CETATEA DUPA HOMER

CETATEA DUPĂ HOMER

Pe scutul lui Ahile, Homer a zugravit doua orase, unul in pace, celalalt în razboi. Este un simbol elocvent: întreaga opera a poetului este o adevarata politeia, o arta a condu­cerii cetatii, pe timp de pace si de razboi ^l.

Interesul grecilor pentru politica tine de patima. Cele trei forme esentiale de guvernare: monarhie, aristocratie, democratie sînt deja aprig confruntate în epoca lui Herodot: istoricul transpune discutiile contemporanilor sai la persii din timpul lui Darius; în adunarea tinuta dupa asasinarea magului Smerdis, auzim rînd pe rînd pe Otanes aparînd democratia, pe Megabyzos elita, pe Darius conducerea "unui singur om" ². Eternele argumente pentru sau contra demo­cratiei sînt reluate de Periclele lui Tucidide facînd elogiul Atenei sale sau de amarul pamfletar al Constitutiei atenie-nilor*.

I. Homer si diversele tipuri de guvernare

Gînditorii greci s-au straduit sa clasifice diversele specii de guvernamânt, asa cum se întocmesc tabelele de istorie naturala. Pe urmele lui Platon, Aristotel propune în Etica nicomahica (cartea a VUI-a) si în Politica, o clasificare ramasa curenta. Aceasta clasificare este adoptata de a 343s185d utorul Vietii si poeziei lui Homer, pentru a arata ca Homer cunostea deja toate regimurile. Este evident ca autorul nostru nu este primul care scruteaza poemele pentru a gasi schita diver­selor guverne: cu siguranta s-au gîndit altii înainte de Herodot.

Homer cunoaste mai întîi cele trei mari regimuri normale: monarhie, aristocratie, democratie *. Diverse texte o dovedesc, texte care au servit desigur ca argumente în polemicile politicienilor.

Monarhia are preferinta lui Homer, iar prototipul monar­hului este Agamemnon. însa Ulise este si el un bun model da rege: Mentor spune despre el ca îsi cîrmuia supusii "ca un tata blînd"⁵. Penelopa aminteste pretendentilor ca el a domnit paste generatia parintilor lor "caci nu nedrep-tati-n popor pe nimeni vreodata el cu fapta sau cu graiul, cum fac de obicei stapînitorii" ⁶.

Aristocratia este reprezentata în Iliada de beotieni: Catalogul corabiilor numeste într-adevar cinci capitani pentru cele cincizeci da nave beotiene venite în Troada ⁷. Feacii reprezinta si ei o aristocratie: "sînteti cu totii douasprezece-a obstii capetenii. Cu mine treisprezece" ⁸, spune Alcinous.

Iar democratia figureaza pe scutul lui Ahile: orasul In pace este un exemplar perfect: "Nimeni nu comanda, toti traiesc conformîndu-se, voluntar, legilor cetatii. Pe de alta parte poetul iptroduce un tribunal" ⁹: un dikasterion, cu un juriu popular, este o caracteristica ce nu permite

nici o ezitare.

Celor trei regimuri sanatoase li se opun trei regimuri corupte: tirania, oligarhia, ohlocratia.

Tirania, sau cârmuirea unuia singur prin violenta si ilegalitate, nu este numita cu acest nume de Homer, dar el o cunoaste bine: este un tiran acel rege Ehetos, "pacostea oricarui om din lume" cu care pretendentul Antinous îl ameninta pe cersetorul Iros: "urechile si nasul o sa-ti taie cu bronzul nemilos si rusinea ti-o va stîrpi, o va da cruda sa o-nhape clinii" ^l0. Egist, ucigasul lui Agamemnon este si el un tiran. Menelau afirma ca daca s-ar fi aflat la Micene, cînd a fost omorît de Oreste, mizerabilul ar fi fost privat de mormînt: cîinii si pasarile si l-ar fi facut prada ^u. Or, tocmai aceasta era soarta pe care obiceiul grec o rezerva tiranilor ¹².

Ambitiosii pretendenti ai Penelopei nu sînt decît niste oligarhi¹³.

In sfîrsit ohlocratia sau demagogia - forma degenerata a democratiei - are în Iliada o imagine importanta: este jalnicul regim care a pierdut cetatea lui Priam. Toti s-au facut complici ai injustitiei lui Paris, chemînd nenorocirea asupra cetatii. Batrînul rege stie prea bine cît de putin pretuiesc "netrebnicii sai copii", Cei mai buni fiind cazuti în lupta, Hector, Troilus, Mestor, nu ramîn decît "minci-

nosii, nevolnicii, dansatorii... In isonul cîntarilor, saltînd izbesc pamîntul sau fura miei si iezi din tara lor strabuna" *«. Unul dintre troieni, Antimahos, încarneaza cel mai bine coruptia care roade regimul: el a primit aurul lui Alexandru, pentru a interveni în favoarea sa, pentru a împiedica întoar­cerea acasa a Elenei ¹⁵.

II. Preferinta lui Homer pentru monarhie

Homer si-a aratat preferintele pentru monarhie mai ales în cîntul al II-lea al Iliadei, cîntul Încercarii.

Agamemnon, înselat de visul trimis de Zeus, este sigur de victorie. El va porni asaltul final. însa, de acord cu ba-trînii, el vrea sa încerce mai întii moralul armatei. El va propune razboinicilor reuniti îmbarcarea imediata. Ceilalti sefi vor trebui sa se împotriveasca si "sa-i opreasca cu vorba"¹⁶.

