CONSOLIDAREA sI DEZVOLTAREA ECONOMIEI ROMÂNEsTI DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918
Dezvoltarea istorica a poporului român a marcat o etapa noua în constructia statala, prin unirea în 1918 la statul român a provinciilor românesti, aflate pâna atunci sub stapânire straina - Transilvania, Banatul, Basarabia si Bucovina. România întregita în hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fata de 137.000 km2 înainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori înainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. România era un stat national unitar, întrucît majoritatea covîrsitoare a locuitorilor erau români, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.
Constituirea statului national unitar român a marcat începutul unei noi etape în evolutia economica a României, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, îndeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la întarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potentialul industrial crescînd mai mult decît dublu. În peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.
A crescut considerabil suprafata arabila a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic - statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile românesti unite s-au încadrat organic în economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatîndu-si astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.
Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)
Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani dupa razboi. Razboiul si ocupatia germana au provocat României imense pagube umane si materiale. Ţara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.
Dupa integrarea teritoriilor românesti unite în statul român au fost înlaturate regulile impuse de fosta stapânire, introducerea si extinderea în noile provincii a regimului institutional legislativ românesc în vederea consolidarii si dezvoltarii economiei nationale în noua sa configuratie.
Integrarea în patrimoniul economic national a resurselor materiale si umane, a capacitatilor tehnice productive ale teritoriilor românesti, foste sub stapânire straina, a marit si diversificat potentialul de productie al noii Românii, a asigurat în multe domenii de activitate economica posibilitati sporite de satisfacere a productiei cu resurse energetice si de materii prime autohtone, precum si o piata nationala mai larga vânzarii produselor.
Prin unirea tuturor teritoriilor românesti nu s-a modificat conformatia economico-sociala a tarii. România a ramas preponderent agrara, agricultura constituind sursa principala a produsului social si ramura în care lucra aproximativ 80% din populatia activa a tarii.
Potentialul industrial a suferit modificari cantitative si calitativ structurale. În România dinainte de unire industria extractiva era reprezentata în principal prin industria petrolului, a sarii si carbunilor, în timp ce în Transilvania si Banat lipsea petrolul, dar existau importante zacaminte de carbuni, minereuri feroase si neferoase si surse de gaz metan. Pe aceste resurse naturale s-au întemeiat aici si ramuri de industrie extractiva, siderurgic& 636d33g #259; sau metalurgica.
Contributia cea mai însemnata a noilor provincii a fost în industria metalurgica, industria lemnului, industria chimica, industria materialelor de constructii etc. Aport mai redus l-au avut ramurile hârtiei, pielariei si industria textila.
Ca o consecinta majora a îmbogatirii structurii industriale prin unificarea statala si prin dezvoltarea ulterioara a fost aceea ca o parte din productia marfa destinata înainte exportului asigura acum consumul productiv si individual intern ; sporea astfel gradul de autonomie a productiei nationale în unele domenii si de independenta a unor ramuri consumatoare.
Zacamintele de minereuri feroase si neferoase împreuna cu sursele de combustibil - petrol, carbuni, gaze naturale - constituiau o posibilitate reala de dezvoltare a unor ramuri noi, moderne, menite sa propulseze procesul de industrializare si progresul economic al tarii.
O importanta dezvoltare în aceasta perioada au cunoscut sistemul transporturilor si comunicatiilor.
Transformari majore a cunoscut si sistemul monetar si cel bancar ; în anul 1921 are loc retragerea din circulatie a monedelor straine, acestea fiind înlocuite cu moneda nationala - leul. B.N.R. îsi extinde prerogativele referitoare la emisiunea si circulatia monetara asupra întregului teritoriu national.
Un alt aspect al procesului de integrare, care a urmat dupa Unirea din 1918 se refera la crearea cadrului legislativ si institutional la dimensiunile tarii, unitar si comun pentru toate întreprinderile economice în scopul functionarii lor conforma mecanismului economiei de piata si intereselor generale ale regimului si statului. În provinciile nou unite la România a fost abrogata legislatia straina si au fost desfiintate institutiile politico-administrative, privitoare la dependenta si subordonarea lor fostelor imperii.
