CREPUSCULUL ZEILOR
235. Erezii si ortodoxie
Prima teologie sistematica este consecinta crizelor care, în decursul secolului al II-lea, au zguduit în mod periculos Biserica cea Mare. Criticând "ereziile" sectelor gnostice - în primul rând dualismul anticosmic si respingerea întruparii, a mortii si învierii lui lisus Hristos - Parintii au elaborat treptat doctrina ortodoxa, în esenta, ortodoxia consta în fidelitatea fata de teologia vechi-testamentara. Gnosticii erau socotiti drept eretici prin excelenta, tocmai pentru ca ei repudiau, în parte sau total, însesi principiile gândirii ebraice, într-adevar, exista incompatibilitate între ideile gnostice - preexistenta sufletului în sânul Unului originar, caracterul accidental al Creatiei, caderea sufletului în materie etc. - si teologia, cosmogonia si antropologia biblica. Nu te puteai numi crestin daca nu împartaseai doctrinele Vechiului Testament privind geneza lumii si natura omului: Dumnezeu îsi începuse opera cosmogonica faurind materia si si-a desavârsit-o faurind omul, corporal, sexuat si liber, dupa chipul si asemanarea Creatorului sau. Altfel zis, omul a fost creat cu virtualitatile unui zeu. "Istoria" este durata temporala, în timpul careia omul învata sa-si practice libertatea si sa se sfinteasca pe sine, de fapt, sa-si faca ucenicia în calitatea sa de zeu1. Caci telul Creatiei este o omenire sanctificata. Aceasta explica importanta temporalitatii si a istoriei si rolul hotarâtor al libertatii umane; caci omul nu poate fi facut zeu împotriva vointei lui.
Aceste conceptii au fost adoptate de crestinism. Sfântul Pavel exalta renasterea asigurata de Hristos: "Daca cineva este în Hristos, este faptura noua" (//Corinteni, 5: 17); nici circumcizia, nici incircumcizia nu conteaza, ci e vorba de a fi "o faptura noua" (Galateni, 6: 15), "un om nou sau o Omenire noua" (Efeseni, 2: 15). Dupa cum scrie Claude Tresmontant, "nu este vorba, în aceasta perspectiva 21521s182v , de o reîntoarcere la conditia noastra anterioara, primitiva, ca în mitul gnostic, ci, dimpotriva, de a tinde, fara a privi în urma, spre ceea ce este înainte, spre creatia care vine si se face. Crestinismul nu este o doctrina a reîntoarcerii, ca gnosa sau neoplatonismul, ci o^doctrina a creatiei"2.
în mod paradoxal, în ciuda întârzierii parousiei si a agravarii persecutiilor, crestinismul face figura de "religie optimista". Teologia elaborata împotriva gnosticilor glorifica Creatia, binecuvânteaza Viata, accepta istoria, chiar când aceasta se reduce la spaima. Ca si R. Yochanan ben Zaceai, care a asigurat, în scoala lui de la Yabna, continuitatea iudaismului, Biserica privea viitorul cu nadejde si încredere. Desigur, vom vedea îndata, anumite atitudini tradând refuzul vietii (ascetism, monahism, elogiul fecioriei etc.) sunt acceptate si uneori exaltate în diferite Biserici. Totusi, într-o epoca dominata de disperare si caracterizata de filosofii aproape la fel
1 Urmarim interpretarea admirabilului exeget al gândirii ebraice care este Claude Tresmontant; vezi La metaphysique du christianisme, pp. 53 sq. si al sau Essai sur la pensee hebraique, cap. I-II.
2 Cf. La metaphysique du christiunisme, p. 71. E semnificativ ca Parintii urmasera în general principiile iudaismului normativ, ignorând speculatiile evreiesti de tip gnostic.
Crepusculul zeilor
de anticosmice si pesimiste3 ca si acelea ale gnosticilor, teologia si praxisul Bisericii se disting prin echilibrul lor.
Pentru Parinti, ortodoxia era strâns legata de succesiunea apostolica: Apostolii primisera învatatura direct de la Hristos si o transmisesera episcopilor si succesorilor lor4, în ceea ce priveste cauza ereziilor, Irineu si Hippolytos o gasesc în contaminarea Scripturii de spiritul filosofici grecesti.
Aceasta teza a fost criticata, în 1934, de Walter Bauer5. Savantul german observa, mai întâi, ca opozitia ortodoxie-erezie se precizeaza destul de târziu, la începutul secolului al II-lea. Crestinismul primitiv era destul de complex si propunea expresii multiple si variate, în fond, primele forme crestine erau mai aproape de acelea care au fost considerate mai târziu drept eretice. Walter Bauer ajunge la concluzia ca trei mari centre crestine - Edessa, Alexandria, Asia Mica - erau eretice în primele doua secole; ortodoxia nu a fost introdusa decât mai târziu. Singurul centru ortodox de la început a fost Roma. Prin urmare, victoria ortodoxiei în Antichitate se confunda cu victoria crestinismului roman. "Astfel, într-un crestinism primitiv cu forme mobile si multiple, cu tendinte diverse si adesea opuse, Roma a reusit sa fixeze o forma particulara care a luat numele de ortodoxie pentru ca ea a reusit sa se impuna si fata de care celelalte tendinte vor fi calificate drept eretice"6.
Totusi, dupa cum remarca Andre Benoit, explicatia lui W. Bauer ramâne pur istorica; ea nu ia în considerare continutul doctrina! specific al ortodoxiei si al ereziei. Este meritul lui H. E. Turner de a fi întreprins o analiza teologica a acestor doua pozitii opuse7. Dupa Turaer, erezia "se deosebeste de ortodoxie, pe de o parte, prin faptul ca respinge doctrinele definite în mod explicit de catre Biserica si, pe de alta parte, prin faptul ca deterioreaza continutul specific al credintei crestine; pe scurt, ea reprezinta o deviere în raport cu credinta traditionala" (A. Benoit, p. 303). "Ortodoxia apare ca un sistem de gândire coerent si coordonat, în timp ce erezia, îndepartându-se treptat de temeiurile doctrinare primitive si introducând factori de dilutie, de mutilare, de distorsiune si de arhaici tate, apare ca un ansamblu de teorii fragmentare, nedesavârsite si, în cele din urma, incoerente" (ibid., p. 306). Din punct de vedere al istoriei gândirii crestine, "victoria ortodoxiei este aceea a coerentei asupra incoerentei, aceea a unei anumite logici asupra elucubratiilor fanteziste, aceea a unei teologii elaborate stiintific asupra doctrinelor neorganizate [...]. Ortodoxia apare ca fiind legata de o institutie juridica, de o societate care îsi are istoria si politica ei. Ea apare, de asemenea, ca legata de un sistem de gândire, de o doctrina. Ea tine atât de institutia juridica, cât si de teologie" (ibid., p. 307).
