CRUCIADE - COMPLEXITATEA DESFASURARII EVENIMENTELOR

CRUCIADE - COMPLEXITATEA DESFASURARII EVENIMENTELOR

Spre sfarsitul secolului al XI-lea, mai exact in anul 1094, se savarsea o istorica intalnire care avea ca interlocutori doua personaje, nimeni altii decat initiatorii celei mai profunde miscari religioase a Evului Mediu. Papa Urban al II-lea si Petre Eremitul, caci despre ei este vorba, vor pune in practica o ampla desfasurare de forte, unul in virtutea autoritatii papale, iar celalalt, in urma bogatei experiente dobandite ca pelerin la Locurile Sfinte.

Inarmat cu o cerere din partea singurei autoritati din Ierusalim recunoscuta in Occident, informat in amanunt despre situatia din Palestina, Petre Pustnicul s-a considerat indreptatit sa se infatiseze inaintea pontifului roman, si nu numai ca a facut-o neintarziat, dar demersul sau a fost bine primit si aprobat de catre papa care i-a adresat cuvinte incurajatoare. Urban al II-lea, spirit aprins si indraznet, remarcabil om politic, era adeptul actiunilor grandioase pe care si le dorea si era gata sa le conduca. Neindoielnic este faptul ca Urban a sesizat si amprenta de fanatism ce se intiparea in mentalitatea lui Petre Pustnicul, insa chiar si asa, el i-a incurajat zelul, caci Urban a intrezarit in pledoaria emotionanta a acestuia, mobilul ce avea sa dea viata proiectului predecesorului sau, Grigorie al VII-lea, transformand fenomenul cruciadei intr-un act politic de mare anvergura, cu urmari considerabile pentru Roma.

Alexie Comnenul (1081-1118), imparat in Bizant pe atunci, ceruse ajutorul crestinilor vest-europeni impotriva invadatorilor musulmani care amenintau securitatea Imperiului. Acum era momentul ca papa sa dea curs cererii de ajutor formulata de imparat, astfel ca o expeditie generala impotriva "necredinciosilor", avand ca scop eliberarea Ierusalimului era mai mult decat bine venita. Urmarea ar fi fost o crestinatate unita sub conducerea aceluiasi papa, recunoscut ca sef spiritual si politic, atat in Occident, cat si in Orient, unde era asteptat de imparat si de patriarhul Ierusalimului, iar acest rezultat ar fi fost cea mai mare victorie morala a lui Urban II asupra lui Henric al IV-lea al Angliei, incapatanatul sau concurent la stapanirea universala.[2]

La jumatatea anului 1095 se intrunea la Piacenza un conciliu avand ca scop aducerea in ascultare a prelatilor refractari fata de autoritatea papala. La aceasta intrunire participa si o delegatie bizantina, care a facut multa impresie, iar prezenta ei avea sa readuca in discutie lupta Impotriva "necredinciosilor". Unul din cronicarii vremii ne relateaza ca "ambasada imparatului de la Constantinopol a venit la acest conciliu si a impresionat pe papa si pe toti crestinii sa vina in ajutorul Bisericii din Rasarit, pe care idolatrii aproape au distrus-o in aceste regiuni, pe care le-au cucerit pana aproape de zidurile capitalei bizantine."

Cam in acest fel apareau in ochii societatii, premisele ce au condus la punerea in practica a conceptului de cruciada. Motivate religioasa a dat cruciadelor natura unui pelerinaj in masa spre Palestina. Miscarea crestinilor era comparabila, in sfera ei de cuprindere, cu migratiile barbare in Imperiul Roman cu putin inainte de caderea lui.

Motivele, si de ordin economic, i-a determinat pe multi sa urmeze calea crucii. Foametea era un fenomen obisnuit in Europa Apuseana, in secolul anterior acestor manifestari expansionist-religioase. Venetienii erau interesati sa stimuleze comertul cu Orientul Apropiat si normanzii erau tot atat de interesati sa jefuiasca pe cat erau tentati sa elibereze Locurile Sfinte de sub stapanirea islamica.

Pasiunea pentru aventura militara, sfintita de Biserica Romano-Catolica, a ales de asemenea, pe multi nobili feudali si cavaleri in armatele cruciate, dar multi dintre beligeranti au luat crucea pentru a scapa de plictiseala de acasa, sau de pedeapsa pentru crime savarsite anterior.

Ca fenomen complex, in faza incipienta, cruciadele au atras o mare de oameni, manati de un puternic sentiment religios, insa una dupa alta, ele au capatat un caracter, care, daca in esenta era unul spiritual, in realitate el a fost dobandirea, nu de o purificare sufleteasca, ci de avantaje materiale, iar caile de obtinere a acestora n-au facut nici pe departe atingere cu Biserica.

2.1. Privire de ansamblu asupra fenomenului cruciadelor

Putine fenomene istorice au suscitat atata patima precum cruciadele, invocate adesea ori de cate ori se discuta despre conceptul de razboi sfant in general sau despre orice conflict dintre Orient si Occident, caruia i se confera in mod sumar o astfel de aureola. Pe termen scurt, cruciadele au contribuit in Europa, la atenuarea dezordinilor care domneau in jurul crestinatatii. In Orient au stavilit pentru o vreme inaintarea turca si au contribuit, cel putin in parte, la dezvoltarea unui comert al Levantului, care va dainui cateva veacuri. Pe termen lung, pe langa faptul ca nu au izbutit sa pastreze Tara Sfanta, au accentuat in Orient ruptura dintre crestini si musulmani, dar au avut un aport hotarator la constituirea crestinatatii occidentale si a spiritualitatii sale.

Dupa cum se afirma in randurile anterioare, ceea ce a declansat prima cruciada, a fost predica despre o astfel de expeditie impotriva musulmanilor, tinuta de catre papa Urban II, la Sinodul de la Clermont, in noiembrie 1095. El a indemnat la cruciada, ca raspuns la cererea de ajutor a lui Alexios Comnenul, dar in mintea lui, acest papa a dat prioritate ideii grandioase de eliberare a Tarii Sfinte fata de ideea de a ajuta Imperiul de Rasarit. Multimea adunata, in majoritate francezi, au raspuns cu, pe cat de celebru, pe atat de entuziastul "Deus vult - Dumnezeu vrea acesta." Acest entuziasm era atat de mare, incat mase de tarani ridicate de predicile lui Petru Eremitul sau Walter Saracul, au inceput sa marsaluiasca prin Germania, Ungaria si Balcani spre Palestine. Deoarece erau dezorganizati si nedisciplinati, imparatul Bizantin a lasat pe cei ce mai erau in viata, sa treaca stramtorile spre Asia Mica, unde au fost fie masacrati de turci, fie luati prizonieri si vanduti ca sclavi.

Aceasta cruciada laica, neorganizata a taranilor francezi a fost doar preludiul primei expeditii organizate, conduse de nobilii din Franta, Belgia si Italia normanda. Armatele si conducatorii lor au ajuns la Constantinopol in primavara anului 1097, apoi ei au cucerit Niceea, dupa un scurt asediu iar spre toamna erau in fata Antiohiei, pe care au capturat-o in primavara anului 1098, de subliniat ca inaintea acestor realizari, lumea bizandna a privit cu scepticism descinderea acestor osti cruciate. Ana Comnena (1083-1148) relata ca tatal sau, Alexie, nici nu avusese destul timp sa se odihneasca dupa luptele impotriva pecenegilor si a cumanilor, cand a auzit vestea nelinistitoare ca se apropie sosirea unor contingente numeroase de armate france si ca pana sa soseasca ele, multimi nesfarsite de oameni neinarmati, "mai numerosi decat grauntele de nisip si decat stelele", curg ca niste fluvii peste Dacii si Balcani, ca un nor de lacuste spre capitala Bizantului. Nimeni nu-si mai aminteste, se spune mai departe, sa fi vazut vreodata o dislocare atat de numeroasa a multimii de barbati si de femei din care, intr-adevar, cei mai simpli erau manati de dorinta de a se inchina la mormantul Domnului, insa erau si altii care nu aveau alt plan si alta speranta, decat de a pune cumva mana pe bogatiile Orientului si mai ales ale capitalei bizantine.

In iunie 1099, cavalerii primei cruciade ataca insistent Ierusalimul si, dupa mai multe rateuri, ei cuceresc cetatea sfanta. Acesti cavaleri, care acasa fusesera seniori feudali, au cedat si tentatiei de a intemeia feude in teritoriile pe care le cucerisera si multe din castelele din Orientul Apropiat dateaza din aceasta perioada. Ierualimul si regiunile inconjuratoare au devenit, in final, regatul Ierusalimului, ocarmuit in prima faza de Godefroy de Boullion (1058-1100), conducatorul moral al cruciadei. Se realizasera astfel o mare parte din obiectivele expeditiei, aceasta pentru ca presiunea impotriva Constantinopolului din partea turcilor scazuse, iar, mai important, Ierusalimul era din nou in mainile crestinilor. Cavalerii templieri si cei ospitalieri erau organizati sa asigure protectie si ajutor pelerinilor si orasului.

Prilejul pentru a porni in cea de-a doua cruciada a fost amenintarea araba din flancul nord-estic al regatului ierusalimitean, dupa ce musulmanii capturasera feuda de la Edesa. In anul 1146, Sfantul de sorginte mistica Bernard de Clairvaux a predicat preceptele cruciadei secunde. Conducatorii acestei expeditii, desfasurata intre anii 1147-1149, au fost regele Frantei, Ludovic al VII-lea si cel al Germaniei. Conrad al III-lea, de aceea expeditia a purtat titulatura de "cruciada franco-germana". Din nefericire pentru crestini, cruciada a II-a s-a dovedit a fi un esec total, acesta constand in faptul ca Ierusalimul a fost recucerit de arabii condusi de stralucitul sultan Saladin.[8]

A treia cruciada, initiata la sfarsitul secolului al XII-lea (1189-1192), cunoscuta sub numele de "cruciada regelui", s-a desfasurat sub conducerea regelui Filip August al Frantei (1180-1223), Richard al Angliei (1189-1199) si imparatul Frederic Barbarossa al Germaniei (1152-1190). In mod accidental, Frederic s-a inecat in drum spre Palesiina, iar Filip, dupa o cearta cu Richard, s-a intors acasa. Regele Angliei a continuat sa lupte si chiar daca nu a reusit sa recucereasca Ierusalimul, l-a convins pe Saladin sa accepte sa le dea pelerinilor acces in Ierusalim. Avand obligatia sa se multumeasca cu atat, Richard s-a inters si el acasa in anul 1192.

