CONSOLIDAREA sI DEZVOLTAREA ECONOMIEI ROMĀNEsTI DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918
Dezvoltarea istorica a poporului romān a marcat o etapa noua īn constructia statala, prin unirea īn 1918 la statul romān a provinciilor romānesti, aflate pāna atunci sub stapānire straina - Transilvania, Banatul, Basarabia si Bucovina. Romānia īntregita īn hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fata de 137.000 km2 īnainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori īnainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. Romānia era un stat national unitar, īntrucīt majoritatea covīrsitoare a locuitorilor erau romāni, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.
Constituirea statului national unitar romān a marcat īnceputul unei noi etape īn evolutia economica a Romāniei, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, īndeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la īntarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei īn ansamblul economiei, potentialul industrial crescīnd mai mult decīt dublu. Īn peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate īnainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese īnregistrīndu-se īn industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.
A crescut considerabil suprafata arabila a Romāniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic - statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile romānesti unite s-au īncadrat organic īn economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatīndu-si astfel rolul ei istoric īn cuprinsul neamului romānesc.
Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)
Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite īn procesul de refacere a economiei īn primii ani dupa razboi. Razboiul si ocupatia germana au provocat Romāniei imense pagube umane si materiale. Ţara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor īndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.
Dupa integrarea teritoriilor romānesti unite īn statul romān au fost īnlaturate regulile impuse de fosta stapānire, introducerea si extinderea īn noile provincii a regimului institutional legislativ romānesc īn vederea consolidarii si dezvoltarii economiei nationale īn noua sa configuratie.
Integrarea īn patrimoniul economic national a resurselor materiale si umane, a capacitatilor tehnice productive ale teritoriilor romānesti, foste sub stapānire straina, a marit si diversificat potentialul de productie al noii Romānii, a asigurat īn multe domenii de activitate economica posibilitati sporite de satisfacere a productiei cu resurse energetice si de materii prime autohtone, precum si o piata nationala mai larga vānzarii produselor.
Prin unirea tuturor teritoriilor romānesti nu s-a modificat conformatia economico-sociala a tarii. Romānia a ramas preponderent agrara, agricultura constituind sursa principala a produsului social si ramura īn care lucra aproximativ 80% din populatia activa a tarii.
Potentialul industrial a suferit modificari cantitative si calitativ structurale. Īn Romānia dinainte de unire industria extractiva era reprezentata īn principal prin industria petrolului, a sarii si carbunilor, īn timp ce īn Transilvania si Banat lipsea petrolul, dar existau importante zacaminte de carbuni, minereuri feroase si neferoase si surse de gaz metan. Pe aceste resurse naturale s-au īntemeiat aici si ramuri de industrie extractiva, siderurgic& 636d33g #259; sau metalurgica.
Contributia cea mai īnsemnata a noilor provincii a fost īn industria metalurgica, industria lemnului, industria chimica, industria materialelor de constructii etc. Aport mai redus l-au avut ramurile hārtiei, pielariei si industria textila.
Ca o consecinta majora a īmbogatirii structurii industriale prin unificarea statala si prin dezvoltarea ulterioara a fost aceea ca o parte din productia marfa destinata īnainte exportului asigura acum consumul productiv si individual intern ; sporea astfel gradul de autonomie a productiei nationale īn unele domenii si de independenta a unor ramuri consumatoare.
Zacamintele de minereuri feroase si neferoase īmpreuna cu sursele de combustibil - petrol, carbuni, gaze naturale - constituiau o posibilitate reala de dezvoltare a unor ramuri noi, moderne, menite sa propulseze procesul de industrializare si progresul economic al tarii.
O importanta dezvoltare īn aceasta perioada au cunoscut sistemul transporturilor si comunicatiilor.
Transformari majore a cunoscut si sistemul monetar si cel bancar ; īn anul 1921 are loc retragerea din circulatie a monedelor straine, acestea fiind īnlocuite cu moneda nationala - leul. B.N.R. īsi extinde prerogativele referitoare la emisiunea si circulatia monetara asupra īntregului teritoriu national.
