CULTURA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

CULTURA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

1. CULTURA ÎN ŢARA ROMÎNEASCĂ sI MOLDOVA

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, desi continua literatura slava a cronicilor de curte si cea religioasa, se produc însa doua schimbari importante: începe sa se generalizeze scrisul în limba poporului în toate cele trei tari romîne si sa creasca importanta elementelor laice în cultura.

Scrisul în limba romîna, care la sfîrsitul secolului al XV-lea si în prima jumatate a secolului al XVI-lea aparuse numai sporadic în anume regiuni, se raspîndeste în jumatatea a doua a secolului -în toate tarile romîne, sub forma zapiselor, documentelor de cancelarie, pravilelor, cronicilor si cartilor bisericesti, a caror scriere în limba poporului nu poate fi. despartita de a celorlalte texte, laice. Acest fenomen cultural este urmarea luptei claselor neprivilegiate împo­triva formei de exprimare a clasei stapînitoare, limba slavona. Lupta pentru limba romîna capata acum o mai mare amploare ca în perioada precedenta, cînd apar începuturile ei.

Literatura istorica

Cronicile moldovenesti. Istoriografia moldoveneasca din a doua jumatate a secolului al XVI-lea este continuarea celei din perioada precedenta. si acum avem a face cu anale si cronici ale curtii domnesti. Ele sînt scrise în aceeasi limba slava, iar ca stil sînt influentate, ca si cronica lui Macarie, de cronica lui Constantin Manasses. Aceasta le face sa aiba un stil pompos, retoric, dar, în acelasi timp, le da aspectul unor scrieri solemne, subliniind cu grandilocventa desfasurarea faptelor domnesti.

Doi sînt continuatorii episcopului Macarie: unul este Eftimie, cronicarul lui Alexandru Lapusneanu, celalalt Azarie, care scrie din porunca lui Petru schiopul.

Eftimie este foarte probabil egumenul manastirii Capriana, care a fost trimis de Alexandru Lapusneanu în solie la tarul Ivan al IV-lea, spre a-i duce

Syntagma lui Matei Vlastares, în slavoneste, în manuscris, cu articolele de legi asezate de episcopul Macarie dupa ordinea alfabetului slavon. El era, deci, un om de încredere al domnului si avea legaturi cu cronicarul care 1-a precedat, episcopul Macarie.

fS

Fig. 293. - Document în limba romîna din 1572 iulie 4, din Ţara Romîneasca.

Eftimie scrie istoria Moldovei între anii 1541-1554, din porunca lui Alexandru Lapusnesnu, despre care spune ca « mi-a poruncit mie, cel din urma dintre egumeni, Eftimie ieromonah, sa scriu pe scurt ». Este deci o cronica oficiala, de curte. Eftimie începe povestirea istoriei Moldovei de la 1541, desi cunostea întreaga cronica a lui Macarie, care mer 828e47i ge pîna la 1552; el voia sa faca o alta prezentare decît predecesorul sau domniilor lui Petru Rares si ale fiilor sai. Macarie fusese panegiristul lui Petru Rares si se aratase foarte favorabil lui stefan, al doilea fiu al domnului. Dimpotriva, Eftimie, pentru a scoate în relief figura lui Alexandru Lapusneanu, scrie cu raceala despre a doua domnie a lui Rares si acopera cu blesteme pe amîndoi fiii lui. Este vorba, deci, de o

Fig. 294. - Fragment dintr-un document în limba romîna din 1593 aprilie,

scris în Moldova.

Fig. 295. - Document slav, ornat, din 1590, emis de cancelaria Ţarii Romînesti.

anumita atitudine politica a cronicarului, ostila urmasilor lui Petru Rares si cautînd sa legitimeze domnia lui Alexandru Lapusneanu.

Al doilea cronicar moldovean al epocii este calugarul Azarie, elev al lui Macarie. El scrie tot în slavoneste istoria Moldovei, de la sfîrsitul povestirii lui Macarie (1552) pîna la urcarea în scaun a lui Petru schiopul. si aceasta cronica are un caracter oficial, de cronica de curte; autorul spune ca a scris « ca sa împlinim porunca domneasca a lui Petru numit al doilea (Petru schiopul)... si cu mijlocirea marelui logofat Ioan Golai».

Azarie condamna pe domnii care se purtasera în chip autoritar fata de boieri, pe Despot voda si în special pe Ioan voda, învinuit ca a luat pe seama domniei averea bisericilor si manastirilor si ca voia sa «linga sîngele boierilor nevinovati». Acesta este punctul de vedere al grupului de boieri mari, care cîrmuiau tara în vremea domniei lui Petru schiopul, instrumentul lor.

Putem socoti pe Eftimie si pe Azarie ca pe ultimii reprezentanti ai scoli cronicarilor domnesti, al carei reprezentant principal a fost Macarie.

Dar nu numai aceste doua cronici de curte au povestit istoria Moldovei în a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Redactarea unor anale mai simple, dar mai precise si mai complete ca amanunte si date, a continuat si în aceasta epoca. Ele s-au pierdut în forma lor originala, dar se regasesc traduse si înglobate în Cronica moldo-polona (pîna în 1552) si în Letopisetul tarii Moldovei de Grigore Ureche, din care se vede ca vechile anale slavone mergeau pîna în anul 1587 inclusiv. Faptul ca în Moldova, la curtea domneasca, au existat doua rînduri de cronici se explica prin aceea ca analele simple (dar mai precise) reprezinta notatia faptelor istorice în cancelaria domneasca, iar cele scrise în stil retoric de Macarie, Eftimie si Azarie erau prelucrari literare ale celor dintîi, formînd panegirice ale unor domni ce urmau sa fie preamariti. Asemenea cronici de informatie, alaturi de biografiile cu caracter literar ale crailor, le întîlnim si în istoriografia sîrbeasca medievala.

Cronicile muntene. în Ţara Româneasca, analele slavone nu s-au pastrat decît în cuprinsul compilatiilor de cronici scrise romîneste în veacul al XVIII-lea. Analiza atenta a Letopisetului Cantacuzinesc arata ca în aceasta compilatie au fost înglobate vechile anale muntene din veacul al XVI-lea. Aceste anale încep cu o povestire mai dezvoltata de la moartea lui Neagoe Basarab (1521) si cuprind doua parti distincte: prima, fara date precise (numai anii, fara luni si zile), dar cu o profuziune de nume de boieri si indicarea amanuntita a rolului lor politic, merge pîna la domnia lui Alexandru Mircea (1568). A doua parte, datorita altui autor, cuprinde istoria Ţarii Romînesti de la aceasta data pîna la urcarea în scaun a lui Mihai Viteazul (1593); scrisa pe scurt, ea da numeroase date de zile, dar în general cuprinde greseli de datare. Amîndoua aceste cronici au fost scrise în limba slava, cum se vede din unele confuzii sau expresii fortate din textul romînesc, calchiat dupa cel slav.

.3UEZV tnj BDIUOJD Utp BUlgEJ - -95£ 'gy

■-

> ^Vi

5 vw

0

VJNM*NMI»W«     :||A

¥

4 vi

%h w 11

I

1

Caracterul acestor doua cronici este greu de determinat; unii domni care taie pe boieri, ca Mircea Ciobanul, sînt dojeniti: « va da seama înaintea Iui Dumnezeu »; de asemenea si domnii care pun dari grele asupra boierilor si slujitorilor. Se repeta expresia: « voda cu boierii», aratîndu-se ca la toate actele :storice participa nu numai domnii, ci si boierii. Nu se poate afirma însa cu siguranta ca cele doua cronici au fost scrise la curtile unor boieri si nu la curtea domneasca, reprezentînd, în acest caz, punctul de vedere al unor factiuni boieresti care sprijineau pe cîte un domn, creatura a lor.

Domnia lui Mihai Viteazul, cu marile ei realizari istorice - recîstigarea independentei si unirea celor trei tari romînesti - a desteptat interesul con­temporanilor si a îngaduit pastrarea pentru posteritate a amintirii acestor fapte. Silezianul Balthazar Walther a publicat în 1599 o biografie a lui Mihai Viteazul, în limba latina, în care declara ca a folosit o scriere în limba romînâ despre Mihai Viteazul, redactata în 1597 de marele sau logofat, care era atunci Teodosie Rudeanu. Pe de alta parte, cronicarul ardelean stefan Szamoskozy, in cronica sa în ungureste, a folosit o cronica a lui Mihai Viteazul scrisa de un diplomat în serviciul acestuia, Petre Grigorovici, armean din Liov, care stia latineste. în sfîrsit, chiar Mihai Viteazul, în memoriul sau scris în limba italiana, trimis marelui duce Cosimo al Toscanei, povesteste faptele istorice îndeplinite sub conducerea sa, pîna în 1600. S-a dovedit în chip sigur ca aceste trei texte - cronica romîneasca folosita de Balthazar Walther, cronica lui Petre Grigorovici si memoriul lui Mihai Viteazul - sînt bazate pe un text comun. întrucît Petre Grigorovici era un negustor strain, folosit de domn în misiuni diplomatice, nu este cu putinta ca el sa fi scris în romîneste cronica oficiala a tarii. Aceasta a fost scrisa, dupa marturia lui Balthazar Walther, în romî­neste, si anume de logofatul Teodosie Rudeanu. Grigorovici, ca diplomat strain, a tradus si a prelucrat în latineste scrierea romîneasca, iar un alt scriitor din cancelaria domneasca a prelucrat-o în italieneste. Asadar, a existat o cronica de curte a lui Mihai Viteazul, scrisa de Teodosie Rudeanu în romîneste, prima cronica în aceasta limba.

A doua cronica interna a domniei lui Mihai Viteazul este cea intercalata în Letopisetul Cantacuzinesc, cu titlul: « De aicea se începe istoriia lui Mihai voda » si care se termina cu cucerirea Moldovei de catre viteazul domn (sfîrsitul istoriei lui este adaugat mult mai tîrziu, cu lacune si erori).

Aceasta cronica a fost, de asemenea, dupa cum o dovedeste stilul, scrisa în romîneste. Ea nu putea fi o cronica de curte, caci nu se pot concepe doua cronici de curte, complet independente în privinta tratarii si amîndoua scrise romîneste. Este vorba probabil de cronica familiei Buzestilor, însa nu de poves­tirea faptelor si genealogiei acestei familii, ci de cronica domniei lui Mihai Viteazul, scrisa la îndemnul Buzestilor. In adevar, domnul este chiar criticat în cuprinsul cronicii (« Mihai voda îsi înalta mintea la sfatul neîntelept ») pentru ca nu a cedat Transilvania împaratului. Cronicarul lauda eroismul si izbînzile

65 - c. 1180

domnului, prezentînd însa pe Buzesti ca pe cei mai credinciosi sfetnici ai lui: ei salveaza viata lui Mihai, ei comanda cetele principale de osteni. Cînd, în 1595. cei mai de seama boieri tradeaza pe domn, acceptînd pretentiile lui Sigismund Bâthory de a se amesteca în treburile tarii si a controla veniturile ei, Buzestii. dupa cronicar, sînt singurii care îi ramîn credinciosi. în povestirea cronicii. Buzestii sînt pomeniti de 17 ori, pe cînd ceilalti boieri abia de cîte 2-3 ori. Importanta pentru dezvoltarea istoriografiei în Ţara Romîneasca a celor doua cronici ale lui Mihai Viteazul este deosebita, ele fiind primele cronici scrise romîneste; cu aparitia lor, se pune capat istoriografiei slavone. Acest fapt se produce în Ţara Romîneasca mai devreme decît în Moldova, din caura ridicarii mai repezi a noii boierimi. în al doilea rînd, cronica atribuita Buzestilor este prima cronica boiereasca, tip de cronica ce va deveni preponderent în secolul al XVII-lea.

Cronicile grecesti. Influenta culturii grecesti se resimte si în istoriografia din a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Unii domni moldoveni si munteni din aceasta vreme au patronat scrierea de lucrari istorice grecesti pentru glorificarea domniei lor. Astfel, Petru schiopul, domnul Moldovei, a luat initiativa sa se compileze si sa se completeze cronograful atribuit mitropo­litului grec Dorotei al Monembasiei din secolul al XV-lea, cronograf la care s-a adaugat si un capitol care priveste domnia sa. Aceasta înseamna ca, la curtea domnului Moldovei, se aflau unii boieri care stiau greceste si doreau o largire a orizontului lor cultural, interesîndu-se de faptele istoriei universale, învatatii greci care au stat în Ţara Romîneasca si Moldova au alcatuit poeme în greceste în cinstea unora dintre domnii sau boierii romîni. Astfel, un anonim a scris o poema dedicata lui Ioan, mare vistier al Moldovei, iar vistierul Stavrinos a compus o poema privind vitejiile lui Mihai Viteazul, în care popoarele balcanice si în special grecii îsi pusesera sperante de eliberare.

Învataturile atribuite lui Neagoe Basarab. O lucrare în limba slava, care are o situatie particulara în literatura noastra veche, este aceea cunoscuta sub numele de învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. Aceasta scriere are un caracter în parte religios - prin sfaturile ascetice ce cuprinde - în parte istoric, descriind, sub forma de sfaturi: trimiterea si primirea solilor, organizarea oastei, purtarea razboaielor etc. Textul a fost redactat în limba slava (redactie medio-bulgara, cu influente sîrbesti) si a fost mai tîrziu tradus în limbile romîna si greaca. Aceste învataturi, deosebit de interesante pentru cunoasterea societatii feudale din tarile noastre, nu au fost redactate însa în epoca lui Neagoe, ci într-o epoca mai tîrzie (probabil în a doua jumatate a secolului al XVI-lea). Autorul necunoscut al operei da dovada de o larga cunoastere a literaturii religioase bizantine. El sustine ideea întaririi puterii domnesti, invocînd în acest scop autoritatea religioasa.