Pe scurt, ortodoxia se defineste prin: 1) fidelitate fata de Vechiul Testament si de o traditie apostolica atestata de documente; 2) rezistenta împotriva exceselor imaginatiei mitologizante; 3) reverenta fata de gândirea sistematica (deci, de filosofia greceasca); 4) importanta acordata institutiilor sociale si politice, pe scurt, gândirii juridice, categorie specifica geniului roman. Fiecare dintre aceste elemente a provocat creatii teologice semnificative si a contribuit, într-o
3 Reamintim acest paradox, trecut adeseori sub tacere de catre istorici: cei mai importanti maestri gnostici, precum Marcion si anumiti autori clasici (Epictet, Plutarh), si-au elaborat filosofiile lor tragice si foarte pesimiste într-o epoca de pace si de prosperitate, "secolul de aur" al Antoninilor; cf. E. R. Dodds, Pagân and Christian in an Age of Anxiety, p. 4.
4 Ereticii se revendicau si ei de la un apostol (e.g., Basilide de la interpretul lui Petru si, deci, de la Petru însusi), dar Parintii au respins aceste pretinse succesiuni pentru ca erau secrete si neverificabile. Dupa cum scria Irineu (Adv. Haer., 3,4, 3), "înainte de Valentin nu existau valentinieni si înainte de Marcion nu existau marcioniti".
5 Rechtglaubigkeit undKetzerei im altesten Christentum. A doua editie, din 1964, a fost tradusa în engleza: Orthodoxy and Heresy in Earliest Christianity (1971). Vezi succinta, dar clara prezentare a lui Andre Benoit, Le Judai'sme et le Christianisme antique, pp. 297 sq.
6 A. Benoit, op. cit., p. 300.
7 E. H. W. Turner, The Pattern ofthe Christian Truth; lucrarea este discutata de A. Benoit, pp. 302 sq.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
mai mare sau mai mica masura, la triumful Marii Biserici. Totusi, fiecare dintre aceste elemente a stârnit la un moment dat, în istoria crestinismului, crize, adeseori grave, si a contribuit la saracirea traditiei primitive.
236. Crucea si Arborele Vietii
Din cauza polemicii antignostice, învatamântul ezoteric si traditia gnosei crestine au fost aproape înabusite în Marea Biserica. (Mai târziu, ierarhia eclesiastica va arata o suspiciune asemanatoare fata de experientele mistice; cf. partea a IlI-a.) Este poate pretul cel mai mare pe care a trebuit sa-l plateasca crestinismul ca sa salveze unitatea Bisericii. De aici înainte, gnosa crestina si învatamântul ezoteric vor supravietui, diminuate si camuflate, în marginea institutiilor oficiale. Anumite traditii ezoterice (în primul rând acelea care se vor pastra în apocalipse si apocrife) vor cunoaste o mare circulatie în mediile populare, dar în strânsa legatura cu miturile si legendele derivate din sistemele gnostice eretice, în special maniheismul (cf. pp. 464 sq.).
Pentru scopul ce ni l-am propus în acest capitol ar fi inutil sa insistam asupra dificultatilor Bisericii primitive, de pilda, controversele privind problema pascala (catre sfârsitul secolului al II-lea) sau chestiunile tinând de disciplina crestineasca (e.g., iertarea credinciosilor vinovati de grave pacate, dupa botez etc.).
si mai grave, si mai semnificative pentru istoria generala a religiilor, sunt controversele si crizele provocate de formularile dogmatice ale hristologiei, problema pe care o vom discuta mai departe. Sa remarcam, pentru moment, ca se pot distinge doua tendinte paralele si complementare de a integra mostenirea religioasa precrestina; asistam, s-ar spune, la eforturi repetate si variate de a înzestra cu o dimensiune universala mesajul lui Hristos. Prima tendinta, si cea mai veche, se manifesta în asimilarea si revalorizarea simbolismelor si scenariilor mitologice de origine biblica, orientala sau pagâna. A doua tendinta, ilustrata mai ales de speculatiile teologice ce încep din secolul al III-lea, se straduieste sa "universalizeze" crestinismul cu ajutorul filosofici grecesti, mai ales al filosofiei neoplatoniciene.
înca Sfântul Pavel învestise taina botezului cu un simbolism de structura arhaica: moartea si învierea rituala, noua nastere în Hristos. Primii teologi elaboreaza scenariul: botezul este o coborâre în haul Apelor pentru batalia cu monstrul marin: modelul este coborârea lui Hristos în Iordan. O alta valorizare este botezul vazut ca antitypos al potopului. Dupa Iustin, Hristos, noul Noe, iesit victorios din lupta cu Apele, a devenit capetenia unei noi semintii. Goliciunea baptismala comporta si ea o semnificatie metafizica si rituala totodata: lepadarea vesmântului cel vechi, al coruptiei si pacatului, cu care Adam, dupa cadere, se îmbracase. Or, aceste teme sunt bine cunoscute: "Apele Mortii" sunt un leit-motiv al mitologiilor paleoorientale, asiatice si oceanice. Goliciunea rituala este echivalenta cu integritatea si plenitudinea: "Paradisul" presupune lipsa "vesmintelor", adica lipsa "stricaciunii" (imagine arhetipala a Timpului). Monstrii haului se întâlnesc în numeroase traditii; coborârea în fundul adâncului este o proba initiatica a eroilor. Desigur, pentru crestin, botezul este un sacrament pentru ca a fost instaurat de catre Hristos. Dar nu e mai putin adevarat ca el reia ritualul initiatic al înfruntarii (= lupta împotriva monstrului), al mortii si învierii simbolice (= nasterea omului nou)8.
