Cauzele celui de-al doilea razboi mondial

Cauze ideologice

Comunismul

Organizare

Dupa primul soc al Blitzkriegului, populatia din teritoriile ocupate a început treptat sa se organizeze pentru lupta antinazista. Procesul a luat amploare dupa ce au început deportarile evreilor si mobilizarile localnicilor pentru munca fortata. Posibilitatile de organizare depindeau mult de teren - în regiunile în care existau zone împadurite vaste sau muntoase, rezistenta era mult mai greu de detectat. Din acest punct de vedere, partizanii iugoslavi si sovietici au beneficiat de cele mai favorabile conditii. Dar si în mult mai populata Olanda, zona salbatica Biesbocha fost folosita de partizani pentru organizarea rezistentei.

Au existat numeroase tipuri de grupuri de rezistenta, a caror activitate cuprindea de la ajutorul umanitar la rezistenta armata. Desi la început miscarile de rezistenta au aparut spontan, ele au fost masiv încurajate si sprijinite de la Londra(care a sprijinit toate miscarile de rezistenta, inclusiv cele de orientare comunista) si de la Moscova, (care s-a aratat preocupata numai de sprijinirea partizanilor comunisti).

Forme de rezistenta

Au existat mai multe tipuri de rezistenta:

• Sabotajul- Sistemul Arbeitseinsatz ("contributia în munca") a fortat populatia locala sa lucreze pentru germani, dar rezultatele erau intentionat de multe ori slabe sau obtinute cu întârziere.
• Grevele si demonstratiile.
• Transformarea unor grupuri existente (ale enoriasilor, studentilor, studentilor, comunistilor sau doctorilor) în organizatii de lupta.
• Rezistenta armata, si anume:
• Atacuri împotriva ofiterilor de indentendenta pentru obtinerea de cupoane de alimente sau de diferite documente sau pentru obtinerea de informatii despre evreii propusi pentru deportare si împiedicarea ducerii la îndeplinire a acestor deportari.
• Actiuni de eliberare a unor teritorii, (chiar daca unori doar temporara), asa cum a fost cazul partizanilor iugoslavi sau a celor din nordul Italiei.
• Insurectii armate, asa cum a fost cea din Varsovia din 1944.
• Asasinarea unor colaborationisti sau a unor ofiteri ai Axei.
• Continuarea luptei armate si a razboiului de guerila, ca în cazul partizanilor iugoslavi, sovietici sau a Maquisului francez.
• Spionajul, inclusiv transmiterea de informatii de importanta militara - miscari de trupe, de arme, planuri de opratiuni, etc.
• Publicarea de ziare clandestine pentru contacararea propagandei naziste.
• Rezistenta politica si pregatirea partidelor pentru reorganizarea postbelica. De exemplu, rezistenta olandeza a luat parte la formarea guvernului postbelic.
• Ascunderea de persoanelor amenintate cu deportarea sau cu recrutarea pentru munca fortata. Aceasta activitate a fost foarte dezvoltata în Olanda, datorita marelui numar de evrei din tara si a nivelului superior de organizare a administratiei locale.
• Ajutorarea militarilor aliati aflati în spatelele liniilor inamice sa se reîntoarca în cadrul armatelor aliate.
• Ajutorarea prizonierilor de razboi cu diferite materiale necesare evadarii, supravietuirii si transportului spre destinatii sigure
• Falsificarea de documente.

Operatiuni faimoase de rezistenta

În februarie, Partidul Comunist Olandez a organizat o greva generala în Amsterdam si în alte orase importante din tara în semn de protest fata de masurile antievreiesti luate de ocupantul german. La greva au participat mai multe sute de mii olandezi, dar fortele germane au înabusit în sânge miscarea de protest, împuscând mai multi participanti.

Prima actiune armata a rezistentei antifasciste a avut loc la scurta vreme dupa declansarea invadarii Uniunii Sovietice pe 22 iunie 1941. Este vorba de actiunea partizanilor iugoslavi din padurea Brezovica, în apropierea localitatii Sisak, (Croatia). Partizanii au lansat o operatiune încununata de succes, marcând declansarea razboiului de eliberare a Iugoslaviei.

Operatiunea Anthropoid a fost o miscare de rezistenta a cehilor în timpul careia "Protectorul Boemiei si Moraviei" Reinhard Heydrich, unul dintre artizanii "solutiei finale a problemei evreiesti" a fost asasinat. Drept represalii, peste 15.000 de cehi au fost ucisi iar localitatile Lidice si Lezaky au fost rase de pe suprafata pamântului.

