Ceausescu si redefinirea raporturilor dintre partid si Securitate (1967-1968)

Ceausescu si redefinirea raporturilor dintre partid si Securitate (1967-

"Consider ca este necesar sa ne ocupam de rolul Securitatii, mi se pare ca pentru partid este clar de mult ca Securitatea este un instrument al parti­du­lui si al statului, chemat sa înfaptuiasca dispozitiile si ordi­nele partidului si guvernului în lupta împotriva dusma­nilor oamenilor muncii, ai constructorilor so­cia­lismului. Acesta a fost rolul Securitatii de la crea­rea sa, acesta este acum si va fi si în viitor." [1]

N. Ceausescu

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 19 martie 1965, îl pro-pul­seaza pe Nicolae Ceausescu la conducerea partidului, la 23 mar­tie 1965 fiind anuntata numirea acestuia în functia de prim-se­cre­tar al PMR. Din acest moment Ceausescu încearca sa se im­puna în fata fostilor colaboratori ai lui Dej ca unic conducator. Pentru a reusi, pozeaza în postura unui alt tip de lider.

În timp ce predecesorul sau se impusese printr-o conducere au­to­ritara, Ceausescu parea tolerant, deschis catre dialog si dispus sa împarta puterea. La început, el se distanteaza, cel putin aparent, de crimele înfaptuite de MAI în perioada lui Gheorghiu-Dej îm­po­triva membrilor de partid. Acest fapt îi furnizeaza pretextul rede­fi­nirii raporturilor dintre partid si Securitate, institutie de a carei im­por­tanta Ceausescu este pe deplin constient. Apoi, prin manipularea abila a conceptelor de "munca colectiva" si "legalitate socialista", repetate obsesiv în toate documentele de par 13213s1816n tid din acea perioada, si prin schimbarile institutionale pe care le promoveaza, reuseste sa obtina pe alte cai decât Dej controlul absolut. Prin pozitia adoptata fata de problema Cehoslovaciei, în august 1968, Ceausescu reuseste sa-si extinda popularitatea atât în rândul românilor, cât si în afara gra­nitelor. Ca urmare, pentru scurt timp, România cunoaste o peri­oa­da de "destindere", care a reusit sa-i induca în eroare pe foarte multi.

Primul moment important este Congresul al IX-lea, desfasurat între 19 si 24 iulie 1965. Atunci Ceausescu enunta pentru prima data principiul "muncii si conducerii colective". Este, practic, un prim gest de distantare de epoca precedenta. În rezolutia con­gre­sului se stabilea ca "organele de partid trebuie sa puna la baza întregii lor activitati principiul conducerii si al muncii colective - principiu suprem al conducerii de partid" . În continuare se preciza ca "orice încalcare sau stirbire a acestui principiu duce la izolarea ac­ti­vistilor de colectivul din care fac parte, la tendinte de suba­pre­ciere si substituire a organelor de partid purtând în sine surse de greseli si de hotarâri arbitrare" . De asemenea, se prevedea ca "un membru de partid nu poate detine decât o singura functie de con­du­cere politica, ce necesita o activitate permanenta, fie în organele de partid, fie în organele de stat" . Aceasta masura îi permitea lui Ceau­sescu sa faca schimbari la nivelul conducerii "de partid si de stat", prima victima fiind Alexandru Draghici. El era eliberat din func­tiile de vicepre­sedinte al Consiliului de Ministri si ministru al Afacerilor Interne, ramânând doar secretar al CC al PCR . De altfel, principiul muncii colective nu va rezista foarte mult. La 9 de­cembrie 1967 pe lânga functia de secretar general al CC al PCR, Nicolae Ceausescu este numit presedinte al Consiliului de Stat, func­tie detinuta pâna în acel moment de Chivu Stoica , unul din fostii apropiati ai lui Dej.

Tot în cadrul acestui congres începea delimitarea de epoca Dej, reali­zata, deocamdata, la nivel simbolic. Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român, iar functia de prim-secretar al par­tidului este înlocuita de cea de secretar general al CC al PCR. Noua Constitutie, adoptata în august 1965, proclama Republica Socialista România în locul Republicii Populare Române.

Sub pretextul stabilirii adevarului în cazurile Lucretiu Patrascanu si stefan Foris, în noiembrie 1965 este constituita, pe baza unei ho­ta­râri a Secretariatului CC al PCR, o comisie compusa din Gheor­ghe Stoica, Vasile Patilinet, Ion Popescu-Puturi si Nicolae Guina . În realitate, aceasta comisie trebuia sa-i furnizeze lui Ceau­sescu argumentele îndepartarii lui Draghici din functiile de con­ducere din cadrul partidului si sa-i asigure triumful în fata fidelilor colaboratori ai lui Dej.