Neindoielnic, a patra cruciada a semanat pe fata crestinismului din cele doua emisfere, o adanca rana care va ramane deschisa pentru multa vreme. Inocentiu al III-lea (1198-1216), cel mai mare dintre papii medievali, care era nerabdator sa indrepte esecul celei de-a III-a cruciade, predica insistent necesitatea unei noi expeditii pentru a cuceri Egiptul, ca baza pentru operatiunile impotriva Palestinei. Insa pe fondul disputelor nemcetate pentru tronul Bizantului, dar si a unor "nazuinte" apusene mai vechi, cruciatii latini cucerira Constantinopol la 13 aprilie 1204 si creara un Imperiu latin efemer ce a durat aproximativ o jumatate de veac. Insa, mai pe larg, despre aceasta grava problema vom vorbi in capitolul urmator.

Pana sa porneasca a cincea cruciada, in anul 1212 s-a produs unul din cele mai triste evenimente, generate de lipsa de organizare a unei astfel de expeditii. Copii din Franta si Germania, condusi de doi adolescenti - Stefan si Nicolae - au marsaluit peste sudul Europei spre Italia, in asa numita "cruc 24424l1114y iada a copiilor", presupunand ca puritatea vietilor lor le va aduce succes intr-o aventura in care parintii lor, mai pacatosi, nu reusisera. Multi au pierit pe drum iar cei ramasi in viata au fost vanduti ca sclavi in Egipt.

Cea de-a cincea cruciada s-a derulat in doua faze. Una in care, pe de o parte regele Ungariei Andrei II (1205-1235), impreuna cu ducele Austriei Leopold, nu au inregistrat rezultate pozitive, iar pe de alta parte, o cruciada formata din olandezi, westfali si germani, care nu a condus la efecte decat de scurta durata. O a doua faza l-a avut ca personaj principal pe imparatul Germaniei, Frederic al II-lea (1215-1250). Acesta, ajutat de faptul ca era prieten apropiat al sultanului Malik al Kamil (1218-1238) obtine fara vreo lupta, pe cel putin zece ani, Ierusalimul, Bethleemul, Nazaretul si un larg coridor spre mare sub controlul crestinilor. Ierusalimul era inca o data, macar temporar, sub un rege crestin. De subliniat ca imparatul german a luat pe cont propriu destinele acestei cruciade, deoarece, in preaiabil, la mceputul expeditiei, intrase in conflict cu papa Grigorie al IX-lea (1228-1241), si deci, cruciada a cincea nu s-a desfasurat sub auspiciile Scaunului papal; Grigorie neiertandu-l pe Frederic nici dupa repurtarea unor succese ca cele prezentate mai sus.

Ierusalimul a rezistat sub stapanire crestina timp de 15 ani de la tratatul de la Laffa din 1229 si pana in 1244 cand fu definitiv pierdut de latini, fiind atacat si ocupat de o hoarda de turci corasmieni, chemati in ajutor de noul sultan al Egiptului. Acestia au masacrat o parte din crestini si au distrus Biserica Sfantului Mormant.

Pierderea Ierusalimului la 1244 a facut ca papa Inocentiu al IV-lea (1243-1253) sa indemne crestinatatea apuseana, la Conciliul de la Lyon din 1245, sa se inroleze intr-o noua cruciada. Desi aversiunea pentru cruciada devenise foarte mare in urma exceselor cruciatilor asupra evreilor dar si a ortodocsilor, totusi piosul rege francez Ludovic cel Sfant (1226-1270), pleca in cruciada, insa rezultatele au fost catastrofale, mai ales datorita faptului ca nu a fost sprijinit deloc; in plus, la 1268 a cazut si ultimul bastion latin in Orient - principatul Antiohiei.

Ultima cruciada clasica, a saptea, nu a avut nici ea o soarta mai fericita. Acelasi rege, Ludovic al IX-lea cel Sfant al Frantei, organiza o noua expeditie, in 1270, de asta data in Tunis, unde spera sa converteasca la crestinism pe emirul Tunisului si sa atace apoi Egiptul, care stapanea Palestina. Din nefericire, piosul monarh si o mare parte din luptatori murira de ciuma, iar urmasul si fiul lui Ludovic, Filip al III-lea (1270-1285), dupa ce a Incheiat un armistitiu cu arabii, s-a inters in Franta.

Asa s-au incheiat cruciadele, considerate clasice. Numarul de sapte cruciade este pur conventional, in realitate fiind mai mult de 12 expeditii intre tarile Europei Occidentale si Palestina, pentru eliberarea Locurilor Sfinte.

Cruciadele au avut importante rezultate politice si sociale in Europa Apuseana. Feudalismul a slabit, pentru ca multi cavaleri si nobili care au pornit ca si cruciati, nu s-au mai intors, dar si pentru ca multi si-au vandut pamanturile taranilor si burghezilor, pentru a aduna bani pentru cruciada. Orasele conduse de seniorii feudali, deseori reuseau sa cumpere hrisoave care sa le asigure autoguvernarea. Regii reuseau sa-si centralizeze conducerea cu ajutorul burgheziei, care favorizau un stat-natiune puternic asigurat organizatoric sub un monarh.[12]

Cateva din rezultatele religioase au fost ca papalitatea si-a marit prestigiul in timpul cruciadelor, dar canalizarea energiei natiunilor spre aceste expeditii au dus la nasterea unui sentiment national, care, in cele din urma, a slabit puterea papala. Infiintarea Regatului latin al Constantinopolului a adancit antagonismul religios dintre Rasarit si Apus, si a slabit Bizantul asigurandu-i caderea finala la 1453. In plus, aparitia ordinelor militare a dat papei cete suplimentare de calugari loiali.

Persuasiunea a inlocuit forta ca tehnica de a trata cu musulmanii. Raymond Lull (1235-1315), provenit dintr-o familie nobila, a invatat limba si cultura araba de la un sclav pe care l-a cumparat in acest scop. Pentru ca aceia care voiau sa mearga misionari la arabi sa le poata invata graiul, literatura si cultura araba, el a infiintat un colegiu de instruire, creand carti de argumentare apologetica pentru a-i castiga pe musulmani la cretinism.[13]

Desi cruciadele nu au reusit sa realizeze libertatea permanenta a Ierusalimului de sub controlul arab, ele au adus multe beneficii Europei apusene si au ajutat la risipirea provincialismului ei cultural. Invatatura, stiinta si literatura orientala au fost aduse in Europa Apuseana si studiate de scolastici, care au incercat sa sintetizeze aceasta invatatura cu revelatia crestina.

In concluzie, putem aprecia consecintele cruciadelor atat din punct de vedere pozitiv, dar si negativ. Astfel elementul pozitiv se constituie mai ales datorita faptului ca, prin prisma comertului maritim dintre Europa, Orientul Apropiat si Africa, s-au dezvoltat orasele, a inflorit burghezia si chiar primele intreprinderi capitaliste, care au sprijinit apoi inflorirea artelor, literaturii sau stiintei. Cultura bizantina, continuatoarea prestigioasei culturi greco-romane, a contribuit in cea mai mare masura la civilizarea si dezvoltarea culturii apusene. Constantinopolul a fost in Evul Mediu centrul civilizatiei si al culturii universal, asa cum va deveni Parisul mai tarziu, in plan negativ, efectele cruciadelor au creat rani adanci. Remarcam scaderea moralitatii si a disciplinei bisericesti, dar mai ales slabirea constiintei unitatii Bisericii, mai ales dupa cruciada a IV-a, cand dezbinarea dintre Biserica Rasaritului si cea a Apusului s-a adancit cu adevarat. Daca orgoliul bizantinilor pentru, trecutul si cultura lor a daunat unitatii bisericesti, nu mai putin daunatoare a fost pretentia de dominare a cavalerilor occidentali, care s-au straduit sa se impuna,in numele Bisericii Catolice, totdeauna doritoare sa obtina conducerea suprema in Biserica lui Hristos in detrimentul Bisericii Rasaritene.

In ciuda deghizarii lor religioase, de aparare a crestinatatii impotriva "necredinciosilor", cruciadele, fenomen istoric complex, raman in esenta lor expeditii de cucerire, concretizate in acapararea de noi pamanturi pentru cavalerii "supranumerari" ai Apusului european; in extinderea influentei papalitatii asupra Orientului Apropiat, incluzand si Bizantul "schismatic"; in expansiunea comerciala a oraselor italiene. Ca orice expeditie de cucerire, n-au lipsit jaful, asuprirea populatiei autohtone, tendinta de imbogatire rapida, manifestata nu numai la feudalii laici, ci si la cei ecleziastici.

Alunecand prea mult spre interese lumesti, spre secularism, conducatorii apuseni ai vietii bisericesti au contribuit la nasterea sentirnentului libertin si protestatar care se va amplifica cu putere in secolele urmatoare, proliferand sub forma schismelor, ereziilor si a incercarilor de reforma "in capitis et membris" a Bisericii.

2.2. Conflictul deschis dintre Imperiul Bizantin si Europa Apuseana

Cu siguranta, sintagma "conflict deschis" o putem folosi fara ezitare in planul raporturilor dintre Rasarit si Apus. Dramaticele evenimente generate de ura ce domina ambele emisfere crestine au creat o prapastie adanca si de netrecut care se mai mentine inca si in zilele noastre. Cand stim ca toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul unei asa zise nobile misiuni crestine, situatia e cu atat mai tragica. Marele istoric Nicolae lorga a intitulat acest moment al zbuciumatei istorii crestine -"Cruciada pentru cucerirea Bizantului", exprimare care ilustreaza perfect abandonarea unor scopuri inaltatoare patrunse de un puternic sentiment patriotic-crestin, in favoarea mult-ravnitului interes material, dominat de o mandrie nestavilita, hranita la randu-i de o ura de neinchipuit prezenta in ambele mentalitati europene la care ne referim.

Abordand sfera cronologica mai intai, se va incerca in continuare reliezarea momentelor definitorii care au stat la baza cumplitului moment, ivit intr-o era in care se spera intr-o revigorare certa a constiintei religioase.

Moartea ultimului imparat din dinastia Comnenilor, Manuil, in 1180, a fost urmata de o violenta reactie impotriva politicii sale. Acuzandu-l ca a lasat imperiul sa cada in mainile occidentalilor si ca a ruinat tara cu o politica megalomana, prin care isi propusese sa-l intreaca pe Iustinian, reactia a imbracat, pe de o parte un caracter antilatin si antiaristocratic provocand, pe de alta parte, aparitia unui spirit patriotic provincial de-a dreptul anticonstantinopolitan.[19]

Originea sentimentelor antilatine nu trebuie cautata obligatoriu in Schisma de la 1054, ci trecuse aproape neobservata in randul poponilui, ci mai cu seama in agresiunea normanda, care coincide cu actiunea cruciata organizata de papalitate. Pentru a face fata acestui pericol nemijlocit, Alexios I Comnenul promulga in 1081 un decret care inlesneste venetienilor crearea la Constantinopol a unei agentii comerciale, oferindu-le in acelasi timp, importante privilegii fiscale si economice in schimbul ajutorului naval al acestora impotriva normanzilor. Aceste avantaje exceptionale, constant reinnoite de-a lungul intregului secol XII, nu numai ca au slabit economic orasenimea bizantina, dar au umilit sentimentul national al paturilor sociale conservatoare. Acest sentiment a rabufnit efectiv din partea paturilor negustorilor, manifestandu-se prin masacrarea, in 1182, a coloniei latine din Constantinopol.