Tot dupa Sfântul Pavel, prin botez se obtine împacarea contrariilor: "nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca" (Galateni, 3: 28). Altfel zis, cel botezat recupereaza conditia primordiala a androginului. Ideea este clar exprimata în
Cf. M. Eliade, Traita d'histoire des religions, §§ 64, 65; Images et symboles, pp. 199-212.
Crepusculul zeilor
Evaghelia dupa Toma: "si când veti face din barbat si din femeie un singur lucru, în asa fel încât barbatul sa nu mai fie barbat si femeia sa nu mai fie femeie [...], atunci veti intra întru împaratie"9. Este de prisos sa insistam asupra vechimii si raspândirii universale a simbolului androginului ca expresie exemplara a perfectiunii umane. Probabil ca din cauza marii importante acordate de gnostici androginiei, acest simbol a fost din ce în ce mai putin evocat dupa epoca Sfântului Pavel. Dar el nu a disparut niciodata cu desavârsire din istoria crestinismului10.
si mai îndrazneata este asimilarea de catre imageria, liturghia si teologia crestina a simbolismului Arborelui Lumii, în acest caz, avem de-a face cu un simbol arhaic si universal raspândit. Crucea, facuta din lemnul Arborelui binelui si raului, este identificata sau se substituie Arborelui Cosmic; ea este descrisa ca un arbore care "urca de pe pamânt în cer", copac vesnic ce "staîn mijlocul cerului si al pamântului, sprijina cu tarie Universul", "arborele vietii plantat pe Golgota", Numeroase texte patristice compara Crucea cu o scara, cu o coloana sau un munte, expresii caracteristice pentru "Centrul Lumii". Este dovada ca imaginea Centrului se impunea firesc imaginatiei crestine. Desigur, imaginea Crucii ca Arbore al binelui si raului si Arbore Cosmic îsi are originea în traditiile biblice. Dar prin Cruce (= Centrul) se opereaza comunicarea cu cerul si, în acelasi timp, întregul Univers este "salvat". Or, notiunea mântuirii nu face decât sa reia si sa completeze notiunile de înnoire perpetua si de regenerare cosmica, de fecunditate universala si de sacralitaîe, de realitate absoluta si, în cele din urma, de nemurire, toate fiind notiuni care coexista în simbolismul Arborelui Lumii11.
Alte teme arhaice s-au integrat treptat în scenariul Crucificarii. Deoarece lisus Hristos a fost rastignit în Centrul Lumii, acolo unde a fost creat si înmormântat Adam, sângele lui curgând pe "crestetul lui Adam", l-a botezat si l-a rascumparat de pacat12. si întrucât sângele Mântuitorului a rascumparat pacatul originar, Crucea (= Arborele Vietii) devine izvorul tainelor (simbolizate prin uleiul de maslin, grâul, vita de vie, carora li se asociaza plantele de leac)13. Aceste teme mitologice, elaborate mai ales de autorii crestini din secolul al III-lea încoace, au o preistorie îndelungata si complexa: din sângele si trupul unui zeu sau al unei fiinte primordiale torturate, cresc plante miraculoase. E important sa subliniem de pe acum ca aceste scenarii si imagini arhaice, reluate de autorii crestini, au cunoscut un succes fara egal în folclorul religios al Europei. Nenumarate legende si cântece populare vorbesc despre florile si plantele de leac care cresc la picioarele Crucii sau pe mormântul lui lisus. în poezia populara româneasca, de exemplu, sângele Mântuitorului, produce grâul, untdelemnul sfânt si vita de vie. ".. .Carnea josu cadea / Pe unde pica / Grâu bunu se facea..." "Cuiele batea / Sângele-mi curgea, / Pe-unde picura / Vin bun se facea..." "Din coasta i-au curs / Sânge si apa. / Din sânge si apa / Vita de vie / Din vita de vie / Poama / Din poama / Vin / Sângele Domnului pentru crestini"14.
237. Spre un "crestinism cosmic"
într-unul din ultimele capitole din partea a IlI-a vom analiza semnificatia folclorului crestin si importanta lui pentru istoria generala a religiilor. Dar e important sa semnalam de pe acum
9 Logion 22, trad. H. Ch. Puech; cf. iMgion, 106: "Când veti face din doi unu, veti deveni fiii omului".
10 Vezi M. Eliade, Mephistopheles et l'androgyne, pp. 129 sq.; Wayne A. Meeks, "The Image of the Androgyne: Some uses of a Symbol in earliest Christianity", în special pp. 180 sq. Mitologia androginului reapare cu Scotus Erigen, se continua cu Jacob Bohme, Baader si romantismul german si redevine actuala în unele teologii contemporane.
11 Cf. Traite d'histoire des religions, §§ 99 sq.; Images et symboles, pp. 213 sq.
12 Cf. e.g. The Book of the Cave ofTreasures, p. 53.
13 Vezi referintele în studiul nostru "La Mandragore et Ies mythes de la «naissance miraculeuse»", pp. 23 sq.
14 Texte citate în "La Mandragore", pp. 24-26.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
rolul a ceea ce am numit "universalizarea" mesajului crestin prin intermediul imageriei mitologice si printr-un proces continuu de asimilare a mostenirii religioase precrestine. Amintim mai întâi ca majoritatea simbolurilor evocate (botezul, Arborele Vietii, Crucea, asimilata cu Arborele Vietii, originea substantelor sacramentare - uleiul, mirul, vinul, grâul - din sângele Mântuitorului) prelungesc si dezvolta anumite simboluri atestate în iudaismul normativ sau în apocrifele intertestamentare. Este vorba, câteodata (e.g. Arborele Cosmic, Arborele Vietii), de simboluri arhaice, prezente înca din epoca neoliticului si limpede valorizate în Orientul Apropiat începând cu cultura sumeriana.
în alte cazuri, avem de-a face cu practici religioase de origine pagâna, împrumutate de evrei în epoca greco-romana (e.g. folosirea rituala a vinului, simbolul Arborelui Vietii în arta evreiasca etc.)15. în sfârsit, un mare numar de imagini, figuri si teme mitologice utilizate de autorii crestini, care vor deveni subiectele preferate ale cartilor populare si folclorului religios european, îsi trag originea din apocrifele evreiesti. Pe scurt, imaginatia mitologica crestina împrumuta si dezvolta motive si scenario-un specifice religiozitatii cosmice, dar care au suferit deja o reinterpretare în contextul biblic. Adaugând propria lor valorizare, teologia si imaginatia mitologica crestina n-au facut decât sa prelungeasca un proces care începuse cu cucerirea Canaanului (cf. § 60).
