CIUMA NEAGRA SI URMARILE EI

CIUMA NEAGRĂ sI URMĂRILE EI

I. Începutul razboiului de o suta de ani constituie pentru Anglia o perioada de aparenta prosperitate. Furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbo­gatirea soldatilor si a familiilor lor. Nevoia de bani a regelui permite oraselor 343d321d si indivizilor sa cumpere libertati la preturi convenabile. Situatia vilanului, cu un secol înainte înca, începuse a se schimba cu repeziciune. Sistemul obligatiilor în munca fusese stânjenitor pentru taran, pe care-l împiedica sa-si lucreze pamântul propriu. Dar nu era nici foarte comod pentru administratorul seniorului, care tre­buia sa organizeze munca folosind o mâna de lucru intermitenta si lipsita de raspundere. În secolul al XIII-lea apar doua metode noi: sau vilanul plateste un înlocuitor care face, pentru el, munca obisnuita pe pamântul domeniului; sau plateste seniorului o suma de bani cu care administratorul angajeaza muncitori agricoli. E aproape arenda moderna, cu singura deosebire ca banii platiti de taran repre­zinta nu chiria pentru pamânt, ci rascumpararea unei servituti.

II. Adevaratul arendas nu întârzie sa apara. Unii seniori, în loc sa exploateze o "rezerva", încredintând regia unui administrator mai mult sau mai putin cinstit, care sa se îmbogateasca pe socoteala lor, gasesc ca-i mai simplu sa-si parceleze domeniul si sa arendeze pamânturile. Ţaranul, pe de alta parte, socoteste ca-i mai avantajos sa cultive pamânturi împrejmuite, constituite într-un lot compact, decât sa munceasca pe niste parcele dispersate care-i fu­sesera atribuite pâna atunci pe ogoarele comunale. Arenda platita se numeste în latina firma, o suma ferma, de unde cuvintele ferma si fermier. Doua clase se dezvolta atunci cu repeziciune în mediul rural englez: aceea a fermierilor, semiproprietari, liberi pe pamânturile închiriate de ei, intermediari între cavaler si fostul vilan, si aceea a muncitorilor agricoli care au scapat de serbie, fie rascumparân­du-se ei însisi fie, în sfârsit, refugiindu-se timp de un an si o zi într-un oras proteguit printr-o carta. Multa vreme de aci încolo seniorii si parlamentele vor mai încerca sa lege de pamânt mâna de lucru, dar vor esua. Caci, a doua zi dupa batalia de la Crécy, un flagel va despopula Anglia si va face mai putin posibila ca oricând restabilirea serbiei.

III. Nu se stie precis în ce au constat epidemiile de ciuma, care atât de multa vreme au pustiit lu­mea. Poate ca numele acesta ascundea boli foarte diferite, mergând de la holera si ciuma bubonica pâna la gripa infectioasa. Higiena lasa de dorit, contagiunea se facea repede, spaima era universala. Ciuma din secolul al XIV-lea a fost denumita ciuma neagra (Black Death) pentru ca trupul bolnavului se acoperea de abcese de culoare închisa. Venea din Asia si a atacat mai întâi insula Cipru prin 1347. În ianuarie 1348 domnea la Avignon, în august în­cepuse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon si Somerset. Mortalitatea, desi exagerata de cronicari sub imperiul emotiei, a fost imensa. S-a scris despre sate în care nu mai ra­masesera destui oameni vii pentru a-i înmormânta pe cei morti, în care muribunzii îsi sapau singuri gropile, în care muncile câmpului erau parasite, si oile, fara pastori, rataceau pe sesuri. E probabil ca a pierit o treime din populatia Europei, adica apro­ximativ douazeci si cinci de milioane de fiinte ome­nesti. În Anglia epidemia a tinut deosebit de mult. Stationara în 1349, a reînceput în anul urmator si a redus populatia regatului de la patru milioane la circa doua milioane si jumatate.