La doi ani dupa Congresul al IX-lea, Nicolae Ceausescu declan­seaza seria atacurilor privitoare la "abuzurile si ilegalitatile" comise de Ministerul Afacerilor Interne sub conducerea lui Alexandru Draghici, prin convocarea unei plenare a CC al PCR în 26-27 iunie 1967, în timpul careia îi sunt aduse primele acuzatii directe lui Draghici.

Raportul "Unele probleme privind activitatea MAI", prezentat în sedinta plenarei, aduce în prim-plan Securitatea si redis­cu­tarea pozitiei sale în raport cu partidul. Recunoscându-se în prima faza realizarile Securitatii de pâna atunci în ceea ce priveste lichi­da­rea oricaror forme de opozitie fata de regimul comunist, se atrage atentia asupra faptului ca în ultimii ani a "crescut preocuparea con­du­cerii de partid si de stat" fata de activitatea desfasurata de MAI si ca s-au luat masuri privind întarirea controlului de partid în aceas­ta institutie . Desi aparent Nicolae Ceausescu condamna unele actiu­ni ale Securitatii - este demn de remarcat faptul ca se refera în spe­cial la abuzurile Securitatii în ceea ce priveste membrii de partid - el nu se pronunta pentru scaderea rolului acestei institutii, reco­man­dând chiar "sporirea vigilentei si a urii neîmpacate fata de toti cei care uneltesc împotriva statului nou" . O dovada în acest sens este si critica adresata decretului de amnistiere a detinutilor politici din 1964: "Trebuie spus ca a creat o oarecare confuzie si eliberarea din închisoare în 1964 a elementelor contrarevolutionare, din care multi legionari fanatici, fara adoptarea unor masuri politice de pregatire a cadrelor de partid si de stat pentru asigurarea unei supravegheri co­res­punzatoare a activitatii acestor elemente de catre aparatul de Securitate, cât si de colectivele de munca în care s-au încadrat. De altfel, masura luata atunci nici nu a fost rezultatul unei analize co­lec­tive temeinice în cadrul conducerii partidului" .

Prin urmare, Ceausescu arata foarte clar ca toleranta pe care o afi­seaza fata de membrii de partid nu trebuie extinsa si asupra adver­sa­rilor sau posibililor adversari ai regimului: "Lucratorii MAI trebuie sa porneasca în întreaga lor activitate de la întelegerea fap­tului ca sarcina fundamentala a organelor MAI este de a-si în­drep­ta atentia împotriva elementelor care desfasoara efectiv actiuni dus­manoase, împotriva celor ce aduc prejudicii securitatii statului si economiei nationale" .

În scurt timp se ajunge si la "abuzuri". Astfel, raportul preci­zeaza: "În cursul anilor, s-au savârsit unele exagerari si abuzuri, încalcari ale legalitatii, unii cetateni, fara sa fi comis infractiuni, au fost etichetati ca elemente dusmanoase, arestati, anchetati cu mij­loace nepermise si condamnati. Asemenea mijloace s-au folosit chiar fata de activisti si membri de partid - unii din ei cu activitate înde­lungata în miscare, creându-se o situatie anormala, de interventie a organelor de stat în problemele vietii interne de partid. Toate acestea au alimentat ten­din­te de suprapunere si sustragere de sub controlul de partid - s-au reflectat negativ asupra activitatii si prestigiului organelor de Securitate"[12].

În cadrul acestei plenare este reluata ideea raspunderii organelor de Securitate în fata partidului. Desigur, teoretic, era si înainte accep­tata ideea ca Securitatea este doar o "unealta" a partidului. Acum, însa, se cere adoptarea unei hotarâri care sa stabileasca raporturi ie­rarhice precise între lucratorii Securitatii si activistii de partid[13].

În fata acuzelor care se aduc Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Draghici încearca sa se dezvinovateasca: "Tovarasi, s-a facut aici o afirmatie, ca în Ministerul de Interne exista tendinta de a fi egal cu partidul. Nu, tovarasi. Niciodata n-am avut acest sen­ti­ment. Niciodata n-am avut aceasta tendinta personal. Ca o fi fost vreun nebun pe undeva, e posibil sa fi fost. Ca au fost anumite ele­mente care au luat masuri negândite, au fost, dar toate acestea sunt slabiciuni pe care le-am combatut, le combatem si acum si le vom combate si în viitor"[14]. Întreaga vina pentru abuzurile constatate si pentru pozitia de insubordonare fata de partid apartine, din punctul de vedere al lui Draghici, consilierilor sovietici, care coordonasera în realitate activitatea acestei institutii.

