G Analizarea caracteristicilor generale, componentelor, periodizarii si cronologiei etnogenezei românesti;
G Prezentarea elementelor teoriilor referitoare la etnogeneza româneasca;
G Prezentarea cadrului international al etnogenezei românesti.
VII. 1. Caracterizare generala Procesul complex de formare a poporului român si a limbii sale este încadrat în etnogeneza europeana generala, desfasurata în mai multe etape, în sinteze particulare, cu trasaturi, intensitati si ritmuri diferite, la sfârsitul antichitatii si începutul evului de mijloc, pe întinsul teritoriu al Imperiului Roman si Romano-Bizantin, în conditiile istorice ale acestora, care a avut drept urmare geneza etnosurilor neolatine, în principal. Pe restul teritoriului continentului nostru, s-au produs alte procese de etnogeneza, neogermanice si neoslave, între acestea existând firesti interferente. Aceasta etnogeneza europeana a prezentat asemană 939e43j ;ri si deosebiri firesti între diferitele parti ale sale, asa cum a fost si cazul popoarelor neolatine, apusene sau rasaritene.
În acelasi timp, etnogeneza româneasca s-a desfasurat în cadrul larg al romanitatii europene, orientala si occidentala, mult mai extinsa decât cea care a supravietuit la începuturile evului mediu, constituind cea mai importanta reprezentanta a ramurii rasaritene, balcanica, în special. În general, etnogeneza neolatina a avut urmatoarele elemente constitutive, care sunt reprezentate de fondurile etno-lingvistice si culturale principale care au intrat în sinteza: componenta autohtona sau substratul etno-lingvistic, diversa, formata, în toate cazurile, din popoarele antice cucerite de romani (celtiberii, în Hispania, gallii, în Gallia, illirii, în vestul Peninsulei Balcanice, tracii, în centrul acestei provincii, moesii, getii si dacii, în spatiul nord-balcanic, etc); componenta romana sau stratul propriu-zis etno-lingvistic, impusa prin cucerire, colonizare si aculturatie, purtatoare a elementelor superioare ale civilizatiei si culturii latine, relativ uniformizatoare, cu contributii decisive la definirea etnosurilor neolatine; componenta migratorie sau suprastratul (adstratul), germanica, în vest, si slava, în est, uneori chiar combinata, care, desi importanta, nu a modificat substantial profilul romanic al noilor entitati etnice.
În cadrul etnogenezei neolatine, cel mai important rol l-a jucat procesul de romanizare, care desemneaza impunerea si receptarea, pe diferite cai, a civilizatiei si culturii latine, rezultând, din împletirea diverselor fonduri etno-lingvistive autohtone cu cel cuceritor, noi si originale sinteze etnice si culturale romanice, care ulterior, în marea majoritate a cazurilor, nu au mai putut fi modificate esential. Acest proces s-a desfasurat cu mijloace, cai si ritmuri diferite de la un spatiu istoric la altul, conducând, în cele din urma la formarea unor populatii romanice unitare: celtibero-romanii, gallo-romanii, traco-daco-romanii etc. Romanitatea europeana, destul de extinsa la sfârsitul antichitatii, s-a restrâns si diversificat prin migratiile germanice târzii si cele slave, din primele secole ale celei de-a doua jumatati a mileniului I al erei crestine, rezultând popoarele neolatine occidentale (portughez, spaniol, francez, italian, retoroman) si cele orientale (român cu ramurile sale, dalmat).
VII. 2. Periodizare Etnogeneza neolatina europeana s-a desfasurat, în linii generale, între secolul al III î. Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgând mai multe etape, periodizate diferit de la populatie la populatie: etapa preliminara, a primelor contacte, mai ales comerciale, ale populatiilor europene cu civilizatia superioara romana; etapa cuceririi si romanizarii propriu-zise, în care, prin impunerea dominatiei romane, a structurilor economice, sociale, politico-militare si spirituale ale cuceritorilor, s-au format populatii romanice; etapa desavârsirii romanizarii si cristalizarii etnosurilor neolatine, caracterizata prin continuarea romanizarii si consolidarea noilor romanitati si adaugarea fondului migrator, germanic sau slav, rezultând popoarele neolatine individualizate, de la începutul evului mediu.
Etnogeneza româneasca s-a desfasurat între secolele I î. Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgând în mod specific, etapele prezentate mai sus. Astfel, în etapa preliminara (sec I î. Chr - I p. Chr), moesii si geto-dacii au realizat primele contacte economico-comerciale si politico-militare cu lumea romana, fiind preluate o serie de elemente superioare de civilizatie. În cea de-a doua etapa, a stapânirii romane efective în Moesia si Dacia si a romanizarii propriu-zise (sec. I -VI p. Chr), spatiul carpato-danubiano-pontic a intrat în diferite forme de dominatie romana, inclusiv teritoriile dacilor "zisi liberi", petrecându-se o romanizare intensiva, directa si indirecta, cu nimic deosebita de cea desfasurata în alte parti ale imperiului, configurându-se un etnos neolatin, extins, puternic si distinct în cadrul romanitatii orientale, care a rezistat în timpul migratiilor germanice si asiatice. Cea de-a treia etapa, a consolidarii si cristalizarii etnogenezei românesti (sec. VI - VIII p. Chr), cea a migratiei slave si a convietuirii slavo-romanice, având drept urmare asimilarea noilor veniti, nemodificându-se esential caracterul neolatin al poporului român.