■>

. . .

Fig. 297. - Pagina din învataturile atribuite lui Neagoe Basarab.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, se dezvolta
Cartile populare            .. " , , , r . . , . -> . " «

o literatura laica, in arara celei istorice, datorita in mare

parte unor paturi sociale mai de jos din societatea feudala: boieri mici, oraseni, preoti de sate. Acestor paturi li se datoreste, în primul rînd, raspîndirea scrisului în romîneste, care înlocuieste treptat pe cel slavon.

Literatura laica de caracter neistoric este constituita în aceasta vreme din scrieri în limba romîna, pe cînd cronicile se mentin în slavoneste pîna aproape de sfîrsitul veacului. în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, se traduc în romîneste asa-numitele « carti populare ». Ele sînt scrise mai ales pentru oraseni si micii boieri, caci taranii aveau rar stiinta de carte, iar boierii mari erau înca de formatie culturala slavona. Din aceasta epoca dateaza partea mai veche din asa-numitul Codex Sturzanus, scris de preotul ardelean Grigore din Mahaci, începînd din 1583. Manuscrisul de la Ieud, din Maramures, cuprinde si el asemenea legende, precum si Codex Negoianus, copiat în 1620, de popa Ioan din Sîmpetru, dupa texte traduse în romîneste în a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Cuprinsul acestor texte este variat. Unele sînt brodate pe teme reli­gioase : legenda lui Adam, apocalipsul lui Pavel, legenda sfintei Vineri, calatoria Maicii Domnului în iad, povestea sfintei Duminici; altele sînt carti de morala: Floarea darurilor, Cugetare în ceasul mortii; în sfîrsit, altele sînt romane cu substrat istoric: Alexandria, Varlaam si loasaf (viata lui Buda), care au circulat înainte în limba slava.

Unii dintre lingvistii si istoricii literari mai vechi au pus traducerea acestor carti în romîneste în legatura cu traducerea cartilor bisericesti în Maramures, care a avut loc în jurul anului 1500. Dar numai un mic numar dintre legendele cuprinse în Codex Sturzanus sînt scrise în graiul rotacizant din nordul Tran­silvaniei. Nu toate textele rotacizante (care pot fi copii dupa texte nerotacizante) provin neaparat din epoca traducerilor aflate în Psaltirea Scheiana, Codicele Voronetean, sau apartin aceluiasi curent. Limba «cartilor populare » din manuscrisele amintite mai sus nu este identica cu aceea a vechilor texte mara­muresene de la 1500. Pe de alta parte, cum a aratat Hasdeu, majoritatea textelor din Codex Sturzanus sînt traduse dupa texte sud-slave, nu nord-slave, ca cele maramuresene, iar cele mai vechi dintre aceste legende sînt scrise, nu în graiul rotacizant, ci în cel din regiunea Brasovului. Deci, traducerea cartilor populare s-a facut în mare parte în sudul Transilvaniei, în legatura cu centrul orasenesc romînesc de 7-a Brasov, care întretinea relatii strînse cu Ţara Romîneasca si Moldova, tot acolo unde si-a desfasurat activitatea tipografia lui Coresi.

Literatura juridica

Un fapt de mare importanta pentru dezvoltarea culturii noastre este traducerea primelor carti de legi în romî­neste, în a doua jumatate a veacului al XVI-lea. Desi biserica si curtea domneasca au continuat sa foloseasca mai ales limba slava, totusi se traduc în romîneste primele pravile bisericesti (nomocanoane), care cuprind si o serie de

H

o, ."*.,<;-

î

its fjjLt*Hn4+\*t part»ah (h fV^dktl

«»f

. rr}JjJ

4 ^

i f « H d

^

« J f I

Fig. 298. - Pagina din Pravila slavona din 1557.

prevederi de drept civil (în special în legatura cu mostenirile) si penal (pedepse corporale pentru delicte). Aceste legiuiri de origine bizantina au fost folosite în limba slavona în tarile noastre înca din secolul al XV-lea. în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, are loc traducerea lor în româneste.

Cunoastem pîna acum mai multe texte romînesti ale traducerii Nomoca-nonului: unul din ele este "Pravila sfintilor apostoli, tiparita de Coresi la Brasov, între 1570-1580; al doilea este tot un text ardelean, cuprins în Codex Negoianus; în sfîrsit, al treilea este un text moldovenesc, cunoscut în doua manuscrise si purtînd titlul: Pravila de isprava a oamenilor si de toate pacatele si greselile. Este vorba de o copie din veacul al XVII-lea, a unei traduceri într-o limba foarte arhaica, datînd din veacul precedent. Din compararea celor trei texte rezulta ca toate deriva din aceeasi traducere romîneasca, din a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Textul moldovenesc constituie prototipul celor trei versiuni, deoarece acest text cuprinde pasaje omise de copiile ardelene, dar care figureaza în originalul slav al Nomocanonului. Asadar, textul moldovenesc nu este o copie dupa tiparitura lui Coresi, ci reprezinta traducerea initiala completa, facuta în Moldova si tiparita apoi la Brasov.

Exista însa si a doua traducere a aceluiasi Nomocanon, cu adaosul altor legiuri bisericesti bizantine, traducere independenta de cea de care a fost vorba mai sus. Aceasta traducere este pastrata într-un manuscris slavo-romîn care dateaza din anul 1581, scris'în Moldova, din porunca lui Ieremia fost episcop de Roman, de Lucoci, « ritor si scholastic » -1. în acest manuscris sînt traduse în romîneste pasajele care privesc pe preoti, pe tarani, pe credinciosi în genere, dar acelea care trateaza despre episcopi, domni, vîrfurile societatii feudale, sînt lasate numai în slavoneste.

în traducerile romînesti din secolul al XVI-lea ale Nomocanonului s-au introdus particularitati locale ale dreptului, care se leaga de împrejurarile fiecarei provincii. Acolo unde în textul original era o opreliste împotriva convietuirii ortodocsilor cu catolicii, în versiunea moldoveneasca acestia sînt înlocuiti cu armenii. în versiunea ardeleana se prevede ca « cine fura pîine din groapa, post 4 leat », ceea ce aminteste de obiceiul pastrarii grîului în gropi. De asemenea, se prevad pedepse pentru cei ce pun apa în vin sau în lapte. Cu privire la purtarea razboiului, Pravila da acest frumos exemplu: « Iara un voinic (ostean), el va esi la razboi, deci se vor împinge cu alt voinic, deci va birui unul pre alalt, deci va fugi, iara cela va goni, iara cela va fugi si va cade si va dzice: Fii-mi frate... nu ma ucide; iar el va fi nemilostiv si-1 va ucide pre el, acela se leapada de crestinatate ». Pravilele prevad pedepse pentru ucidere, furturi, sfada, «furtul în tîrg ». Sînt deci legiuiri bisericesti adaptate si la nevoile civile si cu modificari speciale aduse textului, în vederea aplicarii lui în tarile noastre.

1 Vezi, de ex., Acad. R.P.R., ms. slav, nr. 692.

Fig. 299. - Pagina din Pravila slavo-romîna din 1581.

Traducerea legilor în romîneste, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, înseamna largirea aplicarii dreptului scris, putinta data unor cercuri mai largi de a cunoaste legea. începuturile dreptului scris în limba romîna coincid cu aparitia cartilor de legende, cu tipariturile romînesti ale lui Coresi, cu începerea scrierii actelor în limba poporului, deci fac parte din acelasi curent cultural. Varietatea aspectelor acestei afirmari a limbii romîne arata lamurit ca avem de-a face cu un curent general romînesc.

scolile si tipografiile

Una din împrejurarile care au contribuit la raspîndirea si impunerea limbii poporului în cultura romîneasca, mai ales în Ţara Romîneasca si Moldova, a fost lipsa sau raritatea scolilor de slavonie. Pîna la începutul veacului al XVIII-lea se învata slavoneste la unii preoti si calugari din manastiri. Multe manuscrise slave poarta însemnari, aratînd ca pe ele învatau slavoneste diferite persoane, care luau lectii de la calugarii stiutori de cartel. La biserica Sf. Gheorghe Vechi din Bucuresti a existat o scoala de dieci de slavonie, de unde se recrutau gramaticii de la curtea domneasca, si care fiinta probabil înca din anul 1576. în ce priveste Moldova, s-a vazut ca, în 1581, pravila slavo-romîna a fost scrisa si tradusa de Lucoci, « ritor si scholastic ». Acest titlu înseamna ca scriitorul era profesor la o scoala mai înalta, probabil domneasca. « Profesorul » Lucoci, asezat la Iasi, traduce carti de legi din slavoneste în romî­neste ; el era deci cunoscator al limbii slave, pe care o preda elevilor sai; totodata, se poate afirma ca în învatamîntul sau se cuprindea si studiul pravilelor. Dar aceste scoli de slavonie erau destinate mai ales preotilor si diecilor de cancelarie si nu puteau avea o influenta mai întinsa în tara.

în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, s-au facut primele încercari de a se înfiinta un învatamînt în latineste în Moldova. Despot voda, în 1561- 1563, a înfiintat un colegiu sau gimnaziu cu învatamînt în limba latina, la Cotnari, unde aduce pe profesorul german Ioan Sommer, dar scurtul rastimp al domniei lui Despot nu a îngaduit ca scoala sa dea rezultate. Asezarea ei la Cotnari, într-un centru orasenesc, arata din ce mediu urmau sa fie recrutati cei mai multi din elevii acestei scoli. Petru schiopul încearca si el sa fundeze o scoala latina, încre­dintata de asta data iezuitilor veniti din Polonia si asezati tot la Cotnari. scoala iezuitilor poloni în Moldova a functionat, cu întreruperi destul de lungi, de la sfîrsitul veacului al XVI-lea pîna la începutul veacului al XVIII-lea. Sediul sau principal a fost la Iasi. Numerosi fii de boieri au studiat acolo limba latina. Desi învatamîntul latin în Moldova si Ţara Romîneasca se adresa unei paturi foarte subtiri, limba latina, care era aceea a cartilor de stiinta din Europa, n-a ramas necunoscuta în aceste tari.

Se poate vorbi si de biblioteci cuprinzînd carti latinesti si slavone din aceasta epoca. Despot voda si Petru schiopul, domnii Moldovei, aveau biblioteci de carti religioase si laice, tiparite si manuscrise.

Acad. R.P.R., ms. slave nr. 106 si 248.

Limba romîna, pentru care nu erau scoli, ci numai cîte un umil dascal, în unele sate si orase, îsi face totusi drum treptat, ca o necesitate de neînlaturat, in scrisul tuturor paturilor societatii romînesti.

Tipografiile. Tipografia slavona a început sa functioneze în Ţara Romî-neasca în 1508 si si-a continuat activitatea în prima jumatate a secolului al XVI-lea. Tipografia de carti romînesti din a doua jumatate a secolului al XVI-lea a lui Coresi de la Brasov nu înseamna, din punct de vedere tehnic, decît mutarea la Brasov a tipografiei slavone din Tîrgoviste, cu literele, presele si mesterii sai. încetarea activitatii tipografice în Ţara Romîneasca, în aceasta epoca, se datoreste mutarii tipografiei, în frunte cu mesterii Coresi si Oprea, la Brasov, unde îsi continua activitateal.

Epica populara continua sa dea glas sentimentelor po­porului, prin opere transmise oral, care pot fi datate prin subiectul lor. Lupta taranimii împotriva jugului feudal se oglindeste în balada lancu voda, în care e vorba de Iancu Sasul, domnul Moldovei (1579-1582), în domnia caruia au fost în adevar rascoale taranesti în Moldova. Domnul, împreuna cu boierii sai, pusese dari grele asupra celor ce aveau vite, provocînd astfel o rascoala populara 2. Balada arata cum oamenii

v;.^7'

Epica populara si de curte

Fig. 300. - Cîntecul lui Mihai Viteazul, pe un Liturghier slav din sec. XVI.

domnului « prin sate ei pornia si pe oameni siluia ». Oamenii se roaga de iertare, dar « cîti oameni bani n-avea, toalele zalog le lua » si atunci « tara se speria si din sate toti fugia si în paduri se ascundea ». Este o balada tipica pentru expri­marea împotrivirii fata de apasarea feudala.

1 Despre aceasta vezi paragraful urmator.

Gr. Ureche, Letopisetul tarii Moldovei, p. 212.

Epopeea lui Mihai Viteazul, lupta pentru eliberarea de sub jugul turcesc, a avut în acea epoca un mare ecou în popor. O balada populara, pastrata in însemnarile de pe un Liturghier slav din veacul al XVI-lea, spune: « Cu dobînda, cu izbînda, la cel domnu, la Mihai voda. Zis-a domnu Mihai voda: Alei, buni de mîna mi-ati fost» x. Aceasta balada formeaza cîntecul ostenilor din popor intrati la oaste pentru «dobînda» (prada) si exprima bucuria lui Mihai la vederea ostenilor care se strîngeau în jurul lui.

Cronicile pomenesc si de lautarii care cîntau cîntece la intrarea lui Mihai în Alba Iulia, probabil cîntece de glorificare a faptelor lui.

în schimb, Balada lui Radu Calomfirescu este un cîntec de curte boie­reasca. Autorul învinuieste pe Mihai ca, împreuna cu Buzestii, « hotii si cîinii », a ucis pe Calomfirescu, erou în lupta cu turcii: « maica, maica, Mihai voda, nu te ierte dumnezeu, ca taiasi pe frate-tau » 2. Aceasta balada continua traditia baladei feudale, boieresti, pe care am întîlnit-o si în perioada precedenta.