în limbaj teologic, s-ar putea spune ca, integrate într-un scenario crestin, numeroase traditii arhaice îsi dobândeau propria lor "rascumparare". Este vorba, în fond, de un fenomen de omologare a unor universuri religioase diverse si multiforme. Se recunoaste un proces analog - de la sfârsitul Antichitatii, dar mai ales în Evul Mediu timpuriu - în transformarea anumitor zei sau eroi mitologici în sfinti crestini. Vom analiza mai departe semnificatia cultului sfintilor si a relicvelor lor (cf. cap. XXXII). Dar trebuie sa reamintim de pe acum una din consecintele acestui cult: "hristianizarea" traditiilor religioase pagâne - deci supravietuirea lor în cadrul experientei si imaginatiei crestine - contribuie la unificarea culturala a oecumenei. Ca sa nu dam decât un singur exemplu: nenumaratii eroi si zei omorâtori de dragoni, din Grecia pâna în Irlanda si din Portugalia pâna în Ural, devin cu totii acelasi sfânt: Sfântul Gheorghe. Este vocatia specifica oricarui universalism religios de a depasi provincialismul16. Or, înca în cursul secolului al ni-lea, se observa, peste tot în Imperiu, diverse tendinte ale autarhiei si autonomiei care ameninta unitatea lumii romane17. Dupa prabusirea civilizatiei urbane, procesul de omologare si de unificare a traditiilor religioase precrestine este chemat sa joace un rol considerabil.
Fenomenul este important pentru ca el caracterizeaza creativitatea religioasa de tip folcloric, care n-a retinut atentia istoricilor religiilor. Este vorba de o creativitate paralela cu aceea a teologilor, a misticilor si a artistilor. Se poate vorbi de un "crestinism cosmic" pentru ca, pe de o parte, misterul hristologic este proiectat în întreaga Natura si, pe de alta parte, elementele istorice ale crestinismului sunt neglijate; se insista, dimpotriva, pe dimensiunea liturgica a existentei în lume. Conceptia unui cosmos rascumparat prin moartea si învierea Mântuitorului, sanctificat prin pasii lui Dumnezeu, ai lui lisus, ai Fecioarei si ai Sfintilor, permitea sa se regaseasca, fie si sporadic, si simbolic, o lume încarcata de virtuti si frumuseti jefuite lumii istorice de razboaie si spaimele lor18.
15 Vezi E. Goodenough, Jewish Symbols in the Greco-Roman Period, VI, pp. 136 sq., XII, pp. 123 sq. (folosirea religioasa a vinului), VII,pp. 87 sq.; XII,pp. 126 (Arborele Vietii). Dar numarul simbolurilor pagâne asimilate de iudaism este mult mai mare; taur, leu, Victoria, vultur, scoica, pasare, corabii etc.; vezi rezumatul voi. VH-XI în voi. XII, pp. 132-183.
16 Aflam procese asemanatoare în India (hinduizarea figurilor divine si a cultelor aborigene), în China (mai ales în daoismul popular), în iudaism (în epoca cuceririi Canaanului si în Evul Mediu), si în Islam.
17 Cf. Roger Remondon, La'crise de l'Empire romain (1970), p. 322.
18 Despre "crestinismul cosmic", vezi cartea noastra De Zalmoxis a Gengis-Khan, cap, VII, în special pp. 241 sq., [trad. româneasca, 246 sq. - nota trad.J si partea a IlI-a din lucrarea de fata.
Crepusculul zeilor
Precizam totusi ca folclorul crestin se inspira, de asemenea, din surse mai mult sau mai putin eretice si ignora uneori mituri, dogme sau scenarii de prima importanta pentru teologie. De exemplu, este semnificativ faptul ca cosmogonia hiblica a disparat în folclorul european. Singura cosmogonie "populara" cunoscuta în Europa de sud-est este de structura dualista: ea îi pune în scena pe Dumnezeu si pe Diavol19, în traditiile europene în care aceasta cosmogonie
.j . . . . 9O
nu este atestata nu exista nici un mit cosmogonic^.
Vom reveni la problema supravietuirii, în folclorul european, a figurilor si scenario-uri\OT familiare apocalipselor si apocrifelor evreiesti, crestine si eretice (cf. partea a ni-a). Persistenta acestei clase de traditii arhaice pâna în secolul al XX-lea subliniaza importanta lor în Universul religios al populatiilor rurale. Este profund semnificativ, de exemplu, faptul ca un motiv mitologic din belsug evocat în mandeism si maniheism, dar a carui origine este probabil sumeriana, joaca un rol esential în mitologia mortii si ritualul funerar al românilor si al altor popoare din Europa Orientala. Scrierile mandeene si maniheene vorbesc despre "vamile" situate în fiecare din cele sapte ceruri si despre "vamesii" care inspecteaza "marfa" sufletului (adica faptele si meritele religioase) în cursul calatoriei sale celeste21. Or, în folclorul religios si obiceiurile funerare ale românilor este vorba despre "drumul mortului" de-a lungul celor sapte vami ale vazduhului.
Citam câteva simboluri si scenarii iraniene care au fost asimilate atât de teologia, cât si de mitologia crestina, Ideea iraniana a învierii corpurilor a fost primita o data cu mostenirea iudaica. "Compararea trupurilor învierii cu un vesmânt ceresc aminteste, fara îndoiala, învesmântarile de care e plina teologia mazdeana. Iar faptul ca trupurile dreptilor vor fi stralucitoare se explica mai bine prin religia persana a luminii."22 Imageria Nativitatii - Steaua sau Coloana de Lumina care straluceste deasupra pesterii - a fost împrumutata de la scenariul iranian (part) al nasterii Cosmocratorului-Rascumparator. Protoevanghelia luilacov (18: l sq.) vorbeste despre o lumina orbitoare care a umplut pestera Bethleemului. Când lumina a început sa scada a aparut Copilul lisus. Ceea ce înseamna ca Lumina era consubstantiala cu lisus, sau era una din epifaniile sale.
