CRESTINISMUL SI GERMANISMUL IN ANGLIA

CREsTINISMUL sI GERMANISMUL ÎN ANGLIA

I. Începând din secolul al VIII-lea, întreaga An­glie face parte din biserica romana. Regii se rea­zema pe biserica, în primul rând pentru ca sunt credinciosi, dar si pentru ca înteleg ca aceasta bi­serica, mostenitoare a traditiilor imperiale, le adu­cea o ierarhie, o organizare si o experienta care le lipseau. Vreme îndelungata episcopii si arhiepis­copii vor fi ministrii firesti ai regelui. Biserica, dinspre partea sa, sustine monarhiile, ea având ne­voie de o putere temporala care sa impuna respec­tarea legilor sale. Pentru papalitate este o dovada de mare tarie ca a putut întemeia în Anglia si Ger­mania biserici noi si supuse. Bisericile din Orient îsi disputa suprematia cu biserica Romei; biserica Frantei e uneori prea independenta; dar episcopii englezi solicita ei î 24524x2324y nsisi interventia constanta a pa­pei. Astfel ca acesta trimite în Anglia adevarati proconsuli ai credintei, care sunt pentru Roma ecle­ziastica ceea ce fusesera pentru Roma imperiala marii organizatori ai provinciilor. Nimic nu da o idee mai mareata despre universalitatea bisericii decât atunci când vezi un grec din Asia Mica, epis­copul Theodor din Tars, si un african, abatele Adrian, introducând în Anglia o întreaga biblio­teca latina si greaca si înfiintând în Northumbria manastiri, care vor rivaliza prin stiinta lor cu ace­lea din Irlanda. Printr-un ciudat paradox, cultura mediteraneana va fi pastrata pentru gali de catre calugarii anglo-saxoni. În clipa când sarazinii ajun­geau în centrul Frantei si când parea ca epoca cla­sica lua sfârsit în Europa, într-un regat aproape barbar, un calugar, Beda Venerabilul, scria în limba latina fermecatoarea sa Istorie ecleziastica a na­tiunii engleze. Or, Beda a fost învatatorul lui Eg­bert, care la rândul sau a fost, la York, învatatorul lui Alcuin, si se stie ca Alcuin a fost acela care, chemat fiind de Carol cel Mare, a pus stavila de­cadentei intelectuale în Franta.

II. Anglia îsi are deci locul ei în istoria culturii latine si crestine. Dar firea anglo-saxonilor, tradi­tiile anterioare si gusturile lor au facut ca la ei aceasta cultura sa capete trasaturi particulare. Se­colele al VII-lea si al VIII-lea sunt o epoca a sfin­tilor si a eroilor în Anglia. Sufletele acestea vio­lente si viguroase se dovedesc capabile în acelasi timp si de mari sacrificii si de mari crime. Mai târziu, amestecul moralei razboinicului nordic cu morala crestina va da nastere eroilor din romanele cavaleresti. Dar în vremurile primitive si sumbre, echilibrul între cele doua forte era greu de men­tinut. Ba regii saxoni se calugaresc si pleaca în pe­lerinaj spre Roma - Sebbi de Essex intra la ma­nastire în 694; Aethelred, regele Merciei, în 704. Urmasul acestuia, Conrad de Mercia, îsi sfârseste viata la Roma, ca si Offa de Essex. Ba printii sunt asasinati, regatele devastate, orasele jefuite, locui­torii masacrati. Biserica trebuie sa lupte împotriva gustului pentru poemele epice si razboinice pe care gleemen-ii acompaniindu-se la harpa, le cânta, la terminarea festinelor în casele nobililor si pe care menestrelii ambulanti le recita pe ulitele satelor.

Chiar si preotii saxoni se complac în a asculta aceste poeme pagâne. În 797, Alcuin trebuie sa-i scrie episcopului de Lindisfarne: "Când preotii ci­neaza laolalta, sa se citeasca cuvântul Domnului. În asemenea împrejurari e mai potrivit sa se asculte un predicator, si nu un harpist, cuvântarile sfintilor parinti, si nu poemele pagânilor. Ce are Ingeld co­mun cu Hristos? Casa e mica, nu pot încapea amândoi".

Dar dragostea pentru poezia nordica era atunci atât de puternica încât un episcop saxon se deghiza si se ducea, dupa liturghie, sa cânte la un pod aven­turile unui rege oarecare al marii.