A doua jumatate a secolului al XVI-lea, atît în Ţara Romîneasca, cît si în Moldova, înseamna începutul afirmarii limbii poporului în literatura scrisa. Desi actele de cancelarie, cronicile, pravilele, cartile bisericesti continua în mare parte sa fie scrise slavoneste, apar si se raspîndesc tot mai mult actele private scrise romîneste, traducerile de pravile în limba poporului, primele cronici romînesti (în ultimii ani ai secolului al XVI-lea), « cartile populare » traduse din slavoneste si, ca fapt esential, tipografia de carti romînesti a lui Coresi si a celorlalti tipografi de la Brasov, care lucreaza pentru cele trei tari romînesti.

2. CULTURA ÎN TRANSILVANIA

Reforma, un nou stadiu în lupta ideologica împotriva feudalismului. Miscarea initiata de Martin Luther în 1517 la Wittenberg, cu scopul de a reforma biserica, deschidea o noua faza în lupta antifeudala îmbracata în haina religioasa. înfri­cosat însa de fortele sociale ridicate în cursul razboiului taranesc german, Luther si-a dirijat miscarea, în scurta vreme, pe calea întelegerii cu principii germani; de aceea dezvoltarea în continuare a reformei a trecut în mîinile preotului de la Zurich, Ulrich Zwingli. Curentul elvetian (sacramentarian), initiat de Zwingli, cu toate ca avea multe trasaturi comune cu luteranismul, se deosebea de acesta în probleme fundamentale teologice si sociale, situîndu-se pe o pozitie mai avansata. Mergînd mai departe, Ioan Calvin, reformatorul de origine franceza de la Geneva, a dat reformei o orientare net burgheza. în varietatea curentelor ivite, un caracter radical 1-a avut antitrinitarismul, curent care a întretinut legaturi

1 P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave ale Academiei R.P.R., I, p. 46. s Gr. Tocilescu, Materiale folcloristice, I, p. 1236-1238.

si cu aripa populara a reformei. Antitrinitarismul, sistematizat într-un spirit mai moderat de italianul Fausto Sozzini, s-a numit si socinianism (mai tîrziu, în Transilvania, unitarianism). Aripa populara a reformei era reprezentata de anabaptisti (rebotezati). Acestia au manifestat cea mai puternica opozitie fata de rînduielile din acea vreme, urmarind rasturnarea întregii orînduiri existente. Ca urmare a programului lor social, anabaptistii s-au bucurat de o popularitate atît de mare în rîndurile maselor orasenesti si taranesti exploatate, încît au fost momente cînd se punea problema daca nu cumva întreaga Europa centrala va adopta reforma în sens anabaptist.

Reforma în Transil­vania

în Transilvania, s-au preluat de timpuriu si rînd pe rînd toate variantele reformei. Programele diferitelor curente au fost însa adaptate realitatilor social-economice de aici si, ca urmare, au suferit importante schimbari.

Reforma luterana a început sa se raspîndeasca în Transilvania, curînd dupa anul 1520, prin mijlocirea tineretului sasesc ce studiase la Wittenberg si a negustorilor. în prima faza, centrul ei a fost la Sibiu, unde orasenimea lupta împotriva tendintelor de dominatie ale clerului. Deosebit de violenta a fost împotrivirea în materie de jurisdictie clericala. Nu se mai tinea seama de sen­tintele forurilor judecatoresti ale bisericii si se refuza prezentarea la scaunul de judecata.

Aceasta miscare a esuat însa în cursul divergentelor politice dintre aderentii lui Ferdinand si ai lui Zâpolya, dupa dezastrul de la Mohâcs din 1526. Ea a recapatat avînt abia dupa un deceniu si jumatate, de data aceasta mai întîi la Brasov, sub îndrumarea lui Ioan Honterus (1498-1549). Reforma bisericii catolice si introducerea luteranismului a fost decretata oficial la 1550.

Nobilimea maghiara a primit la început cu rezerve luteranismul, consi-derîndu-1 ca un instrument în mîna partidei filo-habsburgice, pentru întarirea ei în Transilvania. Cîstigarea majoritatii nobililor de catre reforma luterana, a carei raspîndire a luat avînt începînd de pe la mijlocul deceniului al patrulea, s-a datorat dorintei acestora de a se împartasi din averile eclesiastice. Aparitia curentelor sacramentarian si anabaptist arata însa ca, începînd din deceniul al cincilea, n-a lipsit nici în Transilvania tendinta de a se imprima reformei un caracter radical.

în ce priveste orasenimea saseasca bogata, ea a cautat sa stavileasca acest proces, fapt la care a contribuit si Ioan Honterus, prin lucrarea sa Reformatio ecclesiae Coronensis (1543). Hotarîrea « Universitatii sasesti» din 1550 preciza limitele îngaduite procesului de reforma în rîndurile sasilor. S-a ajuns chiar sa se ia atitudine împotriva raspîndirii curentelor radicale ale reformei, propu-nîndu-se îngradirea importului de carti si introducerea cenzurii eclesiastice.

Pentru nobilimea maghiara - ca si pentru patriciatul sasesc - era sufi­cienta reforma luterana, care îi asigura avantajele ce decurgeau din secularizarea

averilor bisericesti. Populatia mai înstarita a tîrgurilor însa si o parte din tara­nime - îndeosebi cea libera - îmbratiseaza mai întîi sacramentarianismul elvetian, apoi calvinismul în forma pe care i-o daduse Henrich Bullinger, în sfîrsît antitrinitarismul, unii chiar în ramificatia radicala a acestuia, legata de anabaptism.

Astfel, datorita luptei paturilor orasenesti, sacramentarianismul a izbuti: cîstige teren printre maghiari în defavoarea luteranismului. Recunoasterea sa ca religie oficiala de stat în 1564 a fost însa scump platita prin concesiile facute^ nobilimii si orasenimii bogate, trecute la aceasta confesiune. în aceste conditii si biserica reformata din Transilvania, constituita pe temeiul învataturilor lui Calvin în interpretarea lui Bullinger, a ramas calvinista numai în aspectul ei teologic, nu si în programul ei social. Noii adepti ai lui Calvin, înfricosati de miscarile maselor, nici nu au încercat macar sa introduca constitutia si disciplina bisericeasca în forma specifica data de reformatorul elvetian, ci au pastrat modul de organizare a luteranismului, favorabil intereselor paturilor conducatoare.^

în felul acesta, calvinismul, adaptat în alte tari intereselor burgheziei progresiste, în Transilvania a fost despuiat de continutul sau social originar si lipsit de felul presbiterian de organizare (conducerea parohiilor de catre « adunarea batrînilor »), devenind biserica paturii dominante si conservatoare a feudalismului.

în timp ce curentele luteran si calvinist se situasera fara rezerva alaturi de orînduirea feudala, populatia saraca de la orase si din tîrguri si masele tara­nimii asuprite s-au orientat mai ales spre antitrinitarism si anabaptism. îndeosebi primul dintre aceste curente s-a raspîndit cu o putere nestavilita. însusi Francisc Dâvid (1520-1579), episcopul reformat, iar apoi chiar principele Ioan Sigismund ajunsera sa fie adeptii antitrinitarismului, Francisc Dâvid însa n-a ramas la forma moderata a antitrinitarismului, ci a evoluat în directia curentului anabaptist. Cu toate ca el nu si-a însusit si programul social al acestui curent, totusi învataturile lui au permis maselor asuprite sa vada în ele expresia propriilor lor nazuinte.

Dupa înfrîngerea miscarilor taranesti, fortele feudale au lichidat si antitri­nitarismul. O ramura moderata a acestui curent, facînd concesii clasei dominante, a dat nastere bisericii unitariene (1579). Perseverent în ideile sale, Francisc Dâvid si-a sfîrsit viata în temnita din cetatea Devei, iar adeptii lui, urmariti peste tot ca elemente subversive, s-au grupat, în cele din urma, în asa-numita secta a sabatistilor.

în urma succesului reformei, catolicismul s-a stins în Transilvania aproape cu desavîrsire - ierarhia bisericii catolice a fost desfiintata timp de 160 de ani (1556-1716)--el persistînd doar în grupuri sporadice si numai prin locurile ascunse din partile muntoase ale secuimii.

în aceste împrejurari, prin separarea confesionala a Transilvaniei de Ungaria catolica (habsburgica), reforma a devenit si o platforma ideologica a luptei pentru existenta de sine statatoare a principatului transilvanean.

în sînul populatiei romînesti reforma nu a patruns decît sporadic, cu toate încercarile de prozelitism facute de luterani si mai ales de calvini. Varianta calvina a reusit sa cîstige oarecare teren în rîndurile micii nobilimi, aflata în lupta cu marii feudali catolici, mai ales în Banat si în Hunedoara, în acelea ale negus-torimii din orasele Lugoj, Caransebes, Hateg, si ale clerului, caruia i s-a suprapus o ierarhie calvinizata. Silintele acesteia din urma de a cîstiga masele romînesti n-au dus la rezultatele dorite. Spre sfîrsitul veacului (1595), biserica romîna din Transilvania, ajungînd în dependenta de mitropolia Ţarii Romînesti, nu a mai cunoscut un timp încercarile de prozelitism calvin.

Noile centre de tura. scolile

cul-

Transformarile în viata economica, sociala si religioasa a Transilvaniei au adus schimbari însemnate si pe teren cultural. Reforma a înlaturat, o data cu biserica catolica, si vechea patura intelectuala clericala si, împreuna cu aceasta, si centrele ei de cultura. Elemente ale traditiei umaniste din centrele episcopale de la Alba Iulia si Oradea au fost preluate de noul centru cultural de la curtea princiara, ca si de centrele culturale din orase. Orasenimea a ajutat în mod deosebit ca, în perioada ce a urmat reformei, umanismul sa iasa din izolarea sa aristocratica de mai înainte si sa patrunda în cercuri mai largi. Acest proces a fost ajutat de faptul ca centrele scolare protestante nu au mai fost în mediul feudal, ci la orase. în trecut, principalele centre culturale ale Transilvaniei fusesera manas­tirile si curtile episcopale, pe cînd acum directivele plecau din centrele laice, de la curtea principelui sau din orase.

Curtea princiara, mai ales sub Bâthorestii catolici, a reusit sa atraga multi reprezentanti de frunte ai umanismului. Legaturile curtii cu miscarile reformate s-au încheiat o data cu moartea lui Ioan Sigismund, care îmbratisase unitaria-nismul. Principii si în general cancelarii lor culti, cu studii în Italia, mai ales la Padova, au încercat, prin atragerea unor învatati straini, artisti si oameni de cultura italieni, sa transforme curtea de la Alba Iulia într-un centru de îndrumare culturala, cum fusese odinioara cel de la curtea lui Matei Corvin. Straduintele lor însa n-au avut succes deplin decît pe terenul îndrumarii gustului artistic, mai putin pe cel stiintific.

în unele orase mari, la Cluj si la Oradea, la Brasov, la Sibiu si la Bistrita, s-au format centre noi, care au rivalizat în multe domenii ale vietii spirituale cu curtea principilor. Aceste orase, importante centre mestesugaresti, au devenit si centre scolare.

Din îndemnurile primite din partea acestui umanism tîrziu, dar mai ales din partea reformei, scoala a tras foloase deosebit de importante. Reteaua de scoli s-a întins considerabil, iar învatamîntul s-a adîncit si s-a largit. Pentru reforma, raspîndirea preocuparilor de cultura era tot atît de importanta cît era pentru noul organism statal al Transilvaniei pregatirea unor dregatori laici, ridicati în multe cazuri din paturile de jos.

în Transilvania, asuprirea de neam se manifesta si în domeniul învatâ-mîntului. Putinele scoli romînesti care existau erau lipsite de sprijin din partea oficialitatii. Ele se mentineau numai în masura în care erau sustinute de populatia romîneasca si de domnii Ţarii Romînesti si Moldovei.

scoala din scheii Brasovului - unde exista o puternica comunitate romîneasca si în care învatamîntul în limba materna a fost introdus în a doua jumatate a veacului al XVI-lea (1559) - a luat o dezvoltare deosebita, astfel ca, la 1597, a fost nevoie de zidirea unui nou local, din piatra, care exista si azi si la ridicarea caruia a contribuit si Aron voda, domnul Moldovei. Cresterea numarului scolarilor, dar si prozelitismul calvin, au ajutat spre sfîrsitul veacului la înfiintarea unor scoli romînesti si în centre negustoresti bogate din Banat: la Caransebes - unde a fost « dascal de dascalie » Efrem Zecan, pomenit în epilogul Paliei de la Orastie (1582) - la Hateg, întemeiata prin straduintele capitanului cetatii Deva, Francisc Geszty, si probabil la Lugoj, asupra acestor tinuturi banatene încercarile de prozelitism calvine fiind mai insistente.

în mediul sasesc, bazele învatamîntului de cultura generala au fost puse de Ioan Honterus, prin înfiintarea la Brasov a primului liceu întemeiat pe principii umaniste, care si-a deschis portile la 1 decembrie 1544. Dupa îndemnurile primite de la brasoveni, au trecut curînd si sibienii (1555) la reorganizarea învatamîntului, apoi cei de la Bistrita (1596) si Sighisoara (spre sfîrsitul veacului).