Politica latinofila a Comnenilor coincide cu perioada inceperii cruciadelor. Orientul e martorul patrunderii pe teritoriul sau a multimilor venite din Occident, al caror comportament ii inspaimanta pe greci. Jaful practical in statele crestine, pe de o parte, trufia unor seniori occidentali, pe de alta, au dat nastere foarte curand unui climat de neincredere reciproca ce a avut ca rezultat, inca de la prima cruciada, ruptura de Bizant. Acesta, supus presiunii neincetate a turcilor, sarbilor, ungurilor si mai ales a normanzilor, intre 1176-1185, ii abandoneaza pe cruciatii latini atacati de Saladin, care iese cuceritor al Ierusalimului in 1187.

De atunci ideea de cruciada evolueaza. Desigur, recucerirea Ierusalimului ramane obiectivul esential, dar cruciada apare tot mai mult ca o institutie capabila sa reuneasca trupe ce pot fi folosite impotriva altor "pagani", dusmani ai cruciadei si papalitatii. Cruciada a IV-a a fost orientata de venetieni spre Constantinopol tocmai din aceasta perspectiva.

Foulques de Neully, un simplu preot de parohie, a cutreierat Franta predicand, asemenea inaintasilor sai, necesitatea unei noi cruciade. La apelul sau au raspuns imediat doua figuri importante ale epocii si feudalitatii franceze: Thibaud de Champagne si Balduin de Flandra, seful acestei expeditii, care propunea restabilirea Regatului Ierusalimului, trebuia sa fie Thibaud, insa acesta muri la scurt timp, ceea ce tulbura oarecum lucrurile, deoarece majoritatea celor ce urmau sa piece in cruciada erau din Champagne si nu pledau intru totul pentru Balduin, care era considerat oarecum strain fata de francezi. Pana la urma, conducator al expeditiei ce urma sa inceapa a fost ales marchizul Bonifaciu de Montferrat, om cu spirit practic dar egoist, care incerca sa se foloseasca de acest prilej pentru a-si croi un regat vrednic de rudenia sa imperials si de vitejia sa personala. Venetia ii oferea vase contra plata, iar in contextul in care el era un dusman fervent al imperiului, avea in acelasi timp un interes deosebit in a-l nimici, spre a pune stapanire pe insulele si porturile necesare marinei sale. Republica Venetiei se considera ca facand parte din Imperiul Bizantin prin burghezia sa din afara, extrateritoriala. In aceasta calitate, ea avea aceleasi drepturi la succesiunea uzurpatorilor, care se iveau o clipa pe scena imperials - ca si normanzii - si ei parte integrants a Romei Orientale. Inca de acum unele simptome aratau ca ora acestei luari in posesiune nu era departata. Pe deasupra, Venetia mai primi si ofertele tanarului Alexios Aghelos, sprijinit cu tot dinadinsul de cumnatul sau Filip de Suabia. In plus, Alexios oferea supunerea Bisericii Orientale papei Inocentiu III, pe care il ispitea necontenit idealul de dominatie universala a unui Grigorie al VII-lea.

In acest timp, lumea isi facea idei fabuloase despre bogatiile Bizantului, a carui politica, de mult timp consta in a pune cat mai in evidenta pietrele pretioase, vesmintele brodate cu aur, giuvaerele si obiectele pretioase vechi, a caror vedere facea o profunda impresie asupra barbarilor. Era previzibil faptul ca o cruciada care numara asa de putini baroni puternici si atati aventurieri saraci, neposedand decat armura lor si calul de lupta, nu ar fi in stare sa plateasca pretul drumului pe mare. Dar iata ca teribilul Alexios promitea sa contribuie cu o trupa a sa la cruciada si sa mai dea, in afara de cincizeci de trireme pentru drumul pe mare, inca doua sute de mii de marci, pentru cei ce l-ar ajuta sa-si recucereasca mostenirea.[23]

Este lesne de inteles ce trebuia sa rezulte din toate aceste imprejurari fatale Imperiului Bizantin. Pentru a putea merge la Locurile Sfinte nu se avea in vedere doar calea maritima de la Venetia la Tyr ci si drumul pe uscat urmat de primii cruciati. Referitor la aceasta din urma ipoteza trebuia ceruta de la imperiali libera trecere. Ei stapaneau toata partea orientala, a Asiei Mici si pe deasupra mai fusesera si aliati ai turcilor in Iconium intr-o asa masura incat nu indraznisera sa profite de expeditia lui Frederic Barbarossa, care zguduise sultanatul in plina decadenta. Ne putem intreba impreuna cu Nicolae Iorga: Se putea oare astepta asemenea servicii de la acest imparat Alexios, aflat in conflict cu aceia chiar al caror steag se ridica alaturi de cel al cruciadei pe vasele destinate drumului? Nu era mai bine de efectuat in cursul trecerii o actiune de folos cruciadei? Si care ar fi fot in acelasi timp un act de dreptate, reasezand pe tanarul Alexios pe tronul tatalui sau, care fusese orbit? Fara nici o indoiala aceasta hotarare fusese luata de conducatorii expeditiei la plecarea din Venetia a vaselor cruciatilor, in august 1202. Altminteri nu s-ar fi suit in galere dogele Enrico Dandolo insusi, desi batran si orb, iar sefii expeditiei nu ar fi refuzat sa ia la bord pe legatui papei. Nu se putea proclama nici un asemenea fel al cruciadei, cand Ierusalimul se afla sub jugul "necredinciosilor", si nici fulmina excomunicarea contra unor principi care se duceau sa pregateasca alipirea Bisericii schismatice Scaunului catolic de la Roma. O parte din cruciati au simtit ca este ceva tainic acolo; cei ce erau de acord au refuzat cu indaratnicie sa se duca la Venetia si au purces sa se imbarce la Marsilia, asa cum facuse grupul din cruciada precedenta, si au plecat direct spre Siria. Altii s-au desprins de expeditie in cursul calatoriei pe mare, pe masura ce se profila mai bine telul "razboiului sfant" spre care erau dusi. Cum regele Ungariei detinea cetatea Zara, cruciatii nu au pregetat sa asedieze aceasta asezare, care a fost luata cu asalt si restituita venetienilor. Era acum, in octombrie, prea tarziu ca sa se navigheze spre Orient si au trebuit deci sa ramana o iarna intreaga in aceasta Dalmatie venetiana, ceea ce a legat si mai strans pe cruciati de politica dogelui.

In priniavara ce a urmat, cruciatii s-au pornit in sfarsit pe mare si la acel moment toata ostirea a aflat ce trebuia sa se indeplineasca la Constantinopol. Alexios se afla pe una din galere si Bonifaciu de Montferrat adoptase fata, de tanarul acesta o atitudine de tutore. Pe parcurs, acelasi Alexios s-a afirmat ca atare sa fie recunoscut de garnizoanele bizantine si de locuitorii de pe coasta, supusi ai Imperiului. Asa se face ca in luna martie a anului 1203, francezii, lombarzii si cei cativa germani condusi de un marchiz, au avut in sfarsit, in fata ochilor, adevarata minune a Constantinopolului, care parea ca ar contine populatia lumii intregi. Imparatul curent, Alexie al III-lea, s-a prefacut ca nu stie nimic, el oferind, dupa cum era obiceiul, libera trecere a oaspetilor purtatori de cruce. Dogele si Bonifaciu, adevaratii sefi ai expeditiei nu si-au ascuns intentia misiunii lor. Declarand pe Alexie al III-lea uzurpator, i-au pus in vedere sa cedeze locul imperial, mostenitorului legitim care se afla in tabara lor in vesminte imparatesti. Imparatul a schitat gestul unei rezistente; el avea pisani, arcasi din Orient, garzi de englezi, danezi, halebardieri, intotdeauna credinciosi suveranului de pe tron. El avusese chiar timpul sa-si adune un contingent din teme.[26]

Parea ca se urzeste totusi ceva in Constantinopol, unde o data mai mult, lumea nu-l voia pe imparatul aducator de primejdie si nenorocire. De la uzurparea lui Andronic, suveranii Bizantului se temeau de capitala lor si-si petreceau cea mai mare parte a timpului lor in palatele de agrement din imprejurimi: la Scutari, la Calcedon, in acele "brierentiros" de pe malurile inflorite.

Alexios III s-a facut nevazut, fugind la Debeltos impreuna cu fiica sa Elena, luand cu el zece centenari de aur, spre a evita o revolta populara, cu urmarile ei probabile de orbire, mutilare si batjocura. Indata patriarhul a scos din inchisoare pe Isac cel Orb, tatal celor doi asa-zis suverani, care si-a reluat locul pe tron alaturi de frumoasa printesa din Ungaria, imparateasa sa. Insa cruciatii nu s-au aratat pe deplin multumiti de aceasta schimbare. Cel care se legase cu juramant fata de ei era fiul si nu tatal. Au pretins ca pupilul lor sa fie proclamat si el imparat si ca Isac sa confirme printr-o bula de aur fagaduielile facute de colegul sau. Trebuia acceptata aceasta necesitate impovaratoare si, in plus, mai intervenea obligatia de a scotoci din nou prin biserici pentru a gasi banii asteptati de aliatii din Occident, ca pret al serviciilor lor, dar nu fara a blestema lacomia exagerata a razboinicilor latini.

Situatia baneasca a acelor doi imparati era cu atat mai grea cu cat nu puteau fi siguri de nimic. Inca si cu prilejul expeditiei lui Branas, Anghelii fusesera constransi sa jefuiasca obioctele de cult, sa vanda functiile, sa nu mai plateasca salariile, sa puna sa se bata bani falsi. Tot ei trebui sa plateasca germanilor si turcilor, un tribut de rascuraparare si de pace. La aceste probleme se mai adauga faptul ca orasele fusesera scutite de impozite pentru a ramane fidele imparatului; pe deasupra, veniturile provinciilor nu mai apartineau noilor stapani. Nici unul din orasele mari din Europa si din Asia nu declarase ca-i recunoaste. Totusi, Alexie III mai avea inca sub el tinutul rural, guvernatorii fund toti oamenii sai.