Concluziile plenarei sunt trase de Nicolae Ceausescu. În viziunea sa, Securitatea este un organism inferior partidului, care trebuie sa ac­tioneze numai la comanda acestuia. Mai mult decât atât, con­du­cerea partidului se plaseaza într-o sfera superioara, care este inacce­sibila Securitatii, unde numai organele de partid pot actiona: "De aceea consider ca în hotarâre si în instructiunea pe care o vom ela­bora sa punem foarte clar problema aceasta a legalitatii, a faptului ca nici un membru de partid si în general oamenii care au munci de raspundere nu pot fi anchetati sau arestati fara aprobarea organelor de partid, în afara de situatia când este prins asupra faptului. Dar chiar si în situatii de flagrant delict, înainte de a se trece la masuri, trebuie imediat înstiintate organele de partid pentru a clarifica pro­blemele. Trebuie sa se tina seama ca organele de Securitate sa fie organe care servesc partidul, care servesc guvernul, care executa si îndeplinesc îndatoririle pe care le au din partea partidului si nu sa le punem pe ele sa rezolve diferite probleme care apar în partid. În momentul în care admitem ca problemele care apar în partid sa se rezolve de organele de Securitate, atunci acesta este însusi drumul de lichidare a partidului, a influentei sale politice, a rolului sau con­ducator. si faptele întâmplate în alte tari dovedesc acest lucru"[15].

Importanta pe care Ceausescu o acorda eficientizarii aparatului de Securitate este ilustrata de analiza atenta pe care o face asupra eve­nimentelor care se desfasurau în Orientul Mijlociu[16], unde Israelul obtinuse o victorie rapida împotriva coalitiei statelor arabe, datorita unui serviciu secret bine pus la punct .

Plenara hotaraste schimbarea structurii organizatorice a Minis­te­rului Afacerilor Interne, prin înfiintarea în cadrul ministerului a Departamentului Securitatii Statului, care era condus de Consiliul Se­curitatii Statului. Departamentul Securitatii Statului urma sa coor­doneze, sa controleze si sa îndrume "în mod unitar întreaga ac­ti­vitate pe care o desfasoara organele de Securitate pentru asigurarea prevenirii, descoperirii si lichidarii actiunilor îndreptate împotriva securitatii statului"[18]. Consiliul Securitatii Statului îsi desfasoara activitatea "pe baza principiului muncii si conducerii colective, fiind un organ deliberativ". Consiliul se subordona Ministerului Aface­ri­lor Interne si raspundea "fata de conducerea de partid si de stat pentru întreaga munca ce o desfasoara organele Securitatii statului"[19].

Aceasta organizare a Ministerului Afacerilor Interne se mentine pâna la 4 aprilie 1968, când este adoptat Decretul nr. 295. Depar­ta­men­tul Securitatii Statului dispare, iar Consiliul Securitatii Statului este organizat ca un "organ central al administratiei de stat", care avea ca sarcina înfaptuirea politicii partidului si statului în "dome­niul apararii securitatii statului"[20]. Conform articolului 2, Consiliul Securitatii Statului era condus de CC al PCR si Consiliul de Mi­nistri, iar art. 3 stipula: "În îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Consi­liul Securitatii Statului colaboreaza cu ministerele, celelalte organe ale administratiei de stat si se sprijina pe concursul larg al ceta­tenilor si colectivelor oamenilor muncii" . La 6 martie 1968, Ion Stanescu era numit presedinte al Consiliului Securitatii Statului.

Raporturile noii institutii cu partidul au fost stabilite prin Hota­rârea nr. 119 a Comitetului Executiv al CC al PCR, cu privire la în­ta­rirea controlului de partid asupra activitatii organelor de Securitate si Militie, din 16 martie 1968. Anticipata de dezba­te­rile de la plenara din iunie 1967, Hotarârea nr. 119 consfintea pozi­tia de subordonare a Securitatii fata de partid. Astfel, comitetele judetene, municipale si orasenesti de partid urmau sa controleze si sa îndrume întreaga activitate desfasurata de "organele de Securitate si de Militie pentru îndeplinirea sarcinilor si atributiunilor ce le revin din hotarârile de partid si de stat" .

Activitatea Securitatii era monitorizata în permanenta de orga­nele de partid, care aveau atributii de control si primeau informari periodice de la unitatile de Securitate. Astfel: "sefii orga­nelor de Securitate si Militie sunt obligati sa informeze în mod sistematic si operativ prim-secretarii si secretariatele comitetelor judetene, muni­cipale si orasenesti de partid asupra întregii activitati (s.n.) pe care o desfasoara (art. 3)"[23].

Hotarârea face o distinctie clara între simplii membri de partid si cei care faceau parte din nomenclatura de partid si de stat. Cei din urma se bucurau de un fel de imunitate în fata Securitatii, urmarirea lor neputând fi facuta decât cu aprobarea unui for superior pe linie de partid. Doar acesta din urma putea hotarî, pe baza unei analize te­meinice, daca aceste persoane puteau fi urmarite sau trase la ras­pundere pentru faptele lor[24]. În alta situatie se gaseau "membrii de partid sau persoanele alese în organe ale puterii de stat, ori în con­du­cerea organizatiilor de masa si obstesti, care nu detin functii din nomenclatura organelor de partid, organele de Securitate, Militie, Procuratura si Justitie" . Acestia puteau fi urmariti, organele de Securitate având doar obligatia de a informa organizatiile de partid din care faceau parte respectivii . Cazurile acestea erau discutate în organizatiile de baza, accentuându-se astfel importanta sedintelor de "demascare" a celor care nu erau de acord cu politica partidului .

