COMUNITATILE: 1. ORASE SI CORPORATII - ANGLIA

COMUNITĂŢILE: 1. ORAsE sI CORPORAŢII - ANGLIA

I. Pentru a întelege cum, dupa Marea Carta, controlul feudal s-a transformat cu încetul în con­trol parlamentar, trebuie studiata mai întâi naste­rea, în Anglia evului mediu, a unor noi forte - comunitatile. Dreptul feudal proteguieste pe pro­prietarul razboinic si, indirect, pe serbii acestu­ia. Dar o societate care nu mai era tulburata de inva­zii si care putin câte putin se îmbogatea nu putea ramâne razboinica si agricola. Citadinii, negutatorii, studentii, în fine, toti acei care nu intrau în cadrele societatii feudale nu aveau posibilitatea de a trai în siguranta decât daca se gru­pau. Orasenii unui târg, meseriasii unei corporatii, student 232j97c ii unei univer­sitati, calugarii unei manastiri vor forma asadar comunitati, care vor sti sa se faca respectate. S-a vazut mai înainte cum, pe vremea Runnymede-u­lui, orasul Londra obtinuse rangul de mare vasal.

II. În timpul invaziilor saxone cea mai mare parte a micilor cetati romane se ruinasera, dar câteva au supravietuit. Londra, Winchester, York, Wor­cester, de pilda, si-au pastrat în permanenta carac­terul lor de orase. Prin secolul al XIII-lea Lon­dra are circa treizeci de mii de locuitori; celelalte orase sau târguri (exista vreo doua sute) sunt foarte mici. Care este originea lor? Câteva s-au format în jurul unei manastiri, unele sunt locuri de tre­cere, cum ne reamintesc atâtea nume care se ter­mina prin ford (vad) sau bridge (punte); altele sunt noduri de drumuri, porturi; dar aproape toate sunt puncte fortificate. Cuvântul burghez vine de la burg (fortareata) si reaminteste ca orasul a fost multa vreme un loc de refugiu. Avea ziduri de pamânt sau de piatra, un pod mobil, iar pe vremea nor­manzilor, o fortareata regala. Mici proprietari agricoli aveau acolo o casa, pentru timp de razboi sau de primejdie, pe care o închiriau în epocile mai linistite. Strânse între zidurile lor, orasele din evul mediu nu se puteau extinde, astfel încât casele erau mici, strazile înguste. Acoperisurile de paie dadeau loc la nenumarate incendii. Orasele erau murdare. Prima fântâna publica din Londra dateaza din secolul al XIII-lea si apa era rezervata ca bau­tura pentru saraci, caci toti cei carora le dadea mâna beau bere. Murdariile se aruncau în strada si miroseau îngrozitor. Din când în când, o boala con­tagioasa rapunea o parte din populatie. Orice oras ramânea pe jumatate rural. Londra avea gradinile de zarzavat chiar în interiorul zidurilor, iar prima­rul trebuia sa reînnoiasca mereu ordinul de a nu se lasa porcii sa circule pe strazi. Când, în secolul al XIV-lea, re­gele dizolva parlamentul, îi trimite "pe nobili la sporturile lor, iar comu­ne­­le la sece­ris". si într-adevar orasul participa la seceris: activitatea curtilor de justitie si a universitatilor e întrerupta din iulie pâna în oc­tom­brie, în vederea muncii câmpului; de atunci dateaza "vacanta mare" din fiecare an.

III. Pe vremea cuceririi, orice oras depindea de un senior. Impozitele le percepea sheriff-ul. Citadi­nul tinea de curtea domeniului. Putin câte putin, orasenii care se îmbogateau cumparau "libertati" (adica privilegii). Într-o povestire din secolul al XII-lea se vad doi nenorociti condamnati de Curtea manoriala sa-si dispute o proprietate prin lupta. Încep sa se bata dimineata, soarele a ajuns la amiaza, unul din ei, sleit, se lasa împins spre un sant si-i gata sa cada înauntru, când adversarul sau, a carui mila e mai presus decât interesul, îi striga sa fie atent. Atunci locuitorii orasului, plini de compatimire, rascumparara de la senior, în schimbul unei redevente, dreptul de a arbitra ei însisi de aci înainte asemenea conflicte.