Partizanii greci si 12 militari britanici au reusit pe 25 noiembrie 1942 sa distruga podul Gorgopotamos, ceea ce a dus la subminarea transportului munitiilor necesare Afrika Korps din Africa de nord.

Tancurile in al- Doilea Razboi Mondial

Regimentul 1 Care de Lupta a fost creat pe 1 august 1919, iar Regimentul 2 pe 1 noiembrie 1939. Pe 17 aprilie a fost formata si Divizia 1 Blindata. Vechile tancuri FT-17 au fost transferate unei unitati de antrenament (Batalionul tancurilor FT).

Regimentul 1 era echipat cu 126 tancuri R-2 (Skoda LT VZ 35), iar Regimentul 2 cu 75 tancuri R-35 (Renault R 35). Ambele modele erau dotate cu tunuri de 37 mm, dar numai cel de pe R-2 era o arma anticar eficienta. Tunul francez era mai potrivit in lupta contra infanteriei. De asemenea tancul R-2 era mai rapid si avea o statie radio si era astfel mai potrivit pentru tacticile si operatiile specifice blitzkrieg-ului.

Divizia 1 Blindata era alcatuita din Regimentele 1 si 2 Care de Lupta, 3 si 4 Vanatori Moto, Regimentul 1 Artilerie Moto, Grupul de Specialitati Moto, Compania de Transmisiuni, Batalionul de Pionieri Moto, Grupul de Servicii, Plutonul de Circulatie si Plutonul de Politie. A fost organizata cu ajutorul instructorilor din Regimentul 64 Panzergrenadier, din Regimentul 4 Panzer si din Regimentul 4 AA german.

Datorita marilor diferente dintre cele doua tipuri de tancuri, Regimentul 2 Care de Lupta a fost detasat la Armata 4, care l-a folosit in luptele din Basarabia si de la Odessa. Astfel, in campania din 1941, Divizia 1 Blindata avea in subordine numai Regimentul 1 Care de Lupta.

Un regiment era format din doua batalioane de tancuri, fiecare cu cate 3 companii de tancuri si o companie de reparatii. Diferenta dintre cele doua regimente de care de lupta consta in numarul de plutoane pentru fiecare companie. Regimentul 1 avea 5 plutoane pe companie (fiecare a 3 tancuri) si Regimentul 2 avea 3 plutoane pe companie. Fiecare regiment mai avea 4 tunuri anticar Schneider model 1936, cal. 47 mm si 2 mitraliere antiaeriene Hotchkiss model 1939, cal. 13,2 mm. La nivel de batalion mai erau inca 4 mitraliere antiaeriene.

Tunuri

Antitanc

Parasutistii

La 10 iunie 1941 a fost infiintata prima companie de parasutisti a ARR (Aeronautica Regala Romana). O a doua companie a fost creata in 1942, iar a treia - de armament greu - in 1943. Ele au primit numerele 8, 9 si respectiv 10. Impreuna, constituiau Batalionul 4 Parasutisti (primele 3 batalioane ale ARR erau cele de baloane de baraj aerian).

Trupele de parasutisti erau inzestrate cu pusti ZB model 1924, pusti mitraliera ZB 30 si pistoale mitraliera Mauser model 1932. Parasutele erau fabricate in Romania, dupa licenta Irving Air Chute Ltd. In 1943 au primit mai mult echipament modern, importat din Germania: casti model 1938 si pistoale mitraliera MP 40 care a devenit arma principala a parasutistilor. Cele 2 companii de puscasi (8 si 9) aveau o structura identica: 3 plutoane de puscasi, un pluton mitraliere ZB model 1937 cal. 7,92 mm, un pluton aruncatoare Brandt/Voina model 1939 cal. 60 mm si un pluton de pionieri, echipati cu aruncatoare de flacari Pignone model 1937. De asemenea exista si un pluton de cercetare pe motociclete Zundapp KS 600. Compania de armament greu avea in inzestrare aruncatoare Brandt/Voina model 1939, cal. 81,4 mm si tunuri AT Böhler cal 47 mm, alaturi de armamentul de infanterie individual.

Aceste subunitati urmau a fi trasportate de Escadrilele 105 si 107 Trasport (Ju 52), iar armamentul greu de catre Escadrila 109 Trasport (planoare DFS 230 tractate de avioane IAR-39).

