul Alphandery. Foulques îi critica violent pe bogati si pe nobili si propovaduia penitenta si reforma morala drept conditie esentiala a cruciadei. Dar el moare în 1202, când cruciatii erau deja angajati în aventura care face din cruciada a IV-a una din cele mai penibile episoade ale istoriei europene, într-adevar, animati de ambitii materiale si rosi de intrigi, cruciatii, în loc sa se îndrepte spre Ţara Sfânta, ocupa Constantinopolul, masacreaza o parte a populatiei si jefuiesc tezaurele orasului. Regele Baudoin de Flandra e proclamat împarat latin al Bizantului si Thomas Morosini patriarh al Constantinopolului.
Este inutil sa zabovim asupra semivictoriilor si multelor dezastre ale ultimelor cruciade. E destul sa mentionam ca, în ciuda excomunicarii Papei, nepotul lui Barbarossa, împaratul
28 Steven Runciman, A History ofthe Crusades, voi.I, p. IX.
29 A. Dupront, "Croisades et eschatologie", p. 177.
30 Paul Alphandery si A.Dupront, La chretiente et l'idee de la Croisade, II, p.19. "Nu de ideea succesului expeditiei se înflacareaza Filip August, ci de aceea a regatului pe care îl va lasa în urma sa" (ibid.).
31 Ibid., p. 40.
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
Frederic al II-lea, soseste în Ţara Sfânta în 1225 si obtine de la sultan Ierusalimul, unde s-a încoronat rege si a ramas vreme de 15 ani. însa, în 1244, Ierusalimul cazu în mâinile mamelucilor si n-a mai fost recucerit niciodata. Mai multe expeditii sporadice au fost întreprinse pâna la sfârsitul secolului, dar fara nici un rezultat.
Desigur, cruciadele au deschis Europei Occidentale Orientul si au facut posibile contactele cu islamul. Dar schimbarile culturale ar fi putut avea loc fara aceste expeditii sângeroase. Cruciadele au întarit prestigiul papalitatii si au contribuit la progresul monarhiilor în Europa de Vest. Dar au slabit Bizantul, permitând turcilor sa se împlânte adânc în Peninsula Balcanica si au înveninat raporturile cu Biserica de Rasarit, în plus, conduita salbatica a cruciatilor i-a ridicat pe musulmani împotriva tuturor crestinilor si numeroase biserici, care supravietuisera unei dominatii musulmane de sase secole, au fost acum distruse.
Cu toate acestea, în ciuda politizarii cruciadelor, aceasta miscare colectiva a pastrat întotdeauna o structura eshatologica. Dovada o avem, între altele, în cruciadele copiilor care irup brusc, în 1212, în Franta de Nord si în Germania. Spontaneitatea acestor miscari pare în afara de orice îndoiala;,,nimeni nu le-a stârnit, nici din afara, nici din tara", afirma un martor contemporan32. Copii, "caracterizati - faptul este, pe drept cuvânt, extraordinar - prin vârsta lor frageda si totodata prin saracia lor, mici pastori, mai ales"33, încep sa marsaluiasca si saracii li se alatura. Sunt poate în jur de 30 000 care înainteaza în procesiune, cântând. Când sunt întrebati încotro merg, raspund: "La Dumnezeu". Dupa un cronicar contemporan, "intentia lor era sa traverseze marea si sa obtina ceea ce regii si puternicii pamântului nu reusisera: cucerirea mormântului lui Hristos"34. Clerul se opusese acestei înrolari a copiilor. Cruciada franceza se termina catastrofic: sositi la Marsilia, ei se îmbarca pe sapte vase mari, dar doua din cele sapte corabii sunt surprinse de furtuna si esueaza si toti calatorii sunt înghititi de mare. Cât priveste celelalte cinci corabii, cei doi armatori criminali le duc la Alexandria, unde îi vând pe copii capeteniilor sarazine si negutatorilor de sclavi.
Cruciada "germana" prezinta aceeasi schema. O cronica contemporana arata ca în 1212 "a aparut un copil, numit Nicolaus, care a adunat în jurul lui o mare multime de copii si femei. El afirma ca, la porunca unui înger, trebuie sa-i duca la Ierusalim ca sa rascumpere crucea Mântuitorului si ca marea se va deschide în fata lor, lasându-i sa treaca, asa cum s-a întâmplat altadata cu poporul israelit"35. De altfel, aceasta mare multime de copii si femei nu avea arme. Plecati din jurul Coloniei, ei coboara pe Rin, traverseaza Alpii si ating nordul Italiei. Unii ajung la Genova si Pisa, dar sunt împinsi îndarat. Cei care reusesc sa ajunga la Roma sunt siliti sa recunoasca faptul ca nici o autoritate nu-i sustine. Papa le dezavueaza planul si tinerii cruciati fac calea întoarsa. Asa cum arata un cronicar în Annales Carbacenses, "ei s-au întors flamânzi si desculti, unul câte unul, în tacere". Nimeni nu-i ajutase. Un alt martor scrie: "Mare parte din ei zaceau morti de foame prin târguri, în piete, si nimeni nu-i îngropa"36.
Pe buna dreptate, P. Alphandery si A.Dupront au recunoscut în aceste miscari tema copilului ales, frecventa în pietatea populara. Este totodata mitul Inocentilor, exaltarea copilului de catre lisus, precum si reactia populara împotriva cruciadei baronilor, aceeasi reactie care transpare în legendele ce au ca tema pe asa-numitii "Tafurs" ai primelor cruciade37. "Recucerirea Locurilor
nibid., p. 118. 33/ta/., p. 119.
34 Reinier, citat de P. Alphandery si A. Dupront, op. cit,, p. 120.
35 Annales Schefteariensis, text citat de P. Alphandery si A.Dupront, p. 123. % Texte citate de P. Alphandery si A. Dupront, p. 127.
37 "Tafurs" (= vagabonzii) erau saracii care, înarmati doar cu cutite, maciuci, topoare, îi urmasera pe cruciati; cf. Morman Cohn, The Pursuii ofthe Millenium, pp. 67 sq.