Insa cruciatii nu mai voiau sa astepte. Contractul cu Venetia fusese prelungit cu un an dar ei vedeau ca acest ragaz va fi tot atat de nemdestulator. Venetienii erau mai ales iritati de atacurile recente ale populatiei contra latinilor din Constantinopol, care trebuisera sa i se sustraga prin frica. In plus, se descoperise chiar intentia de a incendia flota lui Dandolo. La randul lor, latinii au crezut ca trebuie sa se lege de moscheea "necredinciosilor" si de numeroasa colonie de negustori sarazini precum si de turcopolii locuitori ai capitalei. Au fost provocate incendii care au distrus Circul, forul lui Constantin, iar palatele din suburbie au fost jefuite. Situatia tindea in mod cert spre dramatism, sefii taberei occidentale, care nu se puteau multumi cu familiaritatea tanarului lor client, care bea si juca zaruri cu ei, distrandu-se sa-si schimbe tichia sa de pe cap cu cea a seniorilor latini, l-au sfidat pe Isac dupa toate regulile cavaleresti si au deschis astfel ostilitatile contra aliatului lor neloial. A fost semnalul unei mari rascoale populare in care a izbucnit inca o data resentimentul de demult, intretinut si dus la paroxism de recentele jigniri si de pretentiile banesti care ruinau si despuiau orasul. Coroana a ajuns sa fie oferita unui tanar din popor, Nicolae Kanabos. Multimea, se intelege, in care erau infiltrati demagogii s-au conducatorii de multime, l-au aclamat. Se pare ca cei doi imparati, pierzand orice speranta de a se putea mentine prin sine insisi, s-au adresat atunci latinilor pe care chiar au vrut sa-i introduca in palat, insa era totusi prea tarziu. Clasa dominanta, care nu-l voia pe acest orb sau pe acest copil tinerel si care dispretuia si se temea de latini, a proclamat in ianuarie 1204 pe Alexie Ducas, supranumit "Murtzuflos", din cauza sprancenelor sale groase. Era un print din familia imperiala, un inalt demnitar, investit cu dregatoria de protovestiar si se evidentiase anterior prin ura sa fata de invadatorii latini.

Acest Ducas, creste castigase de partea sa pe halebardierii varegi a procedat cu iscusinta, capturandu-l pe tanarul Alexios pe care l-a facut sa dispara dupa metoda lui Andronic, iar Isac cel Orb, imbolnavindu-se, a pierit cu concursul fostului sau sfetnic. Noul imparat a depus toate eforturile pentru a pastra Constantinopolul, insa ele aveau sa fie zadarnice. I se cereau sume imense pentru a putea fi tolerat. Ajutor nu mai avea nici de la soldati, nici de la popor. Inca din luna martie, francii si venetienii s-au inteles sa atace orasul si sa aseze un imperiu latin al lor. La asaltul al doilea din 12 aprilie 1204 primul oras din lume si singurul care ar fi putut fi inexpugnabil, a cazut in stapanirea latinilor.

Cuceritorii, care erau putini numerosi, se pierdeau in multimea imensa, agitata de spaima. Pe de o parte, trupele de cavaleri inaintau cu bagare de seama, pe de alta, pe "poarta aurita", Ducas fugea luand cu el pe sotia lui Alexios III, Eufrosina, si pe fiica ei Evdochia, cu care se insurase pentru a-si consolida puterea. Dar in acelasi timp, un alt Ducas, Teodor, venea in fruntea unei bande populare ca imparat nou creat, in vreme ce in biserica Sfanta Sofia, patriarhul infatisa poporului un alt suveran, pe tanarul si viteazul Teodor Lascaris si, el ginere de imparat. In sfarsit, o procesiune s-a organizat pentru a-i primi pe latini si a le cere indurare.

In aceasta dezordine ingrozitoare, nu a existat din partea invingatorilor nici o infranare sau disciplina, nici macar respect pentru obiectele sacre, cu prilejul jafului atat de mult asteptat. A fost distrusa masa altarului din bazilica lui lustinian pentru ca ei sa-si imparta bucatile; o femeie s-a pus sa intoneze cantece deochiate in amvonul Sfantului loan Hrisostom. Procesiuni caricaturale cu curtezane fara rusine urmand calare, maimutareau ritualurile bizantine. O multime abjecta se ingramadea in jurul devastatorilor, tocmindu-se cu ei pentru cumpararea lucrurilor jefuite. Mai tarziu vor fi topite statuile, vor fi distruse opere, ca vestitul "Anemonodoulion" sau "Hercule de Lyssipos", statuile lui Romulus si Remus, cea a Elenei din Troia etc. se va ajunge chiar a se umbla in mormintele basileilor, fiind dat pierzarii tot ce ascundea lucruri de pret.

Cativa comentatori contemporani ai cruciadelor au incercat sa diminueze salbaticia cruciadei a patra si devastarea Constantinopolului de catre cruciati, catand sa scoata din discutie, sub acuzatia de retorica nationalista, exclamatii de felul celor ale istoricului bizantin Niketas Choniates, martor ocular la luarea cu forta a orasului. Acesta, scriind despre evenimentele de o oroare nemarginita, i-a caracterizat chiar si pe dusmanii sarazini (musulmani) ai Constantinopolului, ca fiind "milostivi" in comparatie cu cruciatii latini "ce purtau crucea lui Hristos pe umeri"; cu toate acestea, folosind o documentatie bogata atat de la cronicarii bizantini cat si de la occidentalii care au participat la aceasta cruciada, alti istorici contemporani au ajuns la convingerea ca acea campanie nu a avut de fapt egal in ceea ce priveste monstruozitatea salbaticiei ei.

Dar cuceritorii voiau acum un imparat din neamul lor si baronii din Franta si din Lombardia au si semnat cu dogele Enrico Dandolo, un tratat de impartire a Imperiului, dand fiecarei natiuni o fasie din mostenirea bizantina. Formele venetiene de alegere au fost pastrate pentru desemnarea, in biserica Sfintilor Apostoli, a imparatului. Daca batranul doge nu putea el insusi dobandi tronul basileului, el voia sa aiba la Constantinopol un principe slab, fara legaturi si fara popularitate in Orient, un principe cu totul desfacut de posesiunile sale in Occident. Asa a fost desemnat Balduin de Flandra (1204-1205), un fel de Godefroy de Boullion, la care desigur se gandisera cei ce l-au ales, un cavaler de 33 de ani, viteaz si mai ales virtuea, care l-a intrecut la vot pe Bonifaciu de Montferrat. Acesta din urma trebuia sa capete in schimb Asia si Moreea; in aceasta conjuncture, Venetia spera, fara indoiala, ca el isi va consacra intreaga activitate recuperarii bogatei provincii care se intindeau de cealalta parte a stramtorilor.

Asa se infatiseaza intr-un mod mai mult sau mai putin cronologic, unul din cele mai triste momente ale istoriei crestin-universale, in care nu se stie de fapt, cine a fost cu adevarat invingator. Majoritatea contemporanilor, atat din Rasarit cat si din Apus au condamnat cu tarie cele intamplate, reflectand multi dintre ei, sub forma de cronici, aspecte cat mai detaliate ale acestui nefericit incident.

2.3. Abandonarea unui ideal

Atunci cand discutam despre cruciada a patra, in contextul relatiilor dintre Rasaritul bizantin si Europa romano-catolica, trebuie sa rezistam tentatiei de a-i descrie pe cei responsabili pentru aceasta tragedie - in principal catolicii occidentali -drept "antagonisti", iar pe victimele lor "protagonisti". Realitatea si evenimentele istorice sunt rareori atat de clare incat sa ingaduie astfel de contraste violente. Acest fapt este evident in cazul cruciadei a patra. In definitiv, ea s-a produs cu complicitatea aveti mila de Tara Sfanta de dincolo de mare." Aceste cuvinte fiind rostite, cei sase soli, toti deodata au cazut in genunchi. Gest spontan sau scena regizata dinainte? Greu de spus. Oricum, ea era induiosatoare, in stare sa inmoaie inimile pana la lacrimi. Cei prezenti, cuprinsi de mila, nici ei nu stiau de ce au inceput sa planga si intinzand bratele strigau. "Suntem cu voi!" Tumultul crestea; in ecoul bisericii lui Villerhardouin i se parea ca se scufunda pamantul. Cu un gest, dogele a pus capat zarvei, s-a urcat in amvon si a proclamat cruciada. De data aceasta nu a mai plans nimeni. Cuvintele au inghetat pe buzele credinciosilor, care, ca si treziti din vis, se intrebau in sinea lor ce vor face. Dogele impreuna cu francezii, fixand datele intelegerii dintre Venetia si cruciati, au ingenuncheat la randul lor, jurand in fata solilor sa le respecte cu Sfintenie.

Se observa clar in aceste pasaje, sub ce ausficii a luat nastere a patra cruciada. Insa ceea ce avea sa urmeze nu avea nimic in comun cu cele incredintate si jurate de cruciati. Nici nu trecuse decat foarte putin timp si armata cruciata deja cucerea cetatea Zara, apartinatoare regelui Ungariei. Era implinirea unei datorii pe care o aveau cruciatii fata de venetieni, riscand insa pe aceasta cale, excomunicarea din partea papei Inocentiu al III-lea (1198-1216). La acel moment, putini au fost aceia care, vazand intorsatura lucrurilor au parasit expeditia. Ceilalti, in frunte cu Bonifaciu de Montferrat, atacau in noiernbrie 1202, nefericita cetate amintita mai sus, mult prea lipsita de aparare ca sa poata obtine vreo rezistenta. Aceasta a fost prima abatere de la ideea de cruciada in cadrul acestci expeditii si, din nefericire, nu si ultima. Cuprinsi de betia de a se bate, cruciatii au refuzat tratativele pe care conducerea orasului incerca in zadar sa le poarte aici. Nu au cedat nici cand asediatii au cerut ca diferendul sa fie supus spre judecata papei. Disperali si incercand printr-un ultim gest sa se salveze, locuitorii din Zara au inaltai pe zidurile orasului Crucifixul, dar, spre stupoarea papei si nu numai a lui, cruciatii si-au batut joc de acest insemn, au fortat portiie si fara vreun motiv, decat "simpla" seta de sange, au inceput macelul pe strazi. Se intelege ca orasul a capitulat neconditionat, dogele putand sa-l preia in stapanire fara nici o dificultate.

Asa stand faptele, nu este cazul sa ne miram de celelalte rezultate ultertoare ale cruciadei l-a cele de sus mai adaugam ca papa era total dezaniagit de cele intamplate. El contase pe o participare a regelui Ungariei la cruciada si chiar smulsese o promisiune in acest sens, dara acum totul era zadarnicit. Pe vinovati, daca ii pedepsea, insemna sa renunte la cruciacla, ceea ce pentru Inocentiu al III-lea ar fi fost un esec greu de suportat; de aceea inaltul pontif a lasat desfasurarea evenimentelor pe seama conducatorilor laici trecand sub o tacere amara cele petrecute. O cruciada care neglija dispozitiile papale era peste puterea lui de intelegere. Ca sa nu fie complet ignorat, el mentinea pe mai departe, printre cruciati, pe cardinalul Petro din Capua, chipurile, ca sef spiritual al expeditiei. Faptul nu supara pe nimeni, ba se pare ca cruciatii s-au inteles destul de bine cu legatul papal. De altfel abatandu-se de la cruciada, Bonifaciu de Montferrat si ceilalti baroni nu s-au dezis de ea, ci dimpotriva.