Un alt aspect al procesului de integrare, care a urmat dupa Unirea din 1918 se refera la crearea cadrului legislativ si institutional la dimensiunile tarii, unitar si comun pentru toate īntreprinderile economice īn scopul functionarii lor conforma mecanismului economiei de piata si intereselor generale ale regimului si statului. Īn provinciile nou unite la Romānia a fost abrogata legislatia straina si au fost desfiintate institutiile politico-administrative, privitoare la dependenta si subordonarea lor fostelor imperii.
Agricultura se afla īntr-o situatie deosebit de grea; la sfīrsitul razboiului era epuizat īntregul stoc de cereale, īncīt nu se mai putea asigura nici samīnta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare īn tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost īn 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramīna grava, deoarece īn 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, īn conditiile īn care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
O situatie grea si complicata a cunoscut industria. Īn aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor īntreprinderi si uzine, dispersarea altor īntreprinderi īn Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La īnceputul anului 1919 nu mai functionau decīt circa un sfert din īntreprinderi īncurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.
Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cīt priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.
Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rīndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea īnsemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.
Pierderile materiale, recunoscute īn mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem īn vedere ca valoarea productiei anuale a Romāniei īnainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, īn numai doi ani de razboi au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.
Aceste īnsemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pīna īn 1923.
Noua Constitutie a Romāniei din anul 1923, cu principii larg democratice, declara egalitatea īn drepturi si garantarea lor tuturor cetatenilor tarii, indiferent de nationalitate. Se extinde treptat īn noile provincii legislatia de baza din Romānia antebelica : codul civil, codul comercial, codul silvic, legi financiare, comerciale, vamale, industriale etc.
Īn urma Unirii din 1918 Romānia dobāndeste o pozitie importanta īn sud-estul Europei, devenind un stat de marime medie al continentului, cu o populatie de peste 15 milioane de locuitori si un teritoriu de aproximativ 295 mii kmp. Cu un patrimoniu relativ bogat si variat īn resurse naturale de baza si o pozitie strategica la Dunare si Marea Neagra, ea conta pe primul loc dupa teritoriu, populatie si potential economic īn aceasta parte a Europei.
Reforma agrara din 1921
Hotarīrea de a se efectua o reforma agrara a fost luata īnca din iulie 1917, cīnd Parlamentul de la Iasi a īnscris īn Constitutie principiul exproprierii "pentru o cauza de utilitate nationala" si a decis exproprierea īn acest scop a 2.000.000 ha īn Vechiul Regat. Īn urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete īn aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa īn jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia īn vara anului 1921 sa fie adoptate "legile definitive" de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au īncheiat aceste legi au fost īn esenta aceleasi.
Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramāna respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha īn regiunile de munte si de deal si de 150 ha īn cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramīna. Ca urmare a tergiversarii īn aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.
Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cīt reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha īnainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar īnsemnat de tarani au primit pamīnt īn dar, īn acelasi timp marea proprietate mosiereasca - desi simtitor diminuata - s-a mentinut īn continuare.
Dreptul de īmproprietarire, conform legii de reforma agrara īl aveau īn primul rīnd mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamīnt mai putin de 5 ha si taranii fara pamīnt. Loturile ce se atribuiau taranilor erau de doua categorii: loturi de īmproprietarire - stabilite īn principiu la 5 ha - si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamīnt. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.
Īmproprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamīntului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei īnmultita cu 20, sau īn unele regiuni chiar cu 40.
Īn general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un īnsemnat pas īnainte īn procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului īn agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa īn viata politica si sociala a Romāniei. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.
Circulatia monetara
Perioada de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfīrsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hīrtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, īn special īn anii 1920-1921. Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost īnsotita de cresterea preturilor si deprecierea crescīnda a leului īn interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern. Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie īn cresterea generala a preturilor, atīt a celor cu amanuntul, cīt si a celor cu ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din īntreaga tara crescuse la sfīrsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj īntre salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la īnrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.