În judecarea etnogenezei românesti, trebuie sa vedem ca acesta a fost rezultatul unui complex proces de antropologie culturala, sa renuntam la unele sabloane si întelegeri unilaterale a devenirii istorice, realitatea istorica de altadata fiind mult mai diversificata si nuantata decât ne-o închipuim. Astfel, pe lânga numeroasele fenomene de continuitate, câteodata greu de sustinut arheologic, au existat si firesti fenomene de discontinuitate spatiala, completate cu asa-numita continuitate mobila. De asemenea, este corect sa nu mai sustinem purismul etnic cu orice pret, în toate spatiile si toate timpurile, deoarece au existat normale întrepatrunderi si interferente etno-culturale, mai ales la marginile teritoriului locuit de români.
VII. 3. Teorii referitoare la etnogeneza româneasca.
VII. 3. 1. Teoria imigrationista sau roesleriana s-a conturat, începând cu sfârsitul secolului al XVIII-lea, de-a lungul mai multor etape. Pâna atunci nu au existat decât încercari nesistematice, chiar afirmatii bizare referitoare la originea românilor (Roger Bacon, românii ar fi venit din Asia), sau atitudini politico-sociale de a nega drepturile românilor transilvaneni, care erau considerati "tolerati" sau "admisi" în evul de mijloc, în vremea dominatiei maghiare si austriece, deoarece nu ar fi fost cei mai vechi locuitori ai pamântului (stefan Szamosközy).
La sfârsitul secolului al XVIIII-lea, în conditiile manifestarii Luminismului românesc, reprezentat de scoala Ardeleana (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe sincai, Ion Budai-Deleanu) si a luptei de redesteptare nationala a românilor (Supplex Libellus Valachorum, 1791), care militau pentru drepturile economice, social-politice si culturale ale populatiei majoritare din Transilvania, aducând drept argumente vechimea acesteia si originea romana, au determinat aparitia unor "lucrari stiintifice" polemice, care au contribuit la configurarea treptata a teoriei imigrationiste (Franz Joseph Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, Viena, 3 vol., 1781-1782; Johann Carl Eder, Supplex Libellus Valachorum iura tribus receptis nationibus communa postlimino sibi adseri postulantium. Cum notis historico-criticis, Cluj, 1791; Johann Christian Engel, Commentatio de expeditionibus Trajani ad Danubium et origine valachorum, Vindobonae, 1794; Idem, Geschichte der Moldau und Walachei, Halle, 1804). În esenta, acesti adepti ai teoriei imigrationiste se sprijineau pe teza discontinuitatii dacice, daco-romane si românesti, pâna la începutul evului de mijloc. Astfel, potrivit lor, împaratul Aurelian ar fi retras din provincia romana Dacia întreaga populatie, armata si autoritatile, la nord de fluviu ramânând o "terra deserta", pe unde s-ar fi perindat, fara sa se stabileasca, diferitele populatii migratoare ale primului mileniu al erei crestine, pâna în secolul al IX-lea, când a fost ocupat statornic de catre maghiari, care, bazându-se pe dreptul primului ocupant, împreuna cu colonistii sasi, au dobândit o pozitie economica, social-politica si culturala superioara celorlalte populatii, în special asupra românilor. Românii s-ar fi format ca etnos neolatin undeva în Peninsula Balcanica, de unde ar fi revenit la nord de Dunare, în functie de fiecare autor, cândva în secolele IX-XIII, în sprijinul acestor ipoteze fiind aduse o serie de argumente care nu rezista unei serioase critici stiintifice.