IV. Urmarile economice ale unei despopulari atât de rapide trebuie sa fi fost adânci. La sate taranii supravietuitori s-au trezit deodata mai bogati, de­oarece ogoarele comunale erau împartite la un nu­mar mai mic de participanti. Mâna de lucru fiind redusa, zilierii devenira pretentiosi si refractari. Se­niorii, nemaigasind muncitori care sa lucreze pe domeniile lor, cautara sa arendeze pamântul. Nu­marul arendasilor independenti se mari si, proprie­tarii fiind în panica, ei obtineau contracte de aren­da avantajoase. Unii baroni acordau scutiri de aren­da de teama de a-i vedea pe arendasi parasindu-i. Câtiva îsi vândura la preturi modice pamânturile, ai caror proprietari devenira taranii. Multi renuntara la agricultura pentru a se ocupa de cresterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparenta marunta, constituie totusi cauza primordiala si îndepartata a nasterii Imperiului britanic. Caci dezvoltarea comertului cu lâna, nevoia de debuseuri pentru acest comert, ne­cesitatea de a-si pastra stapânirea asupra marilor aveau sa aduca dupa sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politica navala si imperiala.

V. În zadar seniorii si parlamentele încercara, în secolul al XIV-lea, sa lupte prin regulamente si legi împotriva jocului firesc al mecanismului economic. Se vota un statut al lucratorilor. Orice persoana având mai putin de saizeci de ani era obligata sa mearga la munca câmpului în schimbul unui salariu dinainte de 1347 (salariu dinaintea ciumei). Erau scutiti numai acei care îsi câstigau existenta practicând în mod notoriu o meserie calificata, precum si negustorii. Lordul avea drept de întâietate la munca fostilor sai serbi; el putea trimite la închi­soare pe cei care refuzau sa-i cultive domeniul.

Orice senior care accepta sa plateasca un salariu mai mare decât cel dinaintea ciumei era pasibil de amenda. În schimb, produsele alimentare trebuiau sa fie vândute lucratorilor la preturi rezonabile. S-a întâmplat si cu legea asta ce se întâmpla cu toate legile care pretind sa stabilizeze salariile si pretu­rile: aplicarea ei a întâmpinat mari dificultati. Sta­tutul lucratorilor ramase în vigoare pâna la urcarea pe tron a Elisabetei; timp de doua secole toate parlamentele se plânsera ca statutul este încalcat; cu toate aceste plângeri, patronii si lucratorii se în­capatânara sa ocoleasca legea. În registrele castele­lor de pe vremea aceea se vede ca administratorii, dupa ce indicau pretul platit pentru seceris si tre­ierat, stergeau cifra înscrisa si o înlocuiau cu o alta, mai mica. Cel dintâi pret e fara îndoiala cel veritabil; al doilea era destinat sa se puna în con­cordanta cu legea. Un senior spunea unui taran: "Salariul dumitale va fi cel din 1347, pentru ca orice alta întelegere ar putea sa ne aduca neplaceri, dar vei avea dreptul sa trimiti oile la pascut pe pasu­nile domeniului în mod gratuit". Un al doilea acorda altfel de avantaje, si concurenta ducea la ridicarea salariilor. La câtiva ani dupa ciuma se constata ca salariile agricole din toata tara au crescut cu 50% pentru barbati si 100% pentru femei. În 1332 pamântul aduce proprietarului sau 20% din valoarea sa în bani; în 1350 profitul scade la 4 sau 5%.