La îndemnul lui Agamemnon, aheii alearga sa-si traga corabiile pe apa, fara sa se lase rugati. Atunci însa intervine Ulise alertat de Atena. Luînd sceptrul regelui regilor el alearga la corabii, pentru a-i opri pe fugari. Regilor si lupta­torilor de frunte le vorbeste cu menajamente; pe oamenii de rînd îi loveste cu sceptrul si-i mustra ¹⁷ astfel: "Aici nu poruncesc aheii laolalta, ci cîrma ostii e data unuia singur. Ce pacoste ar fi ca toti sa ne îndrume! El e domnul ostirii, cel caruia i-a fost data vrednicia puterii si vrednicia legilor de fiul lui Cronos cel-ce-chibzuieste-lucruri-de-nepatruns" ¹⁸.

Cuvinte devenite istorice... Oligarhul lui Theophrast n-a retinut decît un vers din opera lui Homer si acesta este tocmai unul din cele trei...¹⁹.

Aceste versuri întru slava monarhiei constituie charta ei poetica. Ele îi proclama excelenta ("ce pacoste ar fi ca toti sa ne îndrume)" si arata ca este de drept divin: regii detin sceptrul de la Zeus²⁰.

Intr-un sens mai larg, Ulise proslaveste unitatea de co­manda. Adunarile grecesti trebuie sa fi auzit nu odata pe "singurul sef" ²¹. Oligarhul lui Theophrast este un caz tipic: el sustine ca "în ziua în care poporul delibereaza asupra alegerii cetatenilor care sa fie asociati arhontelui pentru organizarea procesiunii", trebuie alesi nu zece, ci unul singur, si sa i se dea puteri depline: Homer a spus-o: "un singur

_gef" ²². Maxima sa este buna si numai exemplul Atenei ar fi suficient sa o arate, spune comentariul scoliilor. Noua generali îsi împarteau comanda la Aigos-Potamos, si a urmat dezastrul; Conon era singurul sef la Cnidos si a fost învin­gator ^M. De altfel, din punct de vedere filosofic multipli­citatea este cauza slabiciunii si a descompunerii; la fel si în corpul nostru: daca nu ar fi compus decît dintr-un singur element, spune Hippocrate, el nu ar cunoaste aceste lupte interioare care sînt bolile²⁴.

III. Datoriile seîilor, dupa Homer

Caracterul adevaratului sef a fost precizat de Ilomer într-o formula pe cit de bogata pe atît de scurta: "Zeus ti-a sortit dreptatea, legile si sceptrul ca sa hotarasti pentru neamul danailor" ²⁵. Dio Chrysostomul comenteaza, în primul sau discurs Despre regalitate, acest text de o admirabila plenitudine. Puterea este o sarcina, un serviciu. Suveranul are o misiune sacra: "sa faca opera de dreptate luînd hota-rîri în favoarea supusilor sai". Nu este rege pentru sine, ci pentru ceilalti. Nu este vorba de "a se lasa prada tuturor exceselor, destrabalarilor, nebuniilor, insolentei, orgoliului, desfrîului, de a satisface toate pasiunile unui suflet agitat de mînie, amaraciune, frica, placere..." ²⁶. Asa face tiranul, fiara care sfîsie turma. Homer însa îl compara pe rege cu taurul ²⁷ care-si cheltuieste nobila ardoare pentru protejarea cirezii adunate în jurul sau²⁸.

Acest simbol al taurului, al carui altruism se opune egois­mului vulturului, leului sau mistretului este intens exploatat de Dio, în al doilea discurs Despre regalitate. Alexandru dialogheaza cu tatal sau Filip si-i arata cum pot regii sa-si învete meseria din Homer. Regeasca poezie a lui Homer, afirma Alexandru, este singura demna de un "pastor de popoare". Acolo va putea medita asupra celor doua vir­tuti esentiale ale unui rege: justitie si curaj²⁹; si asupra \irtutii de maretie care se impune oricarui sef: splendoarea purpurei, bogatia armelor, trebuie sa-l distinga de omul de rînd, fara însa sa cada într-un lux efeminat. Agamemnon este învesmintat în purpura, nu însa în haine brodate,

nici acoperit cu aur si bijuterii, ca Amphimahos , neso­cotitul" ³⁰.

Un suveran, explica în alta parte acelasi Dio Chrysos-tomul, nu are dreptul sa-si urmeze bunul plac: el trebuie sa se conformeze legii si ratiunii, care îl domina. Aceasta lege si aceasta ratiune sînt personificate de Nestor, pe care Homer l-a asezat lînga Agamemnon. Un rege trebuie sa dea seama, sa ispaseasca daca a comis greseli; în felul acesta se va umili trufasul Agamemnon pentru a-si rascumpara insolenta fata de Ahile³¹.

Regii au un model suprem, Zeus, "parintele oamenilor si al zeilor". Autoritatea unui suveran va fi ca si a sa, paterna, plina de bunavointa si cordialitate: el va porunci oamenilor, iubindu-i ³².

