Comunismul din noi

Comunismul din noi

[2]. Aici ne putem întreba ce acoperire are aceasta formulare, ce anume sunt trupul satului si trupul statului? Nu ar fi fost mai inteligibile formulari precum sufletul satului si sufletul statului? Ce mai e sufletul colectiv pe lânga un suflet rural si unul modern? si apoi, acceptând totusi aceasta terminologie metaforica, nu e ciudat sa i se dea sufletului colectiv un trup în care sa intre? Cine i-l da? Generatia pasoptista, care, daca nu ma însel, e parte a sa, ori, si mai bine, un aspect al sau. Altfel spus, un aspect al sufletului colectiv românesc îi da acestuia, întregului suflet dublu specificat, primitiv si modern, taranesc si intelectual, un nou trup. Din perspectiva întregului, sufletul ca întreg îsi da siesi printr-unul dintre aspectele sale, acela intelectual, un nou trup, sau, mai abstract, o noua determinatie. As prefera sa spun pe scurt ca sufletul colectiv se înnoieste, se transforma. De altminteri, nu mi se pare ca se poate pastra la nesfârsit exterioritatea suflet-trup dublata de aceea dintre arhetip identitar si atribut identitar, potrivit careia numai trupul sau atributul se schimba, iar sufletul sau arhetipul nu. Când sufletul ca arhetip identitar îsi da un nou atribut, devine altul decât era în lipsa acelui atribut. Atributul presupun ca nu i se lipeste ca o eticheta care poate fi înlaturata oricând. Sau poate ca asta sugereaza Horia Patapievici si din acest motiv se dezlipeste atât de usor atributul modern, cel putin asa cum îl concepusera pasoptistii, atunci când intra în scena viguros sovieticii? Nu cred.

[3] în minciunile comuniste, asa, fara nici o chemare launtrica? Au fost niste biete victime ale unui regim impus din exterior? Într-un anumit sens, da. Dar ca numai asa se prezinta lucrurile e greu de crezut. În fond, daca asta am gândi ar însemna sa reluam paguboasa parere ca tot raul vine din afara, de la alcineva sau de la altii - de obicei de la vreun vecin -, niciodata de la noi, pentru ca noi, în ciuda unor defecte minore, suntem buni. Acum însa, fiind numai în chip accidental rai, dar buni esentialmente, înseamna ca solutia este sa ramânem în tara numai noi, sa îndepartam strainii, daca nu sa-i eliminam de-a dreptul, adica sa ne purificam etnic. Ce se petrece, ne-am întors cumva la solutia nedemocratica? Asa se pare. Când celalalt este preponderent mai vinovat decât mine, ispita xenofobiei si apoi, dusa la extrem, aceea a purificarii etnice, nu e doar o vorba în vânt.

[6] - în realitate, cel de a fi toti o apa si-un pamânt într-o devalmasie a nenorocirii. Acesti membri ai elitei marturisesc involuntar despre neputinta poporului de a se desprinde de starea sa primitiva si, de fapt, despre dorinta sa de a reveni la o stare de lucruri nemoderna, asa-zis traditionala.

[8] Apreciez ca astfel de sentimente sunt neclare întrucât ele nu sunt de sorginte tocmai constienta. Starea aceasta de lucruri premoderna, ba poate chiar preistorica, potrivit lui Lucian Blaga, nu poate fi pastrata la nesfârsit, însusi sufletul unui popor cere maturizarea - printr-o analogie jungiana cu viata unui individ, sufletul unui popor nu poate ramâne necontenit, fara a se vatama singur, la vârsta copilariei. Totusi, când maturizarea prezinta o serie aproape nesfârsita de obstacole, asupra începuturilor natiei, asupra vârstei ei preistorice intim legate de felul ei de a fi traditional se pare ca se proiecteaza nostalgia dupa origini.