În cea de-a doua jumatatea a secolului al XIX-lea, când s-a instaurat regimul dualist austro-ungar si populatia româneasca din Imperiu continua sa fie lipsita de drepturi nationale, românii protestând prin "Pronunciamentul de la Blaj" (1868), teoria imigrationista a capatat o forma mai închegata gratie geografului austriac Robert Roesler (Dacien und Romänen. Eine geschichtliche Studie, Viena, 1866; Die Anfänge des Walachischen Fürstenthums, Viena, 1867; Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, Viena, 1871), în care dezvolta teoria lui Sulzer, fapt care a determinat numirea acesteia drept teoria roesleriana. Robert Roesler a dezvoltat teza discontinuitatii, încercând sa justifice exterminarea dacilor în urma cuceririi romane, popularea provinciei cu colonisti, golirea cvasitotala a fostei Dacii romane prin retragerea aureliana, absorbirea populatiei romanice rarefiate de masele de migratori, în special germanici, formarea poporului român si a limbii sale la sud de fluviu, de unde ar fi imigrat în teritoriul transilvan pe la sfârsitul secolului al XII-lea si începutul secolului al XIII-lea, în timpul luptelor pentru independenta a vlaho-bulgarilor. Ca argumente, pentru sustinerea ideii formarii poporului român la sud de Dunare invoca: existenta cuvintelor slave din limba româna, împrumutata de la "slavii de vita ruteana" de acolo, existenta unor cuvinte de origine albaneza, care puteau fi receptate doar în acest spatiu, utilizarea limbii bulgare în Biserica si Cancelarie pâna în secolul al XVII-lea, si asa-numita tacere a izvoarelor scrise demne de crezare referitoare la mentionarea românilor sau vlahilor (argumentul ex silentio). Aceasta lucrare, ca si prece-dentele, a dat nastere unei puternice polemici politice si stiintifice, contribuind la conturarea teoriei continuitatii, despre care vom aminti mai jos. O noua etapa în cristalizarea acestei teorii a cea cuprinsa între Marea Unire (1918) si culminând cu anii 1940-1944 când argumentele acesteia au fost utilizate pentru operarea unor importante revizuiri teritoriale, ca reprezentanti având, printre altii, pe arheologul A. Alföldi (Daci e Romani in Transilvania, Budapesta, 1940) si pe E. Lukinich, L. Gáldi, A. Fekete-Nagy, L. Makkai (Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, 1941), conturându-se o varianta neoroesleriana a teoriei imigrationiste. Astfel de tendinte s-au manifestat si la sfârsitul secolului la XX-lea, cunoscute fiind mai multe lucrari precum Dictionarul etnografic maghiar (red. Ortutay Gyula) si Istoria Ungariei (sub redactia lui Köpeczi Béla, Budapesta, 1986). Tuturor acestor idei imigrationiste istoriografia româneasca si straina le poate oferi raspunsuri stiintifice pertinente, dovedind, dimpotriva, vechime si continuitatea populatiei dacice, daco-romane si românesti în spatiul de formare etnica si lingvistica româneasca.
VII. 3. 2. Teoria celor doua popoare romanice s-a conturat tot din motive politice, ca si teoria imigrationista, încercându-se sa se justifice ca locuitorii Basarabiei, moldovenii, reprezinta, dupa români, cel de-al doilea popor romanic de la nordul Dunarii, rezultând din getii (care nu ar fi fost înruditi cu dacii), slavizati si apoi "românizati". S-ar fi format astfel, poporul voloh din care ar fi evoluat poporul moldovenesc cu limba romanica, dar cu multe obiceiuri diferite de poporul român. Se încerca astfel, justificarea etno-lingvistica a drepturilor "istorice" ale Rusiei si, mai apoi, ale URSS asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, având, din nefericire, prelungiri pâna astazi, în cadrul ideologiei si actiunii unor cercuri politice si chiar stiintifice din Republica Moldova. Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi mentionati: Iacob Bromberg, care sustinea ca Basarabia a fost leaganul istoric al lumii slave, Ivan Nartsov, A. M. Lazarev, autorul lucrarii Moldavskaja Sovetskaja Gosudarstvenost i Bessarabskji vopros (Organizarea statului sovietic moldovenesc si problema basarabeana), Ed. Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1974, 910 p, în care justifica "istoric" existenta celor doua popoare si state romanice, fiind dur criticati istoricii români care "falsificau istoria". Desi elogiata de factorii politici din RSSMoldoveneaca (Piotr Lucinski), aceasta lucrare a fost combatura de P. Moldovan, A. M. Lazarev - un falsificator al istoriei, Milano, 1976 (în limbile franceza si engleza), si Alexandru Grega, stiinta si polemica. Istorici rusi falsificatori ai istoriei, în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, 1976. Oarecum legata de aceasta teorie este si teoria Bucovina vechi pamânt slav, sustinatorii acesteia A. Jukovski, B. A. Timosciuk, I. P. Rusanova, L. P. Mihailina s. a. considerând, tot din ratiuni politice, ca partea de nord a Bucovinei constituie patria primitiva a lumii slave.