IV. Când, în secolul al XIII-lea, orasenii de pe continent nascocesc "comuna", un fel de conjura­tie a locuitorilor unui oras, care fac juramânt sa se apere unii pe altii, cuvântul si ideea trec repede dincolo de Canalul Mânecii. Ele sperie pe seniori. "Comuna, cuvânt nou si dezgustator... O nascocire ca supusii sa nu mai plateasca decât redevente fixe si amenzi statornicite". Când orasul primeste ran­gul de mare vasal, îsi gaseste si el locul în edificiul feudal. Îsi are curtea lui, pe care o prezideaza pri­marul, spânzuratoarea lui; percepe impozitele sale proprii; curând va fi convocat în parlament. Ora­sele (în Franta ca si în Anglia) vor avea blazoane, o deviza, un sigiliu, pentru ca sunt seniori. În evul mediu individul nu joaca un rol în guvernarea tarii decât daca este nobil, dar comunitatile sunt adevarate forte, si ca atare recunoscute de lege. House of Commons nu va fi Camera Comunelor, ci Camera Comunitatilor: comitate, orase, univer­sitati. Anglia nu va trece de la legatura personala si feudala la o legatura patriotica si nationala, ci la o legatura între rege si starile sau comunitatile regatului.

V. Nimic nu seamana mai mult cu un oras din secolul al XII-lea sau al XIII-lea decât bazarele din Fez sau Marrakech. Toti oamenii de aceeasi meserie sunt grupati în acelasi cartier. Exista strada Macelarilor, a Ar­mu­rierilor, a Croitorilor. Scopul ghildei sau al corporatiei este, pe de o parte, de a proteja pe membrii sai împotriva oricarei concu­rente din afa­ra, pe de alta parte de a le impune reguli care sa duca la ocrotirea consu­matorului. Ideile evului mediu cu privire la comert erau contrare acelora ale economistilor nostri liberali. Evul mediu nu admitea ideea concuren­tei; nici aceea a pietei libere. A cumpara cu intentia de a revinde era un delict; a cumpara cu ridicata pentru a vinde cu amanuntul era un alt delict. Daca un membru al ghildei cumpara ceva, orice alt mem­bru pu­tea, daca voia, sa participe la cumparatura la acelasi pret. Nici un strain nu avea dreptul sa se stabileasca într-un oras spre a exercita acolo o me­se­rie. A fi membrul unei ghilde era un pri­vilegiu ereditar. La început, mes­tesugarii saraci putura, slujind ca ucenici timp de sase sau sapte ani, sa devina maistri; dupa aceea corporatiile devenira asociatii închise. Evul mediu nu cunos­tea "legea cererii si a ofertei". Exista parerea ca pen­tru fiecare marfa era un "pret just", care tre­buia sa îngaduie negutatoru­lui sa traiasca bine, fara a-i lasa un beneficiu excesiv.

VI. Fireste ca negustorii nu erau niste sfinti si ca încercau, prin mii de fraude, sa scape de sub controlul corporatiei sau al municipalitatii. Bruta­rii plamadeau pâine care n-avea greutatea regle­mentara sau, când clientii aduceau ei însisi aluatul pentru a-l coace, un baietel pe care-l tineau ascuns sub tejghea rupea câte un pumn din aluat înainte de a fi bagat în cuptor. Erau pedepsiti fiind pusi la stâlpul infamiei cu pâinea frauduloasa legata de gât. Unui negustor care vindea vin prost i se varsa restul lichidului în cap. Sub nasul aceluia care vin­dea carne alterata se ardea întreaga lui marfa ca sa simta ce rau mirosea. Dar interesul stimu­leaza de minune atât ingeniozitatea celor necinstiti cât si activitatea celor ce muncesc. Cu toata asprimea legii, negustorii se îmbogateau. Prin 1248 prosperi­tatea orasului Londra îl indigna pe regele Henric al III-lea, care, neputând strânge destui bani din impozite si trebuind sa-si vânda vesela de argint si bijuteriile, afla ca le cumparasera negustorii capitalei: "stiu ca, daca tezaurele Romei imperiale ar fi de vânzare, orasul acesta le-ar cumpara pe toate. Paiatele astea din Londra, care s-au botezat ei însisi baroni, sunt putrezi de bogati. Cetatea asta e un sac fara fund". În tot timpul evului mediu pu­terea politica a Londrei fu mare. Cetatenii ei înar­mati, cetele de ucenici, gata totdeauna sa participe la o rascoala, aduceau armatelor un sprijin când împotriva suveranului, când în sustinerea lui.