însa Zeus îsi extinde providenta asupra întregului univers. Dupa pilda sa suveranii de pe pamînt trebuie, în loc sa caute în mod egoist interesul micii lor patrii, sa-si ridice privirea dincolo de frontiere: la aceasta îndeamna Homer numindu-l pe cutare sef de stat, în speta pe Hector, "cel ale carui preocupari se extind tot atît de departe ca cele ale lui Zeus" ³³. Nu am fi banuit existenta unui sens atît de bogat al celor trei cuvinte grecesti fara ajutorul unei scolii din Venetus B³⁴. Batrînul Homer împartaseste în felul acesta idealul stoic al "cosmopolis"-ului: universul alcatuind o singura cetate, în care toti oamenii sînt frati, în care zeii sînt fratii oamenilor, o cetate pe care zeii si oamenii o cîr-muiesc împreuna.

La începutul cîntului VIII al Iliadei, Zeus propune olim-pienilor proba lantului: el va arata cît este de puternic tragînd singur un lant de aur pe culmile Olimpului, chiar daca toti zeii si zeitele ar trage de celalalt capat în sens invers. Cîtiva exegeti ai lui Ilomer au vazut aici o imagine a monarhiei³⁵: monarhul are mai multa putere decît toti supusii sai la un loc; iar lantul de aur pe care Zeus l-ar atîrna de-o culme a Olimpului poate simboliza forta guvernarii monarhice, în care toate puterile sînt concentrate, reunite lntr-un manunchi, în mîinile unui om: în democratie, dim­potriva (Demosthene s-a plîns cu vehementa de aceasta), autoritatea slabeste cu cît se disperseaza mai mult.

IV. Arta oratorica

Marele resort al vietii politice în cetatea greaca era elocinta. si în acest domeniu Homer are drepturi privile­giate. Nimeni nu a dat atîta forta cuvîntului, nimeni nu i-a aratat o încredere mai mare. Cea mai mare parte a eroilor sai stiau si sa vorbeasca si sa se lupte; întrecerile lor orato­rice au tot atîta stralucire si pasiune ca si luptele cu sulita sau cu spada.

Într-adevar, Homer este primul maestru de retorica al Greciei. Profesorii de elocinta din timpul lui Platon - ca Gorgias, Thrasymachos, Theodoros - se reclamau desigur de la Homer: ei trebuie sa fi analizat discursurile lui Nestor si ale lui Ulise si sa fi cautat în aceste mari modele regulile artei lor. Phaidros îsi bate usor joc de "artele oratorice ale lui Nestor si Ulise..., compuse în fata Troiei în orele de ragaz"³⁶, si-l confunda glumet pe Nestor cu Gorgias, pe Ulise cu Thrasymachos sau cu Theodoros. Se poate ca Gorgias sa fi admirat mai ales discursurile lui Nestor, ca Thrasy­machos sau Theodoros sa fi preferat discursurile lui Ulise... Dar poate ca apropierea nu e decît o spirituala fantezie a lui Platon. Ea dovedeste cel putin ca specialistii retoricii reliefasera deja diferenta de gen între Ulise si Nestor si ca privisera de foarte aproape discursurile Iliadei.

Avem o alta dovada în Memorabilele lui Xenofon unde metoda oratorica a lui Socrate este comparata cu cea a lui Ulise: amîndoi obisnuiesc sa înainteze într-un discurs, doar pe drumuri care pot fi urmate de toata lumea; ei nu se spri­jina decît pe principii sau argumente admise de toti audi­torii³⁷. Ulise este precursorul lui Socrate.

Autorul Vietii si poeziei lui Homer distinge cu precizie genul oratoric al lui Nestor, al lui Menelau, al lui Ulise, în acelasi fel în care un Dionysos din Halicarnas caracteri­zeaza elocventa lui Lysias sau Demosthenes. Nestor are placerea si dulceata; Menelau concizia si gratia; Ulise abun­denta, forta, densitatea. De altfel nu Homer a instituit oare primul paralele între oratori ? De pe zidurile Troiei, înteleptul Antenor, opune maniera lui Menalau celei a lui Ulise, pe care îi vazuse în actiune, cînd venisera în solie la Troia ³⁸.

Cei doi oratori titulari ai poemelor homerice sînt totusi Nestor si Ulise. Nestor este cel mai apreciat da Agamemnon

care si-ar dori zece sfetnici ca el³⁹. Ulise îi este oare inferior? Deloc, dar specialitatea lor nu este aceeasi: Nestor este mo­delul oratorilor monarhici, el stie cel mai bine sa vorbeasca regilor; Ulise este tipul oratorului popular, stie cel mai bine sa antreneze multimile, ar face minuni într-o democratie ⁴⁰. Homer compara elocventa lui Nestor cu dulceata mierii si aceasta comparatie nu este, dupa opinia lui Dio Chry-sostomul⁴¹, doar o simpla floare retorica, ea este plina de sens. Mierea, al carei gust este atît de dulce pentru cei sanatosi, devine grozav de dezagreabila pentru cei bolnavi si febrili, se spune. Asa este si cu vorba înteleptului Nestor: ea pare tuturor plina de suavitate, însa Ahile si Agamemnon o gasesc amara, fiindca sînt amîndoi bolnavi de mînie.

Cîteva pagini din Pseudo-Plutarh condenseaza, se pare, studiile mai vechi asupra retoricii lui Homer. Cele mai im­portante discursuri ale Iliadei sînt analizate din punct de vedere tehnic si psihologic.

în cearta din cîntul I se înfrunta Agamemnon si Ahile: cu toata furia care îi orbeste, ei nu uita, în toiul injuriilor, sa-si atraga si unul si altul bunavointa auditoriului. Nestor, excelent diplomat, care încearca apoi sa-i calmeze, îi flateaza cit poate si pe unul si pe altul⁴².