VII. 3. 3. Teoria continuitatii s-a constituit de-a lungul mai multor etape, ca raspuns stiintific dat de diferite categorii de specialisti (arheologi, istorici, lingvisti etc) adeptilor teoriei imigrationiste, cu diferitele sale variante, si teoriei celor doua popoare romanice. Sustinatorii teoriei continuitatii justifica, pe baza de argumente stiintifice, continuitatea dacica, în urma razboaielor daco-romane ale lui Traian, continuitatea daco-romana, în urma abandonarii privinciei Dacia de catre romani, si continuitatea româneasca, în cea de-a doua jumatate a mileniului I al erei crestine. În istoriografia româneasca a existat, înca de timpuriu, constiinta unitatii de neam a tuturor românilor si originea romana a acestora, în acest sens pronuntându-se cronicarii: Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul Constantin Cantacuzino. Un pas înainte în analizarea si sustinerea acestei probleme l-a facut Dimitrie Cante-mir, care a argumentat cu o deosebita eruditie, stiintific si logic vechime, originea, unitatea si continuitatea românilor de la nord si sud de Dunare, în lucrarea sa, din pacate neterminata, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (redactata pe la 1717). Preluând ideile lui Dimitrie Cantemir, reprezentantii scolii Ardelene au polemizat cu initiatorii teoriei imigrationiste (Sulzer, Eder, Engel), sustinând, în lucrarile lor istorice si lingvistice, originea pur latina a românilor, fapt care va folosi ulterior lui Roesler pentru argumentarea discontinuitatii dacice dupa cucerirea romana. Cu toate acestea, meritele acestor reprezentanti ai Luminismului românesc ramân incontestabile în cercetarea si argumentarea originii romane si continuitatii pe teritoriul Daciei, cu atât mai mult cu cât Petru Maior în Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Buda, 1812, a pus în circulatie citatul din Eutropius în care acesta se referea la intentia lui Hadrian de a se retrage din Dacia, dar nu a facut-o pentru a nu abandona cetateni romani în mâna barbarilor. În secolul al XIX-lea, pentru sustinerea continuitatii daco-romane la nord de fluviu s-au pronuntat: Dimitrie Philippide, M. Kogalniceanu, Florian Aaron, A. Treboniu-Laurian, francezii J. A. Vail-lant si Amedée Thierry etc.
La sfârsitul secolului al XIX-lea, dupa aparitia lucrarilor lui Roesler, în istoriografia româneasca au aparut o serie de lucrari stiintifice care justificau vechimea, originea romana si continuitatea românilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (Istoria critica a românilor, 1873-1875), Alexandru D. Xenopol (Teoria lui Rösler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana, 1882-1884, sub forma de lucrare 1884; Istoria românilor din Dacia Traiana, 1888), D. Onciul (Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana de A. D. Xenopol. Dare de seama critica, 1885). Dimitrie Onciul a introdus conceptul de admigrare, întelegând prin aceasta întarirea nucleului daco-roman de pe teritoriul fostei provincii romane, prin migratii de mica amploare, în anumite conditii istorice a unor grupe de populatie romanica sud-dunareana la nord de fluviu, mai ales în timpul navalirilor slave si bulgare. În acelasi sens s-au pronuntat si doi mari istorici asa cum au fost: Leopold von Ranke (Weltgeschichte, vol. III, Leipzig, 1883) si Theodor Mommsen (Römische Geschichte, V, Berlin, 1885). La începutul secolului al XX-lea au aparut o serie de lucrari foarte importante pentru dovedirea continuitatii daco-romane si românesti. Nicolae Iorga (Geschichte des Rumänischen Volkes, Gotha, 1905; Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucuresti, 1915-1916) a aratat ca populatia romanica de la nordul Dunarii s-a organizat, dupa retragerea aureliana, în asa-numitele Romanie orientala, asemanatoare cu formele identice de organizare din alte locuri ale Imperiului Roman (Romaniae). Sextil Puscariu (Locul limbii române între limbile romanice, Bucuresti, 1920) arata importanta si puternicele legaturi dintre romanitatea nord-dunareana si cea sud-dunareana, iar Vasile Pârvan (Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman, Bucuresti, 1911; Începuturile vietii romane la gurile Dunarii, Bucuresti, 1923) a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuitatii. Alti sustinatori ai continuitatii daco-romane si românesti au fost: C. Diculescu, Alexandru Philippide, Nicolae Draganu, Aurelian Sacerdotianu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Ioan Moga s.a. O mentiune aparte merita istoricul Gherghe Bratianu (Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain, Bucuresti, 1937), care a îmbinat stirile izvoarelor scrise cu cele arheologice, reusind sa demonteze argumentele teoriei imigrationiste, multe din concluziile emise fiind valabile si astazi. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, istoriografia româneasca si chiar cea straina a ultimei jumatati a secolului al XX-lea a adus, prin eforturile cvasigenerale ale specialistilor epocii (arheologi, lingvisti, epigrafisti, numismati etc) s-au adus noi si irefutabile argumente care sprijina continuitatea daca, daco-romana si româneasca, citarea acestora însemnând trecerea în revista a bibliografiei problemei. De aceea va lasam pe dumneavoastra sa o faceti. Din punctul de vedere al abordarii, teoria continuitatii trebuie sa fie, dupa parerea noastra, o abordare eminamente stiintifica, celelalte maniere nefiind demne de a fi luate în considerare si servind altor interese.