în mediul maghiar, reînnoirea învatamîntului pe baze umaniste protestante poate fi datata din 1557. în acest an, dieta tarii hotarî ca în cladirile manastirilor secularizate din Cluj si Tîrgu-Mures, apoi din Alba Iulia si Oradea, sa se organizeze colegii protestante. Principele Ioan Sigismund voise ca, prin chemarea înva­tatului francez Pierre de la Ramee (Petrus Ramus, 1515-1572), sa ridice colegiul din Alba Iulia la rangul unei scoli superioare. Planul fu realizat însa de stefan Bâthory, dar nu în spirit protestant, ci prin aducerea iezuitilor. El întemeie la Cluj, în 1581, o universitate, dupa modelul universitatilor din Apus, în fruntea careia puse pe italianul Antonio Possevino. Universitatea din Cluj avea trei facultati: teologica, filozofica si juridica, în actul de fundatie prevazîndu-se ca «toti aceia care au terminat cu succes stiintele frumoase, limba ebraica, greaca si latina în facultati... si au ajuns stapîni pe stiinta deplina, sa poata ajunge bacalaureati, magistri sau doctori si aceste grade sa le aduca tot atîtea drepturi, demnitate, distinctie si onoare, ca si cînd si le-ar fi cîstigat în academii italiene, franceze, spaniole sau germane »*. Mihai Viteazul, ca domn al Transilvaniei, a luat sub ocrotirea sa universitatea si pe iezuiti, dupa cum reiese dintr-un docu­ment din 31 decembrie 1599. Totusi, universitatea a putut functiona numai pîna în 1603, cînd iezuitii au fost alungati.

La baza noului învatamînt orasenesc se afla însusirea limbii latine - limba a administratiei de stat si a justitiei - si cunoasterea culturii antice. în afara de director, materiile erau predate la licee (colegii) de mai multi lectori si de alte

1 A. Veress, Fontes rer. Trans., I, p. 127-132.

n

ajutoare. Elevii erau grupati în organizatii scolare (coetus) si se conduceau pri fruntasi alesi, cel putin în parte, de ei însisi, din mijlocul lor.

în sate, baietii învatau cititul, scrisul si socotitul. Uneori, însa, scoala sateasca era mai avansata, cum o arata statutele scolilor din Sînzieni, sau din Crit, din anul 1593, conform carora se preda atunci, în amîndoua scolile, si limba latina, iar la Crit chiar si limba greaca.

Tipografiile

Alaturi de scoli, procesul culturalizarii a fost ajutat si de tipografii, al caror numar a crescut simtitor în Transil­vania. Pe lînga cele cunoscute din epoca precedenta (la Sibiu si Brasov), acum se înfiinteaza altele noi, la Cluj (a lui Hoffgreff'Heltai, în 1550), la Oradea, la Alba Iulia (în 1567, cu Rafael Hoffhalter ca tipograf), la Abrud, a diaconului Coresi si altele la Brasov, la Orastie, unde s-a tiparit Palia, în 1582. Pîna în aceasta vreme, cartea tiparita era înca rara, si, cu toate ca era mai ieftina decît manuscrisele, înca destul de scumpa. Marea inventie tehnica fu acum pusa în slujba literaturii în limba poporului si în slujba raspîndirii noilor idei ale reformei.

Diaconul Coresi si-a început activitatea tipografica în Ţara Rotnîneasca. în 1556, s-a asezat la Brasov, de unde revine la Tîrgoviste în 1558 si tipareste acolo, pentru Mircea Ciobanul, Triodul Penticostar slavonesc, o remarcabila realizare a artei tipografice, prin bogatia ilustratiilor.

în 1559- 1560, Coresi se muta din nou la Brasov, unde ramîne pîna la moarte. Faptul ca tipografia munteana înceteaza orice fel de activitate în timpul lucrarilor executate de Coresi la Brasov, precum si trecerea în mai multe rînduri a lui Coresi din Ţara Romîneasca în Transilvania si înapoi, arata ca tipografia lui împlinea nevoile de carti ale celor trei tari romînesti, nu era rezervata uneia singure. Am vazut ca, în prima jumatate a secolului al XVI-lea, tipografia de la Tîrgoviste a tiparit carti slavone cu stema Moldovei. Prin mutarea tipografiei la Brasov, oras care avea legaturi comerciale si cu Moldova, nu s-a întrerupt furnizarea de carti pentru aceasta tara.

în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, s-au tiparit în Transilvania si în special la Brasov 35 de carti bisericesti pentru romîni. Dintre acestea, 23 sînt în slavoneste, adica majoritatea, 3 sînt slavo-romîne (text slav cu traducere romîneasca) si 9 în romîneste. Tiparirea mai ales a cartilor slavone în tipografia din Brasov arata ca aceasta tipografie se afla sub protectia autoritatilor bisericesti din Ţara Romîneasca si Moldova si împlinea nevoile de carti din aceste tari, unde se pastra mai bine traditia slavona.

întreprinderea tipografica din Brasov s-a marit cu vremea si, alaturi de cartile tiparite de Coresi si de ucenicii sai, se tiparesc acolo si alte carti. Astfel, Tudor diacul, apoi Manaila, serban, fiul lui Coresi, Marian, diacul Calin, diacul Lorint, apar ca tipografi, alaturi de Coresi sau singuri. Este vorba probabil de mesteri care lucrau în aceeasi tipografie, caci litera si ornamentele nu difera de la mester la mester.

vi

- *ioe '§h

1 !f

xJ «.TI * HJlfWH H

mu

/»* t» ? 1x

; Hî

HtO

scrw

; uit i

9

Y5IHWIH f

«ii «

m* Mj?v

f 13 *

IV

tf ] < MV Sfriji] Wlîl i

mm

s\*        %.

Mesterii se deplasau de la Brasov si în alte orase din Transilvania, ca, de pilda, la Sebes, unde s-a publicat Sbornicul slavon din 1580, la Orastie, unde s-a publicat Falia, în 1582, la Alba Iulia, unde a lucrat diacul Lorint Evan­gheliarul din 1579. Este vorba însa de aceiasi mesteri care au lucrat si la Brasov si de aceeasi litera folosita si în tipariturile publicate acolo. Se poate însa admite o extindere a tipografiei, cu prese si litere suplimentare pentru nevoile din alte orase. A existat, deci, o activitate tipografica romîneasca în Transilvania, cu centrul la tipografia de la Brasov, unde se tipareau lucrari destinate romînilor din toata Transilvania, precum si celor din Ţara Romîneasca si Moldova.

însemnatatea activitatii lui Coresi pentru cultura romîneasca. Tipografia condusa de diaconul Coresi la Brasov a fost prima tipografie de carti romînesti, daca facem abstractie de tiparirea unui Catehism romînesc la Sibiu, în 1544, care nu s-a pastrat. Tipografia de la Brasov a fost continuarea tipografiei slavone din Ţara Romîneasca, dar o data cu mutarea ei la Brasov a început sa tipareasca si carti romînesti.

Aceasta schimbare esentiala pentru istoria culturii trebuie pusa în legatura cu raspîndirea în aceeasi vreme a scrisului romînesc în actele private, în cartile de legende populare, în cartile juridice. Tiparirea cartilor romînesti nu poate fi socotita ca un fenomen izolat, ci ca rezultatul miscarii culturale din acea vreme pentru scrisul în limba rotnîna în cele trei tari romînesti, datorita ridicarii unor noi paturi sociale.

Unii istorici au considerat întreaga activitate de tiparire a cartilor romînesti la Brasov ca rezultatul influentei sasilor luterani, care ar fi impus introducerea limbii romîne în locul celei slavone la romînii transilvaneni. Mutarea lui Coresi la Brasov s-a facut însa cu învoirea domnului muntean Patrascu cel Bun si coincide cu venirea la Brasov, cu oaste, a acelui domn, care patronase puia atunci tipografia.

Patronajul luteran al municipalitatii sasesti din Brasov asupra tipografiei lui Coresi este pur formal. Astfel, prima carte tiparita de Coresi la Brasov, în 1557, Octoihul mic, poarta indicatia ca s-a publicat din « porunca » judelui sas al orasului, Iohannes Benkner, desi aceasta carte este scrisa slavoneste si are un caracter ortodox. La fel si Evangheliarul slavonesc din 1562 mentioneaza aceeasi porunca a judelui Brasovului. Nu se poate închipui un patronaj luteran care sa se îngrijeasca de tiparirea cartilor ortodoxe în limba slava. Pe de alta parte, sînt carti romînesti tiparite de Coresi care nu poarta indicatia despre «porunca » judelui orasului. Psaltirea romîneasca din 1570, carte de mare importanta pentru înlocuirea scrisului slavon cu cel romînesc, e prezentata ca o carte tiparita de Coresi singur: « Eu, diaconu Coresi, daca vazui ca mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumînii, n-avam. .. »x. Este sigur ca pentru unele carti ale lui Coresi, judele Brasovului a contribuit

1 I. Bianu si N. Hodos, Bibliografia romîneasca veche, I, p. 55, 56.

66 - o. U80

'Oi SI 'isaiOQ mt îupjwj pgojtdg - -ZQ£ -gy

fifif ♦

♦ s

$0 UOiUV 3Hrfîl33Op

W

mii ♦

31

cu bani, ca sa poata fi tiparite. Luca Hirscher, urmasul lui Benkner, spune în prefata Evangheliei romînesti cu învataturi, tiparita de Coresi în 1581: «Nu mai crutai de în avere ce-mi era daruita de Dumnezeu a da la acest lucru »1. Rezulta din acest text ca nu este vorba de subventionarea tipografiei din partea municipalitatii, ci de banii lui Hirscher, din averea sa personala. Aceasta carte este de altfel o carte pur ortodoxa. Patricienii sasi, care conduceau orasul, erau oameni de afaceri si întelegeau sa învesteasca bani în anume lucrari de tipografie, care era o întreprindere fructuoasa. De vreme ce se tiparesc în aceeasi tipografie si carti slavone si carti cu dedicatii catre domnii Ţarii Romînesti si ai Moldovei, precum si carti fara indicatia « poruncii » judelui Brasovului, este clar ca munici­palitatea saseasca nu era proprietara tipografiei, nu avea sarcina editarii cartilor romînesti, iar Coresi nu era simbriasul ei. Tipografia era proprietatea lui Coresi, în sensul ca el poseda, cum era obiceiul mestesugarilor din evul mediu, uneltele muncii sale, un sac de litere si o presa.

Adevaratii sustinatori ai activitatii lui Coresi, cei care l-au chemat în orasul lor, nu pot fi decît conducatorii comunitatii orasenesti din suburbiul romînesc de la scheii Brasovului. Tipografia lui Coresi a lucrat exclusiv, prin toate cartile tiparite, pentru biserica romîna. Ea se afla în strînsa legatura, dupa cum o arata numeroase indicii, cu biserica Sf. Nicolae a comunitatii romînesti din schei.

Sprijinul acordat de comunitatea romîneasca din schei tipografiei rezulta si din examinarea cartilor iesite de sub teascurile ei. Dintre cele noua carti romînesti, sapte sînt publicate conform traditiei ortodoxe. Aceasta simpla statistica este o dovada ca tipografia lucra pentru biserica ortodoxa si nu pentru cea luterana si pentru telurile ei de propaganda. într-una din aceste carti romînesti, Evanghelia cu învatatura din 1581, se cuprind chiar atacuri împotriva reformei religioase, socotita ca erezie: « într-acest greu ce e în lume acum, derept ce ca multi oameni crestinesti întru multe chipuri de credinte si de învataturi noaa pleaca-se si întru parerile loru-si salbatecescu-se... a amistui întru ei vare ce eresure » (erezii) 2.

Ramîn numai doua carti, dintr-un total de 35, asupra carora se poate zice ca s-a exercitat influenta reformei religioase: catehismul intitulat întrebare crestineasca (fara data, tiparit probabil în 1560-1561, o data cu Evanghelia romîneasca, anuntata în prefata), apoi Evanghelia cu învatatura, care are în anexa un "bAolitfelnic, tiparite în 1564.

Compromisul religios pe care îl aflam în aceste carti este rezultatul luptei . între presiunea exercitata de autoritatea oraseneasca luterana si rezistenta comu­nitatii romînesti din oras. Se vede ca aceasta comunitate avea posibilitatea sa cenzureze textele ce îi erau trimise, deci patrona tipografia, dar nu se putea opune întrutotul cîrmuirii orasului.

1 I. Biânu si N. Hodos, Bibliografia romîneasca veche, I, p. 92.

Diaconul Coresi, Carte cu învatatura, ed. S. Puscariu si Al. Procopovici, p. 3.

în legatura cu patronarea traducerilor de carti bisericesti în romîneste de catre biserica scheilor, este de asemenea dovedit ca diaconul Coresi a aflat în acea biserica vechi traduceri în manuscris, copiate sau chiar executate din initiativa romîneasca locala. Astfel, o copie a Octoihului romînesc, executata la Brasov pentru scoala comunitatii din schei, în 1570, s-a facut « de pre izvodul ce iaste în beseareca scheailor de lînga cetatea Brasovului, de l-au scos den limba sîrbeasca pre limba rumîneasca sfintii parinti, cine au fost nainte întru acest loc ».

De asemenea, Apostolul slavo-romîn, scris la Brasov în anii 1559-156C, înainte de începerea tiparirii cartilor romînesti, este copiat de popa Bratul din schei dupa o traducere mai veche, alcatuita la Brasov, dupa cum rezulta din limba.

Tipografia lui Coresi a publicat si vechi traduceri maramuresene ale carti­lor bisericesti, transpuse în graiul sud-ardelean, dar si traduceri din sudul Tran­silvaniei, datînd din prima jumatate a veacului al XVI-lea (Evanghelia romî­neasca din 1560 da numele monedelor care au circulat în Ungaria înainte de 1526; s-a folosit deci un text romînesc tradus înainte de începuturile patrunderii reformei luterane în Transilvania).

Asadar, a existat un curent de traduceri în romîneste înainte de hotarî rea sfatului orasenesc din Brasov, din 13 martie 1559, de a reforma biserica romîneasca din schei, hotarîre care, cum spune cronicarul sas, « n-a avut niciun rezultat »1.