De la Mahomed la epoca Reformelor
Sfinte mai poate fi asteptata doar de la o minune - si minunea nu mai poate avea loc decât
... . w . . tt^y
pentru cei mai curati, copiii si saracii .
Esecul cruciadelor n-a nimicit nadejdile eshatologice. în scrierea sa De Monarchia Hispanica (1600), Tommaso Campanella îl implora pe regele Spaniei sa finanteze o noua cruciada împotriva Imperiului otoman si sa întemeieze, dupa victorie, monarhia universala. Treizeci si opt de ani mai târziu, în Ecloga închinata lui Ludovic al XIII-lea si Anei de Austria pentru celebrarea nasterii viitorului Ludovic al XlV-lea, Campanella profeteste recuperatio Terrae Sanctae, precum si renovatio saeculi. Tânarul rege va cuceri întreaga Lume în o mie de zile, rapunând monstrii, adica învingând regatele pagânilor si eliberând Grecia. Mahomed va fi alungat din Europa; Egiptul si Etiopia vor redeveni crestine, tatarii, persanii, chinezii si întregul Orient vor trece la crestinism. Toate neamurile vor forma o singura crestinatate si acest univers regenerat va avea un centru: Ierusalimul. "Biserica, scrie Campanella, a început la Ierusalim si la Ierusalim va reveni, dupa ce va fi fost înconjurat lumea."39 în tratatul sau La prima e la seconda resurrezione, Tommaso Campanella nu mai socoteste, precum Sfântul Bernard, cucerirea Ierusalimului drept o etapa catre Ierusalimul ceresc, ci ca o instaurare a împaratiei mesianice40.
269. Semnificatia religioasa a artei romanice si a iubirii curtenesti
Perioada Cruciadelor este si epoca celor mai grandioase creatii spirituale. Este epoca apogeului artei romanice si a avântului artei gotice, a dezvoltarii poeziei erotice si religioase, a romanelor ciclului arthurian si al lui Tristan si Isolda; este epoca triumfului scolasticii si al misticii, epoca fundarii celor mai stralucite universitati, a ordinelor calugaresti si a predicatorilor itineranti. Totodata, este epoca unei proliferari exceptionale a miscarilor ascetice si eshatologice, în majoritatea lor în marginea ortodoxiei sau deschis heterodoxe.
Nu poate fi vorba sa zabovim, asa cum ar merita, asupra tuturor acestor creatii. Sa amintim însa, deocamdata, ca cei mai mari teologi si mistici (de la Sfântul Bernard, 1090-1153 pâna la Meister Eckhardt, 1260-1327), precum si cei mai însemnati filosofi (de la Anselmus din Canterbury, 1033-1109, pâna la Toma din Aquino, cea 1223-1274), si-au împlinit opera în aceasta perioada traversata de crize si marcata de transformari care vor modifica radical profilul spiritual al Occidentului. Sa amintim, de asemenea, întemeierea, în 1084, a Ordinului calugarilor din Chartres, si în 1098, la Citeaux lânga Dijon, a Ordinului Cistercienilor, urmate de ordinul calugarilor stabiliti în 1120 la Premontre. O data cu ordinele întemeiate de Sfântul Dominic (l 170-1224) si Sfântul Francisc din Assisi (l 182-1221), aceste organizatii monahale vor juca un rol decisiv în viata religioasa si intelectuala din urmatoarele patru secole.
Sa încercam sa trasam pe scurt câteva structuri din universul simbolic propriu societatii medievale de dupa criza milenarista. Sa precizam mai întâi ca, la începutul secolului al Xl-lea, o noua schema a societatii tinde sa se impuna. Adresându-se regelui sau, catre 1027, episcopul Adalbert din Laon îi aminteste ca "obstea credinciosilor formeaza un singur trup; institutia statului trei trupuri, însa [...] Casa lui Dumnezeu, socotita una, este împartita, asadar, în trei: o parte din credinciosi se roaga, alta lupta, a treia munceste. Aceste trei parti ce coexista nu
38 P. Alphandery si A. Dupront, op.cit., p, 145.
39 Nota lui Campanella la versul 207 al Eclogei sale, citata de A. Dupront, "Croiscules et eschatologie", p. 187.
40 Editie critica de Romano Amerio (Roma, 1955), p. 72; A. Dupront, op. cit., 189.
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
sufera sa fie despartite [...]. Astfel, acest triplu ansamblu este, în fapt, unu, si asa a triumfat legea si lumea si-a aflat pacea"41.
Aceasta schema aminteste tripartitia societatilor indo-europenc, stralucit studiata de Georges Dumezil (cf. § 63). Ceea ce ne intereseaza, în primul rând, este simbolismul religios, mai exact crestin, care transpare din aceasta clasificare sociala. Realitatile profane participa de fapt la sacru. Aceasta conceptie este proprie tuturor culturilor traditionale; ca sa dam un exemplu cunoscut, ea informeaza arhitectura religioasa de la începuturile sale si se regaseste în structura bazilicilor crestine (cf. simbolismul bisericilor bizantine, p. 63). Arta romanica preia si dezvolta acest simbolism. Catedrala este o imago muncii. Simbolismul cosmologic organizeaza si, totodata, sacralizeaza Lumea. Universul este vazut dintr-o perspectiva sacrala, fie ca e vorba de pietre, flora sau fauna, fie ca e vorba de om42.
Regasim, într-adevar, toate modurile de a exista în Cosmos si toate aspectele privind viata si munca oamenilor, precum si personajele si întâmplarile istoriei sacre, îngerii, monstrii, demonii. Ornamentatia catedralelor constituie un repertoriu inepuizabil de simboluri cosmice (soarele, zodiacul, calul, arborele vietii etc.), alaturi de teme biblice si fabuloase (diavolul, dragonii, fenixul, centaurii etc.) sau didactice (muncile fiecarui anotimp etc.)43. S-ar putea distinge doua universuri opuse: pe de o parte, fiinte urâte, diforme, monstruoase, demonice44 iar, pe de alta parte, Hristos-Rege în glorie, Biserica (reprezentata ca femei) si Fecioara care capata, în secolul al Xll-lea, un loc considerabil în pietatea populara. Aceasta opozitie e reala si obiectivul ei e evident. Dar geniul artei romanice consta tocmai în imaginatia ei arzatoare si în vointa de a reuni într-un unic ansamblu toate modalitatile de a exista în lumea sacra, în cea profana sau în cea imaginara.
