Caderea regimurilor comuniste din Europa centrala si de rasarit

Caderea regimurilor comuniste din Europa centrala si de rasarit

Caderea regimurilor comuniste din Europa centrala si de rasarit in anul 1989 a facut posibila pentru prima data o analiza integrala a acestor regimuri, a transformarilor pe care le-au suferit societatile lor in pe­rioada postbelica. Studiile dinainte de '89 au fost partiale, cu toate ca ele ofera inca unui cercetator multiple prilejuri de reflexie. Am putea imparti aceste cercetari in cateva mari categorii; cele care s-au facut in tarile comuniste, lipsite de orice continut stiintific datorita cadrului ideo­logic impus, si cele publicate in afara blocului sovietic.

Dintre acestea din urma, unii autori si unele lucrari sunt de maxima relevanta pentru studiul regimurilor comuniste si astazi. Dintre ele as cita lucrarile lui Hannah Arendt ”Originile   totalitarismului”, Zbigniew Brzezinski „Marele esec. Nasterea si moartea comunismului in secolul XX”. Exista apoi cazul aparte al autorilor independenti, provenind dinauntrul regi­murilor comuniste, Milovan Djilas „Intalniri cu Stalin”, Vladimir Volkoff „Treimea raului.Rechizitoriu in procesul postum al lui Lenin, Trotki si Stalin”. Aportul lor in deschi­derea unor noi cai de interpretare este de asemenea insemnat.

Imprejurarile istorice, caracterul inchis al acestor regimuri au facut totusi ca analizele de pana in 1989, in ciuda valorii incontestabile a unora dintre ele, sa acopere numai partial problematica lor. Pentru a da un singur exemplu: deschiderea arhivelor care a urmat prabusirii co­munismului a produs o revolutie in ce priveste cantitatea de informatii, si a impus necesitatea evaluarii riguroase a rezultatelor si nivelului cer­cetarilor de pana acum.

Istoria Partidului Comunist Roman si a regimului politic pe care l-a tutelat, cu tot ceea ce implica acesta este, astazi, unul dintre cele mai importante subiecte de cercetare, eforturile ge­nerale de recuperare a istoriei recente din tarile foste comuniste cunoscand o amploare lesne de inteles. Timp de aproape 50 de ani un numar semnificativ de tari din Europa Centrala si de Sud-Est s-au ales cu un regim politic de import - regimul comunist de inspiratie sovietica -, ca urmare a conditiilor concrete deter­minate de incheierea celui de-al doilea razboi mondial, cand Armata Rosie ajunsese pana la Berlin si preluase controlul asupra jumatatii rasaritene a continentului european.

Instalarea regimului comunist in tarile Europei Centrale si de Sud-Est a cunoscut etape diferite, dar, in linii generale, se poate stabili o etapizare caracteristica unui proces bine precizat, in ciuda diferentelor cronologice care, din perspectiva duratei lungi a istorici, nu au nici o semnificatie.

Transformarile politice, economice si sociale din Romania dupa 1948, in contextul instaurarii regimului comu­nist, au facut obiectul unor numeroase lucrari, studii si articole care s-au ocupat insa, intr-o masura mai redusa, de implicatiile acestor evolutii asupra institutiilor statului pe care noul regim le-a preluat, le-a transformat si le-a subordonat, in conditii con­crete diferite, atat ca urmare a evolutiei acestor institutii in perioadele anterioare, cat si in functie de noile sarcini pe care trebuiau sa le indeplineasca.

