CROMWELL LA PUTERE

CROMWELL LA PUTERE

I. Cromwell, ramasita de parlament si armata ra­masera în fruntea unei Anglii ostile si indignate, pe care trebuiau totusi s-o guverneze. În aceasta tara legalista nu mai exista nici o putere legala. Judecându-l pe Carol I, parlamentul afirmase: Comu­nele Angliei adunate în parlament, alese de popor si reprezentându-l, constituie forta suprema si tot ce hotarasc ele are putere de lege chiar si fara consimtamântul lorzilor si al regelui. Dar aceasta fictiune nu însela pe nimeni. În ce masura ramasi­tele unui parlament vechi de noua ani, alese nu de popor, ci de soldati, reprezentau natiunea? Oamenii acestia se aflau la Westminster pentru ca i-a men­tinut armata, poporul ura armata, iar armata dis­pretuia parlamentul. Nimic mai trist decât specta­colul unei tari care suporta de teama un guvern detestat. Independentii si Cromwell repetau fara încetare ca fusesera "alesi de Domnul"; s-a spus ca nici un alt mod de alegere nu le-ar fi permis sa reprezinte Anglia.

II. În martie ramasita de parlament aboli Camera Lorzilor si functia regelui, ca "inutile, apasatoare si periculoase pentru libertatea poporului". Anglia tre­buia sa fie în viitor un Commonwealth, o republica. Dar pentru ca acest cuvânt sa aiba oarecare sens, ar fi trebuit sa se faca alegeri, si independentii nu le puteau face. Regalistii si presbiterienii s-ar fi unit ca sa-i alunge. Condamnati sa mentina o dictatura militara cu totul contrara principiilor lor, republi­canii acestia se justificau invocând Biblia. Fiica lui Faraon, gasind leaganul lui Moise, porun 23123r1716x ci sa fie cautata mama, pentru a creste copilul. Noua repu­blica trebuia edificata, pâna va ajunge la vârsta adulta, de acei care au adus-o pe lume. Erau, de altfel, în stare sa se faca, daca nu iubiti, cel putin ascultati. Cromwell alcatui un Consiliu de stat, în care intrara câtiva squires, avocati, osteni si care ad­ministra într-un mod eficace finantele, armata si marina. Ambasadorul lui Mazarin, desi ostil acestor regicizi, recunostea în scrisorile oficiale competenta lor: "Sunt economi în afacerile lor particulare si darnici în ce priveste devotamentul lor fata de afacerile publice, pentru care fiecare munceste pe brânci, parca ar fi vorba de propriile sale interese". Iar în fiinta lui Cromwell însusi coexista (amestec foarte englez) un realism prudent împreuna cu pa­timile cele mai violente.

III. O dictatura militara nu este posibila decât daca dictatorul are cel putin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse ca face o revolutie democratica, se suparase repede vazând ca adusese la putere o oligarhie. Conducatorii sai alcatuisera o constitutie republicana (The Agreement of the People): alegeri la fiecare doi ani, sufragiu aproape universal, liber­tatea constiintei. Ramasita de parlament primise documentul cu toata curtoazia datorata unor cetateni bine înarmati si apoi nici nu-l lua în seama. Curând ostilitatea fata de guvern deveni aproape unanima. Regalistii se simteau înca neputinciosi, dar sperau într-o grabnica revansa. Presbiterienii considerau parlamentul eretic. În fruntea nivelatorilor, dema­gogul Lilburne, vesnicul nemultumit, porni sa se razboiasca cu noua cârmuire. Când John Lilburne muri, cineva îi compuse un epitaf în care se spunea ca, daca pe lumea cealalta, John îl va întâlni pe Lilburne, cele doua jumatati se vor lua la cearta. Dar acest pamfletar insuportabil placea maselor, care îl numeau: cinstitul, liberul John. Orice revo­lutie aduce la suprafata doua tipuri de oameni, cei care sunt conducatori din nastere si cei care sunt rebeli din nastere. Cromwell apartinea primei ca­tegorii, Lilburne celei de-a doua. Or, guvernarea este o meserie care-si are exigentele ei constante; noii stapâni justifica aceste exigente prin principii origi­nale, dar li se supun ca si cei dinaintea lor. Crom­well, întocmai ca odinioara Carol I, porunci sa fie arestat John Lilburne. Acesta refuza sa se descopere în fata Consiliului de stat, "care - spunea el - nu avea mai multa autoritate legala decât el însusi". Nici un juriu nu voi sa-l condamne. Londra era acum tot atât de ostila Rump-ului2 ca odinioara regelui. Când guvernul Republicii porunci execu­tarea unui razvratit în fata catedralei Sfântul Paul, toti orasenii din Londra arborara panglica verde a nivelatorilor.

