Califatul omayyad din Damasc.
În urma divergentelor între cele doua tabere, pâna la urma a fost ales ca prim loctiitor al trimisului lui Allah (Halifa Rasul Allah), Abu Bekr, tatal Aisei, sotia preferata a Profetului. Cu Abu Bekr si cu urmatorii trei sefi ai noii comunitati politico-religioase, au fost puse definitiv bazele institutiei califatului, califul ramânând sursa unica a puterii politice. 24324g63y
Primul din cei patru califi pe care traditia îi desemneaza sub numele de rasidun (inspirati) a fost Abu Bekr (632-634), în timpul caruia islamul îsi asigura stapânirea asupra Arabiei, în special în regiunea centrala. Urmasul lui a fost Omar ibn al-Khattab (634-644) si în perioada califatului sau, în urma victoriilor contra armatelor bizantine în anul 636, Siria si Palestina devin teritorii ale nou creatului stat arab. A urmat cucerirea Irakului si victoria împotriva Imperiului persan si ocuparea Mesopotamiei. Latifundiile foste proprietati ale Imperiului Bizantin sau celui Persan au devenit domenii ale statului arab. Administrarea acestor domenii era lasata în atributia organismelor locale existente, dar sub un atent control al guvernatorului numit. Conform principiului fundamental care calauzea politica cuceritorilor, lumea era împartita în musulmani si ne-musulmani; existau deci doua categorii sociale: a învingatorilor si a supusilor; între ultimii, privilegiati erau protejatii (dimmi), practicantii unei religii monoteiste, care în schimbul protectiei acordate plateau un impozit special. Domnia califului Omar se încheie dupa zece ani, el fiind asasinat de un sclav persan.
Pe tronul califilor inspirati s-a urcat Othman (644-656), un socru al lui Muhammad, care nu s-a dovedit la fel de incisiv în privinta largirii granitelor statului, desi incursiunile militare au fost frecvente. Califatul lui s-a caracterizat prin polarizarea societatii arabe si prin aparitia discordiilor si conflictelor interne. Ca urmare a acestei stari de lucruri Othman este la rândul sau asasinat de un apropiat al sau.
Noul calif, Ali ibn Abi Talib (656-661), nu a reusit sa faca fata problemelor, fiind confruntat si cu unele tendinte de sciziune ale statului venite din partea guvernatorului Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658. Treptat acesta si-a extins dominatia asupra Egiptului si în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptata de o minoritate (siitii), fideli memoriei si drepturilor la califat familiei Profetului.
În cursul acestor lupte se definitiveaza si unele tendinte în sânul islamului, aparând trei orientari de traditie islamica: sunitii, siitii si kharidjitii.
Cei 90 de ani de domnie a
dinastiei omayyade (661-750) au însemnat, din punct de vedere militar,
cucerirea Maghrebului, a Khorasanului. Sub raport politic si
organizatoric, Muawiya a creat o monarhie ereditara cu tendinte
absolutiste. Cu omayyazii, islamul s-a înscris în plin Ev Mediu, ca prelungirea
marilor imperii ale antichitatii. Teritorial, acest imperiu
acopera, fara Grecia si Asia Mica, tarile
unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum si o
buna parte a jumatatii meridionale a cuceririlor romane.
Faptul are consecinte incalculabile: pentru prima data, aceste
doua ansambluri, de la gurile Indusului pâna în Spania, sunt reunite
sub aceeasi autoritate, topite în acelasi domeniu economic, destinate
aceleiasi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al
Malik (685-705) si al-Walid I (705-715), în timpul carora imperiul
cunoaste maxima sa extensiune - din Spania pâna în oazele din
Oricât de mare si oricât de puternic va fi fost imperiul omayyad, crizele perpetue care-l zguduie, arata îndeajuns ca arabii, parasind peninsula, au dus cu ei obiceiurile tribale de instabilitate politica. Desi, califii omayazi au încercat sa înalte interesele dinastice la rangul de principiu de guvernamânt, chiar si în cadrul clanului lor contestarea tribala era prezenta.
|