Ceea ce ne intereseaza pe noi nu e doar importanta acestei iconografii în instruirea religioasa a poporului, ci si rolul ei în trezirea si avântul imaginatiei si, prin urmare, al gândirii simbolice. Contemplarea unei atari iconografii fabuloase îl familiariza pe crestin cu numeroase universuri simbolice religioase si parareligioase. Credinciosul patrundea treptat într-o lume de valori si semnificatii care, pentru unii, ajungea mai "reala" si mai de pret decât lumea experientei obisnuite.
Imaginile, gesturile si comportamentele ceremoniale, naratiunile epice, poezia lirica si muzica au însusirea de a-l introduce pe subiect într-o lume paralela si de a-i permite experiente psihice si iluminari altminteri inaccesibile, în societatile traditionale, aceasta însusire e data de dimensiunea religioasa, sau parareligioasa, a creatiilor literare si artistice45. Nu intra în sarcina noastra sa prezentam aici creatiile trubadurilor si doctrina lor despre iubirea curteneasca. Sa remarcam totusi ca inovatiile radicale pe care ele le comporta, si mai ales exaltarea Femeii si a amorului cxtraconjugal, nu intereseaza doar istoria culturii. Nu trebuie sa uitam pozitia inferioara a femeii în societatea medievala, interesele financiare sau politice care hotarau casatoriile, conduita brutala sau indiferenta a sotilor. "Adevaratul Amor", descoperit si exaltat în secolul al Xll-lea, implica o cultura superioara si complexa, ba chiar o mistica si o asceza care nu se puteau deprinde decât în preajma unor femei rafinate si instruite.
41 Vezi textul în G. Duby, L'An MU, pp. 71-75. în secolul al Xl-lea, aceasta schema "traduce o remodelare a societatii: un cler dominat de modelul monastic si de opus Dei; o aristocratie militara; o elita economica de tarani defrisatori care cuceresc prin munca dreptul de promovare ideologica; Jacques Le Goff, în Histoire des religions, voi. 11, p. 817. Vezi si cartea aceluiasi, Poiir une autre Moyen Age, pp.80,90 si G. Duby, Les trois ordres ou l'imaginaire dujeodalisme, pp. 62 sq. si passim.
42 M. M. Davy, Initiation a la symbolique romane, p.19.
43 Cf. M. M. Davy, op. cit., pp. 209 sq.
44 Care îl iritau pe Sfântul Bernard: "Ce înseamna în manastirile noastre acesti monstri ridicoli, aceste frumuseti oribile si aceste orori frumoase?" Apologia, XII, 29, citat de M. M. Davy, p.210.
45 Asa cum a aratat psihologia adâncurilor, acelasi proces, desi saracit si degradat, e atestat în societatile contemporane desacralizate.
De la Mahomed la epoca Reformelor
Se întâlneau asemenea femei erudite, mai ales la Poitiers, în castelul vestitei Alienor (sau Elinor) de Acvitania, nepoata a primului trubadur cunoscut, Guillaume de Poitiers (1071-1127), si regina, pe rând, a Frantei si apoi a Angliei. Sute de printi, baroni si cavaleri, precum si ducese si contese au fost "educate" în acest mediu cultural, privilegiat, prezidat de fiica lui Alienor, Marie de Champagne. Exista acolo chiar o Curte a Dragostei, tribunal sui-generis, caruia i se cunoaste Codul si se stiu mai multe cazuri judecate46. "Femeile simteau ca îi pot instrui pe barbati, exercitându-si puterea într-un chip nou si delicat. Barbatii trebuiau sa fie captivati, calauziti, educati. Alienor arata drumul catre Beatrice"47.
Tema poemelor era întotdeauna dragostea, exprimata într-o forma conventionala, deopotriva exaltanta si enigmatica. Doamna (în provensala dompna) era casatorita, constienta de valoarea si preocupata de reputatia (pretz) ei. Este motivul pentru care secretul juca un rol hotarâtor, îndragostitul era despartit de Doamna sa prin numeroase tabuuri sociale si emotive. Celebrând calitatile Doamnei sale, poetul trebuia sa-si evoce propria solitudine, suferintele, dar si nadejdile: sa o zareasca, fie si din departare, sa-i atinga hainele, sa dobândeasca o sarutare etc.
Aceasta îndelungata etapa de initiere amoroasa constituie, deopotriva, o asceza, o pedagogie si un ansamblu de experiente spirituale. Descoperirea Femeii ca model si exaltarea frumusetii fizice si a virtutilor ei spirituale îl proiectau pe îndragostit într-o lume paralela de imagini si simboluri în care conditia sa profana era progresiv transformata. O asemenea transformare avea loc chiar daca, în anumite cazuri, poetul primea daruirea totala a Doamnei sale48. Caci aceasta posesie era încoronarea unui ceremonial elaborat, calauzit deopotriva de asceza, elevatie morala si pasiune.
Caracterul ritual al acestui scenariu erotic este incontestabil. El poate fi asemuit, pe de o parte, cu tehnicile sexuale tantrice (cf. cap. XL), care pot fi întelese atât la propriu, în contextul fiziologiei subtile, sau pe un plan pur spiritual; pe de alta parte, el este comparabil cu devotia anumitor scoli visnuite (cf. ibid.),m care experienta mistica este ilustrata tocmai prin dragostea unei femei casatorite, Radha, pentru tânarul zeu Krsna. Exemplul din urma este deosebit de semnificativ. Mai întâi, el confirma autenticitatea si valoarea mistica a "dragostei-pasiune"; el ne ajuta, în plus, sa deosebim unio mystica din traditia crestina (folosind terminologia nuptiala, i.e. casatoria sufletului cu Hristos) de cea specifica traditiei hinduiste care, tocmai pentru a sublinia absolutul instaurat de experienta mistica si desolidarizarea totala de societate si de valorile ei morale, foloseste nu doar imaginile unei institutii venerabile prin excelenta, casatoria, ci si acelea ale opusului ei, adulterul.