VI. Ciuma, care a ruinat pe senior, l-a îmbogatit pe micul arendas. Nu numai ca acesta a putut sa cumpere pamânturi sau sa ia în arenda la preturi convenabile, dar, pe când seniorul plateste mâna de lucru mai scump, arendasul, care munceste cu familia, nu sufera din cauza majorarii salariilor. Pe piata, la târguri, îsi poate vinde legumele sau grâul la preturi mai mici decât cele ale domeniului si sa realizeze totusi un beneficiu serios. si zilierul e mai fericit decât înainte; daca un senior riguros pretinde sa-i impuna statutul lucratorilor, el fuge în padure si apoi cauta sa ajunga într-un alt comitat, unde nevoia de muncitori e atât de stringenta încât nu i se prea cer explicatii amanuntite unui om care-si ofera bratele de munca. Astfel, în timp ce pe câmpul de bataie arcasul devine auxiliarul indis­pensabil al cavalerului, apoi învingatorul lui, pe ogoare taranul devine un asociat de care trebuie sa se tina seama. Multi se plângeau de asta: "Lu­mea merge din rau în mai rau - scria Gower în 1375 - când ciobanii si vacarii cer mai mult pentru munca lor decât cerea înainte un administrator. Pe vremea mea muncitorii nu mâncau pâine de grâu. Se hraneau cu fasole sau cu graunte mai ordinare si nu beau decât apa; laptele si brânza erau ade­varate trufandale pentru ei. Atunci lumea era asa cum trebuie sa fie pentru oamenii de teapa asta. Trei lucruri sunt fara mila când le lasi s-o ia razna: inundatia, incendiul si multimea oamenilor de jos. A! vremuri, vremuri! încotro? caci poporul, care n-ar trebui sa se ocupe decât de munca lui, pre­tinde sa fie mai bine hranit decât stapânii..." În toate timpurile au existat asemenea plângeri, si tot atât de zadarnice. Fie spre bucurie, fie spre în­tristare, adevarul e ca sistemul feudal se clatina, subminat din toate partile. Microbul ciumei negre determinase în numai câtiva ani o emancipare pe care în secolul al XII-lea spiritele cele mai îndraz­nete nici n-ar fi putut s-o conceapa

VII. Dar înainte de a se transforma într-o ino­fensiva "gentry" , nobilimea feudala se va încarna înca timp de un secol în niste figuri cumplite. În vreme ce seniorul mijlociu saraceste, prin urmare slabeste, câtiva mari baroni devin niste adevarati mici regi. Se casatoresc între ei si formeaza o casta închisa, legata de familia regala. Regii Angliei îsi iau atunci obiceiul de a asigura fiilor lor niste do­menii foarte întinse, alcatuite prin apanaje si casa­torii. Printul Negru se însoara cu fiica contelui de Kent; un alt fiu al regelui, Lionel, devine conte de Ulster; un altul, Ioan de Gand, se casatoreste cu mostenitoarea familiei Lancaster (prima casa ducala) si poseda zece castele fortificate, printre care celebrul Kenilworth, smuls familiei de Mont­fort. Contele de March are si el vreo zece fortarete; contele de Warwick si contele de Stafford, fiecare câte doua sau trei castele. Lord Percy, conte de Northumberland, poseda câteva marci din partea de nord în numele regelui, dar si în numele lui propriu. Toti acesti mari seniori întretin companii de soldati, care nu mai sunt vasali, ci mercenari si pe care îi închiriaza regelui pentru razboaiele sale cu Franta. În intervalul dintre campanii, soldatoii acestia, care se plictisesc, jefuiesc fermele, fura caii, violeaza femeile, se fac stapâni pe domenii. În zadar parla­mentul da ordin magistratilor sa-i dezarmeze. Ar trebui un sheriff foarte îndraznet care sa ia armele din mâna acestor tâlhari. De altfel slujba de sheriff e în decadere. Sheriff-ul din secolul al XIV-lea nu mai este un mare senior, ci de cele mai multe ori un cavaler, numit împotriva vointei sale si care e foarte nerabdator sa treaca anul ca sa lase altuia aceasta corvoada. Putin câte putin va fi înlocuit cu judeca­torul de pace, functionar aristocratic si bene­vol, magistrat amator care va juca mai târziu, în istoria tarii, un imens si minunat rol. Dar în seco­lul al XIV-lea judecatorul de pace abia apare; sheriff-ul e neputincios; banditii nobili, "mândri copii ai lui Lucifer", fac din casele lor vizuini de hoti si îsi hartuiesc bietii lor vecini.