O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, īn primii doi ani de dupa razboi, īn tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis īn perioada ocupatiei de "Banca generala", coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avīnd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura īntīrzia si explicatia nu este greu de gasit. "Aceasta diversitate de monezi - arata un economist burghez - a dat prilejul unor speculatiuni fantastice.", burghezia obtinīnd astfel mari cīstiguri prin specularea diferentelor de curs.
La un moment dat īnsa, acest haos monetar ameninta īnsasi interesele burgheziei, īmpiedicīnd desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, īn cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit īn acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii.
Operatiunile de preschimbare au fost facute īn 1920-1921. Īntre timp īnsa, īn Romānia se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie īn tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. Īn total s-a platit detinatorilor de lei a "Bancii generale", coroane si ruble, 7.026 milioane lei, īntreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua īmprumuturi speciale.
Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin īntīrzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat - curs superior celui de pe piata - s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel - "o pomana de stat en gros" īn folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a "Bancii generale".
Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat īn circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia īn perioada urmatoare.
Economia īntre anii 1924-1929
Dupa anul 1924 īn economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul īntreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va īmbunatati īnzestrarea tehnica a īntreprinderilor, iar productia va creste īnsemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avīntul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea īntregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avīntul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Īntre acestea mentionam īndeosebi cererea mereu īn crestere pe piata mondiala de produse romānesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pīna īn 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai īnsemnata a economiei si īndeosebi a industriei a fost īnsotita de īntarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea īn aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, "prin noi īnsine". Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfīrsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cīnd guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea īn Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca "zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sīnt proprietatea statului" si "ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cīstigate". Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. Īn acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii īn lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau īn virtutea "drepturilor cīstigate" de bogatiile miniere, creīndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.
Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avīntului economic dupa 1924 pot fi grupate, īn general, īn trei categorii:
* legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;
* tarife vamale comerciale protectioniste;
* politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.
Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea cātorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. Īn baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, īn primul rīnd societatilor anonime miniere romāne, adica acelora īn care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romāni; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romāni. Īn afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca īn timp de 10 ani sa īndeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite īn industria extractiva a Romāniei, cautīnd sa determine statul romān sa nu īnfaptuiasca "nationalizarea" subsolului si a īntreprinderilor miniere (īn anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romāni la 50,1%).
Aceluiasi scop de īntarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul īntreprinderilor statului adoptata īn 1924, prin care se introduceau īn īntreprinderile statului principiile comerciale din īntreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor īntreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala romāna, Serviciul maritim romān, C.A.M. sau īntreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). Īn conducerea unor asemenea īntreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni romāni.
Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea īntreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romāni.
Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar īn mod deosebit īntarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara īndoiala īnsa ca burghezia autohtona īsi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.
Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind īn felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina īn economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romānia īntretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau īn lei-aur, iar īncasarea lor se facea īn lei-hīrtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hīrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba īn functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rīndul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decīt cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurīnd protectia articolelor textile, de tabacarie, hīrtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era īnsa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atīt mai mult cu cīt s-a aplicat īntr-o perioada de puternica inflatie. De aceea, īn anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat īnca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pīna la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale īn aur de la 30, cīt a fost stabilit īn 1924, la 40. Īn anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui "tariful Manoilescu". Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romāniei si general - taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal - pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si īn cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe īn aur, care pentru transformarea īn lei-hīrtie urmau sa fie īnmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.
Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentīnd īn anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea īntregului import fata de numai 4,1% cīt reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului īn 1922. Totusi gradul de protectie al industriei romānesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care Romānia avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pīna atunci a marfurilor straine, creīnd avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.
Īn conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite īn volum mult mai mare decīt īn anii anteriori. Īn acest sens, īn anul 1923 a fost īnfiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era īncurajarea industriei mari prin acordarea de credite si īnlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita īn impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei īn creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul īntreprinderilor marii industrii prelucratoare īn anul 1924 la 12% īn anul 1928, īntreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. Īn 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.