Un alt punct extrem de important al hotarârii face referire la folo­sirea membrilor de partid ca informatori, în cadrul unor actiuni ale Securitatii: "Pentru a sprijini munca organelor de Securitate si de Militie, secretarii comitetelor judetene, municipale si orasenesti de partid vor stabili, la cererea acestor organe, în situatii deosebite si când nu sunt alte posibilitati, membrii de partid care sa furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, sa ajute în calitate de rezidenti si de gazde ale caselor de întâlniri. Mem­brilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor în­tocmi dosare (s.n.), ei vor sprijini activitatea organelor de Securitate numai în perioada absolut necesara pentru finalizarea actiunii res­pec­tive. Secretarii comitetelor judetene, municipale si orasenesti de partid vor discuta personal cu acei membri de partid aratându-le însemnatatea sarcinii ce o au de îndeplinit, precum si obligatia de a pastra cea mai stricta conspirativitate asupra actiunii la care parti­ci­pa si a metodelor folosite de organele de Securitate si de Militie"[28]. Este greu de subestimat importanta acestei hotarâri pentru epoca care a urmat. Documentul dovedeste implicarea directa a partidului în activitatea Securitatii, cunoasterea îndeaproape a metodelor folo­site de aceasta institutie, mai mult, coordonarea unor actiuni ale aces­teia de catre responsabilii de partid. Din pacate, faptul ca nu li se întocmeau dosare de informatori face imposibila cunoasterea nu­marului membrilor de partid implicati în actiunile Securitatii. Prin acest act, Ceausescu reuseste sa creeze un sistem foarte eficient de control folosindu-se de puterea însumata a partidului si Securitatii. Astfel, se poate explica atmosfera de teroare care a existat în Româ­nia lui Ceausescu, care a culminat în anii '80.

În primavara anului 1968, comisia desemnata sa clarifice situatia lui Lucretiu Patrascanu si stefan Foris îsi finaliza cercetarile prin întocmirea unui raport, prezentat la plenara din 22-25 aprilie 1968. Raportul aducea "dovezile" necesare pentru discreditarea definitiva a lui Alexandru Draghici mai mult, sustinea ca principalul vinovat de situatia creata în cadrul Securitatii era Gheorghe Gheorghiu-Dej si se încheia prin reabilitarea celor doua victime si a altor activisti persecutati: Aurel Vijoli, Mihai Levente, Dumitru Petrescu, Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Ion Craiu, Vasile Modoran si Ion Demeter[29].

Raportul prezentat în cadrul plenarei da tonul în ceea ce priveste discreditarea lui Gheorghiu-Dej. Se aminteste de sedinta Biroului Politic al CC al PMR din 3, 4, 6 si 12 aprilie 1956, când Dej neaga existenta unor probleme analoge celor semnalate de Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în România: "La noi nu au existat astfel de manifestari. Afara de procesul lui Patrascanu si al grupului lui, care au fost cercetati aproape sapte ani pâna când s-a facut dovada crimelor savârsite de ei, afara de procesul lui Luca în care a fost fara nici o tagada demonstrata tradarea lui, afara de masurile luate împotriva Anei Pauker si Teohari Georgescu de înlaturare a lor din conducere, nu am avut nici un fel de actiuni îndreptate împo­triva membrilor si a cadrelor partidului. Dimpotriva, la noi ani de-a rândul a avut loc o actiune de aparare a cadrelor partidului în fata tendintei din partea Anei Pauker si a lui Luca de a înlatura si dis­truge aceste cadre. Este o fericire pentru partidul nostru ca din acest punct de vedere nu ne-am pripit si nu ne-am lasat influentati"[30]. De altfel, la aceasta sedinta se propusese adoptarea unei hotarâri ase­mana­toare celei ce va fi luata la plenara din iunie 1967, si anume sepa­rarea organelor de Securitate de Ministerul Afacerilor Interne. În cadrul aceleiasi sedinte Draghici recunoscuse urmarirea celor aflati la conducerea statului . Emil Bodnaras îsi aminteste cum s-au rezol­vat lucrurile dupa acea sedinta: "Fapt este ca la scurta vreme Gheorghiu-Dej, sustinut si de alti tovarasi, a repus problema Minis­terului de Interne în discutia Biroului Politic si fara multa discutie, în mod transant a pus imediat la vot revizuirea vechii hotarâri . Toata lumea a votat pentru, doua voturi au fost împotriva: Nicolae Ceausescu si Emil Bodnaras" .