Curentul în favoarea traducerii cartilor bisericesti în limba poporului a putut sa primeasca în Transilvania un impuls de la reforma religioasa. Influ­enta reformei a existat, dar initiativa scrierii în romîneste în acea epoca se datoreste ridicarii unor noi paturi sociale la cultura, si nu sasilor luterani. Mai mult chiar, se poate afirma ca acest curent a fost aprobat si de domnii si mitropolitii din Ţara Romîneasca si Moldova, sub înrîurirea acestor paturi sociale. O parte din cartile romînesti tiparite de Coresi sînt dedicate domnilor Moldovei si Ţarii Romînesti, fireste nu fara stirea lor. Evanghelia cu învatatura, tiparita de Coresi în 1581, a fost tradusa cu învoirea mitropolitului Ţarii Romînesti, Serafim, care a trimis de la Tîrgoviste manuscrisul slav ce urma sa fie tradus. In scrisoarea judelui Brasovului Luca Hirscher catre judele Bistritei, din 15 august 1582, el spune ca publicarea acestei evanghelii în romîneste a fost aprobata de domnii si mitropolitii Moldovei si Ţarii Romînesti, care au si cumparat un mare numar de exemplare, « pentru a fi introduse în tarile lor ».

Aceasta opera se datoreste în mare parte initiativei celor ce nu stiau sla-voneste. Copistul Octoihului manuscris din 1570, de la Brasov, spune ca cei învatati stiu slavoneste, pe cînd scrierile romînesti sînt scrise pentru « miselame », iar Evanghelia cu învatatura din 1581 a fost scrisa « ca sa fie mai lesne si mai usor a ceti si a întelege pentru oamenii cei prosti » (simpli) 2. între acestia, locul cel mai însemnat îl detineau orasenii, care erau stiutori de carte dar nu învatasera slavoneste.

1 Quellen zur Qeschichte der Stadt Brasso, VI, p. 100 si 180.

Diaconul Coresi, Carte cu învatatura, p. 6.

Manuscrisele cartilor romînesti tiparite de Coresi provin din locuri foarte diferite: Maramures, Transilvania de sud si chiar Moldova, ceea ce arata ca traducerea acestor carti constituie un fenomen cultural general si nu o initia­tiva luata de municipalitatea Brasovului. Chiar faptul ca opera de raspîn-dire a cartilor în limba poporului s-a facut mai ales la Brasov arata ca miscarea pentru scrisul în aceasta limba era general romîneasca, de vreme ce acest oras constituia principalul centru de schimb între cele trei tari romînesti. Un alt fapt care dovedeste caracterul general pentru toti romînii al operei lui Coresi este limba cartilor romînesti tiparite de el. Manuscrisele vechilor traduceri alcatuite în diferite regiuni ale tarii au fost retopite la Brasov în limba vorbita în Ţara Romîneasca si în sudul Transilvaniei, care a ramas la baza limbii literare pîna în zilele de azi.

Totusi, dupa 1582, tiparul romînesc înceteaza pîna în 1637, cînd a fost reluat in Ţara Romîneasca si în Moldova. în aceasta epoca înceteaza în general curentul de traduceri si de raspîndire a cartilor bisericesti romînesti care se dezvoltase în chip asa de bogat pîna în 1580-1585. Acesta este semnul unei reactii slavone împotriva raspîndirii cartilor bisericesti în limba romîna; a fost, probabil, urma­rea unei masuri a bisericii, sub influenta patriarhiilor din Orient, care a reusit sa împiedice, cîtva timp macar, înlaturarea traditiei seculare a ritualului slavon. Aceasta este cu atît mai de crezut, cu cît curentul de scrieri în limba poporului, în celelalte domenii decît cel bisericesc, a continuat sa creasca în aceasta vreme, de pilda, în istoriografie, în scrierea actelor publice si private etc.

Paralel cu activitatea atît de intensa pe care a desfasurat-o diaconul Coresi la Brasov, tiparind nu mai putin de 35 de carti, tipografia lui Heltai din Cluj a tiparit, între 1550 si 1600, 56 de carti în limba latina si 83 de carti în limba maghiara, cu frumoase gravuri în lemn.

La Brasov, tipografia lui Honterus si-a continuat activitatea sub con­ducerea lui Valentin Wagner, tiparindu-se mai ales carti scolare; trecuta apoi în proprietatea orasului, tiparnita din Brasov a servit un timp îndelungat ca instrument de propaganda luterana. Tipografia brasoveana a întrecut în produc­tivitate (pîna la 1557, data mortii lui Valentin Wagner) tipografia lui Heltai de la Cluj. în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, însemnatatea ei a scazut însa, fiind întrecuta de cea din Sibiu, cu tipografi ca Heusler, Frautlingen, Crato si altii.

în strînsa legatura cu tipografiile, au luat fiinta în Transilvania morile de hîrtie, care furnizau tipografiilor materialul de lucru necesar. Cea dintîi moara de hîrtie din Transilvania, totodata prima moara de hîrtie din tot sud-estul Europei, a fost cea de la Brasov, înfiintata în anul 1546 de doi negustori din rîndurile patriciatului brasovean, Hans Fuchs si Iohannes Benkner, si condusa de polonezul Ioan Friih. în 1573 s-a înfiintat o moara de hîrtie la Talmaciu-Sibiu, iar alta exista în acest timp la Cluj.

La Brasov si Sibiu se constata în aceasta vreme si existenta unor librari, care vindeau cartile cu aprobarea principelui. Astfel este cazul lui Nicolae

Schmidt, în primul oras, si al lui George Wildner, în cel de-al doilea; alti librari sînt întîlniti apoi la Cluj si Bistrita.

Bibliotecile

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, colectionarea de carti a luat oarecare proportii în paturile instruite si mai ales în paturile laice. Gregor Berger (t 1590) din Sibiu, de ex., avea, între cele 46 de opere ale bibliotecii sale, pe Homer, Hesiod, Lorenzo Valla etc, apoi o carte de muzica, una de geometrie si altele. O biblioteca particulara deosebit de valoroasa a avut cornitele sasesc Albert Huet (f 1607) - între cartile sale fiind si Institutele lui Justinian - pe care a donat-o apoi liceului din Sibiu.

Temerea de raspîndirea ideilor înaintate cu ajutorul cartii a determinat clasa conducatoare sa îngradeasca libertatea tiparului, care existase pîna atunci. Ordinul din 1571 al lui stefan Bâthory pentru introducerea cenzurii princiare face parte din masurile împotriva curentelor progresiste.

în afara de colectiile particulare, au luat fiinta în Transilvania, pe linga unele scoli, cele mai vechi biblioteci publice pastrate pîna azi. Bibliotecile scolilor din Cluj, Brasov si Sibiu au devenit, prin cumparaturi si donatii, adevarate tezaure culturale.

Literatura reformei

Literatura oraseneasca din Transilvania a facut un însem­nat pas înainte în deceniile al saselea si al saptelea ale secolului al XVI-lea, în decursul aprigei lupte pe care au purtat-o variantele progresiste ale reformei cu cele moderate. în aceasta lupta, progresul social era reprezentat de antitrinitarism, fata de luteranism si calvinism. Centrul antitrinitarismului (unitarianismului) a fost Clujul, unde contradictiile de clasa în sînul orasenimii erau mai ascutite. Aici s-au ridicat si cele doua personalitati conducatoare - de origine saseasca - care au reprezentat în literatura maghiara traditiile de lupta antifeudala: Francisc Dâvid si Gaspar Heltai. Participarea lor la miscarile de masa ale mestesugarilor si plebeilor din acest oras i-a transformat în figuri marcante ale literaturii în limba poporului.

Francisc Dâvid (f 1579), conducatorul antitrinitarienilor, si-a raspîndit conceptiile lui progresiste prin disertatii si scrieri polemice în limbile latina si maghiara. Asupra sa s-a exercitat influenta miscarilor mestesugarilor si ple­beilor clujeni, precum si ale taranimii din acel timp. Sub influenta antitrinitaris­mului a stat si activitatea lui Gaspar Heltai (f 1574), considerat ca cel mai de seama prozator al literaturii maghiare din acel timp. Din sirul lung al scrierilor lui amintim «Dialogul» (Dialogus), aparut în 1552, colectia de povesti intitu­lata «O suta de fabule» (Szdz fabula, 1556), violentul pamflet în spirit antitrini-tarian «Halo» (1570) si «Cronica» sa în limba maghiara (1575). Povestirea lui usoara, stilul viguros, atitudinea curajoasa alaturi de orasenime si de masele asuprite, au asigurat cartilor lui un cerc larg de cititori.

In timpul si în legatura cu aceste lupte si polemici religioase între luterani, calvini si unitarieni, s-a nascut, în anii 1560-1570, si drama în limba maghiara, precedata de traduceri din Euripide (1551) si din Sofocle (1558). Prima opera~~l originala, datorata unui anonim, este « Comedia tradarii lui Melchior Balassi», tiparita la Abrud în 1565. Autorul, ramas necunoscut, demasca si ridiculizeaza,     \ prin tradarile si manoperile acestui feudal, întreaga clasa sociala careia îi apartinea Balassi. O tragedie jucata de scolari (în limba latina si în stil umanist) a lui J Valentin Wagner nu ni s-a pastrat.

Literatura si stiinta în

epoca umanismului

tîrziu

Spre sfîrsitul veacului al XVI-lea, se poate constata o noua înflorire a literaturii umaniste si a stiintei. Acest umanism tîrziu s-a dezvoltat - mai ales în masura în care foloseste limba materna - pe baza literaturii refor­mei, în urma legaturilor sale cu reforma, umanismul si-a pierdut caracterul aris­tocratic de mai înainte si a capatat o baza sociala relativ larga. Aceasta a facut posibila dezvoltarea unui umanism specific, local, transilvanean. Datorita transformarilor produse pe tarîm literar în deceniile reformei, la sfîrsitul veacului al XVI-lea, limba latina nu mai era limba unica nici macar a literaturii umaniste. Nici în stiinta nu s-a mai putut pastra folosirea exclusiva a limbii latine, desi limba obisnuita a stiintei a continuat sa ramîna si mai departe latina. Intelectua­litatea laica, devenita mai numeroasa, cercurile noi de cititori cereau întrebuin­tarea în literatura si în stiinta a limbii materne, mai usor de înteles pentru ei. De aceea, literatura si stiinta din aceasta vreme a umanismului tîrziu cuprind opere atît în limba latina, cît si în limba materna.

Cele mai importante creatii literare ale umanismului în limba latina din Transilvania în aceasta jumatate de veac sînt acele ale scriitorilor sasi. Literatura umanista e o literatura savanta. Autorii creatiilor literare s-au straduit sa capteze pe cititori, nu numai prin frumusetea stilului, ci si prin continut. Pentru aceasta, ei s-au îndreptat adesea catre prelucrarea poetica a unor subiecte istorice. în acest domeniu, avem unele creatii valoroase ale literaturii umaniste sasesti, în care se îmbina poezia si istoria.

O încercare înca timida de acest gen ne prezinta Ioan Lebel (t 1566), în poemul lui istoric despre cetatea Talmaciului, Carmen historicum de oppido Thalmus. Urmînd un cunoscut obicei umanist, Lebel încearca sa lege diferitele întîmplari din istoria Transilvaniei de soarta comunei Talmaciu, unde a trait timp mai îndelungat. în acest poem istoric sînt amintite si satele romînesti din vecinatate, ai caror locuitori sînt, dupa marturisirea autorului, urmasii «italienilor». O pozitie deosebita în cadrul umanismului transilvanean ocupa opera lui Ioan Sommer (1542-1574), conducatorul scolii de la Cotnari, întemeiata de Despot voda si propovaduitorul curajos al antitrinitarismului între sasi. Cele 15 elegii De dade ~bAo\davica, în care descrie întîmplarile legate de sfîrsitul lui Despot si propria-i fuga la Brasov, se numara printre apreciatele poezii umaniste

scrise în Transilvania, iar Viata lui lacob Heraclide Despotul Moldovei, redactata într-o limba latina excelenta, prezinta si azi interes. Sommer a publicat apoi si alte diferite poezii ocazionale si o drama satirica despre «tirania » colicii p podagrei.

HERBARîVM.

AZF     CFVV

EKNEC NEVJEKR.6L. TERMES*ETEK. rol e<, haOaairu Magyar nyclvt'rc, te (t

teairc hoOta azDoftoroc {tonyuciboi zz Horhi Melkis Pcter.

Fig. 303.-Foaia de titlu a Herbarium-ului tiparit la Cluj în 1578.

Un exemplu reprezentativ al poeziei savante umaniste e descrierea în versuri a lui George Deidrich (f 1605), intitulata Hodoeporicon itineris Argentora-tensis (Descrierea unei calatorii la Strassburg), în care se dau multe informatii geografice, etnografice si istorice.

Prin puterea talentului sau poetic si prin volumul creatiilor sale, Chris-tian Schesaeus (f 1585) se numara printre cei mai de seama scriitori umanisti din Transilvania. In opera sa principala, epopeea Ruinae Pannonicae, redactata sub influenta lui Virgiliu, el a prezentat în 12 cîntece istoria Transilvaniei între 1541 si 1571. Expunerea sa se distinge printr-un realism remarcabil, care se

manifesta îndeosebi în cîntecul unde se evoca marea rascoala a secuilor din anul 1562. Schesaeus a mai scris o seama de ode si elegii, toate caracterizate prin eleganta deosebita a formei. în anul 1580, la Biertan, el a prezentat mersul reformei în Transilvania, într-o expunere care se numara printre cele mai fru­moase creatii ale prozei umaniste.

Literatura latina la maghiari, în comparatie cu cea a sasilor, e mai putin valoroasa. în schimb, e cu atît mai importanta beletristica umanista în limba materna. în cadrul acesteia, genul cel mai caracteristic si mai popular l-au format povestirile. Ele au îndeplinit în acea vreme, pentru cititorii laici, rolul de mai tîrziu al romanului. Povestirile cu caracter popular si-au luat în general subiec­tele din folclor sau din nuvele umaniste straine.

