CRUCIADE - CONFLUENTE A DOUA MENTALITATI OPUSE
Incepand cu anul 800, cand Carol cel Mare reconstituie Imperiul roman din Occident si chiar mai inainte, Bizantul incetase din ce in ce mai mult de a mai fi o putere europeana, pentru a deveni un stat esentialmente oriental. In secolul al XII-lea, el ocupa un loc insemnat in toate problemele mari ale Europei si ale crestinatatii. Ca si altadata Iustinian, Manuil Comnenul visa sa re 838f523i staureze Imperiul universal. Politica lui ambitioasa si activa, trecand dincolo de marginile stramte ale Peninsulei Balcanice se intindea pana in Ungaria, pe malurile orientale ale Adriaticii, ridica pretentii asupra stapanirii Haliei, contesta lui Frederic Barbarosa insusi titlul imperial. Diplomatia lui lucra la Geneva, la Pisa, la Ancona, la Venetia; emisarii sai intrigau in Germania si Halia, ambasadorii lui negociau la curtea Frantei si la curtea pontificala. Si daca planurile lui vaste ramasera pana la urma fara rezultat, nu e mai putin adevarat ca in tot decursul secolului al XII-lea, Constantinopolul fu unul dintre centrele principale ale marii politici europene.
Statornicirea feudalismului apusean in Orientul Apropiat ca rezultat concret al cruciadelor
Se stie ca fiecare cruciada a avut drept consecinta fondarea unui stat latin in Orient. In Siria, recucerita spre sfarsitul secolului al IX-lea, aparura ca prin farmec o multime de seniorii feudale - regatul Ierusaliniului, priacipatul Antiohiei, comitatul Edessei si Tripoli, fara a mai vorbi de realizarile baronilor mai mici. La sfarsitul veacului al XII-lea, a treia cruciada lua in trecere Ciprul iar Lusignianii intemeiaza acolo un regat, care, timp de doua secole, a fost cel mai bogat si mai prosper din toate statele Orientului Latin. Mai mult, a patra Cruciada realiza lucruri si mai mari. In Bizant, ea aseza un imparat latin pe tronul Cezarilor, apoi schimba in principate feudale Grecia si insulele arhipelagului. In tirnp ce un conte de Flandra imbraca purpura basileilor, un marchiz de Montferrat era proclamat rege in Tesalonic; burgunzii se faceau duci la Atena iar Champenois - printi in Morena. Venetienii deveneau mari duci de Lemnos, marchizi de Cerigo, duci de Naxos si de Pares; genovezii, printi de Chios, iar Rodos devenea capitala Cavalerilor Ospitalieri si Creta aparea ca o colonie a Venetiei. Si in toate aceste asezari latine nascute pe pamantul Siriei sau al Eladei, noii veniti adusesera cu ei, legile, obiceiurile si moravurile din Occident. A fost ca o bucata din Europa feudala transportata sub cerul Orientului. Si astazi inca, pe muntii Siriei ca si pe muntii Arcadiei sau ai Argolidei, pe pantele Taigetului ca si pe culmile Libanului, chiar si mai departe, in plin desert, pierdute dincolo de Marea Moarta, calatorul mirat intalneste admirabile fortarete feudale, incoronand cu turnurile lor masive si cu zidurile lor crenelate crestele colinelor. In Cipru, edificii aproape intacte, citadele mandre, manastiri singuratice pierdute in adancul vailor pustii, minunate catedrale gotice, pastreaza splendorile artei franceze din secolul al XIII-lea si al XIV-lea. Si cu meterezele sale formidabile, cu vechile sale turnuri, cu casele vechi din strada Cavalerilor, Rodos ofera spectacolul rar si aproape unic al unei cetati franceze din secolul al XV-lea, pastrata cu toate monumentele ei. Si daca, asa cum se intampla intotdeauna cand doua civilizatii neegale se gasesc fata in fata, cea mai putin dezvoltata din cele doua - pe atunci cea occidentala sufera puternic influenta civilizatiei superioare: araba, siriana, dar mai ales bizantina cu care vine in atingere, totusi, primind mult, ea a dat de asemenea mult. De la aceasta lume feudala care inflori in Cipru, in Siria, in Moreea, Orientul lua ceva; si daca in fata noutatilor si a prestigiului islamului sau Bizantului, latinii au invatat sa reflecteze asupra multor lucruri pe care abia le banuiau, societatea orientala se transforma de asemenea in acest contact zilnic.