Principala vina imputata lui Alexandru Draghici si, implicit, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej era asasinarea lui Lucretiu Patrascanu. Astfel, raportul stabileste ca "Gheorghiu-Dej a manifestat o puter­nica repulsie fata de Lucretiu Patrascanu, atitudine care s-a accen­tuat dupa 23 august 1944, datorita popularitatii de care acesta se bucura în mase, ca unul din intelectualii de seama care s-a alaturat luptei PCR. Gheorghiu-Dej se simtea uneori umbrit de personali­tatea si calitatile lui Patrascanu, vedea în el un rival politic"[34]. Se recu­noaste implicarea directa a fostului prim-secretar în desfa­su­rarea anchetei si procesului lui Patrascanu .

Cei care iau cuvântul în timpul plenarei se dezic rând pe rând de Gheorghiu-Dej si aduc noi dovezi în privinta abuzurilor facute de Securitate. Spre exemplu, Augustin Alexa spune: "Când mi-a facut Gheorghiu-Dej observatia critica sus-mentionata ca nu aveam în­credere în MAI, desi nu mi-a concretizat nimic, am ramas cu im­presia ca aceasta se datora faptului ca nu cu mult timp înainte da­du­sem un ordin tuturor organelor Procuraturii prin care am interzis sa se mai dea organelor MAI mandate de arestare semnate în alb asa cum se proceda anterior, datorita si situatiei ca de fapt Procuraturile si instantele de judecata MAI erau de fapt în cea mai mare masura subordonate organelor acestui minister. Mai îsi aproviziona organele sale cu numeroase mandate de arestare de acest fel - semnate în alb - creându-si astfel posibilitatea ca pe baza unor simple banuieli sau a unor denunturi si informatii neîntemeiate sa treaca fara aprobarea procurorului sau a instantei de judecata la arestarea unor persoane, ca apoi în stare de arest, prin metode de constrângere fizica si morala, sa produca dovezi de vinovatie false împotriva celor arestati" .

Chiar si cei care fusesera apropiati ai lui Dej, precum Gheorghe Apostol sau Chivu Stoica, pleaca capul si îsi recunosc vina de a fi crezut orbeste în fostul lider comunist. Ei sfârsesc prin a-si face autocritica si prin a-si aduce omagiile noului conducator. Astfel, Gheorghe Apostol spune: "Dispozitiile lui Dej erau considerate dis­pozitii ale conducerii partidului, conducerea partidului era con­fun­data cu personalitatea lui Dej. Dej însusi se considera deasupra partidului si a conducerii sale si noi, între care ma numar si eu, am stimulat aceasta tendinta negativa a lui Dej. Am crezut în Gheorghiu-Dej, în care am avut încredere fara margini, pâna la orbire în personalitatea lui. Eu sunt unul care nu putin am militat pentru cultul lui Dej. Dar n-am putut multa vreme sa cred ca Gheorghiu-Dej a fost în stare pentru a-si pastra pozitia de secretar general al partidului nostru sa se rafuiasca într-un asemenea mod cum s-a rafuit cu Foris si apoi cu Patrascanu, în care vedea concurenti pentru putere" .

Discutiile purtate în timpul plenarei din iunie 1967 nu rama­se­sera fara urmari la nivelul celor implicati în activitatea Securitatii. Ca urmare, presedintele Consiliului Securitatii Statului, Ion Stanescu, afirma ca s-au luat masuri în ceea ce priveste angajatii care fusesera citati ca persona non grata .

Pentru a întelege mai bine cine este noul conducator si de cine trebuie sa asculte, membrii Consiliului Securitatii Statului au fost invitati sa participe la sedintele plenarei[39].

Pozitia adoptata de Alexandru Draghici nu se schimba prea mult în 1968 fata de la plenara din iunie 1967. Ceea ce aduce nou acum este acuzatia adusa lui Nicolae Ceausescu ca miza întregii discutii în ceea ce priveste reabilitarea lui Patrascanu este, de fapt, o rafu­iala personala între cei doi[40]. Raspunsul lui Ceausescu este hilar si arata întregul sau dispret fata de fostul adversar: "Nu vreau sa ma opresc asupra afirmatiilor sale ca prin discutarea cazurilor de repre­siu­ne si asasinare a lui Patrascanu se urmareste o rafuiala cu el. Ce fel de rafuiala? Ce pareri a avut Draghici, tovarasi? Luati stenogramele Biroului Politic mai dinainte. Sunteti aici cei din Comitetul Exe­cu­tiv, prezidiu si secretariat. Exista vreo problema în care Draghici sa fi avut pareri? Sa fim cinstiti, tovarasi. Într-adevar s-ar putea sa apa­ra unele divergente. Admit ca la un moment dat s-ar fi putut, dar pentru faptul ca sunt acuzat de divergente cu un om care n-a avut de când este în Biroul Politic nici o parere asupra problemelor politice, tovarasi, eu ma simt jignit" .

Dupa ce obtinuse condamnarea unanima a lui Draghici si cana­li­za­se mânia participantilor împotriva acestuia, Ceausescu îsi permite luxul unui act de clementa, menit sa ilustreze faptul ca era altfel decât Dej, scapându-l pe Draghici de la excluderea din partid[42].