Agricultura se afla într-o situatie deosebit de grea; la sfîrsitul razboiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea asigura nici samînta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare în tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramîna grava, deoarece în 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, în conditiile în care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
O situatie grea si complicata a cunoscut industria. În aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor întreprinderi si uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La începutul anului 1919 nu mai functionau decît circa un sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.
Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cît priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.
Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea însemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.
Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem în vedere ca valoarea productiei anuale a României înainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de razboi au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.
Aceste însemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pîna în 1923.
Noua Constitutie a României din anul 1923, cu principii larg democratice, declara egalitatea în drepturi si garantarea lor tuturor cetatenilor tarii, indiferent de nationalitate. Se extinde treptat în noile provincii legislatia de baza din România antebelica : codul civil, codul comercial, codul silvic, legi financiare, comerciale, vamale, industriale etc.
În urma Unirii din 1918 România dobândeste o pozitie importanta în sud-estul Europei, devenind un stat de marime medie al continentului, cu o populatie de peste 15 milioane de locuitori si un teritoriu de aproximativ 295 mii kmp. Cu un patrimoniu relativ bogat si variat în resurse naturale de baza si o pozitie strategica la Dunare si Marea Neagra, ea conta pe primul loc dupa teritoriu, populatie si potential economic în aceasta parte a Europei.
Reforma agrara din 1921
Hotarîrea de a se efectua o reforma agrara a fost luata înca din iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iasi a înscris în Constitutie principiul exproprierii "pentru o cauza de utilitate nationala" si a decis exproprierea în acest scop a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa în jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 sa fie adoptate "legile definitive" de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în esenta aceleasi.
Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramâna respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha în regiunile de munte si de deal si de 150 ha în cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramîna. Ca urmare a tergiversarii în aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.
Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cît reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha înainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar însemnat de tarani au primit pamînt în dar, în acelasi timp marea proprietate mosiereasca - desi simtitor diminuata - s-a mentinut în continuare.
Dreptul de împroprietarire, conform legii de reforma agrara îl aveau în primul rînd mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamînt mai putin de 5 ha si taranii fara pamînt. Loturile ce se atribuiau taranilor erau de doua categorii: loturi de împroprietarire - stabilite în principiu la 5 ha - si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamînt. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.
Împroprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamîntului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei înmultita cu 20, sau în unele regiuni chiar cu 40.
În general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului în agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa în viata politica si sociala a României. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.
Circulatia monetara
Perioada de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfîrsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special în anii 1920-1921. Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost însotita de cresterea preturilor si deprecierea crescînda a leului în interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern. Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie în cresterea generala a preturilor, atît a celor cu amanuntul, cît si a celor cu ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din întreaga tara crescuse la sfîrsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj între salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la înrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.
O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, în primii doi ani de dupa razboi, în tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis în perioada ocupatiei de "Banca generala", coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avînd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura întîrzia si explicatia nu este greu de gasit. "Aceasta diversitate de monezi - arata un economist burghez - a dat prilejul unor speculatiuni fantastice.", burghezia obtinînd astfel mari cîstiguri prin specularea diferentelor de curs.
La un moment dat însa, acest haos monetar ameninta însasi interesele burgheziei, împiedicînd desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, în cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit în acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii.
Operatiunile de preschimbare au fost facute în 1920-1921. Între timp însa, în România se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. În total s-a platit detinatorilor de lei a "Bancii generale", coroane si ruble, 7.026 milioane lei, întreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua împrumuturi speciale.
Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin întîrzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat - curs superior celui de pe piata - s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel - "o pomana de stat en gros" în folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a "Bancii generale".
Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat în circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia în perioada urmatoare.