Se merita subliniat faptul ca pe langa baronii ambitiosi, care devenisera inspirati in Orient, regi sau printi, pe langa voluntarii din familii nobiie, ce venisera in aceste state noi spre a cauta o seniorie sau o avere, cruciadele adusesera in Levant si o alta parte a societatii feudale latine. Marile orase comerciale din Italia - Venetia, Genova, Pisa, intelesesera repede importanta afacerilor bogate care se deschideau pentru intreprinderile lor. Indata dupa prima Cruciada, contoarele lor populara porturile de pe coasta siriana si o mare miscare colonizatoare si conierciala inlocui repede, cu preocupari noi materiale, toate tarmurile Mediteranei Orientale si toate orasele mari ale iumii bizantine se acoperira cu asezari venetiene si genoveze. Pentru a administra si exploata aceasta lume noua, se constituira societati puternice asociatii politice si negutatoresti in acelasi timp, asa cum va fi mai tarziu Campania Indiilor. Venetia monopolizeaza comertul arhipelagului elen, Genova cel din Marea Neagra si amandoua se certau pentru Constantinopol, unde fiecare din cele doua republici rivale isi avea cartierul sau, organizatia sa speciala, recunoscute de bulele imparatilor bizantini. Si prin acest fapt, prin contactul neincetat al celor doua rase in targuri, in band, in birourile de schimb in pravaliile negustorilor, ceva din Occidentul latin patrunse in mod natural in aceasta lume bizantina.
In plus, catre acest Orient minunat si bogat, in care atati latini isi gasisera norocul, catre acest Bizant incomparabil, care aparea imaginatiei intr-o stralucire de aur, un curent continuu aducea pe toti aventurierii din Occident. Scandinavi si anglo-saxoni, normanzi din Italia si francezi, erau fericiti sa capete servicii in regimentele garzii imperiale, in randurile acelor faimosi "varengi" a caror arma favorita era securea grea cu doua taisuri. Toti condotierii fara ocupatie se ingramadeau sa-si vanda spada basileului care platea bine.
O poveste cu nuanta de roman, aceea a marii companii catalane care, in primii ani ai secolului al XIV-lea, circula prin tot Imperiul Bizantin. Andronic, Paleologulua in serviciul sau sase mii de soldati catalani si basci impotriva turcilor. In fruntea lor se afla un cavaler templier, Roger de Fluor, pe care imparatul il facu mare duce bizantin si-l insura cu o printesa din familia imperiala. Dar ce auxiliari suparatori se dovedira a fi acesti ostasi, cu toate ca primeau o solda ridicata si privilegii care-i coplesi, cu tot titlul de "cezar" pe care sfarsi prin a-l conferi sefului lor! Trebuie sa vedem in aceasta poveste, cum bandele catalane tratara imperial ca pe o tara cucerita, cerand basileului bani de rascumparare si blocand capitala, organizandu-se intr-un fel de republica militara, o "armata a francilor care guverneaza regatul Macedoniei", al carui sef se intitula "prin gratia lui Dumnezeu, megaduce al Romaniei, senior al Anatoliei si al Insulelor Imperiului". De la tarmurile Meandrului si pana la marginile Propontidei, de la Galipoli la Salonic si pana la Athos, din Thesalia pana la Attica, timp de sapte ani, ei mersera devastand, masacrand totul si in sfarsit terminara aventura prin intemeierea unui ducat Catalan in orasul lui Pericle. Povestile ciudate de acest fel, care circulau in Imperiu, ne arata atractia pe care o exercita Orientul grecesc asupra sufletelor occidentale, si cum, prin averile prodigioase care se puteau face acolo, se destepta fara incetare pofta altor multi aventurieri.
In paralel cu laicii, Biserica intindea asupra lumii bizantine actiunea clerului sau. In noul Imperiu latin nascut din a patra cruciada, papa Inocentiu putu sa instaleze un patriarh si episcopi occidentali, sa intemeieze manastiri latine, sa se laude pentru moment cu acestea, in ciuda impotrivirii si ostilitatii grecesii raportata la aducerea Orientului sub primatul papal-roman. Si atunci, desi aceasta miscare a dat gres, timp de doua sute de ani, Roma intretinu legaturi constante cu capitala Bizantului. In acest continuu schimb de ambasade si de idei, nu era posibil ca nimic din Occident sa nu ajunga in Bizant.