Dar cel ce introduce elemente noi în legenda este autorul anonim al lui Opus imperfecîum in Matthaeum. Dupa el, cei doisprezece Regi Magi salasluiau în preajma "Muntelui Victoriilor". Ei cunosteau revelatia secreta a lui Seth cu privire la venirea lui Mesia si, în fiecare an, urcau Muntele în care se afla o pestera cu izvoare si copaci. Acolo, ei se rugau lui Dumnezeu vreme de trei zile, asteptând aparitia Stelei. Ea a aparut în cele din urma sub forma unui copilas, care le-a spus sa mearga în ludeea. Calauziti de Stea, Regii Magi calatoresc vreme de doi ani. întorsi la ei acasa, povestesc minunea careia i-au fost martori. Când apostolul Toma soseste în tara lor, Regii Magi cer sa fie botezati23.
Cu unele dezvoltari foarte sugestive, aceasta legenda se regaseste într-o lucrare siriana, Cronica lui Zut/nln. Aflam din ea ca cei doisprezece "Regi-întelepti" vin din tara Shyr, coruptela de la Shyz, locul de nastere al lui Zarathustra. "Muntele Victoriilor" este o replica a Muntelui Cosmic iranian, Hara Barzaiti, adica Axis Mundi, care leaga Cerul de Pamânt. Asadar, Seth ascunde în "Centrul Lumii" cartea cu profetia venirii lui Mesia, si tot acolo Steaua vesteste
19 Este vorba de mitul desemnat de anumiti savanti drept "plonjonul cosmogonic"; L-am studiat în De Zalmoxis a Gengis-Klian, cap. III, pp. 81-130 |trad. româneasca, cap. III, pp. 87-135 - nota trad.l-
20 Este cazul Frantei; cf. Paul Sebillot, Folklore de France (1905), p. 182.
21 Cf. textele citate de Geo Widengren, Mesopotamia. Elements in Manicheism, pp. 82 sq. ("The Customers and the Merchandise") si R. Murray, Symbols ofChurch and Kingdom, pp. 174 sq., 247 sq.
22 J. Duchesne-Guillemin, La religion de Viran ancien, p. 265.
^ Patrologia Grucca, LVII, col. 637-638; cf. M. Eliade, Mephistopheles et l'androgyne. pp. 61 sq., cu bibliografie.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
nasterea Cosmocratorului-Rascumparator. Or, potrivit traditiilor iraniene, xvarna stralucind deasupra Muntelui sacru este semnul vestirii lui Saosyant, Rascumparatorul miraculos nascut din samânta lui Zarathustra24.
238. Avântul teologiei
Dupa cum am spus, teologia crestina, articulata în timpul crizei gnostice din secolul al Il-lea, se caracterizeaza în esenta prin fidelitatea ei fata de Vechiul Testament. Irineu, unul dintre primii si cei mai de seama teologi crestini, interpreteaza rascumpararea, adica întruparea lui lisus Hristos, ca o continuare si desavârsire a lucrarii începute cu facerea lui Adam, dar oprita de caderea omului în pacat. Hristos reface traiectoria existentei lui Adam pentru ca sa mântuiasca omenirea de consecintele pacatului. Dar, în timp ce Adam este prototipul umanitatii cazute si sortite mortii, Hristos este creatorul si modelul exemplar al unei noi umanitati binecuvântate cu fagaduinta nemuririi. Irineu cauta - si gaseste - paralele antitetice între Adam si Hristos: primul este faurit din tarâna virgina, cel de al doilea este zamislit de o virgina, Adam încalca porunca mâncând fructul arborelui oprit, Hristos se supune acceptând rastignirea pe arborele Crucii etc.
Se poate interpreta aceasta doctrina a repetarii ca un dublu efort de a asimila, pe de o parte, revelatia biblica în totalitatea ei si, pe de alta, de a justifica întruparea ca fiind împlinirea însasi a acestei revelatii. Primele structuri ale calendarului sacru, ale timpului liturgic, continua rânduieli ebraice; dar exista mereu un novum hristologic. Iustin numeste Duminica "prima zi", raportând-o atât la înviere, cât si la facerea lumii.
Aceasta straduinta de a sublinia caracterul universal al mesajului crestin, asociindu-l cu istoria sfânta a lui Israel - singura istorie cu adevarat universala -, se desfasoara în paralel cu efortul de a asimila filosofia greaca. Teologia Logosului, mai precis misterul întruparii sale, deschide speculatiei perspective inaccesibile în Vechiul Testament. Dar aceasta îndrazneata inovatie nu este lipsita de riscuri. Docetismul, una din primele erezii, de origine si structura gnostica, ilustreaza, la modul dramatic, rezistenta fata de ideea întruparii. Pentru docetisti (de la verbul dokeo, "a parea"), Rascumparatorul nu putea accepta umilirea de a se întrupa si a suferi pe Cruce; dupa ei, Hristos "parea" om pentru ca luase aparenta unei forme umane. Altfel spus, patima si moartea au fost suferite de altcineva (omul lisus sau Simon din Cyrene).
Parintii aveau totusi dreptate aparând cu îndârjire dogma întruparii, în perspectiva istoriei religiilor, întruparea reprezinta ultima si cea mai desavârsita hierofanie: Dumnezeu s-a întrupat în chip desavârsit într-o fiinta umana, concreta si istorica - adica activa într-o temporalitate istorica distinct circumscrisa si ireversibila - fara sa se închida prin aceasta în trupul ei (caci Fiul este cosubstantial cu Tatal). S-ar putea spune chiar ca aceasta kenosis a lui lisus Hristos nu constituie numai încununarea tuturor hierofaniilor savârsite de la începutul timpurilor, ci le si justifica totodata, adica le demonstreaza validitatea. Daca se accepta posibilitatea întruparii Absolutului într-o persoana istorica, se recunoaste în acelasi timp validitatea dialecticii universale a sacrului; cu alte cuvinte, se vadeste ca nenumaratele generatii precrestine nu au fost victimele unei iluzii, când au proclamat prezenta sacrului, i.e. a divinului, în obiectele si ritmurile cosmice.
Problemele puse de dogma întruparii Logosului se regasesc agravate în teologia trinitara. Desigur, speculatiile teologale îsi aveau originea în experienta crestina. De la începuturile
Cf. Mephistopheles et l'androgyne, pp. 62-64.