270. Ezoterismul si creatiile literare: trubadurii, Pedeli d'Amore, ciclul Graalului
în dragostea curteneasca se exalta, pentru prima data dupa gnosele din secolele II si III, demnitatea spirituala si valoarea religioasa a Femeii49. Potrivit parerii multor savanti, trubadurii
46 Pastrat în De ane amandi de Andre Le Chapelain. Acest mic tratat a fost tradus si comentat de J.Laffite-Houssat, Troubadours et Cours d'Amour, pp. 43-65.
47 Friederich Heer, The Medieval World, p.174.
48 Vezi documentarea si analiza critica a lui Moshe Lazar, Amour courtois et "Fin'Amors" dans la litterature du XII siecle. De altfel, Marie de Champagne precizase fara echivoc diferenta dintre unirea conjugala si unirea îndragostitilor: "Iubitii se înteleg în mod desavârsit si fara gândul la rasplata. Sotii trebuie, din datorie, sa se supuna unul altuia si sa nu-si refuze unul altuia nimic".
49 Numeroase texte gnostice exalta Mama divina, conceputa ca "Tacere mistica", Duh Sfânt, întelepciune. "Eu sunt Gândirea ce locuieste în Lumina care exista înainte de toate. Eu lucrez în fiecare faptura f... ]. Sunt Unul invizibil în Tot..."
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
din Provence s-au inspirat din modelul poeziei arabe din Spania, care glorifica femeia si amorul spiritual pe care îl suscita50. Dar trebuie tinut, de asemenea, seama de elementele celtice, gnostice si orientale, redescoperite sau reactualizate în secolul al XH-lea. Pe de alta parte, credinta în Fecioara - care domina epoca - sacraliza indirect femeia. Peste un secol, Dante (1265-1321) va merge si mai departe: Beatrice - pe care o cunoscuse ca adolescenta si o regasise ca sotie a unui nobil florentin - este divinizata. Poetul o proclama superioara îngerilor si sfintilor, neatinsa de pacat, comparabila aproape Fecioarei. Ea devine noua mediatoare între umanitatea reprezentata prin Dante si Dumnezeu. Când Beatrice este gata sa apara în Paradisul terestru, o voce clameaza: "Veni, sponsa, del Libano" (Purg., XXX, II), vestitul pasaj din Cântarea Cântarilor (IV, 8), pasaj adoptat de Biserica, dar intonat numai întru lauda Fecioarei sau a Bisericii însesi51. Nu cunoastem alt exemplu atât de stralucit de divinizare a unei femei, în mod vadit, Beatrice reprezenta teologia, asadar misterul mântuirii. Dante scrisese Divina Comedie ca sa-l mântuiasca pe om, aducându-i acestuia transformarea nu cu ajutorul teoriei, ci înspaimântându-si si fascinându-si cititorul cu viziunile Iadului si ale Raiului. Fara sa fi fost singurul, Dante ilustreaza în chip exemplar conceptia traditionala, dupa care arta, poezia, mai ales, este mijlocul privilegiat nu numai de a comunica o metafizica si o teologie, ci si pentru a-l trezi si mântui pe om.
Functia soteriologica a Dragostei si a Femeii este clar proclamata de o alta miscare, aparent numai literara, dar care comporta o gnosa oculta si probabil o organizare de tip initiatic. Este vorba de Pedeli d'Amore52, ai carei reprezentanti sunt atestati începând cu secolul al XH-lea, atât în Proventa si Italia, cât si în Franta si Belgia. Pedeli d'Amore constituie o oaste secreta si spirituala, având drept scop cultul "Femeii unice" si initierea în misterul "dragostei". Toti utilizau un "limbaj ascuns" (parlar cruz), pentru ca doctrina lor sa nu devina accesibila pentru "la gente grossa", asa cum a spus unul dintre cei mai vestiti dintre Pedeli, Francesco da Barberino (1264-1348). Un altfedele d'amore, Jacques de Baisieux, prescrie în poemul sau, C'estdesfiez d'Amours, "ca nu trebuie dezvaluite sfaturile Amorului, ci învaluite cu grija"53. Ca initierea prin Dragoste era de ordin spiritual, lacques de Baisieux însusi o afirma, interpretând sensul cuvântului Amor:
"A senefie en sa pârtie
Sans, et mor senefie mort;
Or l'assemblons, s'aurons sans mort."54
[,,A înseamna în a lui parte Fara, si mor înseamna moarte; De le-mpreuni ai: fara moarte.11]
(text citat de Elaine Pagels, The Gnostic Gospels, pp. 65 sq.)- într-un poem gnostic, Tunetul, Duh desavârsit, o putere feminina rosteste: "Eu sunt cea dintâi si cea din urma [...]. Eu sunt sotia si fecioara [...]. Eu sunt mama si fiica" etc. (iMf.,p.66).
50 Vezi, mai ales, MenŁndez Pidal, Poesia araba y poesia europea; Garcia Gomez, "La lirica hispano-âraba y la aparicidn de la lirica românce" si lucrarile citate de Claudio Sânchez Albonioz, "El Islam de Espana y el Occidente", pp. 178-179, n. 56.
51 în alta parte (Purgat., XXXIII.10 sq j, Beatrice îsi aplica siesi vorbele lui Hristos: "Putin si nu ma veti mai vedea si înca putin si ma veti vedea iarasi" (loan, 16:16).
52 Cf. Luigi Valii, // linguaggio segreto di Dante e dei Pedeli d'Amore; R. Ricolfi, Studii su i "Pedeli d'Amore", voi. I. ^ "D"Amur ne doivent reveler/Les consiaux, mais tres bien celer..." (C'est desfiez d'Amours, \. 499-500, citat de
R. Ricolfi, op.cit., pp. 68-69), 54 Citat de R. Ricolfi, p. 63.
De la Mahomed la epoca Reformelor
Femeia simbolizeaza intelectul transcendent, întelepciunea. Dragostea pentru o femeie trezeste pe adept din letargia în care lumea crestina a cazut din pricina indignitatii spirituale a Papei, într-adevar, se întâlneste în textele gruparii Pedeli d'Amor e aluzia la o "vaduva care nu este vaduva": Madonna Intelligenza, ramasa "vaduva" pentru ca sotul ei, Papa, dedicându-se exclusiv problemelor trecatoare, e mort pentru viata spirituala.