In octombrie 1943 doar 215 militari erau complet antrenati pentru operatiuni aeropurtate. Antonescu a ordonat ca batalionul sa fie trasformat in regiment care ar fi trebuit sa aiba 2 877 oameni.

Holocaustul

Holocaust este un termen utilizat în general pentru a descrie uciderea a aproximativ sase milioane de evrei din Europa în timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca parte dintr-un program de exterminare deliberata planuit si executat de regimul national-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler.

si alte grupuri etnice si sociale au fost persecutate si ucise de regimul nazist, inclusiv romii, functionari de stat sovieticii (îndeosebi prizonieri de razboi); etnici polonezi; captivi din alte popoare slave; persoane cu handicap mintal sau fizic; homosexuali; opozanti religiosi (de exemplu martorii lui Iehova si prelati romano-catolici) si opozanti politici. Însa numerosi istorici nu includ aceste grupuri în definitia Holocaustului, definindu-l pe acesta ca fiind doar genocidul evreilor, sau ceea ce nazistii au numit "Solutia finala a problemei evreiesti." Ţinând cont de toate victimele persecutiilor nazistilor, numarul mortilor creste considerabil: estimarile plaseaza numarul total de victime în general între 9 si 11 milioane.

Persecutia si genocidul au fost îndeplinite în etape. Legislatia de eliminare a evreilor din societatea civila a fost promovata cu mai multi ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Au fost înfiintate lagare de concentrare în care detinutii erau folositi ca sclavi pâna mureau de extenuare sau de boala. Unde cucerea Al treilea Reich un nou teritoriu în Europa de Est, unitati speciale numite Einsatzgruppen ucideau evrei si adversari politici, împuscându-i în masa. Evrei si romi erau îngramaditi în ghetouri înainte de a fi transportati la sute de kilometri cu trenurile de marfa în lagarele de munca fortata si exterminare unde, daca supravietuiau calatoriei, majoritatea erau ucisi prin gazare în încaperi special amenajate. Fiecare ramura a aparatului administratiei statului a fost implicata în logistica asasinatelor în masa, transformând Germania nazista în ceea ce un istoric a denumit "un stat genocidar."

Dominanta ideologiei si scara genocidului

În alte genociduri, consideratiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului si resurselor erau centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumenteaza ca:

Uciderea a fost efectuata sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de nazisti în ceea ce acum sunt 35 de state europene diferite. A fost concentrata mai ales în Europa centrala si de est, unde, în 1939, se aflau peste sapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au fost ucisi acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupata si peste un milion în Uniunea Sovietica. Sute de mii au murit si în Olanda, Franta, Belgia, Iugoslavia si Grecia. Protocolul de la Wannsee clarifica faptul ca nazistii intentionau sa aplice "solutia finala a problemei evreiesti" de asemenea în Anglia si Irlanda.

Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminarii, fara exceptie. În alte genociduri, oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o alta religie sau acceptând o alta forma de asimilare. Aceasta optiune nu a fost disponibila evreilor din Europa ocupata. Toate persoanele de descendenta evreiasca recenta urmau sa fie exterminate în teritoriile controlate de Germania.

Experimente medicale

O alta trasatura distinctiva a fost efectuarea, la scara larga, a experientelor medicale pe detinuti. Medici germani au efectuat astfel de experimente în lagarele de concentrare de la Auschwitz Dachau Buchenwald Ravensbrück Sachsenhausen si Natzweiler

Cel mai celebru dintre acesti medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre experimentele sale se numarau punerea subiectilor în camere cu presiune, testarea de medicamente pe ei, înghetarea lor, tentative de schimbare a culorii ochilor prin injectarea de chimicale în ochii copiilor, diverse amputari si alte operatii brutale. Activitatea sa nu va fi niciodata cunoscuta integral, deoarece majoritatea documentelor expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul "Kaiser Wilhelm" ("Împaratul Wilhelm") au fost distruse de acesta din urma. Dupa terminarea experimentelor coordonate de Mengele, subiectii supravietuitori erau aproape întotdeauna ucisi si necropsiati.

Se pare ca lui Mengele îi placea sa lucreze cu copiii romi. Le dadea dulciuri si jucarii si îi ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu "nenea Mengele" ("Onkel Mengele"). Vera Alexander a fost o detinuta evreica la Auschwitz si a avut grija de peste 50 de perechi de gemeni romi:

"Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido si Ina, care aveau cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare groaznica: fusesera cusuti unul de altul, spate în spate, ca niste gemeni siamezi. Ranile le erau infectate si din ele curgea puroi. Ţipau zi si noapte. Apoi parintii lor - îmi amintesc ca pe mama o chema Stella - au reusit sa faca rost de morfina si si-au omorât copiii ca sa le curme suferinta."