Impreuna cu toti acesti oameni de calitate asa deosebita, marii baroni feudali, negustori din Venetia si Genova, negociatori pontificali, aventurieri din lumea intreaga, ideile si moravurile latinilor patrundeau intr-adevar in Orientul grec si-l transformau pe nesimtite. Este vrednic de mentionat faptul ca din contactul celor doua civilizatii, francii imprumutau mult din "lumea noua" in care se gaseau aruncati, si pecetea cu care Bizantul insemna principatele latine din Levant e o dovada destul de evidenta de putere asimilatoare pe care o pastra inca Imperiul Bizantin in tot secolul XII. Insa a existat de asemenea, o actiune contrara a Occidentului asupra lumii orientale, care s-a manifestat in problemele politice ca si in cele religioase, mai puternica inca din organismul social si pana in productive literaturii.
Problema unirii Bisericilor, visul si dorinta constanta a papalitatii, amesteca foarte activ Bizantul in afacerile Occidentului in secolul al XIII-lea si mai ales in al XIV-lea. Oricat era de slab atunci imperiul grec, alianta lui nu parea deloc de dispretuit. Adversarii Romei, ca Frederic al II-lea, o cautara impotriva suveranului pontif; papii la randul lor recursesera la ea pentru a pune frau ambitiilor regilor angevini din Neapole. Obiect al lacomiei printilor latini ca si al scopurilor interesate ale papei, Bizantul Paleologilor avu, ca si cel al Comnenilor, ochii intorsi fara incetare - si nu fara ingrijorare - catre Occident.
Intr-o alta ordine de idei, influenta latina asupra lumii grecesti se manifesta mai pregnant in domeniul fenomenului social. La Curtile Occidentului, in Germania, in Italia, in Franta, basileii isi cautara atunci de cele mai multe ori sotiile pe care le asociara majestatilor. Si, de asemenea, suveranii franci din Siria sau din Elada se casatoresc bucurosi cu printese din familia imperiala a Comnenilor sau a Paleologilor. Imitand aceste exemple ilustre, cei mai neinsemnati seniori, cavalerii, burgunzii fac la fel, si in tot Orientul latin se intemeiaza o rasa amestecata, jumatate greaca, jumatate latina, care se numeste "Gasmules" si formeaza o trasatura de unire intre cele doua civilizatii. Impreuna cu ilustrul bizantinolog Charles Diehl ne punem intrebarea: Trebuie oare sa mai vorbim de calatoriile care i-au adus pe latini in Bizant sau care fac pe basilei sa iasa din capitala lor pentru a se duce in Occident? Remarcam faptul ca la sfarsitul secolului al XIV-lea, Ioan al V-lea viziteaza Italia si Franta, iar fiul sau Manuil al II-lea, putin mai tarziu, ajunge la Venetia, Paris si Londra; apoi in secolul al XV-lea, Ioan al VIII-lea se duce si el la Venetia si Florenta.
Dar mai ales Curtea bizantina se transforma din acest contact neincetat: alte moravuri, alte placeri, alte serbari, o infatisare mai cavalereasca fac din greci, emulii razboinicilor din Occident.