In cîntul II, Homer a pus în lucrare toate resursele artei oratorice. Este o manevra savanta în trei miscari.

Agamemnon, pentru început, îndeamna oastea sa para; seasca asediul Troiei: dar nu este decît o prefacatorie. Ostasii doresc sa se îmbarce, marele sef intra un moment în voia lor. îsi cîstiga astfel simpatia lor si evita sa-i contrarieze. El însusi are prea mare interes ca lupta sa continue: mai bine sa para ca a renuntat, lasîndu-i pe Ulise si pe Nestor Ba sustina parerea contrara.

Ulise este însarcinat sa rastoarne spiritele. Trebuie mai întîi sa linisteasca tumultul acestei adunari furtunoase: o face dupa cele mai bune reguli ale ethosului, adaptîndu-si interventia la calitatea psrsoanelor, brutal si direct cu cei de rînd, menajîndu-i pe cei mari. Odata ordinea restabilita, pronunta un discurs care îi decide pe ahei sa reia lupta: argumentele sale sînt cele ale ratiunii, concluzia sa este o Încurajare, un apel la speranta ⁴³.

Nestor nu mai are decît sa desavîrseasca munca lui Ulîse. El poate vorbi mai liber acestui auditoriu deja cucerit. El arunca cu abilitate raspunderea tulburarilor precedente asupra cîtorva indivizi. Foloseste si amenintarea la adresa recalcitrantilor ⁴⁴.

Diomede, în cîntul XI, îi reproseaza destul de raspicat lui Agamemnon de a fi îndemnat la fuga. Interventia sa se potriveste bine cu temperamentul sau: tineretea sa îi explica îndrazneala, iar curajul sau exceptional îl autorizeaza la aceasta sinceritate ^4B.

Cîntul Ambasadei este o adevarata întrecere oratorica. Ulise, Phoinix, Aias iau pe rînd cuvîntul pentru a-l convinge pe Ahile sa renunte la ura sa.

Ulise, iscusitul barbat, cunoaste toate rafinamentele meseriei. El se pazeste cu grija sa loveasca frontal mînia lui Ahile: se adreseaza mai degraba milei sale. Pentru a face acceptabile sfaturile pe care vrea sa le dea eroului, are o idee de geniu: sa le puna în gura lui Peleu. El îsi jn-cheie discursul cu o rugaminte si un apel la onoare. Pero­ratia sa e mai îngrijita decît tot restul: el stie ca o peroratie trebuie sa fie vie si frapanta.

Phoinix se va adresa inimii lui Ahile. El vrea sa-l înduio­seze si de la bun început plînge: Phoinix cunoaste deja puterea acestui argument clasic al tribunalelor ateniene: lacrimile. Aceasta nu-l va împiedica sa uzeze, imediat dupa aceea, de retorica cea mai sigura cînd va face apel la amin­tirile din tinerete ale lui Ahile, cînd va insista asupra deli­catei alegeri a acestei solii, compusa din trei oameni pe care Ahile îi stima cel mai mult. El recurge în final la apolog si povesteste istoria lui Meleagru.

Aias vorbeste ultimul: este omul a carui elocventa îsi rîde de elocventa. El îl scutura pe prietenul sau cu o franca si aspra camaraderie, care-l atinge cel mai mult pe Ahile⁴⁶. Homer este un incomparabil profesor de retorica. Iar arta sa nu este pur intuitiva, este constienta si studiata. Homer stie ca vorbirea este o stiinta care se învata: Phoinix fusese însarcinat cu educatia lui Ahile, el trebuia sa faca din fiul lui Peleu, dupa propria sa expresie, un "priceput la vorbe" ⁴⁷.

Principalul merit al unui orator este supletea si facul­tatea de adaptare la cele mai diverse auditorii. Numindu-l

pe Ulise polytropos, Homer îi atribuie aceasta calitate emi­nenta, dupa spusele lui Antisthenes⁴⁸. Aceasta exegeza spalînd de orice banuiala sinceritatea lui Ulise, îl împodo­beste pe deasupra si cu unul din cele mai frumoase titluri pe care le poate rîvni un orator. Iata-l pe Demosthenes, oratorul ideal al timpurilor istorice: rînd pe rînd nobil si simplu, auster si vesel, elaborat si facil, stie sa îmbrace orice forma, ca Proteu cu care îl compara Dionysos din Halicarnas. Proteu-l lui Homer devine dupa plac leu, dragon, pantera, porc urias, apa curgatoare, pom înalt: aceste meta­morfoze magice, sînt cele pe care un orator abil stie sa le impuna vorbirii sale, capabil fiind sa fascineze orice audi­toriu ⁴⁹.

Aceasta apropiere între farmecele lui Proteu si cele ale cuvîntului se afla deja la Platon. In Euthydemos, Socrate, vazlndu-l pe bunul Ctesippos impacientîndu-se în fata jon­gleriilor dialectice ale celor doi sofisti, îi spune ca sa-l calmeze: "De fapt, n-au vrut sa ne arate de ce sînt ei în stare cu ade­varat, ci, imitîndu-l pe Proteu, sofistul egiptean, se tin mereu de farmece" ⁵⁰.