La scurt timp dupa aceasta, a avut loc in catedrala San Marco, o noua slujba inchinata eliberarii Locurilor Sfinte, care a avut darul sa zguduie din nou simtirile. Enrico Dandolo insusi, om in varsta, aproape orb, cu corpul vlaguit, dar cu mintea inca agera, considera sa-si incheie cariera politica printr-un act care sa-l aureoleze dupa moarte. Drept pentru care, in duminica destinata ceremoniei pomenite mai sus, el a urcat la amvon si s-a adresat participantilor atrasi de eveniment in numar mare, in biserica: "Sunt un batran slabit de varsta si as avea nevoie de odihna, dar daca voi doriti sa-mi pun semnul crucii spre a va insoti si a va conduce, iar fiul meu sa-mi tina locul in tara, voi merge cu voi sa traiesc sau sa mor ca pelerin." Spectacolul unui batran fara vedere, plecand pe drumul primejdiilor, lipsindu-se de un adapost sigur, cald, in care sa-si petreaca ultimele zile, a stors din nou lacrimi celor prezenti. In aclamatiile lor, dogele a inaintat in fata altarului, a ingenuncheat si in timp ce cardinalul il facea cruciat, a izbucnit in plans. A fost un moment inaltator; un numar mare de cruciati italieni rasarind ca din pamant, dornici sa imite exemplul batranului senior. Enrico Dandolo, devenit conducatorul lor, plin de importanta ce si-o dadea, a cerut ca semnul crucii din panza alba, emblema fiecarui cruciat, sa nu fie cusut pe pieptul hainei, ca la ceilalti, ci pe palarie, in frunte, pentru ca astfel, persoana sa sa fie recunoscuta de toti, de departe. Istoricii vremii spun ca trufia lui nu era compatibila cu angajamentul de a se face pelerin, dar inflacararea ce se nascuse, aceasta nu conta. Entuziasmul insa, ca orice izbucnire de moment, avea sa fie de scurta durata, cruciatii abatandu-se inca o data de la idealul lor si lasandu-se atrasi intr-un scandal politic si un razboi care i-au facut sa uite de ce au plecat de acasa.

Uitand, dintr-o mandrie necontrolata, de tot acest ideal sfant, nu e de mirare ca peste putina vreme latinii devenisera stapani peste cel mai frumos oras al lumii, si daca ocuparea capitalei bizantine se putea face intr-un mod cat de cat pasnic, aceiasi latini, conform asa-zisului drept al invingatorului, neglijara aspectul pacifist, trecand prin foc si sabie acest loc milenar, timp de mai multe zile. Au incercat sa-si motiveze aceasta teribila dezordine in prisma faptului ca bizantinii erau "necredinciosi" sau "schismatici", rupti de Biserica Romei si deci, dusmani ai spiritului apusean. Intr-o astfel de conjuncture nefericita ne putem da seama de ce bizantinii secolului al XV-lea, pe cand se pregatea atacul final al Constantinopolului din partea turcilor, exclamau cu hotarare referitor la o eventuala unire a Bisericilor in schimbul ajutorului occidental: "Mai bine sa vedem in mijlocul orasului domnind turbanul turcilor decat mitra latinilor."

Vestea despre cele petrecute la Constantinopol a ajuns pana la Inocentiu al III-lea. Omul politic care era papa, nu putea sa nu vada ca o atare purtare nu era deloc in favoarea unitatii lumii crestine si inca sub egida Apusului. De aceea papa, manios, ii scria lui Bonifaciu de Montferrat: "Neavand nici drept nici putere asupra Greciei, v-ati abatut imprudent si in mod nechibzuit de la planul vostru, indreptandu-va privirea spre Constantinopol, in loc de Ierusalim. Dar vinovatia voastra se agraveaza prin faptul ca nu a-ti crutat nimic si pe nimeni. Purtarea voastra a facut ca Biserica greceasca sa nu mai vrea sa se supuna tronului apostolic, vazand din partea latinilor numai fapte diabolice si criminale, ceea ce le da dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe niste caini."

Totusi, Inocentiu a interpretat abaterea spre Constantinopol atat ca "o judecata dreapta a Domnului" de a-i pedepsi pe bizantini, cat si ca o "realizare miraculoasa" prin care Biserica Rasariteana urma sa fie adusa la "ratiune". Constatam ca acest papa nu era lipsit de orice raspundere; el planuise deja o cruciada impotriva crestinilor din Sicilia, iar reactia sa la atacul impotriva Zarei nu a fost atat de severa pe cat ar fi putut fi. Dilema cu care se confruntau toti, inclusiv papa, era aceea ca francii puteau sa-si asigure transportul pe apa numai fiind mai intai de acord sa atace Zara si apoi sa se abata spre Constantinopol. Papa nu putea si adopte o pozitie ferma fara sa puna capat cruciadei si acest lucru nu era dispus sa-l faca. Chiar inainte de 1204, Inocentiu aratase o tendinta mai mare decat orice alt papa dinaintea lui de a-i considera pe bizantini ca rebeli impotriva Romei si este de inteles ca, cu toate ca a fost ingrozit de vestea jafului, si-a exprimat satisfactia ca imparatia grecilor fusese schimbata de Judecata dreapta a Domnului."

Indignarea retinuta a lui Inocentiu nu-i atingea insa pe cruciati. Ei jucasera o carte , iar acum venise vremea sa traga la sorti un imperiu , ca asa au gasit de cuviinta sa se foloseasca de cucerirea facuta. Ca urmare, Imperiul Bizantin a fost impartit in mai multe stapaniri, principalii beneficiari fiind conducatorii pseudo-cruciadei. Astfel au luat nastere: Imperiul Latin de Rasarit cu capitala la Constantinopol, Regatul Tesalonicului, Ducatul Atenei Principatul Ahaiei si o suita de seniorii ca de pilda Negropontul. Titlul de imparat il primea Balduin de Flandra (1204-1205), iar cel de rege revenea familiei de Montferrat, Bonifaciu se stingea din viata in 1207, lasand urmasilor sai privilegiul de a se lupta pentru putere. Geoffroy de Villerhardouin, la fel ca multi alti nobil din tagma Bonifaciu, si-a croit si el un principal, tot restul vietii sale petrecandu-l pe domeniile sale sau la Constantinopol. Dogele Venetiei revenea in patrie, Oriental nu-l atrasese; In schimb, inainte de a se desparti de cruciati, obtinea pentru Republica sa noi si largi avantaje comerciale, ca de exemplu: o parte din capitala bizantina, unde sa-si intemeieze noi cartiere, dreptul de a stapani asupra Insulelor Ionice, Cicladele, Sporadele, sud-vestul Peloponesului, Galipoli, cateva regiuni din Albania, iar ceva mai tarziu, insula Creta. Alte trei state, Niceea, Epirul si Trapezuntul erau pastrate de bizantini, primul dintre ele constituind nucleul de unde va incepe, peste o jumatate de veac, recucerirea bizantina. In 1261, Imperiul Bizantin era restaurat, dar in urma loviturii primite nu-si va mai gasi niciodata vitalitatea din trecut. Cruciada a patra dat lovitura de grade, dupa cum tot ea a insemnat mceputul sfarsitului cruciadelor clasice. Expeditiile care au urmat spre Tara Sfanta vor scoate tot mai mult in evidenta decaderea unui ideal, absurditatea unei politici, nefondata decat pe himere.

2.4. Imperial Latin de Rasarit, expresie a efemeritatii si nesigurantei

Acest Imperiu Latin de Constantinopol, care, in afara de o iluzie de moment, datorata unui om intreprinzator si abil, nu a existat niciodata prin titlul sau - nu ne lasa macar un singur rand de istorie, o singura amintire de arta privind straduintele sale zadarnice si paralizia totala, marasmul care a urmat. Diplomele solemne si toate documentele oficiale emanate de aceasta cancelarie fantoma, au fost distruse dupa catastrofa de neinlaturat de la 1453. Acesti 60 de ani de saracie absoluta nu reprezinta decat soarta mereu amenintata a unui oras vesnic asediat si care stie bine ca trebuie sa cada. Cruciatii din Occident, totdeauna in trecere, care nu au avut niciodata in lipsa lor de vlaga o privire pentru Locurile Sfinte, erau in orasul lui Iustinian ca niste normanzi oarecare, cuibariti sub Alexie Comnenul, in castelele lor uzurpate.

Singurul lucru viu a fost comertul si inca si acest comert reprezinta inainte de toate monopolul Venetian. Caci Bizantul material apartine Venetiei; ea l-a insusit ca un lucru al ei, dupa ce avusese intentia pentru un moment de a anexa Imperiul insusi.

Activitatea lui Balduin, noul imparat a fost ceea ce putea sa fie - in ciuda cinabrului folosit la iscalitura si a unui titlu pur bizantin, acela de despot, dar pe latinestetitlul era doar "prin mila lui Dumnezeu, imparat de Constantinopol" fara a se mai adauga "al Romanilor". O activitate asadar, de conducator dezorientat si parasit, caci Venetia, dupa ce obtinuse ce dorise, nu se mai interesa asa de mult de restul. O parte dintre cruciati, dupa ce si-au luat lotul lor de prada, s-au indreptat spre Siria, tel al pelerinajelor, sau spre alte regiuni. Din acest motiv - si aceasta este a doua cauza a zadarniciei unei asemenea intemeieri - chiar de a doua zi nu a mai existat armata permanenta si in aceasta vreme nu mai puteau fi improvizate militii cavaleresti ca cele din Locurile Sfinte. Venetia, care nu iritelegea sa renunte complet la ambitiile sale, a impus noului imparat pe care il subventiona, un patriarh Venetian, asezandu-se cat a putut mai temeinic in Constantinopol, unde norodul - dupa ce a luat in deradere pe acesti oameni in haine scurta si stramte, care erau fara respect fata de icoane - a cazut din nou in vechea sa amortire. Familii venetiene isi imparteau intre ele insulele Arhipelagului, iar Genova incerca sa se stabileasca in Creta.

In acest timp, papa nu se gandea decat la realizarea Unirii Bisericilor si pentru a o pregati, el nu pregeta sa-si trimita legatii sai vlahului Ionita Caloian (1197-l207), care a fost incoronat dupa ritul latin "imparat al romanilor si bulgarilor", in vreme ce in Curia - dupa schimbul mai vechi de scrisori intre Inocentiu III si Alexios III, care in situatia sa ridicola ii cerea papei, sa imparta cu el lumea contra uzurpatorului din Occident - tinea sa para ca nu recunoaste decat un "Rex Blacorum et Bulgarorum" , insa aceasta insemna omorarea in germen a puterii latine la Constantinopol. Banul Bosniei, ajuns rege si el in aceleasi conditii. La randul sau, regele Ungariei, pe care cruciatii il atacasera, in ciuda opozitiei totale a Sfantului Scaun, ajunsese stapanul unor parti sarbesti si acest reprezentant al crezului catolic in Orient inaintase pana la Nis. Imperiul latin creat la voia intamplarii si fara o binecuvantare speciala a lui Inocentiu III, nu era deci singurul stat autorizat a se prevala de autoritatea papala. Papa ar fi fost poate prea incantat de o supunere completa, chiar din partea unui imparat grec al Bizantului, care ar fi contribuit la extinderea suprematiei romane si asupra acestor tari, pe care latinii nu au ajuns niciodata sa le domine.