Nu este vorba, de fapt, de o miscare eretica, ci de o grupare care nu mai recunostea papilor prestigiul de sefi spirituali ai crestinatatii. Nu se stie nimic despre riturile initiatice ale gruparii, dar ele trebuie sa fi existat, deoarece Fedeli d'Amare formau o militie si tineau întruniri secrete.
De altfel, începând cu secolul al XH-iea, secretele si arta de a le disimula se impun în medii destul de deosebite, "îndragostitii, la fel ca si sectele religioase, îsi au propriul limbaj secret si membrii micilor cercuri ezoterice se recunosc între ei prin semne si simboluri, prin culori si parole tainice."55 "Limbajele secrete", precum si proliferarea personajelor legendare si enigmatice si a aventurilor prodigioase constituie în ele însele fenomene parareligioase. Avem dovada acestui fapt în romanele Mesei Rotunde, elaborate în secolul al Xll-lea, în jurul figurii regelui Arthur. Noile generatii înrâurite - direct ori indirect - de Alienor de Acvitania si Marie de Champagne nu mai pretuiau vechile Chansons de Geste. Locul lui Caro! Magnul este luat acum de legendarul rege Arthur. Tematica bretona ("La matiere de Bretagne ") punea la dispozitia poetilor o serie întreaga de personaje si legende în mare parte de origine celtica56, dar susceptibile de a asimila elemente eterogene - crestine, gnostice, islamice.
Chretien de Troyes, un poet proteguit de Marie de Champagne, e cel care a declansat fascinatia generala pentru ciclul arthurian. Se ignora aproape totul despre el, dar se stie ca a început sa scrie catre 1170 si ca a compus cinci lungi romane în versuri, între care cele mai celebre sunt Lancelot, Erec si Perceval. Din perspectiva cercetarii noastre, s-ar putea spune ca romanele Mesei Rotunde întemeiaza o noua mitologie, în sensul ca ele dezvaluie audientei "istoria sacra" si modelele exemplare ce trebuie sa calauzeasca comportarea cavalerilor si a îndragostitilor. Sa adaugam ca mitologia cavalerismului a avut o influenta culturala mai importanta decât istoria sa propriu-zisa.
De la început se remarca numarul si importanta elementelor arhaice, mai precis a motivelor initiatice. Este vorba întotdeauna de o Cautare ("Quete") lunga si dramatica de obiecte miraculoase, ce implica, printre altele, patrunderea eroului în lumea cealalta. Putem descifra în regulile de admitere în rândul cavalerilor unele dintre probele de intrare într-o confrerie secreta de tip Mannerbund. Perceval trebuie sa petreaca o noapte într-o capela alaturi de un cavaler mort; când tuna el vede o mâna neagra ce stinge singura faclie aprinsa57. Este exemplul tipic de veghe nocturna initiatica. încercarile pe care le înfrunta eroul sunt nenumarate: el trebuie sa traverseze un pod; acest pod e pazit de lei sau de monstri, în plus, la intrarea în castel vegheaza zâne, demoni, capcane. Toate aceste scenarii amintesc trecerea în lumea cealalta, coborârile primejdioase în Infera; când atari calatorii sunt întreprinse de catre fiinte vii, ele fac întotdeauna parte dintr-o initiere. Asumându-si riscurile unei asemenea coborâri în Infern, eroul urmareste cucerirea nemuririi sau un alt tel la fel de iesit din comun. Nenumaratele încercari suferite de personajele ciclului arthurian se afiliaza aceleiasi categorii: la sfârsitul "cautarii" lor, eroii reusesc sa vindece miraculoasa boala a Regelui si, facând aceasta, regenereaza "Ţara Pustie" (Gâste Pays) sau acced ei însisi la Suveranitate.
55 F. Heer, The Mediaeval World, p. 258.
56 Arthur, Regele-Pescar, Perceval, Lancelot; tema ,,Gâste Pays", obiecte miraculoase de pe lumea cealalta etc.
57 Vezi analiza lui Jean Marx, La legende arthurienne el le Graal, p. 281.
Catolicismul apusean de la Caro! cel Mare la Gioacchino da Fiore
Se regasesc aici anumite elemente crestine, nu întotdeauna în context ortodox. Regasim mai ales mitologia onoarei cavaleresti si, uneori împinsa pâna la paroxism, exaltarea Femeii58. Toata aceasta literatura, întesata de motive si scenarii initiatice, este pretioasa pentru cercetarea noastra, fie si numai pentru succesul ei de public. Faptul ca se ascultau cu încântare istorii dramatice în care cliseele initiatice reveneau cu insistenta arata, ni se pare, ca asemenea întâmplari raspundeau unei nevoi profunde a omului medieval.
Trebuie, de asemenea, tinut seama de intentia autorilor de a transmite, prin intermediul operei lor, o anumita traditie ezoterica, asa cum au facut Pedeli d'Amore, sau un mesaj având drept scop "trezirea" cititorului, dupa modelul fixat mai târziu de Dante. Este cazul cu simbolismul si scenariul Graalului, tema ignorata de primele romane, de origine bretona, ale ciclului arthurian. Abia spre 1180, Graalul îsi face aparitia la Chretien de Troyes. Asa cum a aratat J. Vendryes, "nu exista în nici o literatura celtica, oricât de bogata, nici o povestire care sa fi putut servi de model compunerilor atât de diverse pe care literatura noastra medievala le-a dezvoltat plecând de la acest subiect" (tema Graalului)59. Totusi, nu Chretien de Troyes este acela care prezinta istoria cea mai completa si mitologia cea mai coerenta a Graalului, ci un cavaler german, Wolfram von Eschenbach. în Parzival-ul sau, scris între 1200 si 1210, Wolfram admite ca a urmat informatiile unui oarecare Kyot le Provensal. Structura lucrarii este diversa: cartile III-XII si o parte din cartea a XlII-a se întemeiaza pe Chretien, dar în cartea a XlV-a, Wolfram îsi arata dezacordul cu ilustrul sau predecesor, probabil pentru ca era dezamagit de maniera în care Chretien tratase tema Graalului. Ceea ce este surprinzator în romanul lui Wolfram este numarul si importanta elementelor orientale60. Tatal lui Parzival, Camuret, a slujit în armata califului din Bagdad. Unchiul sau, pustnicul Trevrizent, a calatorit în tinerete în Asia si Africa. Nepotul lui Parzival va fi preotul loan, celebrul si misteriosul Preot-Rege care domneste în "India". Primul care ar fi scris povestea Graalului si i-ar fi comunicat-o lui Kyot ar li fost înteleptul "pagân" (evreu musulman) Flegetanis.