1.2. Manuil Comnenul - figura marcanta in planul raporturilor dintre bizantini si latini
Este cazul sa ne oprim pentru moment asupra unui personaj pe care cei mai multi l-au vazut ca intruchipare a spiritului pur bizantin dar in acelasi timp si tipul cavalerului occidental. Manuil Comnenul (1143-1180), caci despre el este vorba, avea vitejia nebuna si indrazneala neinfricata a baronilor latini; ca si ei, el iubea sporturile violente, vanatoarea, concursurile militare, si-i facea placere sa se ia la intrecere cu cei mai buni cavaleri franci. Ca un adevarat paladin, el voia sa merite dragostea frumoasei sale prin lovituri de spada iar un cronicar grec relateaza ca aceasta declara cu placere ca, desi e nascuta intr-o tara in care toti se pricepeau la acte de vitejie, niciodata totusi nu intalnise un cavaler mai desavarsit decat sotul sau. Apoi, in 1159, cand Manuil veni in Antiohia, el minuna pe toti baronii latini prin infatisarea lui inalta, forta herculeana, dibacia manuirii armelor si splendoarea armurilor sale. In petrecerile militare care se desfasurau pe tarmurile Orientului timp de opt zile, nobilimea bizantina se lua la intrecere cu nobilimea franca in vitejie si in eleganta martiala. Imparatui insusi, incalecat pe un bidiviu maret, impodobit cu aur, aparu in armura in mijlocul stralucirii sulitelor, in falfairea steagurilor duse in galop de alergatori. "In aceste jocuri, cum spune un cronicar, in care era atata varietate si eleganta, incat credeai ca vezi pe Venus intovarasind pe Matte, printul rasturna cu o singura lovitura pe doi dintre cei mai buni cavaleri latini." Curselor din hipodrom care odinioara pasionau Constantinopolul, le succedara acum turnirurile, dupa cum in echipamentul armatelor bizantine se introdusesera hainele de razboi din Occident. S-au pastrat descrieri de intreceri executate sub ochii frumoaselor doamne de la Curte si care se datoresc condeiului insusi a lui Manuil. Si printre consilierii latini de care se inconjura de placere, in mijlocul soldatilor recrutati din lumea occidentala, Manuil Comnenul parea un adevarat suveran din tara francilor. Cronicarii latini din Siria, care spre a-l lauda, nu gaseau cuvinte destul de entuziaste, au recunoscut in el pe unul de-al lor; si iata o trasatura frumoasa si cavalereasca ce arata tot ce invatase basileul bizantin din contactul cu lumea apuseana. Chiar in timpul acestei calatorii in Siria, regele Baudoin al Ierusalimului, intr-o partida de vanatoare, cazu de pe cal si-si scranti bratul. Atunci lumea vazu - si trebuie sa te gandesti pentru a aprecia aceasta, la toata eticheta care inconjura cele mai neinsemnste acte ale imparatului egal cu Dumnezeu - pe Manuil descalecand, ingenunchind langa regele latin si cum avea unele cunostinte in chirurgie, i-a pus el prima legatura la rana; si cat timp regele fu bolnav, in fiecare zi imparatul il pansa cu propriile maini, spre mirarea curtenilor care nu puteau crede intr-o astfel de nesocotire a ceremonialului.
O particularitate care il deosebeste de inaintasii sai a fost simpatia pe care intotdeauna a aratat-o latinilor. Pe multi si i-a apropiat, i-a introdus in cadrele administratiei, i-a insarcinat cu misiuni dintre cele mai delicate. Aceeasi inclinatie il facu sa-si ia, in doua randuri chiar, sotie din lumea aceasta de cavaleri ai cruciadelor. Calculele politice nu au fost desigur straine de aceasta hotarare. Intaia oara, inca pe vremea imparatului Ioan Comnenul (1118-1143), Bertha de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea al Germaniei (1138-1152), fu adusa la Constantinopol spre a fi logodita cu mostenitorul tronului bizantin. Primejdia normanda il facu pe Ioan sa-si caute un aliat in persoana suveranului german. El se gandi sa pecetluiasca aceasta aliania printr-o legatura intre cele doua dinastii. Dupa un schimb de ambasade in timp de cativa ani, contesa germana sosea in cel din urma an al imparatului Ioan Comnenul, insotita de o stralucita suita la Constantinopol. Un poet cunoscut la Curtea Comnemlor, Theodor Prodromos, ne-a lasat o poezie de ocazie, o scurta descriere a ceremonialului pompos cu care a avut loc receptia viitoarei mostenitoare a tronului. El era in asentimentul bizantinilor, cand proclama, in stangacele sale versuri superioritatea Bizantului: "Bucura-te Roma noua, de aceasta receptie, prin care te-ai aratat capul Romei celei vechi, caci daca aceasta ne da logodnica, tu dai pe logodnic, si toti stim ca barbatul este superior femeii. Evident, prin urmare, ca acelasi lucru sa se gandeasca despre tine." Iar "prea nobilului, viteazului si gloriosului Conrad", care e pentru dansul un simplu rege al Romei vechi, nu se sfieste a-i spune la cata cinste s-a ridicat "astazi" cand a intrat in neamul Comnenilor si s-a inrudit cu un imparat atat de mare.