În ceea ce priveste ruptura cu Dej, Ceausescu apeleaza în final la istorie, subliniind faptul ca aceasta nu trebuie sa mai înceapa si sa se termine cu fostul prim-secretar. Întregul auditoriu trebuia sa înte­lea­ga ca datele problemei se schimbasera: "Sigur pentru multi dintre noi s-au pus mai de mult o serie de probleme, chiar de când traia Dej lega­te de istorie, inclusiv faptul ca ramasesem din cei 5 000 de oa­meni de la greva din 1933 cu un singur ceferist, cu un grevist si care nici acela nu mai lucra de mult la Grivita si care nici n-a participat de fapt la greva. Deci ajunsesem ca într-adevar istoria sa înceapa cu arestarea participantilor la congresul din 1921 sa revina la 33 si de atunci întreaga activitate de partid sa se reduca la greva si la închisori si toate în jurul lui Gheorghiu-Dej" .

Îndepartarea lui Draghici si dezicerea de Dej au reprezentat doar primii pasi în procesul consolidarii propriei puteri. Treptat, Ceausescu va reusi sa-i îndeparteze pe multi din cei care îi fuse­sera apropiati lui Gheorghiu-Dej. Astfel, Alexandru Moghioros si Petre Borila îsi anun­ta retragerea din functii în timpul Plenarei CC al PCR din decembrie 1968 "din motive de sanatate", iar Alexandru Bârla­deanu, numit în 1967 în functia de presedinte al Consiliului National pentru stiinta, îsi cere pensionarea în 1968, la numai 57 de ani. La Con­gre­sul al X-lea, din august 1969, Ceausescu a împiedicat realegerea lui Gheorghe Apostol ca membru al CC al PCR. Abia în 1975 i-a permis sa fie ambasadorul României în Argentina, Uruguay si Brazilia[44].

Printr-o nota adoptata în timpul sedintei plenare se stabileste ca pâna la 28 aprilie 1968 sa se organizeze în toate judetele adunari ale activului de partid la care urmau sa participe: membrii comitetului judetean de partid; aparatul comitetului judetean de partid; membrii birourilor comitetelor municipale si orasenesti de partid; secretari ai unor comitete de partid si organizatii de baza; conducerile organi­za­tiilor de masa si obstesti judetene; membrii comitetului executiv al consiliului popular judetean; consiliile de conducere ale Inspecto­ra­telor Judetene de Securitate si Militie; conducatori ai organizatiilor economice si institutiilor judetene; directori ai marilor întreprinderi; presedinti de CAP, directori de IAS si SMT; cadre de condu­cere din domeniul învatamântului, stiintei si culturii; comandanti ai ma­ri­lor unitati militare si secretarii consiliilor politice. De aseme­nea, erau invitati si activisti de partid ilegalisti. Intentia lui Nicolae Ceausescu era aceea de a face cunoscut tuturor membrilor de partid, indiferent de nivelul la care se aflau în ierarhia partidului, ca noua conducere ur­meaza un alt curs, iar noul lider nu va repeta greselile din trecut.

Plenara din aprilie 1968 ne arata în mod clar ca în numai trei ani Ceausescu reusise sa-si consolideze pe deplin pozitia. Lucru dovedit de înlaturarea fostului adversar Alexandru Draghici, de pozitia umi­la pe care o adopta fostii apropiati ai lui Dej si de faptul ca toti participantii elogiaza schimbarile care au avut loc dupa Congresul al IX-lea, considerat deja a fi unul "istoric"[45].

În zilele de 3-4 mai 1968 a fost organizata dezbaterea docu­men­telor plenarei cu activul de baza al Consiliului Securitatii Statului, iar între 6 si 20 mai s-au tinut sedinte la toate Inspectoratele de Secu­­ritate Judetene, cu ofiterii, subofiterii si angajatii civili. În tim­pul sedintelor au fost audiate fragmente din procesul lui Patrascanu, înregistrate pe banda de magnetofon . Asa cum era de asteptat par­ticipantii si-au facut la rândul lor autocritica, au dezvaluit si alte abuzuri comise în MAI si au sfârsit prin a condamna activitatea des­fa­surata de Alexandru Draghici. În final "au fost trimise telegrame conducerii partidului, personal tovarasului Nicolae Ceausescu, prin care aparatul Securitatii Statului si-a manifestat întreaga adeziune fata de politica înteleapta a PCR, cât si hotarârea de a sluji cu devotament si abnegatie interesele poporului muncitor" .

În ceea ce priveste afirmatia presedintelui Consiliului Securitatii Statului, Ion Stanescu, privind destituirea unor cadre din Securitate, ca urmare a abuzurilor comise, nu trebuie sa ne închipuim ca s-au luat masuri drastice împotriva aparatului de Securitate. Faptul ca în timpul festivitatilor desfasurate cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înfiintarea Securitatii au fost decorate cu diferite ordine si medalii un numar de 1 094 de cadre, au fost recompensate în bani sau obiec­te 681 de cadre, au fost înaintati în grad înainte de termen 276 de ofiteri si subofiteri, iar 101 cadre au fost citate prin ordin de Con­si­liul Securitatii Statului[48] dovedeste ca discutiile purtate în 1967 si 1968 au avut ca scop în special înlaturarea unui adversar, Alexandru Draghici, si obtinerea autoritatii depline.