Victimele si numarul mortilor

Dupa 1945, cifra cel mai des folosita pentru numarul de evrei ucisi a fost cea de sase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor si Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comenteaza:

"Nu este cunoscut numarul exact de evrei ucisi în Holocaust. Cifra cea mai frecventa este cea de sase milioane, avansata de Adolf Eichmann, un demnitar al SS-ului de rang înalt. Majoritatea cercetarilor confirma ca numarul victimelor a fost de între cinci si sase milioane. Primele estimari plasau numarul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) si 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetari mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman si Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimeaza numarul de morti între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetatorul german Wolfgang Benz numarul estimativ este de 5,29 pâna la 6 milioane.

Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparatiile dintre recensamintele de dinainte de razboi si cele postbelice. A fost folosita si documentatia nazista cu date partiale privind diversele deportari si asasinate. Se estimeaza ca centrul de comemorare si documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor."

Groapa comuna cu evrei în Białystok

Romi sositi la lagarul de exterminare Belzec în 1940.

Eliberarea

Primul lagar mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici pe 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Rosie pe 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani pe 11 aprilie; Bergen-Belsen de catre britanici pe 15 aprilie; Dachau de americani pe 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeasi zi; Mauthausen de americani pe 5 mai; si Theresienstadt de sovietici pe 8 mai. Treblinka, Sobibór, si Bełżec nu au fost niciodata eliberate, fiind distruse de nazisti în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a saptea americana a spus despre Dachau: "Acolo trupele noastre au gasit imagini, sunete, si miasme mai oribile ca orice imaginatie, cruzimi atât de enorme ca sunt de neînteles pentru mintea normala."

Prizonieri înfometati din lagarul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a Statelor Unite pe 5 mai .

În majoritatea lagarelor descoperite de sovietici, aproape toti prizonierii fusesera luati, lasând doar câteva mii în viata - 7.000 de detinuti au fost gasiti la Auschwitz, inclusiv 180 de copii pe care medicii facusera experimente. Aproximativ 60.000 de prizonieri au fost descoperiti la Bergen-Belsen de Divizia a 11-a blindate britanica, 13.000 de cadavre erau neîngropate, si alti 10.000 au murit de tifos sau malnutritie în urmatoarele saptamâni. Britanicii au fortat garzile SS ramase în urma sa adune cadavrele si sa le îngroape în gropi comune.

Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele gasite de el împreuna cu armata britanica la Belsen:

"Aici, aproape jumatate de hectar de pamânt era plin de oameni morti sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de altii . Cei vii zaceau cu capetele sprijinite de cadavre si în jurul lor rataceau fara tinta procesiuni fantomatice de oameni numai piele si os, care nu aveau nimic de facut si nu aveau nicio speranta de viata, incapabili sa se dea la o parte din drum, incapabili sa priveasca grozaviile din jurul lor . Se nascusera copii acolo, mici fapturi ofilite ce nu puteau trai . O mama, înnebunita, a tipat la un soldat englez sa-i dea lapte pentru copil, si i-a aruncat în brate micul prunc . El a desfacut fasa si a gasit ca copilul murise de câteva zile. Aceasta zi la Belsen a fost cea mai oribila zi din viata mea. ^"

Femei de reconfortare

Femei de reconfortare sau femei de reconfortare a militarilor este o denumire eufemistica a celor 60.000 - 200.000 de femei, care au fost transformate în sclave sexuale pentru militarii japonezi în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Istoricii si cercetatorii fenomenului au afirmat ca majoritatea acestor femei proveneau din Coreea (aproximativ 80%), dar si din China si alte teritorii ocupate de japonezi. Femeile tinere din tarile aflate sub controlul Imperiului Japonez au fost recrutate pentru a lucra în popote ale militarilor sau în fabrici, sau, dupa cum exista unele marturii au fost pur si simplu rapite de la casele lor. Exista mai multe marturii conform carora, în mai multe cazuri, chiar militarii au fost cei care au participat la rapirea unor femei.

Dimensiunile si natura sclaviei sexuale patronate de armata japoneza în timpul celui de-al doilea razboi mondial este un subiect disputat, în special în Japonia.