Din pacate, si în interiorul acestei teorii s-au manifestat o serie de exagerari, din care unele au servit drept argumente adeptilor teoriei imigrationiste. Asa au fost teoria latinismului pur (originea pur romana a poporului si limbii române), care a avut ca reprezentanti pe unii dintre corifeii scolii Ardelene (Gh. sincai, Petru Maior, Samuil Micu, I. Budai-Deleanu), I. C. Massim, Aron Pumnul, August Treboniu-Laurian etc, si teoria traco-dacismului (o prevalenta a fac-torului autohton traco-getic, foarte înrudit cu cel latin, în etnogeneza româneasca), printre cei mai însemnati reprezentanti fiind Iosif Constantin Dragan si, mai nou, Napoleon Savescu, fiecare exagerând rolul fondului etno-lingvistic si cultural respectiv în procesul complex de etnogeneza româneasca.
VII. 4. Contextul international Etnogeneza romanica s-a desfasurat 0în cadrul geografic si istoric al Republicii Romane, a Imperiului Roman si Imperiului Romano-Bizantin (sec. III î. Chr - VIII p. Chr), în acest context înscriindu-se si procesul de formare a poporului român si a limbii sale, care nu poate fi conceput în afara stapânirii romane si bizantine "universale".
Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai întinse si durabile imperii ale antichitatii, înglobând partii însemnate din continentul european, nordul Africii si din Orient. Acesta avea la baza o puternica armata care sustinea structurile administrative si politico-statale, întemeiate pe autoritatea imperiala, verificate si perfectionate de-a lungul timpului. Provinciile romane, regiuni administrative ale imperiului, organizate în urma cuceririlor, erau strâns legate de Roma. O însemnata si durabila retea de drumuri, completate de viaducte si poduri uneau toate aceste provincii de Cetatea Eterna. Daca negustorii au deschis drumurile legionarilor si auxiliarilor romani, acestia din urma au garantat, ulterior, securitatea vietii social-economice, administratiei, spiritualitatii romane.
În toate provinciile, romanii au întemeiat orase, care aveau aspectul unor mici Roma, locuite în mare majoritate de cetateni romani, fiind importante centre economice, comerciale si culturale, în care pulsa o puternica viata purtând amprentele romanitatii, cu toate caracteristicile sale. Localitatile rurale din provincii erau populate cu colonisti si, într-o proportie covârsitoare, de autohtonii cuceriti, care contribuiau, cel mai adesea, anonim la prosperitatea imperiului. Înca de la începutul Principatului autoritatile romane îsi schimbasera atitudinea fata de populatiile "barbare" cucerite, încercându-se integrarea rapida a acestora în structurile statale romane, atragându-le prin diferite mijloace si îndemnându-le: "Drept aceea iubiti pacea si cinstiti cetatea de ale carei drepturi ne bucuram cu totii deopotriva, învingatori si învinsi.Toate le avem deopotriva cu voi. Voi însiva comandati de multe ori legiunile noastre si guvernati aceste provincii sau altele; între noi nu mai este nici un hotar despartitor" (Tacitus, Istorii, IV, 24). De aceea Imperiul încerca integrarea cuceritilor si printr-o abila diplomatie si o gama larga de mijloace controla, mai strict sau mai larg, populatiile si teritoriile din vecinatate, pentru asigurarea acelei caracteristice pax romana. Autoritatile administrative, soldatii si ofiterii, colonistii, civilizatia si cultura romana superioara, transmisa în limba latina, devenita lingua franca, au contribuit la romanizarea în diferite etape, cu ritmuri si intensitati particulare a populatiilor cucerite, rezultând o romanitate mult mai extinsa decît cea care a supravietuit în evul de mijloc.
Odata cu împaratul Marcus Ulpius Traianus (98 - 117) s-a încheiat perioada de ofensiva, de expansiune a imperiului. Cuceritorul întregii Dacii si organizatorul unei parti a acesteia ca provincie imperiala (106) si învingatorul partilor si întemeietorul provinciei Assyria (114), împaratul Traian a conferit imperiului cea mai mare întindere din istoria sa, cu o administrare foarte buna. 30 de legiuni si numeroase unitati auxiliare aparau un limes de aproximativ 10000 km, din Peninsula Iberica pâna la Eufrat si Tigru, din Scotia si Marea Nordului pâna la granitele Saharei si prima cataracta a Nilului, imperiul înglobând, astfel, circa 3, 3 milioane de km2 si o populatie de aproximativ 55 de milioane de locuitori.
La moartea împaratului Traian (117), la conducerea imperiului a ajuns Publius Aelius Hadrianus (117 - 138), care a avut de facut fata miscarilor unor populatii supuse: daci zisi liberi, sarmati roxolani, brittoni, parti (117-118) si evrei (132-135). În aceste conditii, Hadrian a luat o serie de masuri pentru restabilirea ordinei în imperiu si fortificarea acestuia. Astfel, a retras administratia si armata romana din provincia Assyria, de dincolo de Eufrat (117 - 118), a reorganizat Dacia romana si Britannia, în acesta din urma construind un nou limes, vallum Hadriani (122-123). Iubitor de arta si calatorii, bun administrator si militar, Hadrian s-a preocupat de pastrarea hotarelor imperiului, care a intrat într-o perioada de defensiva. Aceasta politica a fost continuata de T. Aelius Antoninus Pius (138 - 161), un împarat capabil, bun administrator al finantelor imperiului, asugurându-I o prosperitate economica. Pentru a asigura linistea la hotare, a confirmat în tron regii clientelari ai cvazilor, lazilor, iberilor din Caucaz, partilor, si a reînnoit tratatele cu hermundurii si marcomanii. Prin actiuni militare a înfrânt o serie de rascoale în Britannia si Dacia, a întarit si amplificat sistemul defensiv al acestoara.