Crepusculul zeilor
Bisericii, crestinii îl cunosteau pe Dumnezeu sub trei înfatisari: 1) Tata, Creator si Judecator, care se revelase în Vechiul Testament; 2) Domnul lisus Hristos, Cel înviat; 3) Sfântul Duh, care avea puterea de a regenera viata si de a împlini împaratia. Dar la începutul secolului al IV-lea, Arius, un preot din Alexandria, a propus o interpretare mai coerenta si mai filosofica a Trinitatii. Arius nu respinge Trinitatea, dar neaga consubstantialitatea celor trei Persoane Divine. Pentru el, Dumnezeu este singur si este increat; Fiul si Sfântul Duh au fost creati mai târziu de catre Tatal, deci îi sunt inferiori. Arius relua, pe de o parte, doctrina lui Hristos-îngerul, i.e. Hristos identificat cu arhanghelul sfânt Mihail (doctrina atestata la Roma la începutul secolului al II-lea), si, pe de alta parte, anumite teze ale lui Origen prezentându-l pe Fiul ca o divinitate secundara. Interpretarea lui Arius a avut un anumit succes, chiar printre episcopi, daria Conciliul de la Niceea, în 325, s-a adoptat simbolul care respinge arianismul. Totusi, teologia lui Arius a mai avut parte de aparatori destul de puternici, si controversa s-a prelungit mai mult de înca o jumatate de secol25. Athanasie (mort în 373) a elaborat doctrina consubstantialitatii (homoousios) Tatalui cu Fiul, doctrina rezumata de Sfântul Augustin prin formula: una subslanîia-tres personae. Nu era vorba de o controversa între teologi: dogma Trinitatii pasiona multimile. Caci, daca lisus Hristos nu era decât o divinitate secundara, cum se putea crede ca avea puterea sa salveze lumea?
Teologia trinitara n-a încetat niciodata sa suscite probleme; începând cu Renasterea, fiiosofiile rationaliste se definesc în primul rând prin antitrinitarismul lor (cf. partea a IlI-a). Totusi, teologia trinitara are meritul de a fi încurajat speculatii îndraznete, silindu-l pe crestin sa se elibereze din cadrele experientei si logicii cotidiene26.
Sanctificarea treptata si, în cele din urma, divinizarea Mariei reprezinta mai ales opera evlaviei populare. Catre sfârsitul secolului I, data Evangheliei dupa loan, Biserica recunoscuse deja semnificatia religioasa a Mariei, Pe Cruce, lisus îi spune mamei sale: "Femeie, iata fiul tau [...]. Apoi a zis ucenicului: iata mama ta" (loan, 19: 25 sq.). Importanta Mariei deriva din maternitatea sa: ea este Deipara, "cea care îl naste pe Dumnezeu". Termenul este atestat pentru prima data la începutul secolului al III-lea; dar când monofizitii271-au folosit în sens eretic Deipara a fost înlocuit printr-un termen mai clar, Theotokos, "Mama lui Dumnezeu". La Conciliul din Efes28 a fost din nou proclamata Mama-Fecioara si dogma fecioriei perpetue a Mariei.
si în acest caz se poate surprinde in vivo procesul de asimilare si revalorizare a unei idei religioase arhaice si universal raspândite, într-adevar, teologia Mariei, Fecioara-Mama, reia si perfectioneaza idei imemoriale, asiatice si mediteraneene, ca parthenogeneza (facultatea de autofecundare) Marilor Zeite (cf., de exemplu, Hera, § 93). Teologia mariala reprezinta transfigurarea celui mai vechi si semnificativ omagiu, adus, din preistorie, misterului religios al feminitatii. Fecioara Maria va fi identificata în crestinismul occidental cu întelepciunea divina, însa Biserica din Orient va dezvolta, alaturi de teologia fecioarei Theotokos, doctrina întelepciunii celeste, Sophia, în care se desface figura feminina a Sfântului Duh. Multe secole mai
25 Arianismul a fost învins definitiv în 388.
26 Din acest punct de vedere, se poate compara cu metafizica lui Nâgârjuna (§ 189), cu Kabbala si cu metodele Zen (cf. partea a IlI-a).
27 Miscare eretica (începutul secolului al V-lea) ai carei membri considera ca în Hrisios omul si divinitatea sunt topite într-o singura entitate (physis).
28 Dar abia catre anul 1000 gasim în Occident dogma potrivit careia Fecioara ar fi fost conceputa fara pacat.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
târziu, sophianologia va juca, pentru elitele intelectuale ale crestinatatii orientale, un rol similar cu acela al neotomismului în reînnoirea filosofici catolice.
fH.
239. Intre Sol Invictus si in hoc signo vinces...
Dupa cum am vazut (p. 444), Aurelian (270-275) apreciase corect importanta unei teologii solare de structura monoteista pentru asigurarea unitatii Imperiului. El l-a reintrodus pe zeul din Emesa la Roma, dar modificându-i radical structura si cultul. Elementele siriene au fost cu grija eliminate, si serviciul a fost încredintat unor senatori romani. S-a fixat data aniversara a lui Dens Sol Invictus la 25 decembrie, "ziua nasterii" tuturor zeitatilor solare orientale.
Caracterul universalist al cultului si al teologiei solare era recunoscut sau presimtit de credinciosii greci si romani ai lui Apollon-Helios, ca si ai adoratorilor lui Mithra si ai Baalilor sirieni, în plus, filosofii si teosofii erau, în mare parte, adepti ai unui monoteism de structura solara, într-adevar, tendintele monoteiste si universaliste care caracterizeaza sfârsitul secolului al ni-lea devin dominante în secolul al IV-lca. Numeroasele sincretisme religioase, misterele, avântul teologiei crestine a Logosului, simbolismul solar aplicat atât împaratului, cât si Imperium-ului ilustreaza fascinatia exercitata de notiunea Unului si de mitologia Unitatii.
înainte de convertirea sa, Constantin (306-337) era un credincios de cult solar si vedea în Sol Invictus temelia Imperiului sau. Soarele este abundent reprezentat pe monumente figurate, pe monede, în inscriptii. Dar, spre deosebire de Aurelian, pentru care Sol Invictus era zeul suprem, Constantin considera Soarele drept simbolul cel mai desavârsit al lui Dumnezeu. Subordonarea Soarelui în fata Dumnezeului Suprem a fost foarte probabil prima consecinta a convertirii sale la crestinism: dar ideea era deja exprimata de neoplatonicianul Porphyr29.