Dezvoltarea agriculturii
Sectorul dominant al economiei punea si īn acesti ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata īnfaptuita īn anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea īnca 19,5% din īntreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramīnerea īn continuare a ramasitelor semifeudale. Īn acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura īnstarita a acesteia detinea īn 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamīnt īntre 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamīntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamīnt se ridica la aproape 700.000.
Lipsa sau insuficienta pamīntului pentru cultura obliga īnsa un numar īnsemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.
Īn ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata īnsamīntata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa īntre 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fīneturilor cultivate si plantelor industriale. Īn cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele īnsamīntate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri īnsemnate se constata si īn privinta suprafetelor īnsamīntate cu plante alimentare si plante industriale.
Daca suprafetele īnsamīntate cunosc cresteri constante, productia nu a īnregistrat aceeasi evolutie, īnregistrīndu-se variatii mari de la un an la altul (īn crestere pīna īn 1926 apoi īn scadere si din nou īn crestere din 1929). Datorita slabei īnzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea īntr-o accentuata dependenta de factorii naturali.
Caracterul īnapoiat al agriculturii iese mai clar īn evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. Īn timp ce Romānia obtinea īn 1925 circa 860 kg grīu la ha, īn Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cīte 1.260 kg, iar īn Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se īntīlneau si īn privinta altor culturi.
Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.
La sfīrsitul perioadei agricultura Romāniei, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie - manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole - criza care se va prelungi pīna la al doilea razboi mondial.
CONSECINŢELE CRIZEI ECONOMICE DIN ANII 1929-1933 ASUPRA ECONOMIEI ROMĀNIEI
La finele primului razboi mondial se parea ca economia mondiala si-a revenit si a intrat īntr-o perioada de crestere; dar avāntul s-a sfārsit printr-o noua criza economica, īn 1929.
Īnceputul anilor '20 a marcat ascensiunea SUA ca putere economica la nivel mondial. SUA au fost mai putin afectate de razboiul purtat īn special īn Europa. Astfel devenit creditoarele marilor puteri din Europa, īn special Marea Britanie si Franta. Astfel, īn cātiva ani, SUA dominau din punct de vedere economic lumea.
Dar, boom-ul economic al SUA nu a durat foarte mult. Cresterea productiei era mai mare decāt cresterea cererii, specula devenise un mod rapid de īmbogatire, se cumparau actiuni pe credit, care erau revāndute la o valoare mai mare unor cumparatori doritori doar sa le revānda mai departe pentru profit. Totul a devenit un fel de joc piramidal, iar unii detinatori de actiuni au īnteles asta si au inceput sa vānda. Vānzarea unor stocuri mari de actiuni a atras dupa sine scaderea preturilor si panica, fapt care a avut ca rezultat amplificarea vānzarilor. Este un cerc vicios care va atinge momentul culminant la 24 octombrie 1924, o data cu caderea Bursei de pe Wall Street, New York. Multe īntreprinderi au dat faliment si multi oameni au pierdut sume mari de bani (peste 6% din americani detineau actiuni). Aceasta a dus la scaderea puterii de cumparare si la criza de supraproductie.
In conditiile īn care economiile diverselor state erau interconectate, iar SUA erau principalul creditor, criza s-a extins rapid īn restul lumii. Īn curānd, ea va afecta si statele europene, dependente de capitalul american, care incepe sa fie retras.
Romānia facīnd parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca si īn celelalte tari capitaliste, īn Romānia criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 īn industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi.
Dintre factorii interni care au dus la agravarea crizei, poate fi mentionat, īn primul rānd, predominarea īn economia Romāniei a unei agriculturi ramase īn urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si īn care se mentineau īnca ramasite feudale. Singur acest lucru era de natura sa agraveze criza, īn conditiile decalajului dintre preturile produselor industriale si cele agrare īn favoarea primelor.
Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la agravarea crizei economice īn Romānia, l-a constituit nivelul scazut de trai al populatiei, nivelul coborīt al salariilor muncitorilor si al cīstigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat īn reducerea considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne īn perioada crizei.