In acest rastimp Balduin a intreprins o vizita generala a tuturor tarilor din Europa pentru a i se recunoasie peste tot drepturile sale imperiale. Bonifaciu de Montferrat, care cerea in locul Asiei, marele oras. Tesalonic, impreuna cu titlul de rege, si-a oprit suzeranul sa-si urmeze mai departe drumul pe posesiunile sale din Occident; el nu s-a sfiit chiar sa atace orasele din Tracia, pentru a exercita o presume asupra imparatului. Dupa aceasta, impacat cu Balduin, si-a luat in stapanire Tesalonicul sau si, ca principe al grecilor, caci se insurase cu frumoasa vaduva a lui Isac Aghelos, si in loc de a orbi, alunga sau gatui pe fiul acestui imparat, el scotea totdeauna in evidenta personalitatea simpatica a acestui copil imperial, Manuil.

Intr-o alta ordine de idei, imparatul subredului Imperiu latin din Orient se afla in conditii mult mai putin favorabile decat altadata. Daca nu exista teama fata de turci, al caror sultanat era in declin, el era tinut departe de Asia, prin politica prudenta a principilor latini fugiti din Constantinopol, care isi croisera regate pe acest pamant de veche si riguroasa feudalitate. David si Alexios Comnenul, nepoti ai imparatului Andronic prin tatal lor Manuil si rude ale unei printese din Georgia, se stabilisera in posesiunile bunicului lor, carora le-a alipit Trapezuntul, capitala unui vechi ducat. Cel mai mare dintre acesti doi si-a luat titlul de imparat in vederea recuceririi vechiului Imperiu, iar celalalt era strategul sau devotat. A-i scoate de acolo era practic imposibil din cauza departarii acestei regiuni, invecinati cu barbarii din munti, vecinii lor.

Dar daca nu era de temut acest tinut izolat, care parea sa tinda mai ales spre regiunile Alaniei si Abasgiei, unde vechiul Imperiu avusese vasali credinciosi, lucrurile stateau cu totul altfel in privinta lui Teodor I Lascaris( 1204-l222), sotul Anei, fiica lui Alexis III care, proclamat imparat de Constantinopol, se stabilise la Niceea, mea destul de bine pastrata, cu vechiul sa un palat si cu bisericile sale. El nu putea fi uns imparat de patriarhul ortodox, care isi tragea sufletul la Demotika si a acceptat moartea acestui prelat, pentru a crea un nou cap al Bisericii si a primi el coroana. In scurta vreme, toata tara, pana la frontierele sultanatului, s-au supus de buna voie acestui principe iubitor de viata simpla, drept si viteaz. Latinii nu stapaneau decat tarmul marii din fata Constantinopolului. "Concurentii" Bizantului, Manglaphas, Sava de Samsun, pe tarmul pontic, Comnenii din Trapezunt au fost invinsi si primul si-a pierdut posesiunea. Insusi sultanul Assedin a pierit intr-o lupta contra lui Lascaris, care ii oferise - ca odinioara, Manuil Comnenul - o lupta dreapta in doi. In sfarsit, Alexios III, care se refugiase la Curtea sultanului, a fost capturat si condus fara batjocura in Niceea si silit sa se calugareasca.

Balduin nu fusese in masura sa zdrobeasca aceasta noua putere greceasca, acest imperiu din Asia, fara capitals, care se adapostea in vechea cucerire a cruciatilor lui Godefroy de Boullion. Cu ideile feudale pe care le pastrau mai departe latinii, chiar si pe acest nou pamant, Balduin crease feude ale Imperiului in Asia, dand Niceea comitelui francez Ludovic de Blois, apoi ducatul Philadelphiei lui Etienne de Perche. Insa acesti occidental! nu ar fi fost niciodata in stare a supune provinciile care le fusesera astfel harazite. Henric (1206-l216), fratele imparatului Balduin, a trebuit sa intervina si dupa o victorie contra celor de la Niceea, el a si ocupat Hadramyltionul, fiind primit calduros de armenii colonizati in aceste regiuni dar a fost rechemat in Europa de stirea unei mari ofensive din partea vlaho-bulgarilor.

Intr-adevar tarul din Balcani tsi aruncase cetele sale asupra Traciei, ocupand si jefuind orasele si targurile, pe care, in majoritate le paraseau apoi. Grecii din Tracia, care manifestasera la inceput o oarecare satisfactie pentru pedeapsa grozava impusa "acestui" Constantinopol, care de veacuri tiraniza si exploata provinciile, au aratat simpatie romanului in situatia sa de tar bulgar, pe care l-au aclamat ca adevaratul lor suveran ortodox Rand pe rand, locuitorii oraselor intarite, apartinatoare lui Balduin, s-au rasculat Impotriva latinilor si au chemat ostile tarului. Imparatul de Constantinopol si dogele, cel care a ramas pana la capat credincios aliantei cu Balduin, au iesit deci, din capitala, unde erau amenintati cu blocarea, spre a curate teritoriul de dusmani si a recupera localitatile pierdute. Ei nu au dat de emuli pana la Adrianopol, pe care aveau de gand sa-l asedieze. Ionita se afla prin imprejurimi, iar latinii iau oferit cu trufie lupta. Victoria a apartinut cu desavarsire stolurilor de barbari si invingatorul, la plecare, a luat cu el printre prizonieri, pe insusi Balduin de Flandra in persoana, care a sfarsit in cele din urma intr-o inchisoare din Tarnovo. In plus, la scurt timp, s-a sfarsit din viata si dogele Venetian, chiar in capitala Constantinopol. Intr-o astfel de situatie, mai mult decat precara pentru noul imperiu latin, Bonifaciu a trebuit sa se ingrijeasca mai pregnant de propria sa aparare, in vreme ce Henric, regentul imperiului, se straduia in zadar sa reia definitiv Tracia, unde a ocupat o serie de mici orase. In cele din urma, acelasi Henric care adoptase titlul imperial dupa aflarea mortii fratelui sau, nu a mai avut decat satisfactia efemera a unor plimbari militare, care nu asigurau in nici un caz viitorul. Imparatul de Niceea mcheiase o alianta cu cei din Tarnovo contra uzurpatorilor orasului sfant Constantinopol. Lancierii cumani ajunsesera aproape de zidurile cetatii pierdute de greci si pe care lonita a crezut de buna seama sa nu o atace, din considerate pentru papa."

Venise acum, si randul lui Bonifaciu, in acea serie de disparitii rapide ale capeteniilor cuceririi latine. Imparatul latin de la Constantinopol se insurase cu fiica lui Bonifaciu aliatul si rivalul lui in acelasi timp, iar acesta, care reluase Seresul, ocupase si acel Messynopolis. celebru pentru infrangerea normanzilor. Dar acest loc avea sa fie inca o data fatal latinilor. Regele de Tesalonic, acelasi Bonifaciu, s-a lasat atras intr-o ambuscada bulgara, in 1207 si a fost doborat. Capul sau a fost trimis la Tarnovo, unde zaceau fara mormant, oasele imparatului sau. Soarta asemanatoare a avut si viteazul tar Ionita, care, napustindu-se asupra Tesalonicului, aparat la modul cel mai firav, a fost lovit de o boala de plamani, iar poporul a crezut ca luptatorul ftisese strapuns de lancea nevazuta a Sfantului Dimitrie, ocrotitorul orasului.

In cele din urma, Henric recucereste totusi, Tracia si imediat, si Tesalonicul, apoi chiar a reusit o alianta cu Teodor Lascaris. Prin legaturi feudale si "contracte de casatorie", se formeaza un fel de tetrarhie constantinopolitana, niceeana, epirota si bulgara. Din pacate pentru cauza latinilor, acest singur imparat adevarat din neamul lor, a disparut prea devreme, in 1216. Au urmat o serie de alti imparati latini, insa nici unul nu a reusit sa consolideze un stat disparut inainte de a se naste. Mai mult decat previzibil, in anul 1261, el va cadea in mainile celor ce erau de drept stapani ai acestor meleaguri strabune, stergand intr-o anumita masura, rusinea produsa cu o jumatate de secol in urma.

2.5. Regasirea bizantina in Imperial de la Niceea

Organizarea unui Imperiu latin si feudal la Constantinopol a avut intre altele, efectul de a stimula ideea autonomiilor locale si de a favoriza formarea unor state mici bizantine ce revendicau fiecare mostenirea Constantinopolului. Asa au fost bunaoara Despotatul Epirului, Imperiul bizantin de Trapezunt si nu in ultimul rand Imperiul de la Niceea. In scurt timp, acesta s-a afirmat ca adevaratul centru al ortodoxiei in exil. Imparatul Teodor Lascaris a cautat sa reconstitute in cele mai mici detalii organizarea vechiului Imperiu: de la Curte si structura administrativa pana la Patriarhie. Astfel, in 1208, noul patriarh ecumenic ales a avut posibilitatea sa-l incoroneze pe Teodor ca "basileus" si "autocrator" al romanilor. Din acel momsnt, imparatul si patriarhul, cu resedinta la Niceea, au fost singurele autoritati legitime ale Imperiului, dar si ale Bisericii Ortodoxe.

Imparatii de Niceea au cautat, inainte de toate, sa asigure prosperitatea economica a populatiilor din Asia Mica, in scopul reconstituirii unitatii sociale, care lipsise at at ce mult in secolul precedent si fara de care orice vointa de cucerire era sortita esecului. Reusita economica a Imperiului de la Niceea este factorul cel mai important, cea care i-a asigurat acestuia victoria asupra rivalilor sai, deoarece a fost probabil siruura forta care sa uneasca populatiile printr-o participare comuna la un dinamism economic regasit. Incepand de atunci, patriotismul grec isi face din nou aparitia cu atat mai multa forta cu cat se confunda din acel moment cu ura impotriva latinilor, profanatorii orasului "pazit de Dumnezeu". Acest sentiment antilatin va da nastere ideologici noi a "Marii Idei", anuntata cu ocazia discursului la urcarea pe tron a lui Teodor I Lascaris: "Ale noastre vor fi din nou tinuturile de unde au fost izgoniti, primui si vechiul nostru locas, Paradisul, orasul Celui Preaputernic situat la stramtori, orasul Dumnezeului nostru, giuvaerul Pamantului, cetate dorita de toate popoarele, renumita in lume si in Univers." imparatii de la Niceea trebuiau asadar, sa refaca tronul lui Constantin cel Mare, acolo unde hotarase Dumnezeu. Astfel imparatul va putea primi titlul de "nou Tntemeietor al Constantinopolului". Recunoscuti ca purtatori ai identitatii nationale, imparatii de la Niceea s-au sprijinit pe o renaslere culturala bazata pe izvoarele antice si crestine, predate din nou in cultura scolara, refacuta si controlata de stat.