În ceea ce priveste atmosfera din rândul angajatilor Securitatii, acesta era destul de tulbure înainte de plenara din aprilie 1968. Obis­nuiti sa îndeplineasca ordinele fara sa gândeasca, singurul lucru care conta fiind excesul de zel, acum ofiterilor si subofiterilor de Secu­ri­tate li se cerea în primul rând sa analizeze un ordin înainte de a-l executa si, ce este mai important, trebuiau "sa înteleaga ca raspund de munca de Securitate din judet fata de comitetul de partid"[49]. Stenogramele sedintelor arata ca la nivelul unor ofiteri superiori din ierarhia Securitatii existau anumite retineri fata de aplicarea exacta a prevederilor plenarei din iunie 1967: "În material se acorda spatiu destul de mare relatiilor dintre organele noastre de Securitate si comi­tetul judetean de partid, întrucât sunt toate conditiile ca orga­nul de partid sa-si exercite rolul de control si îndrumare efectiva a muncii de Securitate. Se va indica tovarasilor cu ce anume trebuie sa informeze la partid, când, cu ce sa se duca. Sa nu avem situatii când sa auzim spunându-se: «...sa vedeti, dar eu cu agentura stau...» Nu despre aceste lucruri trebuie sa informam comitetul judetean de partid, ci despre actiuni, despre metodele de actionare ale dus­ma­nu­lui într-o anumita perioada, cum am intervenit noi. Cu acest prilej, colectivul de conducere sa cunoasca efectiv în ce masura trebuie sa actioneze" . Plenara din 1968 a accentuat sentimentul de confuzie din rândul ofiterilor si subofiterilor de Securitate, acestia neînte­le­gând foarte clar la ce se refera noua politica de condamnare a "abu­zu­rilor". Intuind acest lucru, partidul încearca sa arate clar ca nu era în nici un caz vorba de o îmblânzire a metodelor Securitatii în ceea ce-i priveste pe dusmanii regimului: "Pentru realizarea în cele mai bune conditiuni a sarcinii stabilite de recenta plenara, consideram necesar sa atragem atentia ca, si în prezent, întâmpinam greutati în mobilizarea unor cadre, care, sub pretextul de «a nu gresi», manifesta lipsa de fermitate fata de dusman, sau uneori chiar inactivitate" .

Cinci ani mai târziu, un nou scandal avea sa dovedeasca faptul ca Securitatea, chiar si dupa "demascarile" facute în 1968, nu întelegea sa renunte la stilul de lucru impus initial de consilierii sovietici. Astfel, în dimineata zilei de 14 martie 1973, doctorul personal al lui Nicolae Ceausescu, dr. Schächter, se sinucide. În sedinta Comi­te­tului Executiv, care se desfasoara în aceeasi zi, Ceausescu explica sinuciderea acestuia printr-o depresie provocata de presiunile la care fusese supus de catre Securitate, în încercarea ei de a-l transforma în agent informator. Mai mult, Ceausescu afirma ca a intrat în posesia dosarului sau de Securitate, care privea în special starea sa de sana­tate, dar si alte probleme: "În cadrul Ministerului de Interne s-a or­ga­­­nizat evidenta speciala despre starea sanatatii si despre alte acti­vi­tati ale secretarului general al partidului de catre Directia a VIII-a[52]. [.] Aici sunt nume concrete, asa ca nu este, sa spun asa, o presu­punere, ci este o afirmatie pe baza de documente. Aici sunt cu­prinse si unele aspecte de la sediul CC al PCR. [.] Aici este o nota in­formativa de la Directia a XI-a, care începe cu tratamentul medical al lui Ceausescu, se vorbeste despre unii medici, despre profesorul francez pe care l-am adus eu si se arata tot ce a spus acesta, ce tratament trebuie indicat si, la urma, este înscris aici si ce crede Securitatea ca trebuie facut. [.] Pe urma este o nota despre faptul ca am racit si ce au spus medicii si ce spune Securitatea. Ca am mai chemat pe dr. Segal. Adica, este un raport amanuntit despre toti medicii pe care i-am chemat la mine acasa" . Dosarul era întoc­mit în 1948 si îi urmarea activitatea pâna în 1973 . Ca urmare se hotaraste ca Directia a VIII-a sa fie desfiintata, iar Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului, si generalul Nicolae Plesita, seful Directiei a VIII-a, sa fie destituiti . În final, Ceausescu preciza: "Se interzice de a se cere referinte, sub nici un motiv, despre tovarasii din conducerea partidului, nici ca este bolnav sau alte lucruri. [.] Daca apar probleme, este obligatoriu sa fie informat secretarul general, care va stabili despre ce este necesar. [.] Trebuie sa se înteleaga ca nu trebuie sa se faca vreo arhiva cu note infor­ma­tive despre membriI CC. [.] De regula, pentru membrii CC se va informa verbal. Daca nota apare sub alt aspect, atunci se da la Comi­tetul Central. Nu se poate face nici o arhiva, sa se strânga ce a spus X sau Y în legatura cu unele lucruri. Calomnii, necalomnii, sa se aduca aici, dar nu pot fi pastrate la Securitate. Toate aceste docu­mente sa fie aduse aici si sa fie lichidate" . Desi pe parcursul se­dintei Ceau­sescu pare suparat pe angajatii Securitatii, în momentul în care cri­ticile luasera amploare, subliniaza ca nu întregul aparat al Securitatii trebuie sa sufere din cauza greselilor comise de o directie . El demonstreaza înca o data ca ceea ce îl deranja era faptul ca fusese el urmarit si nu activitatea în sine desfasurata de Securitate.