Īntre factorii care au agravat criza din Romānia a fost si scaderea catastrofala a preturilor produselor romānesti ce se exportau, īn timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-au mentinut la un nivel relativ ridicat. Īnrautatirea conditiilor comertului exterior al Romāniei s-a resimtit, ca urmare a structurii sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).
Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain īn economia tarii, īndeosebi īn industria extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat - sporite ca urmare a īmprumutului de stabilizare din 1929 ca si a īmprumuturilor externe din primii doi ani ai crizei - a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei īn tara noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adāncit.
Manifestarea crizei īn industrie si agricultura
Īnca de la īnceputul anului 1929 īn unele ramuri ale industriei tarii au aparut fenomene de criza de supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborīt, īn timp ce īn depozite cresteau stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.
Īncepīnd de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenta, cuprinzānd rānd pe rīnd toate ramurile industriei tarii. Ca urmare, atīt indicele general cantitativ al productiei industriale, cīt si cel valoric au īnregistrat scaderi importante. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare ca si la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).
Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decīt reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii īnsemnate a preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut īn aceeasi perioada cu aproximativ 40%. Examinarea evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata scaderi deosebit de mari la principale produse.
Odata cu izbucnirea crizei din industrie īn 1929, criza agrara s-a adīncit enorm. De la 109 miliarde de lei īn anul 1929 valoarea productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde lei īn 1933 (desi cantitativ productia a fost mai mare decīt īn 1929). Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia cerealiera, de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii Romāniei, predominant cerealiera, a agravat consecintele crizei agrare, mai puternice īn aceasta ramura.
Ramīnerea īn urma din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile mari ale gospodariilor taranesti provocate de dobānzi mari, de renta funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale, impozitele mari etc. īmpovarau cu mult costurile produselor agricole din Romānia.
Īn acelasi timp, ca urmare a obligatiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de devize necesar platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de cereale īn anii 1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute.
Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a determinat o scadere a pretului pamīntului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decīt a preturilor marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ ridicat īn raport cu cel al produselor agricole - al preturilor pamīntului si al arenzilor - arata tendinta mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii romānesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole, īn anii 1929-1933, procesul suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi si livezi a scazut.
O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite īn gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau īntretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz. Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai la culturile de cīmp, dar si īntr-o asemenea ramura intensiva cum este viticultura.
Īn conditiile crizei agrare, oferta de brate de munca īn agricultura a crescīnd, salariile muncitorilor scazīnd, mosierii si chiaburii gaseau mai convenabila folosirea muncii manuale decīt utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini agricole īn 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole īn 1933. Efectivul de animale a scazut īn anii 1929-1933 la taurine, ovine si porcine.
Desi agricultura Romāniei avea mare nevoie de īngrasaminte azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si mai ales culturii de porumb, productia si consumul de īngrasaminte azotoase era extrem de reduse. Īn anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat - adica abia 1 kg īngrasaminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar si folosirea gunoiului de grajd ca īngrasamīnt era redusa, lucru scos īn relief de o ancheta speciala efectuata īn anul 1927.
Regrese īnsemnate au īnregistrat īn anii agrare si metodele folosite īn cultivarea pamīntului. Nu se mai practica dezmirisitul īndata dupa secerat, lasīndu-se miristile pentru pasunat pīna toamna tīrziu - ceea ce dauna lucrarii pamīntului - se practica o singura aratura īn loc de doua, aratura este superficiala, se practica semanatul prin īmprastiere si nu cu semanatoarea etc.
Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii Romāniei īn anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele culturi a fost scazuta. Astfel, īn ceea ce priveste productia medie anuala de grīu īn anii 1925-1929 Romānia se afla īnaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca īn anii 1930-1934 sa fie īn urma Spaniei, Portugaliei. Daca īn anii 1925-1929 Romānia ocupa locul al XI-lea īn cadrul tarilor europene īn ceea ce priveste productia medie de porumb la ha īn perioada 1930-1934 - ea a ajuns pe locul al XIII-lea depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii romānesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole. O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite īn gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau īntretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz. Regrese īnsemnate au īnregistrat īn anii agrare si metodele folosite īn cultivarea pamīntului.