Economia între anii 1924-1929
Dupa anul 1924 în economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul întreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va îmbunatati înzestrarea tehnica a întreprinderilor, iar productia va creste însemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avîntul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea întregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avîntul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Între acestea mentionam îndeosebi cererea mereu în crestere pe piata mondiala de produse românesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pîna în 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai însemnata a economiei si îndeosebi a industriei a fost însotita de întarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea în aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, "prin noi însine". Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfîrsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea în Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca "zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sînt proprietatea statului" si "ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cîstigate". Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. În acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii în lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau în virtutea "drepturilor cîstigate" de bogatiile miniere, creîndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.
Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avîntului economic dupa 1924 pot fi grupate, în general, în trei categorii:
* legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;
* tarife vamale comerciale protectioniste;
* politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.
Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea câtorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, în primul rînd societatilor anonime miniere române, adica acelora în care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni români; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni români. În afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca în timp de 10 ani sa îndeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite în industria extractiva a României, cautînd sa determine statul român sa nu înfaptuiasca "nationalizarea" subsolului si a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni români la 50,1%).
Aceluiasi scop de întarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul întreprinderilor statului adoptata în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale din întreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala româna, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni români.
Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni români.
Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar în mod deosebit întarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara îndoiala însa ca burghezia autohtona îsi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.
Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind în felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina în economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care România întretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se facea în lei-hîrtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rîndul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurînd protectia articolelor textile, de tabacarie, hîrtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era însa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioada de puternica inflatie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat înca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pîna la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui "tariful Manoilescu". Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament României si general - taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal - pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si în cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie urmau sa fie înmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.
Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import fata de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului în 1922. Totusi gradul de protectie al industriei românesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care România avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pîna atunci a marfurilor straine, creînd avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.
În conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul 1923 a fost înfiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite si înlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita în impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucratoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.
Dezvoltarea agriculturii
Sectorul dominant al economiei punea si în acesti ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata înfaptuita în anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea înca 19,5% din întreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramînerea în continuare a ramasitelor semifeudale. În acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura înstarita a acesteia detinea în 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamînt între 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamîntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamînt se ridica la aproape 700.000.
Lipsa sau insuficienta pamîntului pentru cultura obliga însa un numar însemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.
În ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata însamîntata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa între 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fîneturilor cultivate si plantelor industriale. În cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele însamîntate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri însemnate se constata si în privinta suprafetelor însamîntate cu plante alimentare si plante industriale.
Daca suprafetele însamîntate cunosc cresteri constante, productia nu a înregistrat aceeasi evolutie, înregistrîndu-se variatii mari de la un an la altul (în crestere pîna în 1926 apoi în scadere si din nou în crestere din 1929). Datorita slabei înzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea într-o accentuata dependenta de factorii naturali.
Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. În timp ce România obtinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se întîlneau si în privinta altor culturi.
Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.
La sfîrsitul perioadei agricultura României, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie - manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole - criza care se va prelungi pîna la al doilea razboi mondial.
CONSECINŢELE CRIZEI ECONOMICE DIN ANII 1929-1933 ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNIEI
La finele primului razboi mondial se parea ca economia mondiala si-a revenit si a intrat într-o perioada de crestere; dar avântul s-a sfârsit printr-o noua criza economica, în 1929.
Începutul anilor '20 a marcat ascensiunea SUA ca putere economica la nivel mondial. SUA au fost mai putin afectate de razboiul purtat în special în Europa. Astfel devenit creditoarele marilor puteri din Europa, în special Marea Britanie si Franta. Astfel, în câtiva ani, SUA dominau din punct de vedere economic lumea.
Dar, boom-ul economic al SUA nu a durat foarte mult. Cresterea productiei era mai mare decât cresterea cererii, specula devenise un mod rapid de îmbogatire, se cumparau actiuni pe credit, care erau revândute la o valoare mai mare unor cumparatori doritori doar sa le revânda mai departe pentru profit. Totul a devenit un fel de joc piramidal, iar unii detinatori de actiuni au înteles asta si au inceput sa vânda. Vânzarea unor stocuri mari de actiuni a atras dupa sine scaderea preturilor si panica, fapt care a avut ca rezultat amplificarea vânzarilor. Este un cerc vicios care va atinge momentul culminant la 24 octombrie 1924, o data cu caderea Bursei de pe Wall Street, New York. Multe întreprinderi au dat faliment si multi oameni au pierdut sume mari de bani (peste 6% din americani detineau actiuni). Aceasta a dus la scaderea puterii de cumparare si la criza de supraproductie.