IV. Cromwell nu putea fi decât foarte îngrijorat de aceasta agitatie egalitara. El credea în necesi­tatea unei aristocratii, pe care de altfel o definea mai mult prin credinta decât prin origine. Avea groaza de orice dezordine. "Trebuie sa-i distrugeti pe oamenii acestia sau va vor distruge ei", repeta el în Consiliul de stat. Dar constiinta îl chinuia; pe vremea lui Pym si a lui Hampden, el însusi îsi pu­sese încrederea în lege si în parlament; putea prea bine acum sa impuna domnia sabiei si sa-si spuna spre a se linisti, ca era sabia Domnului. Cu toate acestea nu reusea sa se convinga. Pentru nelinistea sa sufleteasca singurul leac a fost întotdeauna actiu­nea. În batalie se trezeau bunul sau simt si virtutile practice. Or, prilejurile de a actiona nu lipseau. De câtiva ani Irlanda era condusa de un partid catolic, protestantii englezi fusesera masacrati. Cromwell porni într-acolo, în fruntea unei armate dupa mo­delul nou cu un alai aproape regesc. Nimici fortele locale si razbuna masacrul printr-un alt masacru; ostean al lui Iehova, el aplica în toata rigoarea lor metodele de razboi descrise în Biblie. În Irlanda, pe pamânturile din est, îi instala pe soldatii sai protes­tanti si, descoperind în el instinctul invadatorilor antici, îi împinse pe irlandezi în comitatul Connaught, în vest. Atunci începu lungul martiraj al Irlandei, încaputa pe mâna unor proprietari straini, care nici nu locuiau acolo. Yeomen-ii colonizati de Cromwell n-au prins niciodata radacini acolo. Unii au arendat fermele lor unor irlandezi si s-au întors în Anglia; altii s-au casatorit cu irlandeze si au de­venit irlandezi. O consecinta grava a acestui razboi a fost ca, aristocratia irlandeza fiind nimicita, i-a fost substituita o teocratie. Protestantul Cromwell a predat Irlanda clericalismului catolic (1650-1652).

V. Scotia parea mai periculoasa. Executarea lui Carol Stuart, rege scotian, a dus la reîmpacarea - în ura lor continua fata de regicizi - a bisericii (Kirk) presbiteriene si a nobilimii scotiene. Printul de Wales a fost proclamat rege, la nouasprezece ani, sub numele de Carol al II-lea, si a semnat Covenant-ul. Devenise probabila o invazie a Angliei de catre o armata regalista. Cromwell propuse un razboi preventiv. Loialul Fairfax refuza sa se amestece. "Ar fi o violare a ligii solemne formata odinioara - a spus el. - Excelenta voastra - raspunse Cromwell - va trebui în curând sa aleaga între un razboi pe meleagurile altei tari si un razboi în patria noastra". Fairfax se retrase; Cromwell deveni comandant-sef. Experienta celor zece ani de razboi facuse din acest marunt squire un mare general. Cunostea putine teorii asupra artei razboiului, dar era un organizator minunat, un sef admirabil si, în batalie, un tactician care stia sa-si pastreze mintea limpede si sa ia în clipa favorabila hotarârea de a risca totul. S-a folosit de un joc îndraznet împotriva sco­tienilor. Lasându-i sa patrunda pe teritoriul englez, se plasa între ei si Scotia si-i zdrobi la Worcester, în 1651. Tânarul rege Carol al II-lea, care se batuse vitejeste, trebui sa fuga. E o dovada de loialism din partea populatiei engleze faptul ca acest adolescent care voia sa se salveze prin fuga a gasit pretutin­deni în tara credinciosi care sa-l ocroteasca, sa-l as­cunda si, în sfârsit, sa-l trimita teafar si sanatos pe continent. Ca si Irlanda, Scotia parea supusa, dar fostul sau parlament avea sa renasca în timpul Res­tauratiei. Uniunea Marii Britanii era acum completa si, timp de câteva saptamâni, datorita victoriei, Crom­well a devenit popular. Parlamentul îi dadu o dotatie regeasca si palatul Hampton Court. Când Lon­dra, care cu doua luni mai înainte îl huiduise, îl primi cu salve de muschete si strigate de bucurie si când locotenentii sai îi aratara imensa multime adunata, el raspunse ca va veni si mai multa lume sa-l vada spânzurat.