Lucrarile generale abordeaza cu precadere problemele politice, economice si sociale, amintind de aspectele de ordin militar in contexte in care referirile la acestea nu aveau cum sa fie eludate (procesele politice care, in unele tari comuniste est-europene, au antrenat si reprezentanti de seama ai organismului militar. Cele mai multe lucrari straine sunt dedicate, cum este firesc de altfel, intelegerii modelului sovietic si analizei Armatei Rosii (Sovietice). In general, istoriografia occidentala a fost mai preocupata de gasirea si utilizarea unor modele interpretative in ceea ce priveste armatele comuniste, mai ales ca urmare a diversificarii regimurilor pe care le-au slujit, in functie de modul in care aces­te regimuri s-au impus pe scena politica, dar si de specificul organizarii si functionarii partidelor comuniste

Istoricii s-au preocupat, preluand unele dintre solutiile propuse de sociologi in analiza relatiilor civili-militari, de sta­bilirea unor modele interpretative pentru armatele comuniste, bazate, in primul rand, pe descifrarea modelului sovietic si, in al doilea rand, pe felul in care partidele comuniste au ajuns Ia pu­tere in alte tari. Dar dificultatile majore provin, chiar in cazul URSS, din incercarea - explicabila - de tratare unitara a evolutiei armatei sovietice de-a lungul existentei regimului comunist, in ciuda diferentelor vizibile de la o perioada la alta, mai ales in ceea ce priveste relatia dintre militari si politicieni la cele mai inalte niveluri. In plus. despre posibilul raspuns la intrebarea legitima de ce in regimurile comuniste caracterizate de existenta unui partid unic, dominator militarii nu au utilizat forta impotriva conducerii politice altfel spus, de ce nu au dat lovituri de stat, s-a apreciat ca acesta nu se poate intemeia numai pe explicatia oferita de existenta unui partid unic.

Procesul de politizare a armatei romane isi are sorgintea, in fapt, in crearea, pe teritoriul Uniunii Sovietice, a unor divizii de voluntari compuse din prizonieri de razboi si organizate de comunisti romani aflati in timpul celei de-a doua conflagratii mondiale in URSS, dar a devenit un proces sistematic dupa 1945, cand se creeaza un aparat politic (sub denumirea initiala de Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda) care, din toamna aceluiasi an, se extinde la nivelul intregii armate romane, pentru a se copia mai apoi, in intregime, dupa 1948, modelul sovietic. Atributiile lucratorilor politici, stabilite prin acte normative cu caracter intern, prefigureaza viitoarea structura militaro-politica din anii regimului comunist, care avea sa devina sectie a CC al PMR sub denumirea de Directia Superioara Politica a Armatei. Din 1948, organizatiile de partid din armata care, pana atunci, actionasera intr-un soi de semi-clandestinitate, devin parte integranta a noii organizari militare. iar loctiitorii politici ai comandantilor vor capata o autoritate considerabila.

Prin urmare, putem vorbi de o prima perioada 1945-1948 reprezentand tranzitia de la armata regala la armata populara, in care accentul a cazut pe epurarea personalului si politizarea acestuia. A doua perioada din cadrul acestui proces - si care con­stituie subiectul cercetarii noastre-este 1948-1955.

In fapt, Stalin pusese la punct, spre sfarsitul anilor '40, sistemul tratatelor bilaterale de prietenie, cooperare si asistenta mutuala dintre URSS si tarile de democratie populara, pe de o parte, si dintre tarile de democratie populara, pe de alta parte, care, de facto si de jure, completa controlul politic, economic si militar asupra statelor din sfera de hegemonie sovietica.

Problemele principale care au stat in atentia noastra au fost:

1. identificarea modelului sovietic al controlului Partidului Comunist asupra armatei;

2. analizarea modului in care Partidul Comunist si-a impus controlul asupra armatei;

3. descifrarea mecanismelor de functionare a modelului stabilit si a relatiilor dintre Partidul Comunist si armata, in conditiile specifice din Romania anilor 1948-1955;

4. analizarea dublului control asupra armatei (politic, prin lucratorii politici, si informativ, prin ofiterii din serviciul de contrainformatii);

5. rolul aparatului politic al armatei si mijloacele de propaganda utilizate in acest proces.