In conditiile în care economiile diverselor state erau interconectate, iar SUA erau principalul creditor, criza s-a extins rapid în restul lumii. În curând, ea va afecta si statele europene, dependente de capitalul american, care incepe sa fie retras.
România facînd parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca si în celelalte tari capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi.
Dintre factorii interni care au dus la agravarea crizei, poate fi mentionat, în primul rând, predominarea în economia României a unei agriculturi ramase în urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si în care se mentineau înca ramasite feudale. Singur acest lucru era de natura sa agraveze criza, în conditiile decalajului dintre preturile produselor industriale si cele agrare în favoarea primelor.
Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la agravarea crizei economice în România, l-a constituit nivelul scazut de trai al populatiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor si al cîstigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne în perioada crizei.
Între factorii care au agravat criza din România a fost si scaderea catastrofala a preturilor produselor românesti ce se exportau, în timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-au mentinut la un nivel relativ ridicat. Înrautatirea conditiilor comertului exterior al României s-a resimtit, ca urmare a structurii sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).
Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain în economia tarii, îndeosebi în industria extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat - sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca si a împrumuturilor externe din primii doi ani ai crizei - a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în tara noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adâncit.
Manifestarea crizei în industrie si agricultura
Înca de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei tarii au aparut fenomene de criza de supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborît, în timp ce în depozite cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.
Începînd de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenta, cuprinzând rând pe rînd toate ramurile industriei tarii. Ca urmare, atît indicele general cantitativ al productiei industriale, cît si cel valoric au înregistrat scaderi importante. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare ca si la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).
Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decît reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii însemnate a preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut în aceeasi perioada cu aproximativ 40%. Examinarea evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata scaderi deosebit de mari la principale produse.
Odata cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrara s-a adîncit enorm. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (desi cantitativ productia a fost mai mare decît în 1929). Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia cerealiera, de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice în aceasta ramura.
Ramînerea în urma din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile mari ale gospodariilor taranesti provocate de dobânzi mari, de renta funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale, impozitele mari etc. împovarau cu mult costurile produselor agricole din România.
În acelasi timp, ca urmare a obligatiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de devize necesar platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute.
Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o scadere a pretului pamîntului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decît a preturilor marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat în raport cu cel al produselor agricole - al preturilor pamîntului si al arenzilor - arata tendinta mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii românesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole, în anii 1929-1933, procesul suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi si livezi a scazut.
O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau întretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz. Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai la culturile de cîmp, dar si într-o asemenea ramura intensiva cum este viticultura.
În conditiile crizei agrare, oferta de brate de munca în agricultura a crescînd, salariile muncitorilor scazînd, mosierii si chiaburii gaseau mai convenabila folosirea muncii manuale decît utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole în 1933. Efectivul de animale a scazut în anii 1929-1933 la taurine, ovine si porcine.
Desi agricultura României avea mare nevoie de îngrasaminte azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si mai ales culturii de porumb, productia si consumul de îngrasaminte azotoase era extrem de reduse. În anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat - adica abia 1 kg îngrasaminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar si folosirea gunoiului de grajd ca îngrasamînt era redusa, lucru scos în relief de o ancheta speciala efectuata în anul 1927.
Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare si metodele folosite în cultivarea pamîntului. Nu se mai practica dezmirisitul îndata dupa secerat, lasîndu-se miristile pentru pasunat pîna toamna tîrziu - ceea ce dauna lucrarii pamîntului - se practica o singura aratura în loc de doua, aratura este superficiala, se practica semanatul prin împrastiere si nu cu semanatoarea etc.
Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii României în anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele culturi a fost scazuta. Astfel, în ceea ce priveste productia medie anuala de grîu în anii 1925-1929 România se afla înaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 sa fie în urma Spaniei, Portugaliei. Daca în anii 1925-1929 România ocupa locul al XI-lea în cadrul tarilor europene în ceea ce priveste productia medie de porumb la ha în perioada 1930-1934 - ea a ajuns pe locul al XIII-lea depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii românesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole. O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau întretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz. Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare si metodele folosite în cultivarea pamîntului.
Manifestarea crizei în domeniul financiar-bancar
Criza în domeniul creditului a fost agravata de legaturile strînse între unele banci mari din tara noastra si unele banci din strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din România etc. Datorita insolventei multor debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.
Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont, urmarind lichidarea plasamentelor si mentinînd un acont ridicat de 9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobînzilor.
Cu deosebire în acest sector iese în evidenta politica dusa de banci - atît cele cu capital strain cît si cele cu capital românesc - de a arunca pe spatele oamenilor muncii greutatile provocate de criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri cât si indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.
Un exemplu graitor în acest sens este cel al "Bancii Marmorosch Blank". Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt în stare de faliment înca din 1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante în cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31 decembrie 1930 si 26 octombrie 1931, data la care "Banca Marmorosch Blank" a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul ei la Banca Nationala a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în suma de peste 1 miliard) erau "Portofoliu putred", cambii semnate de "Banca industriala, creatie a Bancii Marmorosch Blank" si care nu aveau acoperite. La rîndul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În afara de acestea "BMB" a mai primit din partea BNR, în aceeasi perioada, un împrumut de 750 milioane lei, ca sa aiba de unde restitui aceasta suma, "BMB" a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului si Ţigarilor (monopol al statului). Întrucît aceasta concesiune facuta de stat societatii "Discom" (creatie a BMB) aducea beneficii mari "Discom" a preluat datoria de 750 milioane lei de la BNR pentru a plati în 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor. Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de la alte banci ca: "Banca Franco-Româna", "Banca sindicatelor agricole Ialomita", "Banca de scont din Bucuresti", "Banca generala a Ţarii Românesti", "Banca Agricola", "Banca Victoria" din Arad etc.
Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar în perioada crizei este scoasa în relief si de retragerea masiva, fuga din tara a unor însemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravînd situatia balantei de plati a României. În acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata de criza pentru a realiza noi cointeresari în domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin "Dresdner Bank") a înfiintat în octombrie 1929 "Societatea bancara Româna" cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.
Concentrarea si centralizarea capitalului în banci au facut progrese însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% în 1933 fata de 1928, capitalul a ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata în strainatate si controlul devizelor.
Reducerea a jumatate din volumul creditelor bancare a diminuat resursele financiare ale activitatilor din industrie, comert etc., adâncind în aceste sectoare criza economica; s-au produs, de asemenea, sute de falimente, disparând circa ¼ din numarul bancilor, iar bancile ramase reducându-si cu o treime capacitatea de lucru.
Criza bancara din 1929-1934 a constituit cea mai grea lovitura din istoria creditului românesc, slabind întregul sistem bancar. Statul si B.N.R. au facut eforturi de zeci de miliarde pentru salvarea sistemului de credit, ceea ce a contribuit la restabilirea lui partiala pâna în 1938.
Tot în aceasta perioada are loc si stabilizarea leului, care s-a realizat la începutul anului 1929. Reforma monetara din acest an a însemnat devalorizarea oficiala a leului fata de leul aur dinainte de razboi. In acest scop statul român a contractat un mare împrumut în piata bancara externa cu conditii grele pentru economia nationala. Aceasta stabilizare a reprezentat o reducere a valorii etalonului leului de 32,26 ori în comparatie cu valoarea din anul 1913. Prin diminuarea oficiala a valorii sale, moneda româneasca, una din cele mai puternice din Europa înainte de razboi devine una din cele mai slabe de pe continent în perioada interbelica.
|