E admis îndeobste azi ca Wolfram von Eschenbach dispunea de o informatie exacta si destul de întinsa asupra realitatilor orientale, din Siria si Persia pâna în India si China. El le dobândise probabil de la cruciati si de la negustorii italieni întorsi din Orient61. Pentru demersul nostru de fata, mai pretioase sunt miturile, credintele si riturile legate de Graal, prezentate sau numai evocate de Wolfram62. Spre deosebire de Chretien de Troyes, Wolfram exalta demnitatea si rolul lui Amfortas, Regele-Pescar. Acesta este seful unui ordin cavaleresc numit Templeisen care, ca si acela al Templierilor, a facut legamânt de castitate. Ei sunt alesi de Dumnezeu si îsi asuma misiuni primejdioase. Douazeci si cinci de nobile doamne slujesc Graalul.
De curând, doi cercetatori americani au derivat termenul graal (cupa, vaza, crater) din vocabula greaca krater63. Aceasta etimologie are meritul ca explica functia rascumparatoare a Graalului. în tratatul al patrulea din Corpus Hermeticum, citim într-adevar: "Dumnezeu a
58 De exemplu, în Lancelot de Chretien de Troyes. în ce priveste frumoasa si tragica poveste a lui Tristan si a Isoldei, ea constituie, dupa R.S. Loomis, "de departe cea mai populara poveste de dragoste din Evul Mediu" (The Development of Arthurian Românce, p. 90).
59 J.Vendryes, "Le Graal dans le cycle breton ", p. 74.
60 De altfel, 60% din text are ca loc de actiune Orientul.
61 Vezi Hermann Goetz, "Der Orient der Kreuzzuge in Wolframs Parzival". Dupa acest autor, romanul comporta informatii noi si importante pentru istoria artelor; de exemplu, ceea ce Wolfram spune despre drumul matasii din China (cu un secol înainte de Marco Polo), despre palatele califilor târzii din Bagdad si despre stupa din Kaniska etc.
62 Chiar etimologia celor trei nume enigmatice - Kyot, Flegetanis si Trevrizent - e semnificativa; vezi Starea problemelor, § 270.
63 Henry si Renee Kahane, The Krater an the Graal. Hermetic Sources ofthe Parzival, pp. 13 sq. Ipoteza a fost acceptata de Henry Corbin, En Islam iranien, II, pp. 143-154.
De la Mahomed la epoca Reformelor
umplut cu întelegere un crater mare, pe care l-a trimis pe pamânt si a tocmit un crainic care sa strige oamenilor aceste cuvinte: Afunda-te, tu cel ce poti în acest mare vas, tu care crezi ca vei urca din nou spre Cel ce a trimis acest crater pe pamânt, tu care stii pentru ce te-ai nascut. Toti care au luat aminte la aceste cuvinte si s-au botezat în botezul întelegerii, aceia au câstigat cunoasterea (gnosa) si au devenit oameni desavârsiti, pentru ca au primit întelegerea"64. Influenta hermetista asupra lui Parzival pare plauzibila deoarece, în secolul al XII-lea, ca urmare a traducerii masive a lucrarilor arabe, hermetismul începe sa fie cunoscut în Europa65, în ce priveste functia initiatica a gnosei, revelata în textele hermetice, am examinat-o în alt capitol al lucrarii de fata (cf. § 210); vom avea, de altfel, ocazia sa revenim asupra ei.
Pe de alta parte, într-o lucrare publicata în 1939, învatatul parsi, sir Jahangîr C. Coyajee, remarcase analogia dintre Graal si Lumina regala iraniana, xvarenah (cf. p. 201), precum si asemanarile dintre legenda lui Arthur si aceea a fabulosului rege Kay Khosraw66. La rândul sau, Henry Corbin a comparat cu multa pertinenta cele doua ansambluri - iranian si occidental - de scenarii, institutii cavaleresti si întelepciuni initiatice, evitând totusi ipoteza contactelor istorice propusa de Coyajee67. între numeroasele asemanari, sa semnalam structurile celor doua Cavalerii Spirituale si ocultarile lui Kay Khosraw si ale regelui Arthur68. Sa adaugam ca, în ciclul de compuneri posterioare lui Wolfram von Eschenbach, Lohengrin, fiul lui Parzival, însotit de toata cavaleria, duce Graalul în India.
Oricare ar fi interpretarea generala data lucrarilor lui Wolfram von Eschenbach si ale continuatorilor lui, este evident ca simbolismul Graal ului si scenariile în care el apare reprezinta o noua sinteza spirituala, în care se pot identifica traditii diverse, în spatele interesului plin de pasiune pentru Orient se descifreaza dezamagirea adânca produsa de cruciade, aspiratia catre o toleranta religioasa care ar fi încurajat apropierea de islam, nostalgia unei "cavalerii spirituale", dupa modelul adevaratilor Templieri (acei Templeisen ai lui Wolfram)69. Ca este vorba de o sinteza, integrarea simbolurilor crestine (euharistia, Lancea) si prezenta elementelor de origine hermetica o dovedesc din plin. Chiar independent de validitatea etimologiei propuse de H. si R.Kahane (Graal-Krater), redescoperirea hermetismului prin intermediul traducerilor arabe e neîndoielnica. Or, hermetismul alexandrin permitea speranta unei initieri prin intermediul gnosei, adica al întelepciunii imemoriale si universale (speranta ce va cunoaste apogeul în timpul Renasterii italiene; cf. § 310).