Dimpotriva, perioada împaratului filosof, Marcus Aurelius Antoninus (161-180), care a condus o vreme împreuna cu Lucius Aurelius Verus (161-169) a fost marcata de numeroase conflicte cu neamurile barbare aflate la hotarele imperiului. A purtat lupte cu partii (161-165) si din 166 omnes gentes, de la granitele Illyriei pâna în Gallia: marcomanii, varistii, hermundurii, cvazii, suevii, lacringii, burii si sarmatii iazygi, si dimprejurul Daciei romane si Moesiei Inferior: victofalii, sosibii, sicobitii, roxolanii, alanii, bastarnii, peucinii si costobocii, au atacat imperiul, marcând începutul migratiei popoarelor din primul mileniu al erei crestine. În aceste conditii Marcus Aurelis a purtat lupte cu marcomanii si cvazii (166-175) si costobocii (170), luând masuri deosebite de organizare administrativa si militara si fortificare a Daciei romane. Marcus Aurelius Commodus Antoninus (180-192) a dus o politica de încheiere a conflictelor, punând capat razboiului cu marcomanii (180) si a interzis burilor germanici si, probabil, dacilor zisi mari din NV sa se apropie la mai mult de 40 de stadii (= 7, 5 km) de granita nordica a Daciei romane, si a stramutat pe teritoriul provinciei imperiale aproximativ 12000 de daci "liberi". Considerat o personalitate slaba si usuratica, a fost supus, dupa moarte, la damnatio memoriae. A urmat o scurta perioada de criza imperiala, pentru tron luptând: Publius Helvetius Pertinax, Marcus Didius Severus Iulianus, Lucius Septimius Severus, C. Pesculianus Niger, D. Clodius Albinus, unii sprijiniti de legiuni.
Victorios din aceasta disputa a iesit Lucius Septimius Severus (193-211), care a impus regimul militar, în acest sens adaptând majoritatea structurilor statale, a restrâns atributiile senatului si, bazându-se pe armata, a sporit puterea împaratului. A obtinut noi victorii împotriva partilor si brittonilor, construind, în nordul Britanniei, vallum Septimii Severi. A consolidat imperiul, de pacea relativa bucurându-se si Dacia romana. Fiul acestuia, Marcus Aurelius Antoninus Caracalla (198-217) a purtat razboaie în Germania si Raetia (213), împotriva carpilor si în Orient (215-217), conducerea administrativa a imperiului încredintând-o mamei sale Iulia Domna. În anul 212 el a dat un important edict, cunoscut sub numele de Constitutio Antoniniana, care a avut consecinte pozitive pentru închegarea juridica a imperiului. Astfel, dacii, galii, iberii, brittonii, egiptenii, sirienii, tracii si illirii erau recunoscuti cetateni romani, având aceleasi drepturi si obligatii, mai ales fiscale si militare, încadrându-I în structurile statale romane. Dupa uciderea acestuia de catre Marcus Oppelius Severus Macrinus (217-218), imperiul va cunoaste o perioada de recul în timpul lui Marcus Aurelius Antoninus Elagabalus (218-222), un împarat tînar, în timpul caruia au patruns si au fost adoptate multe culte imperiale, si o oarecare întarire în vremea lui Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235), care a purtat, în acest sens, lupte cu persii si germanii-alamani.