Dupa cum se vede, Platon nu-i stimeaza defel pe sofisti pentru asemanarea lor cu Proteu; este însa posibil ca ei în­sisi sa-si fi facut o glorie dintr-o astfel de analogie. A face puternica teza slaba si slaba pe cea tare, a putea impune oricarui auditoriu orice opinie, nu este o arta magica, compa­rabila cu cea a profetului marii ?

V. Razboiul - greci si barbari

Sa parasim orasul pacii, cu luptele sale politice, si sa ne îndreptam spre celalalt oras zugravit pe scut, cel al raz­boiului.

In viata cetatilor, razboiul detine un loc esential. Platon însusi, care îsi edifica totusi Republica sa în absolut, nu poate uita ca oamenii sînt facuti în asa fel încît vor sa ia de la vecini lucrurile pe care nu le au la ei si dupa care jin­duiesc. Razboiul, cel putin cel defensiv, este o necesitate ineluctabila. Iar cetatea ideala a lui Platon se organizeaza

în jurul acelui nucleu, constituit de clasa pazitorilor sau razboinicilor.

Or, razboiul este specialitatea lui Homer (orice ar zice Platon!). Asa cum sînt întrebati Ori'eu sau Musaios asupra bazelor vietii religioase, Hesiod asupra învataturii agricul­turii, în chip firesc va fi consultat Homer pentru a învata sa lupti bine ⁵¹.

Razboiul este în primul rînd un lucru care se pregateste, în suflete ca si în trupuri.

Un grec din epoca clasica va putea dori unirea cetatilor grecesti, împacarea tuturor celor care vorbeau limba elina: exista un dusman ereditar al lumii grecesti, barbarul, împo­triva caruia trebuie întretinuta flacara razboinica. Acest lucru ramîne adevarat, atîta vreme cît cetatile grecesti vor ramîne libere, adica pîna la Alexandru. Macedonianul va încerca sa unifice lumea antica, sa contopeasca Europa cu Asia, sa amestece sîngele grec cu cel barbar ⁵². Se stie cît de efemera a fost aceasta unire: vechiul vis al lui Diogem si al lui Zenon, universul devenit o unica cetate, îsi asteapta înca realizarea.

Razboiul Troiei este înfruntarea între lumea greaca si cea barbara. Nici o opera poetica nu este mai salutara ca Iliada pentru a insufla în inima unui grec ura necesara împotriva barbarului.

Dupa opinia mea, scrie Isocrate în Panegiric, daca poezia lui Homer a devenit vestita, este pentru ca a adus o frumoasa lauda celor care au luptat împotriva barbarilor; si de aceea stramosii nostri au vrut sa-i cinsteasca arta în concursuri poetice si în edu­catia tinerilor, pentru ca prin auzirea frecventa a acestor versuri sa ne instruim în ura care exista dinainte împotriva barbarilor, si ca, din întrecerea cu curajul membrilor acestei expeditii, sa aspiram la ispravi asemanatoare cu ale lor⁵³.

Patrunsi de acest spirit, comentatorii s-au silit sa subli­nieze defectele troienilor si calitatile grecilor, sa ponegreasca pe cît se putea pa primii, pentru a-i slavi pa ceilalti.

Stabilirea acestei paralele între greci si troieni trebuie sa fie, dupa Plutarh, una din preocuparile moralistului. El va trebui sa arate, de exemplu, cum a diferentiat Homer atitudinea celor doua armate mergînd la batalie: troienii înainteaza plini de îndrazneala inconstienta si scotînd pu-

ternice strigate, - o adevarata turma behaitoare ⁵⁴; grecii înainteaza "tacuti, îndemnati de capeteniile lor" ⁵⁵.

Nici un grec nu se lasa facut prizonier; însa vedem nume­rosi troieni (Adrastos, fiii lui Antimahos, Lycaon) rugîndu-i pe învingatorii lor sa-i "captureze vii". Un grec în lupta nu se gîndeste decît sa învinga sau sa moara; doar un barbar ca Hector poate cadea la picioarele vrajmasului pentru a cersi milei sale un mormînt^5e.

Lipsa de masura a troianului Dolon contrasteaza cu moderatia lui Diomede. si unul si altul pornesc în recunoastere la dusman: primul se lauda prosteste ca "va trece prin tabara pîna la nava Atridului" ⁵⁷; cel de-al doilea nu promite nimic si declara cu modestie ca-i va fi mai putin frica daca i se va da un însotitor! ⁵⁸. Dolon nu se îndoieste nici o clipa de succes. îsi cere rasplata dinainte: caii si carul lui Ahile, nici mai mult, nici mai putin! Hector jura ca i le va da, vînzînd pielea ursului din padure, sprijinindu-si promisiunea printr-un juramânt pe care nu si-l va tine. Poetul, insista scoliastul, vrea sa ne arate aici lipsa de loialitate a barba­rilor ⁵⁹.

Este o adevarata prejudecata de a-i coplesi pe troieni: grija lui Hector de a avea un mormînt la moartea sa este calificata drept barbara ⁶°; chiar Hector din scena despartirii de Andromaca nu afla îngaduinta în fata unui comentator prevenit: acest om care îsi stie patria condamnata de destin si se mîhneste înainte de orice de soarta rezervata sotiei lui, pe care un sef aheu o va lua roaba, este un barbar: doar un barbar poate face atîtaloc femeii în sufletul si viata sa⁶¹.

Poemele homerice insuflînd tînarului grec dispretul pentru barbar, întretin în sufletul sau aceasta ura permanenta, indispensabila, împotriva dusmanului traditional.