Asa cum e cazul cu toata literatura arthuriana, c imposibil de stiut daca încercarile initiatice suferite de cavaleri corespundeau sau nu unor ritualuri propriu-zise. Tot astfel, ar fi zadarnic sa credem ca s-ar putea, cu ajutorul documentelor, sa se confirme sau infirme transferul Graalului în "India" sau altundeva în Orient. Ca si insula Avalon, unde s-a retras Arthur, sau miraculosul tarâm Shambala din traditia tibetana, Orientul în care a fost transferat Graalul apartine geografiei mitice. Ceea ce importa este simbolismul ocultarii Graalului; el exprima inaccesibilitatea unei traditii secrete începând de la un anumit moment istoric.
64 Corpus Hermeticum, IV, 3-6, traducere de J. Festugiere, voi. I, p. 50.
65 Cf. Kahane, op. cit., pp. 130 sq.
66 Cf. sir Jahangîr C. Coyajee, în Journal ofthe K.R. Cama Institute, pp. 37-194; aceasta apropiere a fost acceptata de Jean Marx, La legende arthurienne, p. 244, n. 9.
67 H. Corbin, En Islam Iranien, II, pp. 155-210.
68 Cf. H. Corbin, ibid., pp. 177 sq.
69 Templierii, deveniti principalii bancheri ai epocii Cruciadelor, acumulasera bogatii considerabile; în plus, ei se bucurau de un mare prestigiu politic. Ca sa puna mâna pe averile lor, regele Filip al IV-lea le-a înscenat, în 1310, un proces rusinos, acuzându-i de imoralitate si erezie. Doi ani mai târziu, papa Clement al V-lea suprima definitiv Ordinul Templierilor.
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
Mesajul spiritual al scenariului elaborat în jurul Graalului continua sa stârneasca imaginatia si reflectia contemporanilor nostri. Pe scurt, mitologia Graalului face parte din istoria religioasa a Occidentului, chiar daca, asa cum se întâmpla adesea, ea se confunda cu istoria utopiei.
271. Gioacchino da Fiore : o noua teologie a Istoriei
Nascut catre 1135 în Calabria, Gioacchino da Fiore îsi consacra, dupa o calatorie în Ţara Sfânta, viata lui Dumnezeu: intra într-o manastire benedictina, unde ajunge abate. Multa vreme se straduieste sa-si încorporeze abatia în Ordinul Cistercienilor; când în 1188, au fost în sfârsit acceptati, Gioacchino si grupul sau de credinciosi parasise de-acum Corazzo. în 1192, el întemeiaza o noua misiune la Sân Giovanni di Fiore.
Gioacchino a avut relatii cu puternicii vremii: a avut întrevederi cu trei papi (si toti l-au sfatuit sa-si scrie "profetiile") si s-a întâlnit cu Richard Inima-de-Leu (caruia i-a prevestit, între altele, nasterea lui Antichrist). La moartea sa, la 30 martie 1202, abatele da Fiore era una din figurile cele mai cunoscute si mai pretuite din lumea crestina. El avea însa si dusmani puternici, care, asa cum vom vedea, au izbutit sa-l deprecieze. Opera lui, întinsa dar dificila, e constituita dintr-o serie de tratate de exegeza, având ca obiect o noua interpretare a Scripturii70, însa, datorita legendei raspândite în jurul profetiilor lui Gioacchino da Fiore, nenumarate texte apocrife încep sa circule sub numele lui.
Totusi, Gioacchino declina titlul de profet. El îsi recunostea numai darul de a descifra semnele lasate de Dumnezeu în istorie si conservate în Scripturi. A revelat el însusi izvorul care l-a dus la întelegerea istoriei sfinte: câteva momente de iluminare daruite de Dumnezeu (o data în ajunul Pastelui71, a doua oara de Rusalii). Dupa Gioacchino, doua numere - 2 si 3 - domina si caracterizeaza epocile din istoria universala72: cele doua Testamente, cele doua semintii alese de Dumnezeu (evreii si pagânii) si cele trei persoane ale Treimii. Cea dintâi epoca (el utilizeaza termenul status), aceea a Vechiului Testament, a fost dominata de Dumnezeu Tatal si religia ei se caracterizeaza prin teama pe care o inspira autoritatea absoluta a Legii. A doua epoca, marcata de prezenta Fiului, este perioada Noului Testament si a Bisericii sanctificate prin gratia divina; nota specifica a religiei sale este credinta. Aceasta epoca va dura 42 de generatii, de circa 30 de ani fiecare (la fel cum, dupa Matei - l : l-17 - s-au scurs 42 de generatii între Avraam si lisus Hristos). Dupa calculele lui Gioacchino, epoca a doua se va încheia în 1260, în zorii celei de a trei epoci - dominate de Sfântul Duh -, când viata religioasa va cunoaste plenitudinea dragostei, bucuria si libertatea spirituala. Dar înainte de instaurarea celui de al treilea sîatus, Antichrist va domni vreme de trei ani si jumatate, iar credinciosii vor avea de înfruntat cele din urma si cele mai groaznice încercari73. Un papa sfânt, împreuna cu viri spirituales - doua cete de credinciosi, cea a predicatorilor si cea a solitarilor contemplativi - vor rezista atacului. Prima epoca a fost dominata de barbatii casatoriti, a doua de preoti, a treia va fi calauzita de calugari spirituali, în epoca întâi va prima munca; în a doua stiinta si disciplina; al treilea status va acorda cea mai înalta pretuire contemplatiei.
70 Cele mai importante au fost publicate în Venetia, la începutul secolului al XVI-lea: Concordia novi ac veteris Testamenti (sau Liber Concordiae), Exposito in Apocalypsim si Psalterium decern chordarum.
71 Text reprodus de Bernard McGinn, Visions ofthe End, p. 130.
72 Cf. Marjorie Reeves, The Influence of Prophecy in the Later Middle Ages: A Study of Joachimism, pp. 7-11. 7:5 E vorba de un scenariu bine cunoscut în apocaliptica evreiasca si crestina.