Din creatia bogata a povestirilor cu subiecte împrumutate din folclor, amintim pe aceea a lui Petru Ilosvai Selymes despre « Toldi » (1574), în care autorul a prelucrat o traditie populara, al carei erou e un tînar viguros si curajos, în lupta cu piedicile puse de societatea feudala. Dintre acelea cu subiecte împrumutate din tezaurul comun al umanismului european, merita sa fie po­menita povestirea lui George Enyedi (1555-1597) intitulata «Gismunda si Gisquardus », a carei tema este împrumutata dintr-o nuvela a lui Boccaccio. Povestirea de origine antica «Arghir si Elena », ajunsa în Transilvania prin mijlocirea unor carti populare italiene si prelucrata de Albert Gyergyai (c. 1600), se afla si în literatura romîna si saseasca. Ea e una din cele mai artistice reali­zari ale întregii literaturi a povestirilor. Din literatura antica si-a luat subiectele si Nicolae Bogâthi Fazekas (1534-1598), cel mai fecund scriitor de povestiri. Din aceeasi vreme dateaza si primele opere cu caracter stiintific în limba maghiara, mai întîi de stiintele naturii. Dintre cele dintîi realizari pomenim lucrarea de botanica a lui Petru Meliusz Juhâsz, Herbarium, tiparita la Cluj în 1578, si « Manualul de medicina », de mari proportii, al lui George Lencses din Oradea, medicul curtii lui stefan Bâthory.

înflorirea stiintei în Transilvania e aratata de numarul mare al operelor stiintifice de specialitate, aparute în limba latina. în domeniul medicinei, doc­torul Paulus Kyr, care a organizat si un învatamînt medical la Brasov, a publicat în 1555 lucrarea Sanitatis studium (Studiul sanatatii), socotita prima carte de medicina tiparita în Transilvania. în domeniul filologiei si al editiilor de texte trebuie pomeniti în primul rînd Ioan Honterus si Valentin Wagner 1. Dintre operele lui Wagner, lasînd la o parte tipariturile de autori clasici, amintim gra­matica sa greceasca (Compendium grammatices graecae, 1562). Dovada a interesu­lui pe care 1-a avut umanismul transilvanean pentru dezvoltarea culturii grecesti este si faptul ca Johannes Benkner, judele Brasovului, a pus sa se cumpere manu­scrise si carti grecesti din Ţara Romîneasca si din Moldova, pentru biblioteca scolara brasoveana. Din straduintele lui Martin Brenner din Bistrita (t 1553),

1 V. mai sus, partea a Ii-a, cap. XI, par. 2.

de a publica unele manuscrise mai importante, însemnata e tiparirea, la 1543, a unei parti din opera istorica a lui Bonfini. Pentru pastrarea izvoarelor istorice si-a cîstigat merite deosebite Cristian Pomarius (Baumgarten), (f 1565), care a organizat arhivele oraselor Sibiu, Brasov si Bistrita. El a avut si preocupari geografice, pregatind o harta a Transilvaniei, care însa nu s-a pastrat. Dintre

mrnZS&fcmXB&SSSgmTr mjyi > 'iii'iiVi'i7Cii7T]i5|2.ijTiA ' \gr ; «& i

T fi. ,<< î* j

. .: -

\. -V* U C- ft A T I A h !:. G l A

t ' t

Fig. 304. - Foaia de titlu a lucrarii Statuta iurium mu-nicipalium Saxonum in Transilvania, tiparita la 1583.

filologi, Grigore Molnâr din Cluj (f 1564) a scris o gramatica latina, între­buintata în Transilvania pîna în veacul al XlX-lea, iar Petru Csokâs din Lasko (f 1587), profesor la Tîrgu Mures, a scris partea maghiara a dictionarului în zece limbi al lui Calepinus (1585).

în ce priveste dreptul si studiile despre stat, ele s-au dezvoltat în slujba noului principat transilvanean si a paturilor dorrîinante. Se fac încercari de codi­ficari de legi. Honterus a realizat o astfel de codificare în anul 1544. Opera lui a fost continuata de Toma Bomelius. Bazat pe aceste lucrari, brasoveanul

Matei Fronius a definitivat codificarea dreptului sasesc în Statuta iurium muni-cipalium Saxonum in Transilvania, tiparita în 1583. Ioan Baranyai Decsi (Baro-vius, 1560-1601), prin opera sa juridica de proportii mari, intitulata Syntagma institutionum iuris (1593), a încercat, pe baza dreptului roman, sa reformeze întregul sistem juridic al Transilvaniei. Cancelarul Wolfgang Kovâcsoczy (f 1594) a scris despre modul de cîrmuire a Transilvaniei (1584), iar Paul Gyulay, consilier al principelui, despre rolul important al capitaniei de Oradea în viata princi­patului transilvanean (1585).

Literatura istorica

Cronicile transilvanene din a doua jumatate a veacului al XVI-lea au fost scrise fie în limba maghiara sau germana - cum sînt acelea ale lui Gaspar Heltai, stefan Szekely, Sebastian Borsos si Ieronim Ostermayer, fie în limba latina, cum sînt însemnarile murale de la Brasov si Sibiu sau operele lui Mihail Sigler, Eustatiu Gyulaffi, Ioan Barovius si stefan Szamoskozy. Cei mai multi dintre cro­nicari au reprezentat pozitia de clasa a patriciatului sasesc sau a nobilimii feudale, iar stefan SzamoskSzy a fost si cronicarul oficial al curtii principilor Transilvaniei.

Cronicile scrise în limba materna s-au adresat unor cercuri mai largi de cititori si acest rol 1-a împlinit mai ales « Cronica maghiara » (Magyar Kronika) a lui Gaspar Heltai din Cisnadie (începutul sec. XVI-1574), reprezentant de seama al reformei si al umanismului, cu studii universitare la Wittenberg. Cronica lui e în cea mai mare parte o prelucrare, de popularizare, în limba maghiara, a operei în limba latina a lui Bonfini, cu descrierea evenimentelor din Transilvania si cu informatii privind Moldova si Ţara Romîneasca pîna la lupta de la Mohâcs din 1526. Partea originala o constituie îndeosebi înregistrarea legendelor despre originea lui Iancu de Hunedoara. în aceasta prima cronica în limba maghiara se vorbeste de originea romana a poporului romîn, care apare sub acest nume (romdnusok).

Tot în slujba reformei a stat si stefan Szekely (începutul sec. XVI-1563) - fost student al universitatii din Cracovia - autor al unui cronograf intitulat « Cronica despre întîmplarile mai însemnate ale lumii» (Chronica az vilâgnak jeles dolgairâl), care cuprinde si o cronica maghiara, cu informatii privind de asemenea tarile noastre, în special între anii 1330-1557. El a scris cu simpatie despre rascoala lui Doja, despre Thomas Miinzer, iar pentru vremurile razboaie­lor împotriva turcilor a elogiat îndeosebi pe fiul lui Iancu de Hunedoara, pe Matei Corvin.

«Cronica despre întîmplarile lumii » (Cronica az vilâgnak lett dolgairol), povestind evenimentele anilor 1490-1583 (sînt pierduti anii 1571-1579), scrisa de Sebastian Borsos (c. 1520-1584), e opera unui mestesugar, ales de mai multe ori staroste de breasla si în repetate rînduri jude al orasului Tîrgu Mures. Pozitiei lui sociale i se datoreaza faptul ca, alaturi de unele stiri de istorie politica

privitoare la Transilvania, la Tara Romîneasca si mai ales la Moldova, în cronica lui patrund si preocupari economico-sociale, în legatura cu efectele inundatiei din 1555, cu pretul grînelor, cu protejarea unor locuitori plebei ai orasului etc. E ostil nobilimii, reprezentata de « tradatorul » Melchior Balassi, iar în lupta dintre diversele curente ale reformei cronicarul-mestesugar e alaturi de ramura calvina.

i        » i , ; ..

< li"6 ttkh. ■.'UUtuihniiu*::

Fig. 305. - Foaia de titlu a cronicii lui S. Tinodi, tiparita la Cluj în 1554.

Cu «Istoriile » (Historien) lui Ieronim Ostermayer din Brasov (c. 1500- 1561), scrise în limba germana, analistica saseasca începe sa depaseasca interesul pur local, acestea cuprinzînd, pe lînga stiri cu privire la întîmplarile brasovene si transilvanene, si informatii pentru istoria Moldovei si a Ţarii Romînesti dintre anii 1520-1561 si mai ales detalii despre miscarile sociale si politice în legatura cu introducerea reformei în orasele sasesti.

Operele scrise în limba latina, ca produse ale umanismului, au avut o circulatie mai restrînsa, dar sînt de multe ori valoroase în ce priveste continutul lor. Sub influenta umanista s-au înregistrat în cursul veacului al XVI-lea (1535-1571) cîteva evenimente mai însemnate din istoria Transilvaniei, unele si din istoria Moldovei si a Ţarii Romînesti, în însemnarile murale din bisericile de la Brasov si Sibiu, cunoscute sub numele de Breve chronicon Daciae <seu Anrudes templi Coronensis et Cibiniensis >. Scrise pe mai multe coloane pe peretii bisericii Negre din Brasov si a bisericii dominicanilor din Sibiu, ele cuprindeau scurte însemnari despre întîmplarile din anii 1143-1571, salvate prin tiparirea lor la 1600 si 1746.

Tot în limba latina, sibianul Mihail Sigler (Sieglerus, prima jumatate a sec.XVI-1585), notar al «Universitatii sasesti» - cu studii juridice si teologice la Wittenberg - a scris o « Cronologie » importanta, cu stiri privitoare la Tran­silvania, Ţara Romîneasca si Moldova (mai ales pentru vremea lui Despot), pîna la 1563 inclusiv.

Dintre sfetnicii curtii princiare a Transilvaniei, Eustatiu Gyulaffy (1557-1607), secretarul lui Sigismund Bâthory- fost student al universitatii din Viena - a scris, se pare, o opera mai întinsa în limba latina, cuprinzînd eveni­mentele de dupa lupta de la Mohâcs si pîna la 1605, care însa nu ni s-a pastrat. De la Gyulaffy au ramas doar unele « însemnari istorice » (Foljegyzesek) în limba maghiara, privind evenimentele anilor 1565-1605, petrecute în Transil­vania si Ţara Romîneasca.

în acelasi stil umanist a scris si Ioan Baranyai Decsi (Barovius, 1560-1601), unul din cei mai învatati oameni ai vremii sale, « Istoria » celor întîmplate în 1592-1598, cu stiri însemnate pentru istoria Transilvaniei, Moldovei si Ţarii Romînesti. A fost profesor la Tîrgu Mures, filolog, istoriograf si jurist.

Realizarile cele mai însemnate ale istoriografiei umaniste din Transilvania sînt datorate lui stefan Szamoskozy (1565- 1612), care-si facuse pregatirea la universitatea din Padova, unde a publicat, în 1591, o lucrare arheologica asupra Transilvaniei. Istoriograf oficial al lui stefan Bocskay si Sigismund Râkoczy, Szamoskozy nu ne-a lasat o opera unitara, ci numai întinse fragmente în limba latina si unele «însemnari » în limba maghiara. în cele trei fragmente cuprin­zatoare- Libri, 1566-1586; Pentades, 1598-1599 si Hebdomades, 1603 - consti­tuind trei volume, el prezinta framîntarile sociale si politice ale vremii, uneori cu amanunte bogate, dar cu multa ura de clasa si cu dusmanie fata de romîni în general si de Mihai Viteazul în special, manifestate îndeosebi cînd descrie rascoalele taranesti izbucnite cu ocazia cuceririi Transilvaniei de catre Mihai Viteazul, biruinta voievodului romîn la selimbar, în toamna anului 1599, stapînirea lui în Transilvania si uciderea lui pe Cîmpia Turzii, în 1601. în stilul colorat al autorului gasim, uneori, pasaje retorice, dupa modelul lui Tit-Liviu si al altor scriitori ai clasicismului antic.

Poezia populara. Muzica

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, marea majori­tate a cîntaretilor erau oameni instruiti; mai erau însa unii fara stiinta de carte, simpli lautari, care pastrau si transmiteau vechile traditii populare.

Luptele comune împotriva turcilor au facut din veacul al XVI'lea o peri­oada de înflorire a cîntecelor în Transilvania. Locuitorii sai au înfruntat împreuna primejdiile luptelor, împreuna si-au plîns mortii si în jurul focurilor de tabara împreuna s-au bucurat de biruinte. Acum, în vremurile de suferinte si eforturi comune, s-a plamadit, de exemplu, poezia primului mare liric maghiar, Valentin Balassi (1554-1594), în care se gasesc, pe lînga influente ale literaturii italiene si ale altor literaturi umaniste, si influente ale poeziei populare din Transilvania; el însusi a notat, în unele cazuri, melodia unor poezii populare romînesti, dupa care sa se cînte poeziile sale.

Cîntaretii din veacul al XVI-lea nu voiau numai sa distreze, ci sa si însufle­teasca în vederea luptelor cu turcii, eternizînd amintirea eroilor, demascînd pe cei aplecati spre tranzactii, pe lasi si pe tradatori, pe nemesii hrapareti. Din sirul lung al acestor cîntareti amintim pe cei mai însemnati: Sebastian Tinodi (c. 1505-1556), ale carui cîntece istorice-tiparite sub titlul Chronica, la Cluj, în 1554 - evoca asediul Lipovei, pierderea Timisoarei etc, fixînd aspecte ale luptei împotriva turcilor cotropitori. în opera sa «Istoria Transilvaniei » (Erdeli historia), Tinodi prezinta evenimentele din anii 1540-1551, în versuri greoaie, dar cu date istorice culese la fata locului. Aceste cîntece istorice au format baza pentru crearea epicei culte în veacul urmator.