La inceputul anului 1146, Manuil, acum imparat, isi celebreaza casatoria cu Bertha de Sulzbach, care ia ca imparateasa numele de Irena. Aceasta fiica a Nordului lasa o frumoasa amintire la Curtea Bizantului. Atrasa de atmosfera literara proprie acestei Curti in vremea sa, ea isi dete osteneala sa inteleaga frumusetile literaturii grecesti. Intr-o alt a ordine de idei, se spune ca Irena nu era o femeie deosebit de frumoasa. Ea se distingea insa, dupa marturiile contemporane prin alese insusiri morale si a revarsat totdeauna darurile marinimiei sale asupra celor nevoiasi. Daca n-a fost fericita cu imparatul, care se arunca in aventuri galante cu aceeasi pasiune cu care infrunta primejdiile in razboi, Irena trai totusi inconjurata de respect si muri in 1159 regretata de Manuil.
Fara sa treaca prea mult timp, Manuil, preocupat de a asigura imperiului un mostenitor legitim, cauta o noua sotie, de asta data din lumea latina a Siriei. Alegerea cazu asupra celei mai frumoase femei a Rasaritului. Maria, fiica lui Raymond si a Constantei de Antiohia, atrasese atentia ambasadorilor trimisi de imparat pentru pregatirea logodnei cu Mellissanda de Tripoli. Acesti ambasadori au considerat ca principesa de Antiohia e mai vrednica a sta pe tronul Bizantului si detera de stire suveranului. Un sol special fa expediat de la Constantinopol la fata locului si el se intoarse entuziasmat de frumusetea extraordinara a tinerei principese. Ea facu intr-adevar, o impresis covarsitoare asupra contemporanilor. In anul acestor negocieri, 1160, Renaud de Chatillon, al doilea sot al Constantei, cazuse in urma unei nefericite lupte, in mainile arabilor, pentru o captivitate de 16 ani. Principesa Antiohiei primi deci cu bucurie proiectul acestei casatorii, care avea sa-i asigure un sprijin atat de pretios. Maria fu adusa la Constantinopol unde in ziua de Craciun a anului 1161 se cununa cu imparatul la Sfanta Sofia, in fastul stralucit, obisnuit in asemenea prilejuri.
Din pacate, Maria de Antiohia a fost si mai nefericita decat Irena. O soarta dintre cele mai tragice o astepta la tronul Bizantului. Cand Manuil muri in 1180, ea conduse regenta, fiul sau Alexis fiind copil. In mijlocul Curtii nesigure si intrigante, Maria se sprijinea pe latini, pe atunci numerosi la Constantinopol. Bizantinii nutreau insa, o veche si neimpacata ura impotriva acestor occidentali lacomi si brutali. In curand, basilissa nu mai fu pentru dansii decat o tradatoare a intereselor bizantine si ei o infierara cu epitetul de "straina". O partida uriasa se forma impotriva ei, iar ea aduse in fruntea Imperiului pe stricatul Andronic, varul lui Manuil, deportat undeva in Asia pentru viata lui aventuroasa. Domnia acestui Andronic fu o sangeroasa tiranie. Printre primele lui victime s-a numarat insasi Maria. Inscenandu-i un proces de tradare, el a condamnat-o la moarte, silindu-1 pe tanarul Alexis sa-i semneze sentinta. Sugrumata in inchisoarea sa din palatul Mangana, "tarmul o primi in nisipul sau - dulcea lumina, frumoasa priveliste a lumii", scrise induiosat istoricul acestei domnii.