VI. Un raspuns sumbru, deoarece, cu toate victo­riile sale, Cromwell ramâne posomorit. El vede, el stie ca aceasta tara, pe care ar dori s-o vada gu­vernata de sfinti, este exploatata de profitori, ca aceasta armata de cincizeci de mii de oameni, inu­tila dupa înfrângerea dusmanilor din afara, duce tara de râpa, ca închisorile sunt pline de datornici si drumurile întesate de cersetori. Întelege ca a sosit momentul sa se treaca de la legea militara la legea civila, de la forta la justitie. Dar prin ce mijloace? Cu toata meditatia si rugaciunile sale, nu vede leacul. Ce-i de facut? Alegeri? Dar stie prea bine ca daca ar îngadui tuturor cetatenilor sa voteze în mod liber, acestia ar rechema dinastia Stuart. E adeva­rat ca lui Edmond Calamy, care îi spusese ca din zece englezi noua îi sunt ostili, îi raspunse: "Dar daca-i dezarmez pe cei noua si pun o sabie în mâna celui de-al zecelea?" Ar trebui sa fie macar de acord cu al zecelea; dar Cromwell s-a saturat de intoleranta partizanilor sai si începe sa viseze vag la o Anglie protestanta, unita si imperiala. Ce alta solutie exista? Sa dea drumul armatei? Armata s-ar revolta. Sa restabileasca monarhia? I se întâmpla sa se gândeasca si la asta. "si daca un om ar lua asupra-si sarcina de a deveni rege?" În orice caz e necesar sa dizolve ramasita de parlament, de care armata e dezgustata. La 20 aprilie 1653, lordul-general Cromwell intra în parlament si se asaza pe una din banci. Asculta, îsi pierde rabdarea, apoi se ridica: "Haide, hai, ne-am saturat de toate astea. Am sa pun capat palavragelilor voastre... Spuneti ca sunteti un parlament; nu sunteti... Unii din voi sunt betivani, altii curvari... Cum puteti fi un parla­ment prin gratia lui Dumnezeu? Plecati, va spun..." si ridicând sceptrul, emblema sacra a puterii parla­mentului, întreba: "Ce sa facem cu fleacul asta? Luati-l..." Dupa ce-i dadu afara pe toti, porunci sa se încuie usile. Un soldat lua cheile si sceptrul. "Par­lamentul cel lung disparuse usurel ca un vis", spune un martor.

VII. Sceptrul dupa coroana, parlamentul dupa su­veran, nu mai ramânea în aceasta tara nici o urma a îndelungatului trecut de libertate2 . Dar înca o data, ce forma de guvernamânt sa adopte? Repu­blica, spuneau unii; monarhia, raspundeau altii; Cromwell, fara a sta pe gânduri, se opri la sfinti. Neândraznind sa recurga la alegeri, ceru bisericilor independente sa gaseasca niste oameni întelepti si constitui astfel un parlament de o suta cincizeci de membri, care fu denumit Parlamentul lui Barebo­nes, nume apartinând unui oarecare Praisegod Ba­rebones, negustor de piele din Fleet Street, care era unul dintre membrii sai. Sir Harry Vane refuzase sa faca parte din aceasta adunare, spunând ca pre­fera sa astepte paradisul ca sa fie împreuna cu sfintii. Cromwell se dezgusta repede de oamenii aceia pe care el însusi îi scosese din obscuritate si fara îndoiala ca i-ar fi concediat si pe ei daca nu s-ar fi dizolvat singuri.