VI. Homer, breviarul soldatului

Dar nu trebuiesc pregatite doar sufletele pentru razboi, mai trebuiesc pregatite si trupurile, prin probele atletice. Acesta este scopul esential al sporturilor.

Homer pune în frunte tocmai cele trei exercitii sportive care constituie antrenamentul cel mai direct pentru lupta, pugilatul, lupta cu mîna goala si alergarea. Aceste trei

probe sînt întotdeauna citate de el în aceasta ordine inva­riabila ⁶².

Pugilatul îl exerseaza pe atlet sa loveasca si sa pareze loviturile: acesta este primul stadiu al bataliei. Omul care, gratie boxului, a învatat bine loviturile si pararea lor, va sti sa întrebuinteze lancea si scutul în primul rînd al ho-plitilor.

Urmeaza apoi încaierarea, lupta corp la corp: dusmanul trebuie apucat, împins, rasturnat: este chiar tehnica luptei.

în sfîrsit, învingatorul trebuie sa-si urmareasca adver­sarul iar învinsul sa se desprinda: si într-un caz si în ce­lalalt, avantajul este de partea celui care alearga mai repede.

Box, lupta si alergare: nu degeaba Homer acorda un loc aparte acestor trei probe si le claseaza in aceasta ordine: el vede în sport o imagine a luptei si o pregatire pentru aceasta⁶³.

Platon se teme, pentru curajul "pazitorilor" sai, de trista imagine a lumii de dincolo pe care si-o faceau eroii lui Homer: se poate înfrunta moartea cu inima dîrza, daca nu exista speranta într-o supravietuire fericita, daca lupta­torii îsi imagineaza, ca Ahile, existenta de dupa moarte fara bucurie si fara forta, si poporul defunctilor ca un popor de fantome ?

Aceasta obiectie de ordin religios nici macar nu a re­tinut atentia lui Pseudo-Plutarh: coloratura credintelor lor nu-i împiedica pe Ahile si pe semenii lui sa ofere cele mai minunate exemple de bravura. Bravura: daca este o virtute pe care o învata Iliada, atunci aceasta este.

Nu, oamenii Iliadei nu se temeau de moarte, oricît si-o închipuiau de neagra. si putem cauta si în tabara troiana ca si în cea greaca exemple de eroism. sefii, în fiecare moment, îsi îndeamna oamenii la sacrificiu, în formule patrunzatoare, adunate fara îndoiala în florilegii. Pseudo-Plutarh citeaza la întâmplare unele din aceste maxime, vibrante ca niste cîntece de goarna.

Iata-l pa Hector încurajîndu-i pe ai sai: "Aproape de corabii sa luptam în siruri cît mai strînse. Iar acel ce-i izbit de aproape sau departe, de-si va vedea sfîrsitul, sa primeasca Moartea ce i-a fost harazita. Nu e cinste mai mare decît pentru patrie sa-ti fi daruit viata". si din nou Hector oferin-du-si viata: "Vai, din vointa zeilor, sînt sortit mortii...

Dar eu nu vreau sa pier fara a fi luptat; sa ma-ncunune slava si printr-o vitejie de-a pururi vreau sa fiu amintit de urmasi" ⁶³ **.

Celor mai viteji, în Iliada, li se dau premii de vitejie, asa cum sînt încoronati atletii învingatori⁶⁴: de la Homer deriva obiceiul grec al aristeielor⁶⁵.

Autorul Vietii si poeziei lui Homer insista înca asupra unui punct pe care îl socoteste foarte important⁶⁶: o rana este glorioasa daca s-a prezentat inamicului fata; dezonoranta daca i s-a oferit spatele si umerii... Homer este primul care a formulat aceasta regula de aur a luptatorului, prin gura lui Idomeneu instruindu-l pe Merion⁸⁷.

Merion, de altfel, este, împreuna cu Antilochos, modelul de urmat de catre toti tinerii razboinici; oamenii în putere vor alege pe Ahile, Aias, Diomede; Idomeneu si Ulise vor fi patronii vîrstei mijlocii, iar Nestor cel al batrînilor⁶⁸. Galeria eroilor homerici este destul de bogata pentru a oferi exemple oricarei vîrste.

VII. Homer, strateg si tactician

Cine a spus ca Iliada n-ar fi decît o serie de lupte indivi­duale? "Nici cea mai mica aparenta de tactica si strategie! Era vorba pur si simplu de a-ti procura un paradis de lovituri si exaltarea de a fi cel mai puternic"⁶⁹.

Ce eroare de judecata! O astfel de afirmatie l-ar fi facut sa sara în sus pe marele Alexandru, a carui carte de capatîi era Homer.

Homer cunoaste la perfectie arta militara: el descrie cu precizie toate formeie de batalii, lupta de infanterie si lupta navala, asediul si asaltul unui oras fortificat, hâr-tuiala pe malul unui rîu. El stie ca într-o batalie rînduita trebuie asezata în fata cavaleria, în spate pedestrimea ⁷°. stie cum trebuie sa încadreze sefii trupa: unii în fata pentru a-i conduce ps combatanti, altii în spate pentru a-i împinge pe cei ramasi în urma si a-i opri pe dezertori ⁿ.