Alaturi de aceste particularitati, datorate contactului cu Occidentul, Manuil a intruchipat in chip stralucit insusirile caracteristice ale monahului bizantin. El este in aceasta privinta, cel dintai basileu care intruneste in sine elementele celor doua lumi atat de opuse intre ele. Totusi, Manuil a stiut sa mai modereze din aceste divergente. Marea miscare a cruciadelor aduse la Constantinopol pe Conrad III al Germaniei (1138-1152) si pe Ludovic al VII-lea al Frantei. Cel dintai, care era si cumnatul sau, in drumul catre Locurile Sfinte, cazu bolnav in Efes. Manuil si sotia sa Irena, se dusera atunci langa imparatul german si-l adusera pentru ingrijire la Constantinopol, unde el fu in tot timpul sederii sale, obiectul unor mari festivitati. Apoi, cand a doua cruciada isi mantui operatiunile fara succes, Conrad opri inca odata la Constantinopol in trecerea sa catre patrie, fiind sarbatorit cu cinste, ca si mai inainte. De asemenea, Ludovic al VII-lea ajunse, pe urmele aceleiasi cruciade, sub zidurile Bizantului. In catena randuri fu primit de basileu cu mari onoruri in caoitala sa, pentru aplanarea dificultatilor ivite intre dansii.
Sunt doar cateva exemple de atasament pe care Manuil Comnenul l-a avut fata de Occidentul latin. Totusi, el a fost un bizantin "par excellence", desi era plin de intelegere fata de Apus si a ingaduit existenta unor influente apusene la Curtea bizantina. El nu a renuntat niciodata la ambitiile sale imperiale, cu toate ca aprecia Apusul si facuse intelegeri cu acesta. Mai mult, Manuil considera intruziunea Occidentului in sfera sa de interes drept o adevarata insulta. A ramas un bizantin autentic care credea cu convingere in validitatea conceptiei suveranitatii imperiale universale. Prin urmare, nu avem de-a face cu confruntarea a doua entitati complet straine, atacator si victima, ci cu o lupta intre doua societati si state care s-au distantat treptat in ciuda mostenirii comune si a interactiunii lor frecvente.[18]
1.3. Divergente vechi- apropieri noi
Patrunderea unor datini de sorginte occidentala in societatea bizantina a adus un suflu nou activitatilor cotidiene din Rasarit. Se pot aminti o multime de influente apusene care se introdusesera in mod paralel in obiceiurile si pana chiar in moravurile judiciare ale Bizantului. In aceasta natiune in care de atatea secole tribunalele au judecat dupa legea scrisa si nu admitea decat procedura cu martori, se observa, incepand cu secolul XIII, duelul judiciar, servind ca si la latini, la dovedirea sau la respingerea unei acuzatii si, in plus, remarcam aparitia "probei focului", propusa acuzatilor spre a se justifica de o crima publica sau particulara.
Intr-o alta ordine de idei, se apreciaza ca bizantinii din secolele XIII si XIV par a fi avut un gust foarte mare pentru romanele de aventuri. Or, printre aceste lucruri, multe se inspira, fara indoiala, din unele terne binecunoscute ale literaturii occidentale, si chiar acelea care sunt de origine pur orientala au capatat o culoare cu totul latina, datorita contactului cu francii. Se va vedea mai departe, studiind cateva dintre aceste productii curioase - "Belthandres si Chrisantha", "Lybistros si Rhodameea" spre exemplu, urmele sigure ale acestei influente. Sunt povestiri despre cavaleri ratacitori si printese frumoase, toate aceste lucrari pline de intreceri si de lovituri cu spade, ca si la trubaduri, omagiul feudal este legatura necesara a societatii, "sacrificiul de dragoste", prima datorie a paladinului.[19]
Nicaieri nu se poate vedea mai bine amestecul de mode, de moravuri, de obiceiuri, care se savarsi atunci in Orient si care dadu acestei societati o infatisare atat de pitoreasca, dar si ciudata. Dar iata un fapt si mai important: sub aceasta influenta, in acest Bizant plin de traditii antice, chiar si eroii Iliadei se transformara in paladini ca si in cantecele eroice, Ahile devine un cavaler frumos, strabatand lumea cu cei doisprezece tovarasi in cautarea aventurilor, un erou de intrecere, un indragostit de printese frumoase, un paladin crestin care moare asasinat miseleste de Paris in biserica din Troia.