Raportul redactat de Securitate în urma plenarei din aprilie 1968 prezinta un pasaj extrem de interesant care priveste amploarea aproape neverosimila a actiunilor acestei institutii de urmarire a ad­versarilor dovediti si potentiali ai regimului: "Astfel, ca urmare a neîncrederii fostei conduceri a Ministerului Afacerilor Interne, în puterea de influenta politica si în forta educativa a partidului a exagerarii situatiei operative si a prezentarii ei în mod denaturat, baza de lucru a elementelor dusmanoase a fost artificial amplificata, considerându-se ca toti cetatenii tarii au antecedente politice sau cei cu legaturi de orice fel în Occident ar prezenta pericol pentru secu­ritatea statului. În acest mod s-a ajuns la un fapt pur si simplu de neimaginat ca în cartoteca evidentei generale a organelor Secu­ri­ta­tii statului sa se gaseasca în anul 1965 circa 7 000 000 de cetateni, ceea ce reprezinta peste 1/3 din populatia tarii. Daca ar fi raportata aceas­ta cifra la numarul populatiei adulte, ar rezulta ca peste 50% din cetateni trebuie sa stea în atentia Securitatii. [...] În aceste conditii, pentru a putea realiza o urmarire informativa de o asemenea am­ploare, aparatul de Securitate a fost împins ani de-a rândul la crearea unei retele de informatori exagerat de umflate prin care, într-un fel sau altul, în decursul timpului, au trecut aproximativ 500 000 de cetateni. Mentionez ca în cifra respectiva nu este inclusa reteaua informativa a organelor de Militie prin care în decursul anilor au trecut, de asemenea, sute de mii de persoane"[58].

Aidoma tuturor documentelor de partid si de stat din acea perioada, si acest raport reia pâna la refuz ideea rolului conducator al partidului: "Organele Securitatii statului în activitatea lor au nevoie sa fie îndrumate si conduse de catre partid asa cum «o floare are nevoie de soare pentru a se dezvolta»"[59].

Între anii 1965 si 1968, Nicolae Ceausescu reuseste printr-o tac­tica abila sa obtina controlul asupra structurilor de putere din Româ­nia comunista, punând astfel bazele dictaturii sale personale. În cadrul partidului, autoritatea sa este incontestabila, ascensiunea sa fiind facilitata si de reflexele de obedienta neconditionata fata de con­du­ca­tor care se formasera în perioada predecesorului sau. Utilizând teza rolului conducator al partidului, insista asupra redefinirii clare a rapor­turilor dintre partid si Securitate, obtinând subordonarea poli­tiei secrete. El nu urmareste sa schimbe obiectul de activitate al Securitatii - acesta ramâne ca si în epoca precedenta lupta împotriva adversarilor regimului - vrea doar sa se asigure ca partidul si Secu­ritatea actioneaza într-o maniera concertata pentru consolidarea regimului comunist.

Desigur nici tactica sa de delimitare de trecut, nici restaurarea principiilor ideologice nu erau lucruri noi în blocul comunist. Sur­prinde usurinta cu care, manevrând cu viclenie, asupra unei mase ignare de activisti comunisti obisnuiti sa-si urmeze "neabatut" seful, Ceausescu devine relativ repede un lider stalinist de tipul lui Dej, lasând la suprafata impresia unui alt tip de conducator.

Mai mult, în aceasta perioada putem regasi primele indicii ale cul­tului personalitatii conducatorului, una din caracteristicile preg­nante ale "epocii Ceausescu". Cuvântarile lui Nicolae Ceausescu sunt citate si elogiate de colegii sai, propunerile sale sunt acceptate unanim, congresul care l-a consacrat la conducerea partidului este prezentat ca fiind un mare eveniment istoric.

În acesti ani hotarâtori se afla radacinile realitatilor sumbre din ultima perioada a comunismului românesc.

Anexa