Marturiile nu coincid în ce priveste semnul vazut de Constantin înainte de batalia hotarâtoare de la podul Milius, în care adversarul sau, Maxentiu, si-a aflat moartea. Dupa Lactantiu, Constantin "a fost avertizat în vis sa-si puna pe scuturile oastei semnul ceresc si astfel sa înceapa lupta: el s-a supus si a însemnat pe toate scuturile numele lui Kristos" (De mortibus persecutorum, 48). Dar în Vita Constantini (1,28-29), Eusebiu, episcopul Cczareei, înfatiseaza o poveste deosebita: "La namiezi, când soarele începea sa coboare, el a vazut cu propriii sai ochi - însusi Constantin a afirmat-o - semnul crucii stralucind de o lumina mai tare ca soarele în mijlocul cerului cu cuvintele: prin ea vei învinge. La aceasta vedenie, el si toti soldatii care erau împreuna cu el au fost ravasiti de uimire [...]. Constantin se întreba ce ar putea sa fie aceasta vedenie, când, în noaptea urmatoare, Hristos Dumnezeu i-a aparut în vis cu acelasi semn care i se aratase pe cer si i-a poruncit sa faca steaguri de oaste dupa seninul pe care îl vazuse în cer, ca sa se slujeasca de el în lupta ca de o arma a victoriei".
Se mai discuta înca si azi problema autenticitatii acestor marturii, si se pune întrebarea daca semnul vazut de Constantin era crestin sau pagân30. Oricum ar sta lucrurile, convertirea lui Constantin a asigurat crestinarea oficiala a Imperiului. Primele simboluri crestine au început sa apara pe monede din anul 315, iar ultimele imagini pagâne dispar în 323. Biserica primeste un statut juridic privilegiat, adica statui recunoaste validitatea sentintelor tribunalului episcopal, chiar în materie civila. Crestinii acced la cele mai înalte demnitati si masurile de restrictie împotriva pagânilor se înmultesc. Sub Theodosie cel Mare (379-395), crestinismul devine religie de stat si pagânismul este interzis definitiv; prigonitii devin prigonitori.
29 Cf. F. Altheim, La religion romaine antique, pp. 323 sq.; M., De r unhesiegie Con, cap. V.
30 Ve/i starea problemelor în A. Benoit, Lt Judaîsme et le Christianisme antique, pp. 308 sq.
Crepusculul zeilor
De fapt, crestinismul îsi demonstrase forta si vitalitatea înainte de convertirea lui Constantin. Catre anul 300, la Antiohia si la Alexandria, comunitatea crestina era gruparea religioasa cea mai vasta si cea mai bine organizata, în plus, antagonismul Biserica-Imperiu îsi pierdea treptat din intransigenta. Ultimii apologeti, Lactantiu (240-cca 320) si Eusebiu din Cesareea (263-cca 339) au afirmat ca crestinismul era singura nadejde de salvare a Imperiului.
Cauzele victoriei finale ale propovaduirii crestine sunt multiple. Mai întâi, credinta de nezdruncinat si forta morala a crestinilor, curajul lor în fata torturii si a mortii, curaj admirat chiar de cei mai mari adversari, Lucian din Samosata, Marc Aureliu, Galien, Celsus. Pe de alta parte, solidaritatea crestinilor era fara egal; comunitatea îsi lua asupra ei sarcina întretinerii vaduvelor, orfanilor, batrânilor si îi rascumpara pe cei cazuti în mâinile piratilor, în timpul epidemiilor si asediilor oraselor, crestinii erau singurii care se îngrijeau de cei raniti si îi îngropau pe cei morti. Pentru toti dezradacinatii Imperiului, pentru multimile suferind de singuratate, pentru victimele alienarii culturale si sociale, Biserica era singura speranta de a dobândi o identitate, de a gasi sau de a regasi o semnificatie existentei. Deoarece nu existau bariere - sociale, rasiale, intelectuale - oricine putea sa devina membru al acestei societati optimiste si paradoxale, în care un cetatean influent, demnitar al Imperiului se prosterna înaintea unui episcop, fostul sau sclav. E foarte probabil ca nici o alta societate istorica nu a cunoscut - nici înainte, nici dupa - un echivalent al acestei egalitati, al caritatii si iubirii fraterne pe care le-au trait comunitatile crestine din primele patru secole.
înnoirea cea mai neasteptata si care a avut consecinte considerabile în istoria religioasa, culturala si sociala a Europei a fost monahismul, caracterizat prin separarea de lume si printr-un ascetism foarte sever31. Fenomenul a aparut independent în secolul al III-lea, nu numai în Egipt, cum se credea pâna de curând, ci si în Palestina, în Siria, în Mesopotamia32. Sfântul Antonie întemeiaza monahismul egiptean, dar Pahomie (cea 290-347) e cel care orânduieste, în 320, viata monastica în desertul Tebaidei (unde, spre finele secolului al IV-lea, se aflau vreo 7 000 de calugari). Dupa cum remarca Peter Brown, calugarii îsi alesesera de bunavoie "anticultura", pustiul si pesterile33. Prestigiul lor considerabil este o urmare, pe de o parte, a victoriei lor asupra demonilor si, pe de alta, a puterii pe care o capata asupra fiarelor. O idee noua îsi face aparitia: calugarii, acesti adevarati "sfinti", sunt destul de puternici ca sa-i stapâneasca si sa le porunceasca diavolilor si sa înduplece prin rugaciunile lor vointa lui Dumnezeu, într-adevar, numai calugarii aveau curajul sa se împotriveasca anumitor decizii ale împaratului. Din vârful stâlpului sau, Sfântul Simeon Stâlpnicul judeca pricini, profetiza, vindeca, mustra si dadea sfaturi înaltilor functionari.
Catre finele secolului al IV-lea, se asista, din Mesopotamia pâna în Africa de Nord, la un val de violente savârsite de calugari: în 388 ei incendiaza o sinagoga din Callinicum, lânga Eufrat, si terorizeaza satele siriene în care se gaseau temple pagâne; în 391, patriarhul din Alexandria, Theofil, îi cheama pe calugari sa "curete" Serapeumul, citadela marelui templu al lui Serapis. în aceeasi epoca, ei patrund cu forta în casele pagânilor ca sa caute idoli, în 415, un grup de calugari fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie: ei o linseaza pe Hypathia, nobila femeie-filosof din Alexandria, pe care discipolul ei, episcopul Synesios, o evoca astfel: "mama, sora, profesoara si binefacatoare" (Ł/?., XVI).