Se poate oare spune ca aporturile celor doua civilizatii, legaturile nascute din cruciade au sters sau atenuat neintelegerea radicala si adanca semnalata mai inainte? Credem ca nu. De altfel, numai in elita social a patrunsesera moravurile occidentale. Masa populatiei ramasese neschimbata si Biserica greaca de asemenea. In vreme ce din interes sau din placere, politicienii, diplomati sau marii seniori se apropiara de latini, poporul, care avea mai mult de suferit din invazia violenta a strainilor si din exploatarea fara scrupule a negustorilor din Italia, clerul care se inspaimanta si se scandaliza de posibilitatea unei apropieri de Roma, simtea dimpotriva, marindu-se reaua lor vointa. Ingrijorari politice, rivalitati comerciale, dificultati religioase, totul se aduna spre a inaspri o neintelegere seculara, pentru a face si mai irationale si mai fanatice vechile uri. Aceasta se observa clar in exploziile neasteptate de ura, in izbucnirile de pasiune furioasa care de cele mai multe ori aruncara asupra latinilor detestati, populatia capitalei bizantine si mai ales acea tragica zi de 2 mai 1182, in care cartierul Italian din Constantinopol fu trecut prin foc si sange de multimea exasperata, cand clerici si laici, femei si copii, bat rani si bolnavi, fura masacrati fara mila de o multime in delir, fericita sa razbune intr-o zi atatia ani de suferinta ascunsa, de gelozii intunecate si de ura neimpacata.
Si in problemele religioase, sentimentele s-au manifestat cu tot atata vioienta. Atunci cand, in 1439, prelatii care infaptuisera unirea cu Roma, din ordinul lui Ioan al VII-lea Paleologul (1425-1448), la Conciliul de la Ferrara-Florenta, se intoarsera la Constantinopol, poporul ii primi cu insulte si huiduieli. Ei au fost acuzati pe fata ca s-au lasat corupti si ca si-au vandut pentru cativa bani Biserica si tara. Si cand basileul, credincios promisiunilor, voi sa puna in vigoare acordul jurat, populatia razvratita alunga pe patriarhul prieten cu Roma si rascoala tuna sub cupolele Sfintei Sofia. In fata turcilor amenintatori, ura impotriva Occidentului inflacara mai ales sufletele bizantinilor; si oricat de arzatoare si pasionanta era, aceasta nu era o ura oarba. In momentul in care Bizantul se apropia de momentul suprem, printii din Occident se gandeau mai putin sa-l apere decat sa-l cucereasca.[22]
La nivel de problematica sociala, se intalneste la multi dintre greci, aceeasi neintelegere a obiceiurilor venite din Apus. Se poate spune aici ca apare mai clar deosebirea de mentalitate intre cele doua, asa-zis rase. Bunul simt grecesc se foloseste din plin de acel scepticism absolut raportat la actele de justitie, naive si brutale pe care le imaginase Occidentul si mandria nemasurata pe care o aveau bizantinii simtind in urma lor o lunga traditie de civilizatie. Intre "romanii, fii de romani" si latinii barbari, nu e posibila o intelegere; legile care se potrivesc cu brutalitate unora, nu se vor putea potrivi cu cultura rafinata a celorlalti. Empirismul grosolan apusean al justitiei lor nu se va putea compara cu sistemul de legislatii elaborat in mod savant de jurisconsultii Constantinopolului. Grecii vor putea de nevoie sa se apropie de oameni din Occident, vor putea din capriciu, sa adopte o moda sau alta de la ei sub aliantele trecatoare sau sub Tmprumuturi momentane, insa subzista dispretul fundamental in constiinta clara a superioritatii stralucitoare a "romanului" asupra "barbarului". Prin unele trasaturi cu totul exterioare, Bizantul a putut parea ca se transforma in contact cu latinii. In fond, el a ramas neschimbat in mandria sa traditionala si nedorind sa inteleaga nimic din spiritul nou care adia dinspre Occident.
Asadar, ca si concluzie preliminara, putem aprecia ca "migratia apuseana" desfasurata spre Orientul Apropiat a lasat urme adanci, mai mult sau mai putin pozitive. Acest contact occidental-bizantin ar fi putut avea consecinte mult mai fericite daca in multe din situatiile aparute nu ar fi dominat orgoliul supraponderal si deloc spiritual al ambelor parti; dar s-a putut constata si o oarecare apropiere a mentalitatilor, care a dus mai tarziu la o comunicare mult mai amicala intre cele doua lumi. Modul in care priveau bizantinii ciocnirea cu Occidentul in timpul secolului al XIII-lea, spre exemplu, era influentat, in consecinta, nu doar de evenimentele curente, ci si de impresiile si atitudinile despre Occident pe care le mostenisera din secolul precedent.
|