Din anul 235 a început perioada anarhiei militare, care a durat o jumatate de secol (284), marcata prin disputa dintre senat si armata pentru desemnarea si sustinerea împaratilor. În aceasta vreme, Imperiul Roman a fost afectat de profunde framântari interne si grave conflicte militare, chiar civile, care s-a transformat într-o criza economico-sociala si politico-militara a Principatului. Efectele acestei crize a imperiului au fost agravate de atacurile din ce în ce mai numeroase si mai frecvente ale populatiilor aflate în migratie, atrase permanent de civilizatia si bogatia imperiului. Perioada a debutat cu împaratul Caius Iulius Verus Maximinus Trax (235-238), bun militar, proclamat de trupele pe care le comanda pe Rin. Dejoaca unele comploturi si îi înfrânge pe germani în 235-236, pe dacii "liberi" si pe sarmati (236-237). Pentru a-si apara tronul, în timpul revoltei din Africa de Nord si din Italia, Maximinus Trax se îndreapta spre Roma, pe drum fiind ucis la Aquilea (238). În timpul revoltei din 238, au mai fost proclamati împarati: Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian I), Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian II, fiul), Marcus Clodius Pupienus, Decimus Coelius Calvinus Balbinus. Pe tronul imperiului a fost aclamat împarat Marcus Antonius Gordianus (Gordian III), (238-244), care s-a confruntat cu atacuri ale persilor, în est, ale alamanilor, pe Rin, si carpilor , la Dunarea de Jos, ultimele respinse de legiunile din Moesia Inferior. A fost ucis de Marcus Iulius Philippus (Filip Arabul), (244-249), care a trebuit sa faca fata atacurilor anuale ale carpilor si gotilor. Pe carpi i-a înfrânt în anul 247, dar în 248 acestia au reînceput atacurile, nemultumiti de stipendii. Dupa moartea lui Filip Arabul, a fost proclamat împarat, de catre legiunile dunarene, Caius Messius Quintus Decius Traianus (249-251), probabil trac de origine, care a avut de înfruntat o mare invazie carpica si gotica, pe mare si pe uscat, în timpul careia si-a pierdut viata la Abrittus (Razgrad, Bulgaria). Invaziile gotilor vor continua în timpul împaratilor Caius Vibius Trebonianus Gallus (251-253), Marcus Aemilus Aemilianus (253), Publius Licinius Valerianus (253-259) si Publius Licinius Egnatius Gallienus, coîmparat pâna în 259 si împarat pâna în 268, cînd criza atinge o perioada de apogeu. Se pare ca în timpul ultimului împarat romanii au pierdut controlul asupra provinciei nord-dunarene Dacia. De-abia Marcus Aurelius Claudius Gothicus (Claudiu al II-lea Goticul), (268-270), a reusit sa opreasca aceste atacuri.
Dupa o scurta domnie a lui Marcus Aurelius Quintilinus (270), la conducerea imperiului a ajuns Lucius Domitius Aurelianus (270-275). Prin luptele purtate împotriva vandalilor din Pannonia, iuthungilor în Italia, a gotilor si carpilor la Dunarea de Jos, prin înfrângerea reginei Zenobia a Palmyrei si a lui Tetricus, care se proclamase împarat în Gallia, a primit titlul de restitutor orbis. În fata dificultatilor mentinerii Daciei romane în limitele imperiului, a procedat la retragerea autoritatilor si armatei romane din aceasta provincie la sud de Dunare, unde a întemeiat Dacia Ripensis. Pâna la sfârsitul Principatului au mai fost împarati Marcus Claudius Tacitus si Marcus Annius Florianus (275-276), Marcus Aurelius Probus (276-282), Marcus Aurelius Carus (282-283), Marcus Aurelius Numerius Numerianus (283-284) si Marcus Aurelius Carinus (283-285).
Legate de dezvoltarea Imperiului Roman au fost si începuturile crestinismului, care a evoluat în aceasta perioada de la stadiul de religie interzisa la cel de religie oficiala, în vremea lui Constantin cel Mare (313). Noua religie, nascuta în Orientul atâtor sinteze spirituale, s-a cladit pe bazele monoteismului iudeu la care s-au adaugat elemente extrase din stoicismul greco-roman si din misteriile orientale. La început, crestinismul s-a manifestat ca o secta aparte a iudaismului, ridicându-se împotriva unor traditii iudaice si a ordinii sociale si politice romane, care a determinat, pe de o parte, asimilarea mai rapida a acestuia de catre paturile sarace si raspândirea în imperiu si, pe de alta parte, punerea în pericol a ordinii si legilor existente, minându-se autoritatea statului roman. De aceea, noua religie, cu însemnate precepte morale si sociale, putea duce la disolutia imperiului, de aici rezultând si numeroasele prigoane ale unor împarati împotriva crestinilor, asa cum au fost cele din timpul lui Nero, Traianus Decius, Diocletian, Galerius etc. de aceea, crestinismul s-a raspândit neoficial, pâna în 313.
Doctrina (dogma) crestina s-a configurat treptat, începând cu primul secol al erei crestine, la baza ei stând Evangheliile, Faptele Apostolilor, la care se adauga Epistolele sobornicesti ale Sf. Apostol Ioan si Epistolele Sf. Apostol Petru, reunite în Noul Testament din Biblie, pentru a se defini, în liniile sale esentiale, la Conciliul al IV-lea de la Calcedon (451), prin formularea crezului (acceptarea misiunii de mântuitor a lui Isus Christos, a calitatii lui de fiu al lui Dumnezeu, nascut din Fecioara Maria, cu doua naturi-divina si umana, având în centru trinitatea-Sfânta Treime). În mod firesc, în cadrul crestinismului timpuriu s-au manifestat o serie de erezii cum au fost: ebionitismul (pastrarea legii mozaice), gnosticismul (amestec de doctrina crestina cu notiuni religioasedin mitologiile pagâne), maniheismul (mixtura între teozofia chaldeana, dualismul zoroastrist si etica budista), monarhianismul (Isus Christos un simplu om, înzestrat cu întelepciune si putere ca si profetii biblici), pastripasianismul (identifica logosul creator cu Dumnezeu Tatal), arianismul (subordonarea fiului fata de Dumnezeu Tatal), nestorianismul (dubla natura din unitatea persoanei lui Isus) etc. În secolele I-IV crestinismul s-a raspândit în cadrul unei parti însemnate ale Imperiului Roman, devenind o religie acceptata oficial alaturi de celelalte culte din lumea romana.