31 A. J. Festugiere, Les Moines d'Orient, J, Culturc et Saintete; A. Voobus, History ofasceticism in the Syrian Orient, I-I1; J. Lacarriere, I^es hommes ivres de Dieu.
32 Este adevarat ca monahismul egiptean s-a dezvoltat rapid si gratie literaturii sale, care l-a facut celebru, a avut o influenta considerabila.
33 Peter Brown, The World of Late Antiquity, pp. l O l sq.; cf., de asemenea, de acelasi autor, "The Rise and the Function of the Holy Mân in Late Antiquity".
f
l-
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
în Orient, episcopii îi ocrotesc pe calugari ca sa-si întareasca propria situatie: împreuna episcopi si calugari, se pun în fruntea poporului si îi dicteaza acestuia opiniile. Dupa cum remarci Peter Brown, "acesti excentrici transforma crestinismul într-o religie a maselor" (op. cit,, p. 107) si mai surprinzatoare apare lucrarea realizata, mai cu seama în Occident, de catre urmasii lor, calugarii Evului Mediu timpuriu (cf. partea a IlI-a).
240. Autobuzul care se opreste la Eleusis...
Nici un eveniment istoric nu traduce mai bine sfârsitul "oficial" al pagânismului decât incendierea sanctuarului de la Eleusis, în 396, de catre Alaric, regele gotilor, Dar, pe de alta parte, nici un alt exemplu nu ilustreaza mai bine misteriosul proces de ocultare si de continuitate al religiozitatii pagâne, în secolul al V-lea, Eunapios, el însusi initiat în Misterele de la Eleusis, relateaza profetia ultimului hierofant legitim, în prezenta lui Eunapios, hierofantul prevesteste ca succesorul sau va fi ilegitim si sacrileg; el nici nu va fi macar cetatean al Atenei; si mai rau, el va fi cineva care, "consacrat altor zei", va fi legat de juramântul sau de a "prezida exclusiv la ceremoniile lor". Din pricina acestei profanari, sanctuarul va fi distrus si cultul celor Doua Zeite va disparea pentru totdeauna.
într-adevar - continua Eunapios - un înalt initiat în Misterele lui Mithra (în care avea rangul de Pater) a devenit hierofant. El a fost ultimul hierofant de ia Eleusis, caci, la putin timp dupa aceea, gotii lui Alaric au patruns prin defileul Thermopilelor, urmati de "barbatii în negru", calugarii crestini - si cel mai vechi si cel mai important centru religios al Europei a fost definitiv distrus34.
Totusi, daca ritualul initiatic a disparut la Eleusis, Demeter nu si-a abandonat locul celei mai dramatice dintre teofaniile sale. Este adevarat ca, în restul Greciei, Sfântul Dimitrie i-a luat locul, devenind astfel patronul agriculturii. Dar la Eieusis se vorbea si se vorbeste înca de Sfânta Demetra, sfânta necunoscuta în alte parti si care nu a fost vreodata canonizata. Pâna la începutul secolului al XlX-lea, o statuie a zeitei era ritualic împodobita cu flori de taranii din sat, deoarece ea asigura fertilitatea câmpurilor. Dar în ciuda faptului ca localnicii s-au opus cu arma în mâna, statuia a fost ridicata în î820 de E. D. Clarke si daruita Universitatii din Cambridge35. Tot la Eleusis, în 1860, un preot a povestit arheologului F. Lenormant istoria Sfintei Demetra; ea era o femeie batrâna din Atena: un "turc" i-a rapit fata, dar un viteaz pallikar a izbutit sa o elibereze - iar în 1928, Mylonas a auzit aceeasi istorie de la o nonagenara din Eleusis36.
Episodul cel mai emotionant al mitologiei crestine a lui Demeter a avut loc la începutul lui februarie 1940 si a fost pe larg comentat si relatat de presa ateniana37, într-una din statiile cursei de autobuz Atena-Corint s-a urcat o batrâna, "slaba si uscata, dar cu ochi mari, aprinsi". Cum femeia nu avea bani ca sa-si plateasca biletul, controlorul a dat-o jos la statia urmatoare; era chiar statia din Eleusis. Dar soferul nu a mai putut face autobuzul sa porneasca; în cele din urma calatorii au hotarât sa faca o cheta ca sa-i plateasca batrânei biletul. Ea a fost urcata iarasi în autobuzul care, de asta data, a pornit. Atunci, batrâna le-a spus: "Ar fi trebuit sa faceti
34 Eunapios, Bioi Sophiston, pp. 42 sq. (ed. Boissade, 1822); cf. G. E. Mylonas, Eleusis, p. 8; C. Kerenyi, Eleusis, pp.17-18.
35 J. C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 80 sq.
36 F. Lenormand, Monographie de la voie sacree eleusinienne, pp. 399 sq.; J. C. Lawson, op. cit., pp. 81 sq.; G. E. Mylonas, op. cit., p. 12.
37 Am folosit un articol aparut în Hestia, 7 februarie 1940, si traducere de H. Ch. Picard, "Deme'ter, puissance oraculaire", pp.102-103.
Crepusculul zeilor
asta mai devreme, dar sunteti egoisti si pentru ca sunt între voi am sa va mai spun ceva: veti fi pedepsiti pentru felul în care traiti; veti duce lipsa pâna si de verdeturi, si de apa!". "Nu îsi terminase bine amenintarea, continua autorul articolului publicat în Hestia, când a si disparut [,..]. Nimeni nu o vazuse coborând. Iar oamenii se tot uitau si iar se uitau la cotorul chitantierului ca sa se convinga ca biletul fusese cu adevarat vândut".
Sa citam, pentru a încheia, remarca prudenta a lui Charles Picard: "Cred ca în fata povestii acesteia elenistii, în general, vor rezista destul de greu ispitei de a evoca mai îndeaproape unele lucruri care revin în minte din celebrul Imn homeric, în care mama Corei, deghizata în femeie batrâna în locuinta regelui eleusinian Celeos, profetiza la fel, si - prada unui acces de furie, în care îi învinovatea pe oameni de lipsa lor de pietate - prevestea dezastre de temut pentru întreaga regiune" (ibld., pp. 103-104).
|