O armata care îsi asaza tabara dispune la margini cele mai bune trupe pentru a proteja si acoperi ansamblul, iar cortul generalului comandant este ridicat în centru, în locul cel mai sigur: asa procedau aheii care îsi faceau tabara pe

plaja, în apropierea corabiilor: Aias si Ahile, cei mai viteji, s-au instalat fiecare la o aripa, încadrîndu-l pe Agamemnon si pe diferitii sefi⁷².

Iliada îi mai poate învata pe militari arta construirii unei tabere întarite: santul din jurul ei trebuie sa fie destul de larg pentru ca dusmanul sa nu-l poata trece dintr-o sari­tura; destul de adine pentru ca dusmanul sa nu-l poata coborî; se mai înfig tepuse pe marginea interioara pentru a completa dispozitivul⁷³.

O lectura atenta permite relevarea în Homer a numeroase sfaturi pertinente: ca nu trebuie sa întîrzii, de pilda, sa despoi mortii, cînd esti în urmarirea unor inamici în deruta, ci sa-i hartuiesti fara ragaz' pe fugari, fara sa pierzi contactul, fara sa le dai timp sa-si revina si sa se regrupeze ⁷⁴. ■

Platon nu inventa nimic, atunci cînd decide sa foloseasca pe femei la razboi: el copiaza pur si simplu ps Homer. Unul din reliefurile scutului lui Ahile înfatiseaza un oras asediat si pe "sotiile iubite... stînd în picioare pe-naltele ziduri", aparîndu-le ⁷⁵.

Pe scurt, Homer este un adevarat specialist al treburilor militare... Insistenta lui Platcn în a-i nega orice compe­tenta în acest domeniu ne dovedeste destul ca de timpuriu se proclamase sus si tare aceasta competenta: reactia filo­sofului este cu atît mai vie, cu cît exagerarea partizanilor lui Homer era mai violenta si, în ultima instanta, agasanta.

Platon reproseaza undeva lui Homer de a nu fi scris o politeia: el a facut mult mai mult decît sa scrie constitu­tiile vreunei obscure colonii... El a dat tuturor cetatilor lectii si modele, si pentru razboi si pentru pace.

■i VIII. Anarhistii Odiseii: Ciclopii

Aduc orasele civilizate fericirea oamenilor ? Nu era oare preferabila viata fara legi - anomia - a populatiilor pri­mitive pe care civilizatia nu le-a corupt si care urmeaza natura existentei constrînse din orase, chiar cârmuita de cea mai buna dintre constitutii si în perfecta "eunomie" ?

Cu mult înainte de Tacit si de Jean-Jacques Rousseau, cinicii au început elogiu! "bunului salbatic", care poate

da lectii de virtute oamenilor de la oras, depravati de so­cietate ⁷⁶.

Ciclopii lui Homer si hipemolgii sai realizeaza acest ideal. Antisthenes i-a aparat pe primii, iar ceilalti i-au re­tinut poate atentia.

Ciclopii nu au institutii sociale: "nu au loc de adunare care judeca si delibereaza" "; fiecare e stapîn în pestera sa; "fiecare-si dicteaza legea femeii si copiilor, fara sa-i pese de ceilalti" ^1B. Este într-adevar anomia propovaduita de cinici.

Ciclopii ignora industria si comertul si chiar agricultura. Insula lor este cu toate acestea un adevarat paradis: solul este excelent, pasuni moi si bine udate pe malurile marii; via ar creste de minune si aratul ar fi usor pe aceste grase pamînturi. Limanul lor ar fi un adapost perfect pentru cora­bii⁷⁹. Dar ei n-au cedat acestor ispite...

In fermecata lor insula unde zburda nenumarate capre negre pe care nici un vînator nu vine sa le urmareasca, ci­clopii duc o existenta idilica de pastori. Ei sînt încrezatori în cer, si cerul nu-i lasa sa duca lipsa de nimic ⁸⁰.

Homer foloseste totusi, pentru a-i califica, doua cuvinte care ne fac sa ezitam asupra stimei ce le-ar purta-o...⁸¹. Apologetii ciclopilor însa nu vad aici o condamnare pentru "aroganta" si "injustitie": adjectivele incriminate înseamna pur si simplu ca sînt doar niste "uriasi" si ca "nu au legi scrise". Unul dintre ei este desigur o bruta si un tîlhar. Dar este singurul. Toti ceilalti sînt oameni de treaba. Antis­thenes se pune chezas⁸², si el este fara îndoiala cel care a gasit aceasta interpretare pentru a le pleda cauza: ea amin­teste dealtfel, exegeza asupra lui Ulise polytropos.

Iata dealtfel o noua dovada ca Polifem nu trebuie con­fundat cu tovarasii sai: el este un necredincios, iar ceilalti se tem de zei. La rugamintea lui Ulise, care i se adreseaza, implorîndu-l în numele lui Zeus Ospitalierul, monstrul rînjeste: "ce, vrei sa ma înveti sa tremur de zei, sa ma feresc de-a lor mînie? Nu vrem sa stim de Zeus noi, ciclopii, si nici de zei, sîntem mai tari ca dînsii" ⁸³. Calmeaza-te prie­tene, vorbeste pentru tine, am fi tentati sa-i strigam. Acest blasfemator îsi închipuie ca vecinii sai îi împartasesc jal­nicele sale credinte despre zei. Dar ceilalti ciclopi o stiu, sînt "încrezatori în zei" ⁸⁴. Ei arata, peste cîteva versuri,