Odata cu venirea pe tronul Imperiului Roman a lui Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305), s-au pus bazele unui nou sistem politicio-administrativ - Dominatul, bazat pe puterea absoluta a împaratului, care era considerat Dominus et Deus, si s-a instituit tetrarhia (doi împarati-Augusti si doi coregenti-Caesari), ca forma de conducere a statului. Prin reformele sale politice, administrative si militare, a încercat sa întareasca imperiul, slabit în urma anarhiei militare. Împreuna cu Caius Galerius Valerius Maximianus (Caesar, 293-305; Augustus, 305-311) a obtinut victorii împotriva sarmatilor, gotilor, carpilor si persilor, si au declansat persecutii sângeroase contra crestinilor (303-304). Imperiul a cunoscut o perio-ada de înflorire în timpul împaratului Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), (306-337), fiu al lui Constantinus I Chlorus (293-306), care a condus imperiul împreuna cu Valerius Licinianus Licinius (308-324). A desfasurat o vasta activitate de organizare a imperiului, caruia i-a oficializat o noua religie, crestinismul (313), i-a dat o noua capitala milenara, o Noua Roma, Constantinopolul (330), si a continuat reformele administrative, economice si militare initiate de Diocletian, în timpul sau Imperiul revenind la nord de Dunare si si-a refacut granitele la Dunarea de Jos, influentând favorabil procesul de continuare a romanizarii si raspândirea crestinismului. A purtat lupte cu carpii (317-318), cu gotii (332) si sarmatii (334), Imperiul parcurgând o noua perioada ofensiva, care se încheie cu Iustinian (527-565).
Constantin cel Mare si urmasii sai au fost cei care au dezvoltat ideea romana de universalitate (orbis Romanus) pe care au reunit-o cu credinta crestina, sub forma monarhiei crestine (creata de Eusebiu din Caesareea), specifica pentru Imperiul Roman târziu si Imperiul Bizantin. Potrivit acestei conceptii, împaratul era regentul, pe Pamânt, al divinitatii crestine, fiind chemat sa asigure ordinea si armonia terestra ca o garantie a armoniei cosmice. De aceea, el conduce întregul imperiu terestru, este "cârmaciul navei universale", este "parintele si stapânul universului" (pater et dominus terrae). Astfel, în secolele IV-VI programul politic al împaratilor de la Constantinopol a vizat raspândirea crestinismului la popoarele din interiorul Imperiului Roman si la neamurile "barbare" din vecinatatea acestuia, în hotarele invizibile ale acestuia, granitele Imperiului fiind concepute ca granite ale crestinatatii. Orice extindere teritoriala a Imperiului era si o expansiune a credintei crestine si orice cucerire spirituala a bisericii crestine era, potential, si o noua achizitie a Imperiului Roman, propaganda facându-se în limbile popoarelor respective si în limba latina, care a fost limba oficiala la Constantinopol pâna la sfârsitul secolului al VI-lea, împaratul devenind primul misionar al credintei în Christos. Astfel, pax romana a fuzionat cu pax christiana rezultând pax byzantina. Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476), una dintre cele mai însemnate încercari de restaurare a Imperiului Roman universal (orbis Romanus) si crestin a facut-o Iustinian, care reprezenta un beneficiu si pentru ortodoxie. Regatele barbare, formate pe teritoriul vechiului Imperiu de apus, se considerau membre a comunitatii romane atotcuprinzatoare, regii barbari legitimându-si puterea invocând apartenenta la civilizatia Noii Rome (Stelian Brezeanu). Acestia se considerau reprezentanti si mostenitori ai imperiului, demnitati si însemne ale puterii de origine romana, conferite de împaratii de la Constantinopol, se gaseau în întreaga lume barbara, vorbind de hegemonia mondiala economica, culturala si ideologica a Noii Rome.
Din secolul al VII-lea si pâna la mijlocul secolului al IX-lea, Imperiul Bizantin a trecut la defensiva, pierzând o parte din provincii si aparându-si frontierele. Ideea hegemoniei universale crestine este înlocuita cu altele ca "patria" si "ortodoxia", Imperiul grecizat lingvistic a fost redus la nucleul de populatie greaca iar ortodoxia a devenit religie "nationala". Ocuparea unei mari parti a Peninsulei Balcanice de catre slavi si ruperea legaturilor cu Imperiul Bizantin au avut efecte mai putin benefice asupra romanitatii orientale balcanice. Fata de slavii din Pen. Balcanica, Imperiul a dus o politica ofensiva, transformându-i în foederati si convertindu-i la crestinism, încercând sa-i integreze în sistemul politic si cultural bizantin.
|