VIII. O noua constitutie fu pregatita de sefii ar­matei. Acest Instrument de guvernare este remar­cabil prin îndrazneala ideilor, atât de noi încât nici nu s-au putut aplica atunci. Mai curând decât Anglia moderna, documentul prefigura Statele-Unite de astazi. Autoritatea suprema trebuia sa apartina unui lord-protector, unui consiliu si unui parlament, com­pletat curând cu o Camera a Lorzilor. Orice masura votata de parlament devenea legala, chiar dupa un veto al Protectorului, cu conditia sa nu fie contrara legilor fundamentale ale republicii. În secolul al XX-lea parlamentul britanic va fi, cel putin în teorie, atotputernic; la nevoie, va putea sa mo­difice printr-un vot constitutia regatului. Parlamen­tul Protectorului era, dimpotriva - asa cum e Congresul american - supus constitutiei. Pentru prima oara Anglia, Scotia si Irlanda erau guvernate de aceleasi legi. Magistrati englezi judecau în Scotia; o armata engleza sub comanda lui Monk mentinea acolo ordinea, parlamentul din Westminster legifera pentru Scotia. Irlanda era si ea reprezentata în par­lamentul comun si colonistii anglo-saxoni expropriau populatia indigena de acolo. Dar aceasta "unire" im­pusa prin forta ramânea precara si, începând de la Restauratie, vechile parlamente aveau sa reapara si în Scotia si în Irlanda. Cea mai mare parte a ma­surilor votate atunci au fost efemere, fiind prema­ture, dar multe dintre ele (învatamântul gratuit, serviciul postal public, libertatea presei, dreptul de vot al femeilor si votul secret, banca nationala) aveau sa reapara si sa triumfe dupa o lunga eclipsa. O activitate reformatoare agita plapândul parlament al Protectorului, asa cum frigurile agita un corp bolnav.

IX. Intre Cromwell si Camera Comunelor se ivira conflicte tot atât de grave ca între Carol si parla­mentul sau, dar Protectorul avea ceea ce i-a lipsit totdeauna lui Carol: o armata puternica. Numai asu­pra unui singur punct parlamentul si Protectorul erau de acord: si unul si celalalt voiau sa fie or­dine. Orice rebel inteligent care vine la putere de­vine om de guvernamânt. Cromwell era om de guvernamânt din instinct. Ţara a suferit destul, spunea el; acum trebuie sa i se panseze ranile si sa se refaca Anglia traditionala. Aceasta era si parerea parlamentarilor. Dar ei sustineau ca pentru o astfel de refacere trebuia mai întâi sa nu i se impuna parlamentului o constitutie de catre un sef militar. Cromwell nu era însa de acord sa le îngaduie discu­tarea trasaturilor esentiale ale Instrumentului de guvernare întocmit de armata. Parlamentarii cereau controlul asupra armatei; Cromwell era de parere ca a pune armata în slujba factiunilor ar fi însem­nat reînvierea razboiului civil. În sfârsit, Cromwell voia oarecare toleranta religioasa (prin 1655 autoriza în mod tacit întoarcerea evreilor, expulzati pe vre­mea lui Eduard I); parlamentul combatea în acelasi timp toleranta religioasa si despotismul militar. si învinse sabia. Anglia fu împarttia în mai multe zone militare, pusa fiecare sub autoritatea unui general-maior. Disciplina austera a puritanilor fu impusa progresiv întregii tari. Deoarece teatrele din Londra fusesera închise, actorii ambulanti au fost trimisi la închisoare; se interzisera jocurile la tara, se închi­sera cafenelele. Anglia lui Shakespeare deveni vir­tuoasa prin constrângere si regreta pe judecatorul de pace cavaler, care, cel putin, fusese jovial. Regi­mul acesta a inspirat tarii pentru multa vreme groa­za de armata permanenta.