De la Mahomed la epoca Reformelor
Desigur, aceasta schema ternara a istoriei universale si raporturile ei cu Trinitatea sunt mai complexe, caci Gioacchino tine totodata seama de serii binare (de pilda, evenimentele însemnate din istoria crestinismului sunt prefigurate în Vechiul Testament). Dar originalitatea interpretarii sale este incontestabila, întâi de toate, contrar opiniei Sfântului Augustin, abatele considera ca, dupa un anumit numar de încercari, istoria va cunoaste o epoca de beatitudine si libertate spirituala. Prin urmare, desavârsirea crestina este înaintea noastra, în viitorul istoric (idee pe care nici o teologie ortodoxa nu o putea accepta). Este vorba într-adevar de istorie si nu de eshatologie, dupa cum o dovedeste, între altele, faptul ca epoca a treia va cunoaste si ea degenerescenta, distrugerea si ruina, caci perfectiunea incoruptibila se va revela numai dupa Judecata de Apoi.
Asa cum era de asteptat, caracterul concret, istoric, al epocii a treia a suscitat atât opozitia eclesiastica, precum si entuziasmul si fervoarea poporului. Gioacchino face parte dintr-o mare miscare de reforma a Bisericii, activa începând din secolul al Xl-lea. Se astepta o adevarata transformare - o reformatio mundi - si nu o reîntoarcere la trecut74. Aceasta miscare nu respingea institutiile traditionale - institutia papala, sacramentele, preotia -, dar le acorda un rol mai modest. Functia si puterea papilor erau, prin ea, fundamental modificate75. Sacramentele nu mai par indispensabile în biserica viitoare, dominata de Sfântul Duh76. Cât priveste preotii, ei nu vor disparea, dar conducerea Bisericii va apartine calugarilor, viri spirituales. Conducere, de altfel, pur spirituala, si nu o dominare asupra institutiilor externe ale Bisericii77.
Abatele considera ca în epoca a treia lucrarea lui Hristos va fi desavârsita de Sfântul Duh. Dar o asemenea conceptie nu anula oare rolul central al lui Hristos în istoria mântuirii? în orice caz, importanta acordata de Gioacchino, în Biserica viitoare, dominatiei spiritualului asupra institutiilor era în neta opozitie cu fortele care au triumfat în secolul al XlII-lea. Din acest punct de vedere, conceptia lui Gioacchino constituia o critica radicala a Bisericii din veacul sau78. Abatele da Fiore prevestise întemeierea a doua ordine noi, si acela întemeiat de Francisc din Assisi reflecta probabil ideile lui Gioacchino. într-adevar, franciscanii credeau ca Sfântul Francisc - prin existenta lui exemplara (saracie, modestie, dragoste pentru toate fapturile) - a realizat în timpul vietii sale un nou "avent" al lui Hristos. Un mare scandal a izbucnit la Paris în 1254, când franciscanul Gerard de Borzo Sân Domingo a publicat sub titlul Introducere la Evanghelia vesnica trei texte ale abatelui calabrez, adaugându-i prefata si comentarii. El proclama ca autoritatea Bisericii catolice se apropia de sfârsit si ca în curând (1280) va aparea noua biserica spirituala, aceea a Sfântului Duh. Teologii Universitatii din Paris au profitat de acest prilej neasteptat ca sa denunte erezia si pericolul Ordinului de cersetori. De altfel, de câtava vreme Gioacchino nu mai erapersotma grata pe lânga papi. în 1215, doctrina sa despre Trinitate a fost condamnata în toata regula. Dupa "scandalul" Evangheliei vesnice, papa Alexandru al IV-lea condamna, în 1263, ideile de baza ale abatelui.
Totusi, acesta mai are înca admiratori de talie, ca Dante, care îl asaza în Paradis. Manuscrisele operelor sale sunt multiplicate si circula cam peste tot în Europa Occidentala. Direct sau indirect, gioacchinismul a influentat comunitatile fraticelJilor, pe begarzi si beguine, si schema gioacchinita o regasim în lucrarile lui Arnold de Villanova si ale discipolilor lui79. Mai târziu,
74 Cf. McGinn, Visions ofthe End, p. 129.
75 McGinn, "Apocalypticiam in the Middle Ages ", p. 282, rectificând opinia lui M. Reeves, The Influence of'Prophec\, pp.395-397.
76 McGinn, "Apocalypticism", p. 282; cf. bibliografia citata în n. 82.
77 Este motivul pentru care o jumatate de veac dupa moartea lui Gioacchino calugarii spirituali franciscani au fost foarte uimiti ca nu li se acorda libertatea sa practice "viata noua".
78 Mc. Ginii, Visions ofthe End, p. 129.
79 Cf. M. Reeves, The Influence ofProphecy, pp. 175-241.
Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore
spre sfârsitul secolului al XVI-lea si începutul secolului al XVII-lea, primele generatii de iezuiti descopera importanta conceptiei gioacchinite despre cel de al treilea status. Ei simteau într-adevar efectul dramei din timpul lor, apropierea luptei hotarâtoare împotriva Raului (identificat cu Martin Luther!)80. Se pot decela anumite prelungiri neasteptate ale ideilor profetului calabrez la Lessing,în Die Erziehung des Menschengeschlechts. Filosoful dezvolta teza revelatiei continue si progresive împlinindu-se într-o a treia epoca81. Ecoul ideilor lui Lessing a fost considerabil; prin intermediul saint-simonienilor l-au influentat probabil pe Auguste Comte si teoria lui despre cele trei stadii. Fichte, Hegel, Schelling au fost marcati, chiar daca din pricini deosebite, de ideea lui Gioacchino despre o a treia epoca iminenta, care va regenera si desavârsi Istoria.
80 M. Reeves, ibid., pp. 274 sq.
81 Lessing concepea, e adevarat, aceasta a treia perioada ca un triumf al ratiunii, gratie educatiei; dar ea nu înseamna mai putin, prin aceasta, o desavârsire a revelatiei crestine. El se refera cu simpatie si admiratie la "anumiti entuziasti din secolele XIII si XIV", a caror singura eroare a fost aceea de a fi proclamat prea devreme "noua evanghelie vesnica"; cf. Karl Lowith, Meaning in History, p. 208.
|