ca nu se cred mai tari ca Zeus: cînd ei alearga la racnetele nenorocitului orbit de Ulise si acesta le raspunde: "cine ma omoara? Nimeni...", iata ce raspuns îi dau: "e atunci boala trimisa de marele Zeus si nu putem face nimic" ⁸⁵. Sentimentele lor religioase sînt deci ireprosabile: Polifem extindea gratuit la toti tovarasii sai propria sa impietate ⁸⁸. întreaga aparare a ciclopilor, pe care am putut-o recon­stitui cu ajutorul scoliilor T la Odiseea, provine probabil de la Antisthenes, întemeietorul cinismului, numit dealtfel o data de aceste scolii. Unul din tratatele lui Antisthenes, în catalogul lui Diogenes Laertios, se intituleaza Ciclopul sau Despre Ulise; un al doilea tratat se numea Despre între­buintarea vinului sau Despre betie sau Despre ciclop ⁸⁷. Este verosimil ca stramosul anarhistilor si nihilistilor, care "des­chide lunga serie... de denigratori ai oricarei ordini sociale" ⁸⁸ sa fi fost aparatorul ciclopilor, si sa fi vazut în ei idealul anomiei, al vietii fara legi, - desi îl acuza pe unul dintre ei, pe Polifem, betivul.

IX. Comunistii Iliadei: Hipemolgii

Ciclopilor din Odiseea le corespund în Iliada hipemolgii si abii, acesti primitivi de o superioara justitie, asupra carora Zeus îsi arunca privirea, dupa ce i-a mînat pe Hector si pe troieni la atacul navelor aheene: "(tara) nobililor hipe-molgi care se hranesc cu lapte si meleagurile abiilor, cei mai drepti dintre oameni" ⁸⁹.

Hipemolgii si abii... Unul din misterele homerice asupra caruia, ne spune scoliastul, s-au aplecat atîtia si s-au formulat atîtea ipoteze! ⁹⁰

Hipemolgii au un nume foarte clar: "cei care mulg ie-pale". Se precizeaza dealtfel ca se hranesc cu lapte. Dar abii? Acestia ar fi, spune scoliastul, un trib de sciti nomazi: "Homer îi numeste cei mai drepti dintre oameni, pentru ca au toate în comun: femei, copii si bunuri, fiecare posedînd doar spada si cupa. Pamîntul le furnizeaza el însusi hrana si nu manînca nici un fel de animale. Pe acestia Eschil (în Prometeu descatusat, fr. 196) îi numeste gabii" ⁹¹.

I-atan-pe v,buriii salbatici"-, pe care civilizatia nu i-a co­rupt: se multumesc cu un regim vegetarian si se abtin sa omoare pentru a mînca, ca si cum ar fi ascultat îndemnurile hii Pitagora; ei practicau, în inocenta lor, comunismul propovaduit de cinici si visat de Platon. Abii sînt fratii mitici ai massagetilor ⁹², ai nasamonilor ⁸³, ai agatirsilor ⁹⁴ si altor triburi scitice carora Herodot le atribuie comuni­tatea femeilor: caci astfel poporul nu este decît o vasta familie care ignora ura si gelozia.

Teoreticienii politici din vremea lui Platon i-au gasit pa acesti primitivi foarte pe gustul lor. S-au transpus asupra scitilor lui Homer unele din trasaturile lor care înfla­carau cel mai tare imaginatia ⁹⁵.

Dar poate ca abioi nu este decît un adjectiv... si atunci trebuie sa-l legam de hipemolgi, lucru care ar avea avantajul de a concentra totul într-un singur tablou, de a da mai multa consistenta acestui mit al bunului salbatic. Abioi este dealtfel susceptibil de o multime de sensuri, dintre care unele foarte sugestive: "cei care nu cunosc violenta", "cei care nu întrebuinteaza arcuri", "cei care au viata lunga", "care nu cunosc existenta noastra (civilizata)", "care nu au mijloace de viata (personale)" ⁹⁶.

Philon Evreul, care citeaza pasajul în legatura cu secta terapeutilor, urmeaza aceasta ultima interpretare. Terapeutii, pentru a se elibera de orice necaz si pierdere de timp oca­zionata de grija pentru bogatii si pentru a se deda în toata linistea vietii contemplative, se leapada de orice fel de bu­nuri: nu le distrug, ci le daruie apropiatilor lor si prietenilor. Ei realizeaza idealul de viata comunitara trasat de Homer, cînd vorbeste de "nobilii hipemolgi hraniti cu lapte si fara resurse personale, cei mai drepti dintre oameni". într-adevar, In aceste versuri, continua Philon, "cred ca poetul a vrut sa insinueze aceasta: grija pentru câstigarea existentei si pentru îmbogatire duce la nedreptate, consecinta a inega­litatii ;■■ solutia contrara asigura dreptatea, asigurînd egala distributie a bogatiilor oferite de natura" ^9?.

Homer, cu hipemolgii lui, a trasat calea comunitatilor religioase si a statornicit principiul comunismului politic celui mai riguros: egala repartitie a bogatiilor, abolirea lui "al tau" si "al meu".

Tezaurele lui Homer, tezaure care nu se epuizeaza...

Pentru cine viseaza sa sparga conventiile sociale sau sa cladeasca orase civilizate, sa mine multimile prin cuvînt sau sa învete arta razboiului, Homer este mereu acolo, gata sa hraneasca toate pasiunile poporului sau: Homer, asemenea viziunilor din copilarie ce se pastreaza în amintire Înfrumusetate, marite si scaldate de tandrete.