Manifestarea crizei īn domeniul financiar-bancar
Criza īn domeniul creditului a fost agravata de legaturile strīnse īntre unele banci mari din tara noastra si unele banci din strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din Romānia etc. Datorita insolventei multor debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri excesive de restrīngere a creditului, inaugurīnd o politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.
Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont, urmarind lichidarea plasamentelor si mentinīnd un acont ridicat de 9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobīnzilor.
Cu deosebire īn acest sector iese īn evidenta politica dusa de banci - atīt cele cu capital strain cīt si cele cu capital romānesc - de a arunca pe spatele oamenilor muncii greutatile provocate de criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri cāt si indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.
Un exemplu graitor īn acest sens este cel al "Bancii Marmorosch Blank". Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt īn stare de faliment īnca din 1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante īn cea mai mare parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, īntre 31 decembrie 1930 si 26 octombrie 1931, data la care "Banca Marmorosch Blank" a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul ei la Banca Nationala a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (īn suma de peste 1 miliard) erau "Portofoliu putred", cambii semnate de "Banca industriala, creatie a Bancii Marmorosch Blank" si care nu aveau acoperite. La rīndul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului romān. Īn afara de acestea "BMB" a mai primit din partea BNR, īn aceeasi perioada, un īmprumut de 750 milioane lei, ca sa aiba de unde restitui aceasta suma, "BMB" a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului si Ţigarilor (monopol al statului). Īntrucīt aceasta concesiune facuta de stat societatii "Discom" (creatie a BMB) aducea beneficii mari "Discom" a preluat datoria de 750 milioane lei de la BNR pentru a plati īn 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei īn dauna statului, respectiv a contribuabililor. Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate īn suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi trecute statului si de la alte banci ca: "Banca Franco-Romāna", "Banca sindicatelor agricole Ialomita", "Banca de scont din Bucuresti", "Banca generala a Ţarii Romānesti", "Banca Agricola", "Banca Victoria" din Arad etc.
Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar īn perioada crizei este scoasa īn relief si de retragerea masiva, fuga din tara a unor īnsemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravīnd situatia balantei de plati a Romāniei. Īn acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata de criza pentru a realiza noi cointeresari īn domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin "Dresdner Bank") a īnfiintat īn octombrie 1929 "Societatea bancara Romāna" cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.
Concentrarea si centralizarea capitalului īn banci au facut progrese īnsemnate īn anii crizei economice din 18929-1933. Īn timp ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% īn 1933 fata de 1928, capitalul a ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata īn strainatate si controlul devizelor.
Reducerea a jumatate din volumul creditelor bancare a diminuat resursele financiare ale activitatilor din industrie, comert etc., adāncind īn aceste sectoare criza economica; s-au produs, de asemenea, sute de falimente, disparānd circa ¼ din numarul bancilor, iar bancile ramase reducāndu-si cu o treime capacitatea de lucru.
Criza bancara din 1929-1934 a constituit cea mai grea lovitura din istoria creditului romānesc, slabind īntregul sistem bancar. Statul si B.N.R. au facut eforturi de zeci de miliarde pentru salvarea sistemului de credit, ceea ce a contribuit la restabilirea lui partiala pāna īn 1938.
Tot īn aceasta perioada are loc si stabilizarea leului, care s-a realizat la īnceputul anului 1929. Reforma monetara din acest an a īnsemnat devalorizarea oficiala a leului fata de leul aur dinainte de razboi. In acest scop statul romān a contractat un mare īmprumut īn piata bancara externa cu conditii grele pentru economia nationala. Aceasta stabilizare a reprezentat o reducere a valorii etalonului leului de 32,26 ori īn comparatie cu valoarea din anul 1913. Prin diminuarea oficiala a valorii sale, moneda romāneasca, una din cele mai puternice din Europa īnainte de razboi devine una din cele mai slabe de pe continent īn perioada interbelica.
|