Numeroase bordeluri militare erau conduse de persoane particulare supervizate de oficialitati ale armatei. Mai multi istorici japonezi, folosindu-se de marturiile unor femei de reconfortare, au afirmat ca Armata Imperiala Nipona si Marina Imperiala Nipona au fost implicati atât direct cât si indirect în constrângerea, înselarea, ademenirea si uneori rapirea unor femei tinere din teritoriile aflate sub controlul imperial.

Pe de alta parte, alti istorici japonezi considera ca nu exista nicio dovada credibila care sa implice Armata Imperiala în actele de constrângere a femeilor. Dupa parerea lor, raspunderea pentru relele tratamente aplicate femeilor cade în totalitate în sarcina patronilor de bordeluri, Armata fiind vinovata cel mult de o proasta supraveghere a stabilimentelor.

În ultimele luni ale razboiului, militarii japonezi au distrus o mare cantitate de documente, care ar fi putut duce la implicarea lor în procese de crime de razboi. Exista destule dovezi care sa demonstreze ca Ministerul Japonez de Razboi a dat ordine pentru distrugerea documentelor care ar fi putut deveni incriminatoare.

Marturisirile facute de ofiteri japonezi, prin care acestia recunosteau ca au luat parte la rapirea unor femei destinate sclaviei sexuale, sunt considerate putin credibile de o parte a japonezilor.

Istoricii au cautrat dovezi clare privind implicarea armatei si marinei în constrângerea femeilor sa practice prostitutia, iar unii dintre ei au afirmat ca au descoperit dovezi ale acestui comporatament. Astfel, Yoshiaki Yoshimi si Hirofumi Hayashi au descoperit în 2007 documente care ar dovedi implicarea armatei.

Cât de multe au fost sclavele sexuale?

Lipsa documentelor oficiale a facut ca estimarea numarului total al femeilor de reconfortare sa fie foarte dificila. O mare parte a documentelor care privea prostitutia fortata, cât si implicarea unor lideri japonezi importanti, au fost distruse prin ordine explicite ale guvernului japonez. Istoricii au ajuns la cifre estimative diferite, atât prin cercetarea documentelor care nu au fost distruse, care descriau raportul dintre numarul de soldati "reconfortati" într-o anumita zona si numarul de femei-scalve, cât si prin cercetarea rapoartelor cu privire la rata de înlocuire a femeilor din bordeluri. Istoricul Yoshiaki Yoshimi, care este autorul primei cercetari stiintifice asupra problemei în discutie, a estimat numarul femeilor de reconfortare între 50.000 si 200.000.

Cele mai multe surse media internationale s-au folosit de aceste estimari, afirmând ca pâna la 200.000 de femei tinere asiatice au fost recrutate pentru a servi în bordelurile militare japoneze. BBC cita "între 200.000 pâna la 300.000", iar Comisia Internationala a Juristilor cita "estimarile istoricilor de 100.00 pâna la 200.000 de femei". Istoricul japonez Ikuhiko Hata considera însa ca mult mai corecte ar fi niste cifre de 10.000 pâna la 20.000 de femei.

Recrutarea

În primele faze ale razboiului, autoritatile japoneze au recrutat prostituate prin metodele conventionale. Intermediari autorizati de armata au plasat anunturi publicitare în ziarele care apareau în Japonia si coloniile sale - Coreea Taiwan Manchukuo si China continentala. Multe dintre cele care au raspuns erau deja prostituate si si-au oferit serviciile ca profesioniste ale sexului. Alte femei au fost vândute bordeluirilor de familiile lor din cauza greutatilor economice. Aceste resurse au fost epuizate însa rapid, în special în Japonia.

Pe 17 aprilie 2007, Yoshiaki Yoshimi si Hirofumi Hayashi au anuntat descoperirea în arhivele Tribunalului din Tokyo a mai multor documente care sugerau ca fortele militare imperiale, asa cum a fost Tokeitai (politia secreta maritima), au constrâns direct femei sa lucreze în bordelurile din China, Indochina si Indonezia.

Aceste documente au fost facute publice în timpul proceselor criminalilor de razboi. Într-unul dintre acestea, un locotenent marturisea ca a organizat un bordel, de serviciile prostituatelor beneficiind chiar si el. Alt document amintea ca membrii Tokeitai au arestat femei pe strada, iar dupa ce le-au fortat sa se supuna unor examinari medicale, le-au plasat în bordeluri. Pe 12 ami 2007, ziaristul Taichiro Kaijimura a anuntat descoperirea a 30 de documente guvernamentale olandeze din arhiva Tribunalului din Tokyo, care dovedeau un incident din 1944 din Magelang, în timpul caruia foarte multe femei au fost transformate în scalve sexuale.