X. Anglia nu iubea armata, dar armata de uscat si flota impusesera în afara respect fata de Anglia. Vreme îndelungata dusmanul principal a fost Olan­da. Cele doua tari îsi disputau comertul si transpor­tul naval. Prin Actul de navigatie din 1651, Crom­well interzise altor vase decât celor engleze sa im­porte marfuri în Anglia. Olandezii refuzara sa salute pavilionul englez în apele engleze. Urma un conflict în care doi mari amirali, olandezul Tromp si englezul Blake, se aflara fata în fata. Flotele combatante erau egale, dar comertul Olandei era mai vulnerabil si ea suferi mai mult decât rivala sa. Dupa pacea cu Olanda, semnata în 1654, principalul dusman din afara al lui Cromwell fu Spania. Împotriva ei s-a aliat cu Franta, care, desi putere catolica, facea pe plan extern politica protestanta, din ura fata de casa de Austria. Cromwell îi lua Spaniei Jamaica si, "plantând" acolo coloni englezi, înfiinta o colonie prospera. El, cel dintâi, a avut ideea de a trimite si mentine o flota engleza în Mediterana si, ca sa-i asigure flotei libera trecere, de a fortifica Gibraltarul2 . Puterea sa maritima si mediteraneana i-a ngaduit lui Cromwell sa intervina cu eficacitate în treburile continentale; el protegui pe protestantii valdenzi2 împotriva ducelui de Savoia, bombarda Tunisul si putu cere indemnizatii de la Toscana si de la papa. Mazarin cauta sa se alieze cu el si "coas­tele de fier" (Ironsides) ocupara Dunkerque. Dar razboaiele acestea costau scump si, cu toate succesele repurtate pe mare si pe uscat, politica externa a lui Cromwell nu era populara.

XI. Stapân a trei regate, temut în toata Europa, Protectorul nu mai avea ca dusmani - dar dusmani neîmpacati - decât pe fostii sai prieteni. Ajuns la putere gratie unei armate republicane, fanatice si "nivelatoare", ar fi vrut sa se serveasca de ea pentru a restabili vechea ierarhie engleza. Dar o gasi rebela. Daca parlamentul voia sa-l faca rege al Angliei, soldatii sai îl amenintau cu dusmania lor. Daca, fiind print de fapt, tinea o adevarata curte, puritanii murmurau ca erau o curte "a pacatelor si a vani­tatii", cu atât mai oribila cu cât se invoca mereu nu­mele Domnului acolo. Când, în 1658, Cromwell muri, tânar înca (avea cincizeci si noua de ani), de tristete si de friguri totodata, întreg edificiul, cladit în gra­ba, prin care încercase sa înlocuiasca Anglia tradi­tionala, se clatina îndata. Aproape de a-si da sfârsitul, fu auzit murmurând: "Opera mea e împlinita". Dar ea n-avea sa-i supravietuiasca.

XII. Cromwell desemnase ca urmas pe fiul sau Richard, un om lipsit de rautate, dar si de har, care se vazu în neputinta de a rezolva conflictul latent dintre armata si puterea civila, incapabil sa potoleasca resentimentele, mai grave înca, dintre sefii de armata rivali. Urma un an si jumatate de anarhie. Richard disparu de pe scena si curând nu ramasera în arena decât doi generali: Lambert, republican si Monk, regalist în ascuns. Monk veni la Londra, si poetul Milton, între altii, îi propuse ca, pentru sal­varea republicii, sa reînfiinteze Parlamentul cel lung. Dar era suficient sa-ti arunci privirile prin oras ca sa-ti dai seama de sentimentele englezilor. În focu­rile de bucurie, orasenii si ucenicii aruncau "rama­site"2 simbolice. Decât un razboi civil sau o dicta­tura militara, grosul populatiei dorea o restauratie. Monk, om energic si rezonabil, actiona cu o înceti­neala plina de întelepciune. Întoarcerea regelui, do­rita totodata de cavaleri si presbiterieni, adica de o mare parte a tarii, era greu de pregatit legalmente deoarece numai parlamentul putea sa-l recheme pe rege si numai regele putea sa convoace parlamentul. Monk grupa în jurul lui atâtia lorzi câti putu reuni si invita pe electori sa aleaga o Camera a Comune­lor. Mai târziu regele confirma aceasta convocare si juristii mentinura fictiunea ca monarhia nu si-a în­cetat niciodata existenta. De fapt, regele fusese re­pus pe tron de o adunare convocata în mod neregu­lat, dar, cum era vorba de un rege legitim, desem­nat pe baza dreptului de succesiune, hotarârea era inatacabila. Restauratia se facu fara razboi civil, pentru ca Monk avu prevederea sa garanteze trupe­lor plata soldei. Soldatii cunosteau sentimentele populatiei, ei nu mai erau de acord cu ofiterii lor; erau fericiti sa se termine odata. Nu trecusera nici doi ani de la moartea lui Cromwell si tot ceea ce crease se facuse praf si pulbere, ca si el însusi.