VII. Metodele comerciale din evul mediu fura aspru judecate de ca­tre economistii secolului al XVIII-lea si e sigur ca, asa cum se întâmpla în orice activitate omeneasca, corporatiile au fost si ele pricina unor abu­zuri. Dar sistemul a avut si mari avantaje. Înlaturarea intermediarilor si impo­sibilitatea de a face specula facura viata la tara deosebit de stabila, pâna pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Evul mediu n-a cunoscut urca­rea si sca­derea artificiala a preturilor, de care suferim noi astazi. Daca studiem costul vechilor constructii, ramânem uluiti de ieftinatatea lor. Thorold Rogers a calculat ca turnul de la Merton College, din Ox­ford, a costat o suta patruzeci si doua de livre (cam o mie cinci sute de lire în moneda engleza mo­derna). Astazi ar costa mult mai scump, desi zidarii nu erau prost platiti atunci. De unde vine dife­renta? De la numarul redus de intermediari

Daca o persoana bogata se hotara sa construiasca un castel sau o biserica, închiria o cariera de pia­tra, confectiona schelaria din copacii propriului sau parc, cumpara troliuri, devenea propriul sau antreprenor. Daca un orasan voia o cupa de argint, cumpara metalul, se întelegea cu un argintar asu­pra modelului pe care sa-l cizeleze si, cântarind cupa, dupa ce era gata, cerea înapoi metalul care prisosise. Ghilda proteja în acelasi timp pe cum­parator si pe vânzator împotriva exceselor concu­rentei. Era un organism regulator.

VIII. Strainii nu aveau dreptul sa faca negot cu amanuntul pe cont propriu; trebuiau sa trateze cu negustorii englezi. La Londra, liga oraselor flamande si mai ales Liga hanseatica (Hamburg, Bremen, Lübeck) îsi aveau magazinele lor. Cladirea Ligii hanseatice, Steelyard-ul , era fortificata; comer­ciantii germani celibatari traiau acolo laolalta, supusi acelorasi reguli, întocmai ca templierii sau cavalerii Sfântului Ioan. Ei cumparau de la englezi metale, lâna; aduceau matasuri, bijuterii, mirodenii pe care le primeau din Orient prin Bagdad, Trebi­zonda, Kiev si Novgorod. si negustorii francezi din Amiens si din Corbie întretineau organizatii colec­tive la Londra. Strainii - francezi, germani, geno­vezi, venetieni - erau autorizati totusi sa participe la marile târguri. Organizarea unui târg era un privilegiu acordat de rege oraselor sau abatiilor. Scopul târgurilor era îndoit. Îngaduiau producato­rilor englezi sa gaseasca cumparatori mai numerosi decât pe pietele oraselor si dadeau posibilitate lo­cuitorilor din comitate sa-si procure marfuri pe care nu le gaseau în oraselele lor. Cea mai mare parte a satelor n-au avut pravalii pâna în secolul al XVIII-lea. La târguri, administratorul îsi cum­para peste sarat si vindea lâna domeniului; gasea acolo si catranul de care avea nevoie sa însemne oile.

Pentru marele târg din Stourbridge se înalta un adevarat oras de lemn. Venea lume pâna si din Londra. Zarafii lombarzi asteptau acolo cu cânta­rele lor; negustorii venetieni îsi etalau matasurile si catifelele, articolele de sticla si bijuteriile. Fla­manzii din Bruges aduceau pânzeturi si dantele. Grecii si cretanii expuneau stafide, migdale si câteva rare nuci de cocos, foarte cautate, ale caror coji se montau în argint cizelat. Negustorul din Hamburg sau Lübeck platea în mirodenii impor­tate din Orient baloturile de lâna produse pe dome­niile engleze. Nobilii îsi cumparau cai, mantii îmblanite. Circulau pe acolo slujbasii vistieriei ca sa perceapa drepturile de import. Pentru a le usura sarcina, regele desemna curând un oras unic prin care trebuiau sa treaca toate exporturile regatului. Orasul acesta, denumit the staple, în franceza estaple (de unde tape si numele de Etaples dat orasului) fu mai întâi Bruges, apoi Calais. Astfel comertul mare si chiar industria încep sa se dez­volte în Anglia în evul mediu, dar rolul lor în aceasta tara înca feudala si agricola ramâne des­tul de modest.