III. Desi poezia anglo-saxona era bogata, singura opera completa care s-a pastrat este Beowulf, epo­pee cu substanta nordica, dar care a fost rescrisa de un calugar englez, între secolele al VIII-lea si al X-lea, tinând seama de prejudecatile crestine. Se spune ca este o Iliada, al carei Ahile ar fi Hercule. Tema este aceea din Siegfried: nimicirea unui mon­stru de catre un erou. Beowulf, print suedez, stra­bate marile si viziteaza castelul regelui danezilor. Acolo afla ca un monstru, Grendel, bântuie în fie­care noapte castelul si-i devoreaza pe toti seniorii pe care-i gaseste. Beowulf îl ucide pe Grendel; mama acestuia încearca sa se razbune; eroul o ur­mareste în tinuturile înfricosatoare unde locuieste si scapa lumea de aceasta semintie. Înapoiat în Su­edia, devine el însusi rege si moare, în cele din urma, ranit de dintele înveninat al ultimului dragon pe care a vrut sa-l doboare. Se stinge în chip no­bil: "Am tinut poporul în paza mea timp de cinci­zeci de ierni. Nici unul dintre regii vecini n-a în­draznit sa dea ochii cu mine. Mi-am pastrat cum se cuvine pamântul. Nu am umblat cu siretlicuri de tradator. Nu am jurat niciodata strâmb în multele juraminte pe care le-am depus... Ma bucur ca am putut dobândi înainte de a muri un asemenea tezaur pentru poporul meu. Acum nu e nevoie sa ramân mai mult pe aici".

IV. Când citesti Beowulf sau fragmente din alte poeme anglo-saxone, esti izbit mai întâi de triste­tea tonului. Peisajele sunt dezolante: stânci si mlas­tini. Monstri locuiesc "În curentele reci si în înfri­cosatoare ape". "O imaginatie sumbra a conlucrat cu tristetea unei naturi septentrionale pentru a zu­gravi aceste puternice tablouri". Este opera unui popor care a trait într-un climat vitreg. De câte ori poetul vorbeste de mare, e admirabil. Exista, în Beowulf, descrierea plecarii unor razboinici în­tr-o expeditie pe mare, a corabiilor cu gâtul înspu­mat asemanatoare unor pasari si, în momentul so­sirii, a falezelor stralucitoare si a giganticelor pro­montorii, demna de cei mai mari poeti epici. Dar niciodata poetul anglo-saxon nu atinge seninatatea lui Homer. În Iliada numeroase ruguri ale mortilor ard pe câmpie; în Beowulf corbii si vulturii se abat asupra stârvurilor. În sufletele acelea lipsite de soare, se ghiceste ca, alaturi de sentimentele lor nobile, se afla oarecare îngaduinta pentru atrocitati. Totusi societatea descrisa e mult mai rafinata decât aceea din Germania lui Tacit. Nimic comun cu "democratia" anglo-saxona imaginata de câtiva is­torici englezi în secolul al XIX-lea. În lumea lui Beowulf, regele si razboinicii sai sunt pe primul plan. Tronuri, tesaturi, ornamente de aur îmboga­tesc hall-urile printilor. Regele este atotputernic cu conditia sa-si pastreze sprijinul oamenilor sai. Fata de acestia e generos, îi copleseste cu pamânturi si daruri. În poeme, fiecare barbat are un senior ca­ruia îi datoreaza credinta si care, în schimb, tre­buie sa se duca în cautare de pamânturi straine. Tradatorul si miselul merita cel mai mare dispret. Femeile sefilor sunt respectate, ele iau parte la toate banchetele. Dar dragostea e grava, lipsita de veselie; "nici un cântec de dragoste în aceasta veche poezie; într-însa dragostea nu-i distractie, si nici voluptate, ci un angajament si o devotiune".

V. Pe buna dreptate poemele anglo-saxone au fost puse alaturi de poemele homerice. si unele si altele prezinta aceleasi trasaturi, care s-ar putea numi ale vârstei eroice. În societatile foarte primi­tive, legaturile de familie sau de trib au fost cele mai trainice. Familia fiecarui om trebuia sa-l raz­bune si ea era raspunzatoare pentru greselile lui. În societatile eroice, legatura de familie tinde sa slabeasca. Individul se emancipeaza de trib. Elibe­rat de teroarea naturii care-i apasa pe primitivi, el lasa frâu liber vointei sale de putere. Pasiunile in­dividuale au precadere fata de inteligenta politica. E vremea duelurilor, a razboaielor întreprinse pen­tru onoare. Totusi, pentru ca e absolut necesar ca orice societate sa se impuna indivizilor, se formeaza o legatura noua, bazata pe loialitate si prietenie. Eroul nu cunoaste nici un fel de moderatie, dar e curajos si e credincios. Asta înseamna ca are un caracter destul de frumos, în care moralistul cres­tin va gasi elementele unei adevarate noblete. Ge­nerozitatea eroului se va exercita curând în favoa­rea bisericii. Un rege pios daruieste pamânturi epis­copilor, manastirilor. Mai e nevoie, evident, ca vio­lenta sa fie disciplinata sau sa fie folosita pentru cauze juste. Umilinta si sfiiciunea crestina, unin­du-se cu pasiunile eroice, aveau sa dea nastere, în­tre secolul al X-lea si al XIII-lea, unui tip pe care nu l-a cunoscut antichitatea, care pacatuieste înca uneori prin cruzime, dar care s-ar dori pur: cava­lerul. Beowulf, care se lupta împotriva monstrilor iesiti din infern, este aproape un cavaler crestin. El are acelasi sfârsit ca Lancelot. Vom vedea, când vom studia admirabilul personaj al regelui Alfred, re­zultatele optime pe care le-a putut da îmbinarea civilizatiei romane cu onoarea barbarilor si morala crestina.