In prima parte a capitolului am analizat raporturile stabilite intre marile puteri, dar si conditiile concrete care, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si in primii ani postbelici, au con­tribuit la instaurarea regimului comunist si la declansarea procesului de sovietizare a Romaniei. Am discutat un concept, larg utilizat in epoca - „democratizarea armatei' -, in fapt un para­van al procesului de epurare a armatei de elementele socotite indezirabile si am prezentat etapele crearii aparatului politic. In primii ani postbelici s-au facut cei mai importanti pasi in crearea cadrului institutional si legislativ necesar procesului de politi­zare a armatei romane. In primii ani postbelici, efectivele ar­matei au fost reduse drastic, pana la a periclita capacitatea de lupta a acesteia, ca urmare a prevederilor impuse de Comisia Aliata de Control, dominata de sovietici (prevederi care depa­seau simplul proces al trecerii armatei romane la cadrul de pace, firesc in conditiile incheierii celui de-al doilea razboi mondial).

In a doua parte a capitolului am analizat modelul sovietic al partidului-stat si modul in care Partidul Comunist din Uniunea Sovietica si-a asigurat controlul asupra armatei, apoi am prezen­tat adoptarea si adaptarea modelului sovietic in Romania, inclu­siv in ceea ce priveste controlul asupra armatei. In esenta, trei sunt trasaturile principale care definesc controlul Partidului Comunist asupra armatei, potrivit modelului sovietic:

a) subordonarea armatei partidului, prin intermediul unei Directii Politice-ca sectie a Comitetului Central al Partidului Comunist si ramificatiile sale prin orga­nizatiile de partid;

b) impunerea lucratorilor politici, atent selectionati, la toate structurile militare si crearea a doua canale de comanda (politic si militar);

c) utilizarea structurilor de contrainformatii (a politiei secrete) pentru conservarea „ortodoxiei' orientarii comuniste a armatei.

Armata romana, prin specialistii ei, era pregatita sa analizeze experienta dobandita in urma participarii la cea de-a doua conflagratie mondiala, pentru a fi desprinse invatamintele necesare realizarii unei noi doctrine militare romanesti. Dar toate acestea aveau sa se dovedeasca simple exercitii, intrucat, dupa 1948, in conditiile in care regimul politic de la Bucuresti devenise executantul fidel al instruc­tiunilor venite de la Moscova, iar trupele sovietice se aflau in tara ca trupe de ocupatie, era greu de presupus ca Romania isi putea contura o doctrina si o strategie militara proprii. Armata romana isi va insusi doctrina si regulamentele sovietice, care vor fi traduse si puse in practica, la nivelul unitatilor si marilor unitati, ceea ce insemna integrarea - la nivel strategic, operativ si tactic-in forta militara a lagarului socialist, centrul de decizie fiind la Moscova.

Am urmarit trei teme principale:

l. evolutia raporturilor dintre elita politica comunista si societatea romaneasca, inclusiv alte tipuri de elite;

2. problemele interne ale elitei guvernante;

3. raporturile dintre elita politica suzerana, sovietica, si cea locala.

Am folosit documentele oficiale emise de PMR si Guvernul RPR (decizii, legi, comunicate, cuvantari ale liderilor PMR, in special ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej). O alta sursa a constituit-o presa timpului, cotidianul Scanteia, mai ales pentru intreg intervalul. Anuarul statistic si diferite lu­crari cu caracter documentar (culegeri de legi, de rapoarte, statistici) mi-au fost de asemenea de folos. O a doua sursa a constituit-o literatura de specialitate. Am urmarit trei directii:

l. lucrari cu caracter general incepand cu teoreticienii comunismu­lui (V.I. Lenin, I.V. Stalin), continuand cu comentatorii si criticii lui (Tismaneanu Vladimir, Verdery Katherine);

2. lucrari care dezbat problematica moderni­zarii societatilor inapoiate si a rolului elitelor in societate (Raymond Aron, Furet, Francois);

3. lucrari care analizeaza Romania postbelica si diferitele aspecte ale regimului comunist (Ghita Ionescu, Vaksberg Arkadi, Mircea Nitescu.