Rolul cîntaretilor din veacul al XVI-lea si, în special, al lui Tinodi, e impor­tant si din punctul de vedere al dezvoltarii muzicii. Versurilor lor stîngace le-au dat avînt melodiile ce le însoteau. Din îmbinarea acestor melodii populare cu elementele muzicii din alte tari europene s-a plamadit apoi muzica culta.

Pe lînga muzica populara, gustul Renasterii a promovat în cercurile ora­senesti bogate, dar mai ales la curtea principilor, cultura muzicala apuseana. La curtea acestora, mai ales în vremea Bâthorestilor, muzicienii de frunte au fost italieni. De la Brasov îsi tragea originea însa Valentin Bakfark (1507-1576), artist sarbatorit la curtile lui Ioan Zâpolya si Ioan Sigismund, la curtea regala a Frantei si la aceea a Poloniei. La Brasov a activat ca organist Ieronim Ostermayer (c. 1500-1561), cronicarul pomenit mai sus, care a cîntat si la curtea voievo­dului Ţarii Romînesti, Radu Paisie, în 1539, precum si la Brasov, în cinstea unei solii a lui Petru Rares.

A doua jumatate a veacului al XVI-lea înseamna în Transilvania succesul reformei, care a dus la înfrîngerea bisericii catolice pentru mai mult de un veac si jumatate, a constituit o platforma ideologica a luptei pentru existenta de sine statatoare a principatului transilvanean si a însemnat biruinta limbii vorbite de

popor în literatura scrisa. O noua înflorire a umanismului a mentinut o parte din literatura în limba latina, pe care însa literatura în limba materna o depaseste. Pe linga scoli, care s-au înmultit si au primit acum o organizare noua, tipografiile din diferitele orase si apoi bibliotecile au ajutat la dezvoltarea si la difuzarea culturii în paturi mai largi. Alaturi de poezia populara, care a continuat sa traiasca în cîntecul lautarilor si al cîntaretilor mai putin instruiti, avem acum importante si variate realizari în domeniul literaturii scrise, ca si în acel al stiintelor si mai ales al istoriografiei.

Astfel, ca o consecinta a schimbarilor produse în sînul societatii, exprimate pe plan ideologic de reforma, cultura clasei feudale a suferit unele transformari, cultura paturilor orasenesti s-a înnoit si s-a întarit, dar în ce priveste clasa exploa tata, ea a fost tinuta mai departe în vechea înapoiere.

3. ARTA

Considerînd în ansamblu aspectul evolutiei artistice, se constata ca arta tarilor romîne din a doua jumatate a veacului al XVI-lea dezvolta în continuare conceptiile care se conturasera înca înainte de mijlocul acestui veac. Abia catre sfîrsitul secolului se înregistreaza si afirmarea timida a unor factori noi, simptomatici si în raport cu împrejurarile politice care au dus la unirea vremelnica a celor trei tari. înflorirea culturii orasenesti si, implicit, schimbarea felului de viata, se oglindesc atît în constructii, cît si în calitatea si varietatea produselor artizanatului.

Arhitectura

Traditia si înflorirea santierelor de constructie duce la o vadita sporire a maestriei, exprimata în fiecare pro­vincie prin particularitati specifice. în Moldova, între constructiile mai impor­tante ale lui Alexandru Lapusneanu, mentionam biserica manastirii Bistrita, terminata în 1554, si manastirea Slatina (1553-1561). Prima reelaboreaza limbajul arhitectonic de la Neamtu si de la Sf. Gheorghe din Suceava, în timp ce biserica manastirii Slatina dezvolta caracterele tipului « mixt ». Mîna de lucru a pietra­rilor transilvaneni, chemati din Bistrita, se recunoaste în profilarea cadrelor de usi gotice tîrzii, ca si în cele cîteva capiteluri din pronaos, unde se mentin formele Renasterii. Un rod al santierelor moldovenesti e si biserica manastirii Dochiariu de la Athos, refacuta integral nu numai cu resursele acordate de La­pusneanu, dar si sub îndrumarea unui mester moldovean, care încadreaza absidele laterale ale tipului athonit în sensul structurii caracteristice tipului « mixt» moldovenesc.

Ultimul monument din seria cladirilor cu plan triconc si cu particulari­tatile traditionale e biserica manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor, zidita aproximativ între anii 1582-1586. Cele doua pridvorase care încadreaza

Fig. 306. - Biserica manastirii Sucevita.

«xonartexul bisericii spre nord si sud par nu numai adaose putin ulterioare constructiei initiale, dar, prin forma arhivoltelor si prin profilarea lor, ele tra­deaza prezenta unor elemente noi, de provenienta munteana.

Aceasta influenta nu e izolata. Relatiilor strînse, politice si culturale, dintre Moldova si Ţara Romîneasca, le corespunde o patrundere a elemen­telor muntene în arhitectura Moldovei. Primul exemplu concret e biserica manastirii Galata, de lînga Iasi, ctitorie a lui Petru schiopul din 1583. Daca planul respecta înca traditia, elementele noi se fac simtite prin elevatie. Alaturi de turla de pe naos, se introduce acum o a doua turla, pe pronaos, iar fatada e împartita în doua registre printr-un brîu cu o profilare foarte carac­teristica. Semnificativa e si înlaturarea peretelui despartitor dintre gropnitâ si naos si înlocuirea lui cu trei arcade asezate pe doi stîlpi. In acest amanunt se recunoaste manifestarea - e drept înca foarte timida - a unei conceptii noi, opusa principiului farîmitarii spatiale a sistemului aditional moldovenesc si se initiaza un proces care va tinde, în ultima analiza, la realizarea unitatii spatiale. Dar acest proces, descatusat acum, îsi va atinge tinta abia în arhitec­tura veacului al XlX-lea, sub înrîurirea sustinuta a artei apusene. Alt monu­ment, tot asa de caracteristic pentru experimentarea de forme noi, e biserica manastirii Aroneanu de lînga Iasi, ridicata de Aron voda în 1594.

O activitate deosebit de rodnica se desfasoara pe santierele de constructie ale Ţarii Romînesti. Pe la 1559 se cladise un palat domnesc în noua capitala din Bucuresti, cu interiorul îmbracat în bogate tapiserii orientale; în cursul deceniilor urmatoare s-au ridicat tot aci cel putin opt biserici de zid, din care însa nici una nu a mai pastrat aspectul original intact. Vechea capitala din Tîrgoviste nu fusese nici ea parasita si Petru Cercel construieste, în 1583, un palat nou, din care se vad înca, alaturi de ruinele beciurilor, turnul Chindiei si biserica domneasca, caracterizata prin reluarea planului mai spatios în cruce greaca. Pridvorul însa e un adaos din veacul al XVII-lea.

în general, în planuirea bisericilor nu se aduc inovatii. Rolul principal îl detine triconcul, din care se elimina treptat elementele de structura ale tipului Vodita II. Exemple de asemenea cladiri sînt biserica Curtii Vechi din Bucuresti (1559?) si biserica din Bucovat, lînga Craiova (circa 1570). Pronaosul supra-largit de la biserica episcopala din Curtea de Arges se întîlneste la Cobia, în 1572. Altarul încadrat de pastoforii (proscomidie si vesmîntar), adaptat tipului triconc înca din perioada precedenta - de pilda la Lopusnia1 - reapare la biserica din Bucovat si la ctitoria lui Mihai Viteazul, manastirea Mihai Voda (1589-1591), din Bucuresti.

Caracteristica pentru arhitectura Ţarii Romînesti din perioada aceasta e folosirea caramizii de o calitate exceptionala. Acestei zidarii bine legate i se

1 Vezi mai sus partea a Ii-a, cap. XI, par. 3.

67 - c. 1180

datoreste si posibilitatea de a renunta la sistemul constructiv elaborat la Vodita II. în fatada însa se mascheaza adeseori întrebuintarea exclusiva a caramizii prin acoperirea straturilor alternativ cu tencuiala, imitîndu-se astfel lespezile de

Fig. 307. - Biserica Mihai Voda din Bucuresti.

piatra ecarisata. Pentru a se asigura rezistenta suprafetei se folosesc uneori (de exemplu la Cobia) caramizile smaltuite si în cazul acesta se renunta, fireste, la tencuiala. Totodata, se introduc si caramizile profilate, executate m tipare speciale, pentru a se înlesni articularea fatadelor. Acestea se împart în doua

-tr.ître printr-un brîu compus dintr-un tor (un ciubuc semicilindric) între doua noduri de caramizi (tipicul brîu muntean), iar suprafetele celor doua registre se ritmeaza prin firide cu arcade.

Elementele acestea de parament ne permit sa recunoastem si în Transil­vania prezenta influentelor Ţârii Romînesti. Organizarea social-politica a celor trei «natiuni» privilegiate punea piedici noi dezvoltarii bisericii romînesti. De aceea nu numai casele taranilor, ci si bisericile continuau sa fie cladite din lemn si numai relatiile politice cu Moldova si cu Ţara Romîneasca impuneau concesii ocazionale. Astfel, aflam despre interventii ctitoricesti ale lui Petru Cercel si Aron voda în folosul bisericii Sf. Nicolae din scheii Brasovului, iar Mihai Viteazul ridica o serie de biserici de piatra în Transilvania, dintre care numai cea din Ocna Sibiului mai pastreaza unele parti vechi, caracterizate prin paramentul de caramida si brîul muntenesc.

Introducerea reformei religioase a provocat o stagnare a arhitecturii bisericesti maghiare si sasesti. Numai vechea biserica evanghelica din Bistrita,

iiiiliillil»

Fig. 308. - Arcade din Bistrita, sec. XVI.

care necesita o restaurare radicala, a prilejuit deschiderea unui santier mai impor­tant (1560-1563), încredintat arhitectului Petrus Italus, originar din Lugano, care lucreaza în Slovacia si se stabileste pîna la urma în Polonia. Petrus Italus

w

pastreaza vechea structura gotica, dar introduce o serie de elemente ale Renasterii, cum sînt, în interior, consolele si parapetele cu balustri, iar în exterior, corona-mentul fatadei si mai ales portalurile. în schimb, perioada aceasta produce o bogata arhitectura laica, militara si civila. în toate orasele mai importante s-au -completat si modernizat incintele de aparare, dar numai în Brasov se mai pas-treaza caracteristica poarta Sf. Ecaterina, zidita în 1559.

Numeroase sînt urmele arhitecturii civile. înlocuirea caselor de lemn ale orasenilor cu cladiri de zid devine acum tot mai frecventa. Despre activitatea pietrarilor clujeni, care au livrat detalii arhitectonice în tot cuprinsul Transil­vaniei centrale si de nord, ne putem da seama dupa piesele pastrate în lapidarul Muzeului de istorie din Cluj, iar o serie de case, îndeosebi din Bistrita si Sibiu ■- unele fara îndoiala ceva mai vechi - pastreaza caracteristicele foisoare dinspre strada, construite înca dupa principiile goticului tîrziu. Tot în Bistrita mai exista fosta casa a breslei argintarilor, acum sediu al Muzeului raional, care se distinge prin numeroase amanunte executate în stilul Renasterii. Constructiile acestea ilustreaza starea înfloritoare a orasului, favorizat de relatiile economice cu Moldova.

O categorie aparte o formeaza castelele nobiliare. Din aceasta perioada dateaza, de pilda, o parte a palatului princiar din Turda si dispozitia castelului din Fagaras, dar cele mai sugestive cladiri sînt castelele din Cris (1559) si din Manastirea (1593), acesta din urma incendiat de trupele naziste în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Castelul din Cris poseda un foisor în stilul Renas­terii, cu formele particulare care s-au raspîndit în Slovacia si în Ungaria de nord; tot de acolo provine si modelul puternicului donjon, adaugat în 1598. Castelul din Manastirea e conceput ca un bloc înrhegat, iar în amanunte reapar elemente din faza precedenta a Renasterii, cum sînt îndeosebi tocurile ferestrelor geminate, care repeta motivul de la castelul lui Martinuzzi din Gherla învecinata.

Ca si în trecut, sculptura în piatra e cea funerara si pas­treaza mai departe caracterul prevalent ornamental, în Moldova se întîlnesc înca variante ale palmetei, alaturi de împletitu­rile florale orientale, copiate dupa brocarte si introduse în vremea lui Petru Rares. Din prima categorie amintim lespedea lui Simion Movila de la Sucevita, iar din categoria a doua lespedea Teofanei de la Slatina si mai ales cea a lui Ieremia Movila de la Sucevita.

în Ţara Romîneasca ramîne vie traditia din vremea lui Neagoe Basarab, a lespezilor decorate cu împletituri geometrice, executate de obicei foarte simplu (exemple în biserica din Caluiu). Lespedea lui Albu Golescu (1574) de la Vieros e, în schimb, împodobita cu figura unui calaret, dupa modelul lespezii lui Radu de la Afumati. Motive orientale apar apoi si în Ţara Romîneasca, fie ca decor pe bordura (Vieros, lespedea Irinei, 1572), fie pe cîmpul de mijloc (Buda, lespe­zile lui Radu ceasnicul, 1581 si a lui Vlaicu clucerul, 1588).

.a

Fig. 309. - Castelul Bethlen din Cris.

Fig.

. 310. - Castelul de la Manastirea.

HSI '*OJI3ÎA B3!13^0! EI3P nss'atoQ nqjy mt

|

■ .■ ■ .