Raspunsul initial al guvernului si contestarea

La început, guvernul japonez a negat orice legatura oficiala cu bordelurile militare. În iunie 1990, guvernul japonez a declara ca toate bordelurile militare erau conduse de proprietari particulari.În 1990, o organizatie a femeilor coreene care au fost sclave sexuale în bordelurile militare japoneze au pornit o actiune în instanta, cerând compensatii militare. Unele dintre supravietuitoarele bordelurilor militare au deschis un proces la Tribunalul districtual din Tokyo. Actiunea lor a respins actiunile femeilor pe diferite temeiuri.

Declaratia Kono

În 1991 însa, istoricul Yoshiaki Yoshimi a descoperit un numar de documente în arhiva Ministerului Apararii de la Tokyo, care ar fi indicat faptul ca militarii au fost direct implicati în conducerea bordelurilor, de exemplu prin desemnarea agentilor de recrutare a femeilor. Ziarul Asahi Shimbun a publicat aceste descoperiri pe prima pagina în articolul "Armata japoneza a rapit femei de reconfortare" din 11 ianuarie 1992. Guvernul, prin glasul secretarului cabinetului nipon Koichi Kato, a fost obligat sa recunoasca public o parte a faptelor în discutie. Primul ministru nipon Kiichi Miyazawa a prezentat scuze oficiale în timpul unei calatorii în Coreea de Sud pentru suferintele femeilor victime ale scalviei sexuale din bordelurile militare japoneze.Dupa o serie de studii coordonate de guvern, secretarul cabinetului, Yohei Kono, a emis o declaratie publica pe 4 august 1993. Prin aceasta declaratie, guvernul japonez recunostea ca: "Statiile de reconfortare au functionat ca raspuns la cererile militarilor din acea vreme", ca "Militarii japonezi au fost implicati direct sau indirect în înfiintarea si conducerea statiilor de reconfortare si în transferul femeilor" si ca femeile "au fost recrutate în multe cazuri împotriva vointei lor prin înselare sau constrângere". Guvernul Japoniei "îsi cere în mod sincer scuze si îsi exprima regretele fata de toate acelea care, indiferent de locul de origine, au suferit durere incomensurabila si rani psihologice nevindecabile". În aceasta declaratie, guvernul Japoniei îsi exprima "hotarârea lui ferma de nu repeta niciodata aceiasi greseala si de a lamuri aceasta problema prin studiul si predarea istoriei".

Fondul femeilor asiatice

În 1995, Japonia a înfiintat un "Fond al femeilor asiatice" pentru plata compensatiilor materiale catre supravietuitoarelor bordelurilor militare japoneze. De asemenea, fostele femei de reconfortare au primit din partea premierului nipon Junichiro Koizumi o scrisoare în care se spunea: "Ca prim-ministru al Japoniei, prin aceasta îmi reînnoiesc cele mai sincere scuze si regrete fata de toate femeile care au trecut prin experiente incomensurabile si dureroase si au suferit rani fizice si psihice nevindecabile ca femei de reconfortare". Fondul a fost înfiintat folosindu-se donatii private nu si fonduri guvernamentale si a fost criticat ca fiind o cale de evitare a admiterii abuzului guvernamental. Din cauza naturii private a fondului, numeroase femei de reconfortare au respins platile si au continuat sa caute sa primeasca scuze si compensatii oficiale.

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

Ultimele batalii de pe teatrul european de razboi al celei de-a doua conflagratii mondiale care au dus la capitularea neconditionata a Germaniei naziste au avul loc în aprilie si începutul lui mai 1945.

Cauzele celui de-al doilea razboi mondial

Aliatii din al doilea razboi mondial

Benito Mussolini

Miscarile de rezistenta din al doilea razboi mondial

Atac-Tancuri ,Tunuri antitanc,Parasutisti

Holocaustul

Femei de reconfortare

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

Cuprins

Elevi participanti la revista.

Revista intocmita de elevii clasei a X-a B

Anton Iulian - Benito Mussolini

Aparaschivei Paula - Aliatii din al doilea razboi mondial

Coropcariu Andrei - Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

Munteanu Mircea - Tancuri si parasutisti

Negara Manuela- Cauzele celui de-al doilea razboi mondial

Ouatu Raluca - Holocaustul

Strungaru Ionut - Miscarile de rezistenta din al doilea razboi mondial

Ursu Oana - Femei de reconfortare

Profesor coordonator si indrumator: Nicu Cristina