La Niceea se traise, aproape in totalitate, in mediul rural. Orasele, dupa cum se vede din atitudinea chiar a Niceei si Nicomidiei fata de Andronic Comnenul (1182-l185), se bucurau de o oarecare independents Orasenii puteau fi chemati sub drapele contra sumei de 40 de nomisme, iar taranii erau mai liberi ca in alte locuri, mai ales dupa reformele acestui Teodor Lascaris, un inovator democratic. Pe de alta parte, constatam in acest teritoriu o ordine exemplara la nivel de conducere. Astfel, imparatul sezand mai ales la Nymphaion, era inconjurat nu numai de functionari bine alesi, dar si de paji; el reunea ramasitele aristocratiei, le crea un sens bine definit, un viitor stabil. Puteau fi intalniti uneori la Niceea si episcopi care nu apartineau toti teritoriului de sub ascultarea niceenilor si exemplificam aici pe arhiepiscopul de Tesalonic, episcopii de Adrianopol, de Sardes, de Ancira (Ankara), de Efes, de Smirna, de Philadelphia s.a. Capii clerului iuau parte la sfaturile imparatului supunandu-i atentiei sale tot felul de probleme sau sesizari; iar noul tribunal era format din preoti si senatori totodata, astfel ca vechea eticheta se pastra si pe mai departe cu sfintenie. Imperiul dispunea de un tezaur, impartit in departamentul personal si cel de stat, alimentat fund de dari asupra pamanturilor, dar si asupra sarii, a fierului, uneori chiar asupra dijmei, de feudele militare.

Relatiile cu toata lumea greceasca erau foarte extinse. Imparatii care primeau daruri chiar si de la arabi, intretineau legaturi constante cu Scaunele de la Antiohia, Ierusalim, Alexandria, cu Muntele Sinai si cu Muntele Athos, cu Tesalonicul si cu indepartata Atica. Chiar din Cipru, alergau aici ca sa se formeze unii ca Grigorie Cipriotul - viitorul patriarh, carturar sau educator. De altfel insasi aceasta insula -aflat a sub noua dinastis de Lusignian - era plina de elementele grecesti si acesti regi, ei insisi, ale caror inonede sunt bizantine, foloseau ca cei din Sicilia, limba greaca in actele oficiale. Basileii ocroteau fatis bisericile din Constantinopolul latin, ca de pilda biserica Sfmtilor Apostoli, a Vlahernelor si aceea din suburbia Anfinionilor, datand din secolul IV.

Orasul de provincie, ajuns o capitala, a fost imbogatit cu noi cladiri, iar cele vechi au fost reparate. Imparatii au fost inmormantati cu maretie in biserici; astfel Teodor I Lascaris a fost Tnmormantat in manastirea Hyachint. Chiar si dupa recucerirea Constantinopolului, Niceea va fi locul de ingropare pentru fetele luminate ale Imperiului, dupa cum regii normanzi ai Angliei isi aveau locul de odihna in vechea lor patrie.

Daca formele ramaneau intacte - caci nu trebuia sa apara nici o decadere in exil - era totusi o oarecare familiaritate care apropia in mod necesar, in acest refugiu stramt, pe imparat de supusi. Aceasta tendinta trece sub bunul imparat Teodor I si in domeniul complicat al teologiei; chestiunile in dezbatere, el le rezolva deschizand la intamplare Sfanta Evanghelie in numele fiecaruia dintre adversari. Numirea patriarhului Arsenic, care traia singuratic intr-un schit din mijlocul unui lac, a fost facuta dintr-un spirit de smerenie. Pe de alta parte, lumea este si intr-o anumita masura, superstitioasa: cand o potarniche urmarita de un vultur isi cauta scaparea Tntr-o zi de sarbatoare in cortul imparatului Teodor, aceasta prevede ca in curand, sultanul urmarit de tatari, va veni sa se refugieze sub ocrotirea sa.

Nu au lipsit nici relatiile cu Occidentul, cel putin la nivel monden. Imparatul Teodor voise, cu putin inainte de moarte, sa desparia pe Robert, rivalul sau latin, de sotia lui, pentru a-l insura cu fiica lui. El insusi s-a insurat cu Maria, fiica imparatului latin Petru, iar propria lor fiica Maria, a fost maritata cu fml regelui Ungariei. Casatoria aceluiasi Teodor I cu Filipa, nepoata noului rege al Armeniei, intampinase piedici dar Leon insusi avea sa se insoare cu o fiica a lui Lascaris.[60] Frederic II (1215-l250), la vremea luptei sale indarjite contra Sfantului Scaun, lingusise in scrisori alcatuite in greceste pe Vatatzes, "imparatul romanilor" (1222-l254) si ii daduse in casatorie pe fiica sa nelegitima, Constanta, rebotezata Ana. Ea a fost insa lasata de sotul ei pentru faimoasa Markesina, careia imparatul ii acordase dreptul imperial de a purta coturni rosit. Revenita la crezul catolic, imparateasa Orientului avea sa-si incheie viata dupa ani indelungati petrecuti in Catalonia. Intre "tata" si "fiu", relatiile fosesera extrem de cordiale, cel de-al doilea trimitand un contingent de trupe primului in Italia, iar acesta declara ca vrea sa alerge la sfatul lui Vatatzes pentru tot ce tine de Asia, dar fara a atinge chestiunea atat de delicata a Constantinopolului insusi. In plus, cu Venetia, protectoare a Imperiului latin, relatiile au fost atat de bune meat a putut fi incheiat un tratat de comert in 1216.

Dar statul niceean a avut in general, mai presus de toate, un caracter national, care nu se putea forma in Constantinopolul ramas international, potrivit cu originile sale si cu misiunea sa. Ii fusese dat lui sa aduca in vechea capitals aceasta noua stare de spirit si, datorita tocmai idealului acestei "Rhomais", a putut restauratia bizantina sa mai numere inca doua secole de viata, care nu a fost chiar tot timpul umila si amenintata. Era o constiinta atat de "greceasca", in sensul combativ al cuvantului incat au fost aduse din biserica "Sfantului Teolog" din Hebdomon, osemintele Bulgaroctonului (976-l025). si aceasta constiinta era atat de puternica in sensul ortodox, meat trecea uneori - cum s-a intamplat cu Arsenic - peste capul imparatilor. Acest reprezentant nemfricat al Scaunului patriarhal l-a excomunicat pe asasinul imperial al lui loan Lascaris, aruncand la picioarele sale crucea sa si refuzand anafora. Imparatul a raspuns la aceasta lipsind patriarhia de conducerea manastirilor. Pentru ca un imparat sa fie sigur de situatia sa, era nevoie de un act public din partea patriarhului si a clerului sail, ceea ce aminteste oarecum de consultarile politice ale clerului musulman. Se constata asadar, o consubstantialitate profunda intre Stat si Biserica, elemente de capatai in structura oricarei natiuni.

Era cruciadelor parea incheiata si Ludovic al IX-lea al Frantei (1226-l270) se intoarse foarte anevoie din Egipt, unde debarcase in chip de cuceritor si ajunsese prizonier. Noii stapani ai acestei tari, sultanii mameluci, pornisera opera lor de cucerire a Siriet, pe care invazia mongola a intrerupt-o, dar nu a impiedicat-o. Era acum momentul de a se da o lovitura hotaratoare care sa doboare dominatia latina asupra Bosforului. Prin tratatul de la Nymphaion, genovezii si-au promis tot concursul lor gloriosului imparat Mihail VIII Paleologul (1258-l282), care se obliga sa dea Republicii acea situatie prhilegiata de care se bucura Venstia, la instaurarea Imperiului iatin. Intr-o prima campanie, grecii au ocupat cartierul Galata, dar au consimtit totusi la un armistitiu de un an. Desi Venetia a trimis un nou podestą insufletit de spirit razboinic, care a condus afara din Constantinopol o mica expedite in scopul de a razbuna aceasta recenta pierdere, orasul era de fapt lipsit de aparatori. Grecii au patruns deci cu usurinta printr-o bresa si au incendiat tabara venetienilor. Vechea capitala a Orientului, Sfanta Roma cea noua a imparatilor si patriarhilor, nu s-a infiorat prea tare. Din partea lor, regele Balduin II (1228-1261) care fugise, podestą-ul, cei cativa cavaleri si marinari venetieni care au aflat indata de aceasta catastrofa, s-au resemnat usor sa se inapoieze in acel Occident care fusese atat de dur pentru cauza latina.[63]

Deducem astfel, ca urmarea fireasca, recucerirea vechii capitale bizantine de catre stapanii ei de drept a avut loc dupa o iumatate de veac, gratie stradaniei unor oameni plini de patriotism, dar si pe fondul dezinteresului total din partea Apusului.

Imperiul de la Niceea s-a dovedit a fi o coniunctura fericita pentru tumultuoasa istorie bizantina, dar si un adevarat nucleu de pastrare a fortelor sociale din Imperiu. Spiritul bizantin, desi foarte zdruncinat de tragicele evenimente de la 1204, nu murise, cum nu a murit chiar pana in vremurile noastre. Nu a murit nici ca oranduire statala si bisericeasca, la putin timp aparand acest Imperiu niceean, despre care multi au spus ca avea cel putin vigoarea celui a carui capitala fusese de curand cucerita. Caderea Constantinopolului la 1204 face evident in ochii bizantinilor esecul politicii imperiale si necesitatea de a se uni in iurul Bisericii, singura capabila sa constituie un front comun ortodox in fata Occidentului latin.

2.6. Restabilirea unei ordini, insa doar in aparenta

Aproximativ la iumatatea veacului al XIII-lea, asistam la alcatuirea unei coalitii apusene condusa de Manfred, regele Siciliei, Mihail II, despotul Epirului, acestia asociindu-se cu principele de Ahaia, Guillaume de Villerhardouin, coalitie care avea menirea de a stopa avantul luat de Imperiul bizantin de la Niceea, condus de stralucitul imparat Mihail VIII Paleologul (1258-1282). Aceasta alianta a gasit spriiin si la regele sarb Uros I (1243-1276), nelinistit si el de cresterea si puterea Niceei. Insa acelasi Mihail VIII, impreuna cu fratele sau loan, care avea titlul de sebastocrator, repurteaza o stralucita victorie in toamna anului 1259, in Valea Pelagoniei, luand prizonier chiar pe principele de Ahaia. Acesta va fi nevoit mai tarziu sa scape din captivitate cedand insa Imperiului bizantin, importante localitati din Peloponez.[64]

Pentru a intampina o contraofensiva condusa de venetieni, care erau principalii beneficiari ai Imperiului latin de Rasarit, Mihail incheie o alianta cu Genova in anul 1261. Aceasta alianta va permite patrunderea pe piata bizantina a genovezilor, marii rivali ai venetienilor, si avea importante consecinte economice si politice, la fel ca si tratatul incheiat tn 1082 de Alexie I Comnenul cu venetienii. Asadar, genovezii se asigurau angaiandu-se sa dea aiutor militar bizantinilor impotriva venetienilor si a altor dusmani, primind scutiri de taxe si dreptul de a intemeia un oras port langa Constantinopol, Pera sau Galata. Astfel genovezii capatau suprematia comerciala in Orient, care, din secolul XI, apartinea venetienilor. Desi la prima vedere parea un pact util ambelor parti, mai tarziu avea sa se dovedeasca faptul ca Imperiul bizantin a suportat consecintele nefaste dupa acest tratat, devenind prizonierul celor doua Republici maritime si a tinut pe plan secundar forta maritima si comerciala proprie.