Ii

Fig. 312. - Usa de lemn sculptat de la manastirea Tazlau,

în Transilvania se executa pentru mormintele din catedrala catolica ar la Alba Iulia sarcofage cu reprezentarea pe capac a defunctului culcat, iar pe peretele frontal cu reliefuri biblice (sarcofagul reginei Isabella, 1559) sau r^: or­nice (sarcofagul lui loan Sigismund, 1571), în vadita imitare a mormintelor Huni-azilor, dar fireste cu o tratare plastica mult mai pitoreasca. în amb:art-saseasca se sculpteaza epitafe de tipul pe care îl raspîndise Renasterea înca de pe la începutul veacului, dar acum, alaturi de cele de piatra, apar si epitafe m bronz (de exemplu epitaful lui Petru Haller von Hallerstein, 1569). Un intere» deosebit îl prezinta epitaful domnitei Zamfira (1580), fata lui Moise voievod, din biserica manastirii Prislop, cu stema munteana încadrata de cartuse

în formele Renasterii.

în materie de sculptura în lemn, merita a fi amintite canaturile de la Cobia (1572, acum în muzeul manastirii din Sinaia), cu vrejuri bogate, si canatul de la usa exterioara a bisericii din Tazlau, opera mesterului Corma, din 1596, executata într-un relief foarte fin, în care se îmbina motive gotice tîrzii cu elemente florale.

Putine sînt monumentele de pictura murala din aceasta
Pictura .i". i- r. - . . - ■

perioada, iar cele pastrate au suferit retusari si restaurari.

Doar în Moldova a ramas ansamblul bisericii Sucevita, ale carei picturi, termi­nate în 1606, îmbraca atît interiorul cît si exteriorul, oferindu-ne ultimul exemplu al acestui tip de decoratie initiat în perioada lui Petru Rares, Daca în amanuntele stilistice pictura de la Sucevita lasa sa se întrevada un anumit schematism, datorit rutinei, în schimb iconografia prezinta numeroase îmbogatiri cu nuanta nara­tiva (scene din vietile sfintilor), precum si încercari timide de a înviora imaginile prin interpretarea mai atenta a cadrului scenic, a peisajului si a reprezentarilor de orase. Totodata, se observa relatii noi cu arta ruseasca, atît din punct de vedere stilistic, cît si iconografic (Maica ocrotitoare).

O oarecare despagubire pentru pierderea picturii murale ne ofera icoanele. Traditia arhaica bizantino-balcanica se recunoaste în icoana fecioarei Maria din biserica manastirii Dintr-unlemn, iar o icoana din Muzeul de arta din Viena. provenind de la Petru schiopul, dezvaluie influente ale artei rusesti. O serie de icoane moldovenesti - aflate în muzeul manastirii Putna, în tezaurul manastirii Agapia si la manastirea Dionisiu de la Athos - par a ilustra etapele evolutie; unui atelier de pictura de la Putna - cîteva din ele fiind si datate; ultima din serie e din 1585 si poarta chiar semnatura arhimandritului Dosoftei si a uceni­cului sau Anasia (identificat de unii cercetatori cu tînarul Anastasie Crimca). în ambianta protestanta din Transilvania, pictura religioasa fusese complet proscrisa si - dupa cît se pare - pictura profana nu gasise înca nici ea un teren prielnic în lumea avuta din orase si nici în castelele feudalilor. Dovada ne-o ofera faptul ca la începutul veacului al XVIl-lea se va constata o lipsa de pictori si o pierdere a traditiei mestesugului.

Fig. 313. - Portretul ctitorului si ale familiei sale de la manastirea Sucevita, sfîrsitul sec. XVI.

Fig. 314. - Portretul lui Radu Buzescu spatar si al sotiei sale, de la biserica din Calui,

sfîrsitul sec. XVI.

Fig. 315. - Portretul lui Ieremia Movila, broderie de la manastirea Sucevita, 1604.

Evolutia morfologica schitata anterior se oglindeste sl în domeniul artelor decorative. Din categoria miniatu­rilor amintim un evangheliar scris în 1555 la Putna si daruit manastirii Neamt, marcînd o noua etapa a ilustratiei moldovenesti traditionale. Alt evangheliar, executat în Ţara Romîneasca între anii 1566-1583, ajuns apoi în Moldova (muzeul de la Sucevita), se distinge printr-o ilustratie bogata s textului, iar evangheliarul lui Ieremia Movila, lucrat în 1598 (acum la Muntele Sinai), prezinta o primenire a vignetelor si a portretelor celor patru evanghelisti. inovatii care reflecta si unele înrîuriri ale xilografiei.

Despre rolul pe care 1-a jucat argintaria marturisesc numeroase cruci sculptate si ferecate, panaghiare, dar mai ales un numar considerabil de fereca­turi de evangheliare, unele aflate acum în Muzeul de arta al R.P.R. si în tezaurele de la Putna, Neamtu, Agapia, iar altele la Muntele Sinai. Nu e lipsit de interes faptul ca una din ferecaturile de la Putna (din 1598) poarta semnatura argin­tarului Ioachim din Suceava, semn ca alaturi de atelierele manastiresti erau active si cele ale mestesugarilor din orase.

Din broderiile liturgice mai de seama amintim pe cele daruite de Lapus-tieanu manastirii Slatina, apoi ale Movilestilor de la Sucevita si perdeaua de Iconostas oferita de Preda Buzescu bisericii din Stânesti (Vîlcea). în broderiile Movilestilor apare însa o tehnica noua, în relief, executata pe catifea, o influenta apuseana care realizeaza efecte cu mijloace tehnice mai putin rafinate si provoaca decaderea calitativa a acestui gen de podoabe.

BIBLIOGRAFI E*

I. Lucrari teoretice

Marx, K.-F. Engels, Despre arta si literatura, Bucuresti, 1953.

Engels, F., Dezvoltarea socialismului de la utopie la stiinta, în K. Marx-F. Engbls, Opert

alese în doud volume, voi. II, Bucuresti, 1952.
- Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958.

II. Lucrari generale

B6ka, L. si PAndi, P., A magyar irodalom tSrtenete 1849-ig., Budapesta, 1957.

Cartojan, N., Istoria literaturii romîne vechi, I, Bucuresti, 1940.

Ciobanu, st., Istoria literaturii romîne vechi, I, Bucuresti, 1947.

Contributii la istoria medianei în R.P.R., sub redactia prof. dr. V. Bologa, Bucuresti, 1955.

Densusianu, O., Histoire de la langue roumaine, II, Paris, 1938.

Iorga, N., Istoria literaturii romînesti, I, ed. a Ii-a, Bucuresti, 1925.

Istoria bisericii romine, voi. I, Bucuresti, 1957.

Istoria literaturii romîne, I, Bucuresti, 1954.

Puscariu, S., Istoria literaturii romîne. Epoca veche, ed. a Ii-a, Sibiu, 1930.

Rosetti, Al., Limba romînd în secolele al XIII-lea - XVI-lea, Bucuresti, 1956.

* Vezi si bibliografia de la cap. Cultura feudalismului dezvoltat.

III. Lucrari speciale

1. Cultura în Ţara Romîneasca si Moldova

Bianu, I., Texte de limba din veacul al XVI-lea, Bucuresti, 1925.

Cartojan, N., Cartile populare în literatura romîneasca 1. Epoca influentei sud-slave, Bucuresti,

1929. Cronicile slavo-romîne din sec. XV- XVI, publicate de 1. Bogdan, editie revazuta si completata

de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1959.

Dragan, N., Doua manuscrise vechi. Codicele Teodorescu si Codicele Martian, Bucuresti, 1914. Gaster, M., Literatura populara romîna, Bucuresti, 1883. Hasdeu, B. P., Cuvente den batrini, II, Bucuresti, 1889.

- Psaltirea publicata romineste la 1577 de diaconul Coresi, Bucuresti, 1894.
Iatimirski, A. I., EjiazcmsotumcAbHOcmb pyccuux zocydapeii e PyMbiuuu e XVI-XIX, st.,

Moscova, 1899.

învataturile lui Neagoe Basarab, ed. V. Grecu, Bucuresti, 1942. Istoria Ţarii Rominesti. 1290-1690. Letopisetul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu si D. Simo-

nescu, Bucuresti, 1960.

Cjiosa HaKa.3ameAbHbin eoeeodu eajiaiucnozo Hhioh, ed. P. A. Lavrov, St. Petersburg, 1901. Mazilu, D., Diaconul Coresi. Contributii, Ploiesti, 1933.

Nedioglu, Gh., Cea mai veche scoala romîneasca cu caracter statornic, Bucuresti, 1913. Panaitescu, P. P., învataturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticitatii, în Balcani,

V-l, 1942, p. 137-206.

- Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., I, Bucuresti, 1959.
Grecu, A. (P. P. Panaitescu), începuturile dreptului scris în limba romîna, în Studii VII,

1954, nr. 4, p. 215-228. Puscariu, S. - Procopovici, Al., Diaconul Coresi, Carte cu învatatura (1581), Bucuresti,

1914. Simonescu, D., Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile

interne contemporane, în St. mat. ist. medie, voi. III; 1959, p. 7 - 99. Sîrku, P., Hî ucmopuu CHouiemtu pyccnux c pyjuunaMU, St. Petersburg, 1898.

2. Cultura în Transilvania

Albu, N., Istoria învatamîntului romînesc din Transilvania pîna la 1800, Blaj, 1944. Craciun, I., Cronicile romînesti ale Transilvaniei si Banatului. Consideratii preliminare, în

An. Inst. ist. Cluj, I -II, 1958-1959, p. 125-152.

Csâki, R., Vorbericht zu einer Qeschichte der deutschen Literatur in Siebenburgen, Sibiu, 1920. Degh, Linda, hlepkolteszet, Budapesta, 1958.

Gulyâs, Pâl, A kb'nyvnyomtatds Magyarorszdgon a XV es XVI szdzadban, Budapesta, 1929. Horvâth, J., A reformdciâ jegyeben, Budapesta, 1953. Jako, S., Az otthon es muveszete a XVI -XVII szdzadi Kolozsvdron, în Kelemen Lajos Emlik-

konyv, Cluj, 1957, p. 361-393. Jekeli, H., Die Entwicklung des siebenbiirgisch-sachsischen hoheren Schuluiesens von den

An/ângen bis zur Qegenwart, Medias, 1930.

JuhAsz, Istvan, A reformdciâ az erdelyi romcino/c kozott, Cluj, 1940. Kardos, Tibor, A magyarorszagi humanizmus kora, Budapesta, 1955. Klaniczay, A magyar reformaciâ irodalma, în Irodalomtorte'neti Kozlemenyek, 1957. Kristof, G., Influenta poeziei populare romîne din secolul al XVI-lea asupra lui Balassa Bdlint.

in Daco-Romania, III, 1922-1923, p. 550-560.

Lazar, Victor, Legende istorice de pe pamîntul Rominiei, Cluj, 1921.

Popovici, Iosif, Poetii populare romîne, voi. I, Balade populare din Banat, Oravita, 1909.

Revesz, Imre, Magyar reformdtus egyhdztortenet. Debretin, 1938.

SuucĂ, N., Cea mai veche scoala romineasca din cuprinsul Rominiei, în Omagiu lui C. Kiri-

tescu, Bucuresti, 1937. Teutsch, Fr., Die siebenburgisch-sachsischen Schuiordnungen, Berlin, 1888.

- Zur Qeschichte des deutschen Buchhandels in Siebenbiirgen, Leipzig, 1892.

Veress, E., A Kolorsvdrr Bdthory-egyetem tortenete leromboldsdig, 1603, în Erdelyi Muzeutn,

XXIII, 1906, p. 169-193, 249-263, 319-320.

3. Arta

a. Ţara Romîneasca si Moldova

Bals, G., Bisericile moldovenesti din veacul al XVI-lea, Bucuresti, 1928 (Bul. Corn. mon. ist.,

XXI, 1928, fasc. 55-58).

Constantinescu-Iasi, P., Evolutia stilului moldovenesc, Iasi, 1927. Ghika-Budesti, N., Evolutia arhitecturii în Muntenia, partea II, Bucuresti, 1930 (Bul. Corn.

Mon. ist., XXIII, 1930). Henry, Paul, Les eglises de la Moldavie de Nord des origines â la fin du XVI-e siecie, text si

album, Paris, 1930.

Ionescu, Gr., Istoria arhitecturii rominesti, Bucuresti, 1937. Iorga, N., Les arts mineurs en Roumanie, 2 voi., Bucuresti, 1934-1936. Muzicescu, M. A. - Berza, M., Manastirea Sucevita, Bucuresti, 1958. Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Bucuresti, 1958. stefanescu, I. D., L'evolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie, 1 voi.,

text si album, Paris, 1928.

L'evolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie. Nouvellej
recherches, 2 voi., text si album, Paris, 1929.

La peinture religieuse en Valachie ei en Transilvanie depuis les origines jusqu'au
XDC'e siecie, 2 voi., text si album, Paris, 1932.

b. Transilvania

A magyaroszdgi muveszet tortenete, voi. I, Budapesta, 1956.

Balogh, J., A magyar renaissance epiteszet, Budapesta, 1953.

Csabai, I., As: erdelyi renes^nsz muveszet, Budapesta, 1943.

Die deutsche Kunst in Siebenbiirgen, ed. V. Roth, Sibiu, 1934.

Pascu, st., Mestesugurile din Transilvania fina în secolul aî XVf-îea, Bucuresti, 1954.

Petranu, C, L'art roumain de Transilvanie, I (text), Bucuresti, 1938.

Roth, V., Qeschichte der deutschen Plastik in Siebenbiirgen, Strassburg, 1906.

Qeschichte des deutschen Kunstgewerbes in Siebenbiirgen, Strassburg, 1908.

Beitrâ'ge zur Kunstgeschichte Siebenbiirgens, Strassburg, 1914.

Kunstdenkmaler aus den sâchsischen Kirchen Siebenburgens, voi. I, Sibiu, 1922.
VXtasianu, V., Vechile biserici de piatra romînesti din judetul Hunedoara, în An. Corn. Mon.

ist. Transilvania, 1929. Wo^titsch, Th., Das evang. Kirchengebaude in Bistritz, Bistrita, 1885.