Un eveniment deosebit de important a avut loc la 25 iulie 1261, cand, in sfarsit, Constantinopolul revenea in mainile celor ce il stapaneau de drept. Strategul Alexis Stratigopoulos, cel ce fusese trimis cu forte destul de modeste in Tracia pentru a supraveghea granita bulgara, trecand pe langa marele oras, a observat ca era nepazit, si in dimineata aceleiasi zile, el patrunde in capitala si o ocupa. Regele Balduin II (1228-1261) nu a avut timp decat sa fuga. Astfel, la 15 august 1261, Mihail VIII va putea intra si el in Constantinopol unde se va incorona ca imparat in Sfanta Sofia.[65]

Acest Mihail Paleologul si ostasii carturari din suita sa, au fost singurii care au resimtit o mare emotie in fata acestui eveniment fericit pe care il trimisese Hristos. Desi se dedasera obiceiurilor turcesti, desi fusesera aliati cu latinii si deprinsi cu felul lor de viata, desi erau straini acum de orice ura de rasa si de fanatism religios, totusi ei nu puteau considera luarea Constantinopolului ca un accident victorios. Sederea in mediul patriarhal de la Niceea le purificase sufletele; scenele de cruzime si de desfrau apartineau acum trecutului. O nobilime credincioasa, imparati harnici si evlaviosi au carmuit si condus timp de o iumatate de secol un popor de tarani si de ciobani cu o viata simpla. Ochii carturarilor au trebuit sa se umezeasca de lacrimi vazand acest Constantinopol sfasiat, despuiat de monumentele bizantine si antice, care fusesera folosite la procurarea banilor marunti de arama, pentru nevoile zilnice.[66]

Asadar, ceremonia restaurarii grecesti si ortodoxe, nu a fost lipsita de o sobra maretie. Imparatul si alaiul sau, armata sa, au ascultat in genunchi cele treisprezece rugaciuni compuse de Grigorie Acropolitul, care au fost recitate din inaltimea unui turn de langa ,,Poarta de Aur". Icoana sfintei Fecioare Maria purtata pe sus, a deschis procesiunea militara. Invingatorul incoronat, a urmat pe jos pana la manastirea Studionului, apoi a incalecat intre soldati purtand ,,sarisa" rosie spre Sfanta Sofia dupa care s-a intors la palatul pe care predecesorul sau il parasise cu vreo 57 de ani inainte. Cateva zile mai tarziu, in catedrala lui lustinian restituita cultului oriental, el instala pe patriarhul ortodox Arsenie (1261-1265) in scaunul sau, exprimand in cuvinte emotionante, credinta sa in destinele Imperiului.[67]

Totusi, la scurt timp, avea sa ia nas,tere ceea ce s-a numit in epoca ,,schisma arseniana", si a avut ca personaje principale chiar pe conducatorii de drept ai Imperiului, in speta, cei amintiti mai sus. In prisma faptului ca Mihail il indepartase de la tron pe imparatul legitim loan IV Lascaris, pe cai mai mult decat neortodoxe (a fost orbit), Arsenie, om de o cultura si o traire duhovniceasca deosebita, a socotit actul de orbire drept o crima si il afuriseste pe imparat. La randul sau, Mihail nu se lasa mai prejos si il inlocuieste pe patriarh cu Ghermanos III (1265-1266), apoi cu losif I (1266-1275). Insa partizanii fanatici ai lui Arsenie vor lupta impotriva imparatului si ii vor crea mari dificultati, sporite si de incercarile de unire cu Biserica Romei, intreprinse de Mihail. La aceasta criza de ordin intern se mai adauga si faptul ca Imperiul se gasea intr-o stare economica precara, rezultat al ocupatiei latine, ce lasase rani adanci in corpul Imperiului. Capitala fusese devastata si necesita bani pentru reparatie, apoi era nevoie de o flota si de o armata puternice, care nu puteau fi organizate decat cu resurse financiare deosebite.

Pe plan extern, orasele maritime continuau sa mentina sub dominatia lor multe regiuni bizantine, iar coloniile lor erau raspandite in toate colturile Imperiului si in majoritatea insulelor din bazinul oriental al Mediteranei. Grecia continua sa fie intr-o mare masura sub dominatia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, si dintre acestea, cel din Epir pe langa cel din Thesalia erau inca ostile Bizantului. In nordul Peninsulei Balcanice, sarbii si bulgarii isi marisera regatele in dauna bizantinilor si, desi nu erau capabile sa organizeze actiuni ostile de mare amploare impotriva Imperiului, puteau sa se alieze cu orice forta orientala si sa devina astfel un marepericol.[68]

In Occident, inamicul cel mai de temut si permanent al Imperiului Bizantin il reprezenta Regatul Siciliei, care devenise acum mai amenintator caci Manfred, mare dusman al papalitatii, este inlocuit, in 1266, cu regele Carol de Anjou (1226-1285), in prisma largului concurs oferit de papa Clement al IV-lea (1265-1268). Astfel ca, in 1267, are loc la Viterbe, in Italia, o intelegere mijlocita de papa, intre acelasi Carol de Anjou si fostul imparat de Constantinopol, Balduin al II-lea. Din intelegere rezulta faptul ca acest Balduin isi vindea dreptul la Scaunul imperial al Bizantului lui Carol de Anjou, dand nastere astfel, la un nou sir de coalitii urzite de Carol impotriva lui Mihail, care se dovedesc inutile si zadarnice in cele din urma. Pe de alta parte, Mihail ii avea dusmani si pe sarbii condusi de Uros I si pe bulgarii tarului Constantin (1257-1277). In aceste conditii precare, Mihail s-a dovedit un diplomat de prim rang, reusind sa rezolve dificultatile in care se afla, mai mult cu abilitatea politica decat prin forta militara pe care, cu siguranta, nu o avea. El reuseste sa atraga de partea sa pe Ludovic al IX-lea cel Sfant al Frantei, frate al lui Carol de Anjou, care, datorita vietii sale deosebite a fost numit ,.arbitrul lumii crestine". Acest rege, luand in considerare tratativele de unire dintre Roma si Constantinopol, care se intrerupsesera dupa moartea lui Clement IV, in 1268, il opreste pe Carol de Anjou sa atace Constantinopolul, luandu-1 cu sine intr-o cruciada impotriva arabilor din Tunis. Din nefericire, in 1270, regele Ludovic moare si odata cu pierderea lui, Mihail se lipsea de un sprijin important, insa Bizantul nu a fost prea mult periclitat, mai ales din pricina curentului unionist care lua amploare in cele doua emisfere crestine.

Descoperim asadar, printre cateva repere mai mult cronologice, vointa netarmurita a bizantinilor de a pune pe picioare un imperiu puternic zdruncinat de dorinta occidentala de a pune in randul avutiilor ei cel mai frumos oras al vremii. Grecii au si reusit, intr-o buna masura, realizarea acestui deziderat, insa ranile adanci    provocate in zorii Evului Mediu si mai apoi, s-au dovedit a fi de nevindecat. Astfel, cand catre jumatatea secolului al Xl-lea, turcii selgiucizi navalira in Asia Mica, cand in 1071 bizantinii au fost infranti la Manzikert, aceasta a fost si ea o lovitura ireparabila pentru Imperiu, care pierdea astfel cea mai mare parte din Asia, adica regiunea care-i furniza pe cei mai buni soldati si pe cei mai buni marinari si care era intr-adevar, forta monarhiei.

Fara indoiala, in secolul XII, Comnenii au reusit sa alcatuiasca din nou o armata, fara sa poata capata insa de la aceasta forta militara reconstituita, tot ceea ce sperasera si cand in 1204, cruciatii luara cu asalt Constantinopolul, aceasta a fost lovitura de gratie si faramitarea totala a Imperiului. si daca Mihail Paleologul a reusit sa recucereasca vechea capitala bizantina si sa faca inca o figura de suveran, totusi el nu a reusit sa indrepte urmarile dezastruoase ale momentului 1204. Si, incepand cu sfarsitul secolului al XIII-lea se prefigura decadenta crescanda si neintrerupta a tot ce odinioara fusese maretia militara a Bizantului. Scaderea tot mai mare a efectivelor, Imperiul pierzand succesiv teritorii din Asia si Europa, scaderea crescanda a valorii trupelor (de multe ori dispuse sa o ia la fuga decat sa lupte), arealul tot mai mare al mercenarilor in armatele Paleologilor, lipsa de disciplina prea frecventa, multi straini in serviciul Bizantului si, in sfarsit, lipsa (cu rare exceptii) a unor generali capabili de a se impune prin prestigiul lor, iata cateva din lacunele, cel putin la nivel militar, care au dus la surparea iremediabila a Imperiului Bizantin.

Asadar, timp de secole, imparatii bizantini au rezolvat problema militara, creand admirabilul instrument de razboi care asigura apararea monarhiei si ajuta sa intreprinda cuceriri destinate sa o mareasca. Atata vrerne cat aceasta armata a ramas intacta, atata vreme cat a existat reteaua de fortarete care asigura apararea frontierelor, Bizantul a fost o mare putere, asupra careia nici unul din adversarii sai nu a putut face nimic. Dar in ziua cand nu a mai existat aceasta armata, a fost sfarsitul monarhiei si, atunci cand a cazut, la 1453, ea era moarta de aproape un secol, moarta din cauza disparitiei puterii sale militare, ca si din alte cauze care au ros din interior vreme indelungata.[71]

Daca a existat o lovitura decisiva, aceasta s-a produs in 1204 si nu in 1453. vidul de putere creat de invazia latina a permis statelor ortodoxe din Balcani sa porneasca pe un drum propriu, eliberate de campul de forte al Bizantului si pana la sfarsit le-a condamnat pe toate sa cada, unul cate unul, sub dominatia Imperiului Otoman. Epoca Paleologilor nu a insemnat decat o lunga supravietuire, o prelungita agonie, cu cateva frumoase izbucniri de vitalitate, insa nu putea fi nicidecum vorba de o reinviere.