[9]. Iar reînnoirea se face prin întoarcerea la origini, la originile metafizice ale respectivei natii, pentru ca ea se face prin reiterarea unui model arhetipal, originar. Nici din perspectiva jungiana apropierea nu e fortata: începuturile vietii unui popor tin de inconstientul sau colectiv sau de modul în care se configureaza, în situatia sa particulara, inconstientul colectiv, iar originile metafizice, întrucât transcend individul si vointa sa, tin tot de inconstientul colectiv. Una din imaginile inconstientului colectiv este mama, Marea Mama, sau matricea, iar aceasta este o întruchipare destul de adecvata pentru spatiul mioritic ori felul nostru de a fi traditional. Numai ca acest aspect al matricii nu este neaparat bun, el e de obicei neutru determinat, atât bun, cât si rau. La fel si legaturile cu el. Nu te poti întoarce la origini fara a-ti fi câstigat în prealabil acest drept, fara a avea o anumita statura, o anumita forta care sa-ti permita sa porti un dialog cu ele. Altfel, în loc sa te adapi de la izvoare, sa te întaresti sau poate chiar sa renasti - de la astfel de izvoare bei, în cazul fericit, apa vie -, ajungi sa-ti gasesti în ele mormântul, precum Fat-Frumos din Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Sufletul poporului nostru nu se maturizase în perioada interbelica, nu-si faurise o identitate proprie , suficient de îndepartata de traditie pentru a surveni natural momentul critic al necesitatii reevaluarii traditiei. Într-adevar, el nu avea de unde sa se întoarca la origini, la începuturile sale, pentru ca nici nu se despartise vreodata de ele efectiv. Nici nu pasise bine pe calea de neocolit a modernizarii, ca si obosise. Îsi punea deja, pripit, întrebari precum: oare nu cumva modernitatea nu ne e potrivita, nu trebuie sa luptam din rasputeri împotriva oricarei schimbari aduse identitatii nationale traditionale?

[13], un conducator ca Antonescu sau ca Gheorghiu-Dej, ori, înca mai involuat, ca Ceausescu, sa-l calauzeasca pe aceasta "minunata" cale. Bineînteles ca majoritatea populatiei nu-l percepe ca atare, drept contra-erou, macar la început, ci proiecteaza în el cele mai infantile dorinte de mai bine. Doar un astfel de erou cum a venit, cum a si adus dreptatea, cum a stârpit toti netrebnicii, toti împilatorii poporului si a daruit "oamenilor de bine" o viata pe masura lor - de la un punct în colo, nici macar acesti oameni de bine nu mai cred ca mai buna; de fapt, cine stie?, întotdeauna se mai gasesc nostalgici. Românilor cu astfel de instincte, "oamenilor de bine", li s-a adresat dupa 89 Ion Iliescu, dupa ce le-a recunoscut cu un simt infailibil reveria patologica. Cum sa nu fii nostalgic dupa un regim care a simulat crearea omului nou când tu însuti sperai, mai mult sau mai putin tulbure, sa te înnoiesti?

[15]. Renastere prin întoarcerea la origini, prin arderea nu neaparat metaforica a formelor moderne ale statului, înnoire a oamenilor si deopotriva a spiritului national, care astfel se salveaza din impasul politic. Apoi, detasat de realitatea româneasca, scrie, la câteva decenii distanta, ca istoric al religiilor, despre "mitul marxist al unei vârste de aur instituite prin victoria definitiva a proletariatului", despre promisiunea marxista ca "nu va mai exista istorie propriu-zisa, va exista un fel de paradis terestru, caci va fi în sfârsit liber si va mânca liber" . Nu ar fi de ajuns sa subliniez aici asemanarea dintre cele doua regimuri totalitare. As insista mai degraba asupra modului în care functioneaza un astfel de mit.

[17]. Horia Roman Patapievici sustine ca de aceasta nereusita este vinovata în primul rând generatia pasoptista si continuatorii ei care nu a reusit sa faca "acceptabila României taranesti modernitatea României liberale" . Nimic de zis, decât poate ca e prea intransigent cu elitele care au sustinut liberalismul. În fond, nici elitele care s-au împotrivit din rasputeri modernizarii nu sunt mai putin responsabile, fapt cu care cred ca ar fi de acord. Dar as adauga ca nici marea majoritate a populatiei nu e libera de responsabilitate, doar inconstienta nu poate fi o justificare. Mi se pare ca asta si sugereaza Patapievici atunci când vorbeste despre legatura strânsa dintre votul universal, cu subsecventa posibilitate ca majoritatea populatiei sa-si exprime optiunea politica, si autoritarism sau dictatura unui lider carismatic.

[20], el subliniaza ca acest sprijin a fost facut cu putinta de votul universal pentru care s-au luptat continuatorii generatiei pasoptiste. Sa ne concentram putin asupra acestei idei: simplificând lucrurile, generatia pasoptista a acordat votul universal populatiei tarii. Însa cea care l-a folosit prost a fost "România profunda". Cu alte cuvinte, continuatorii generatiei pasoptiste sunt vinovati pentru ca i-au permis acesteia sa voteze. Restrictionarea manifestarilor acesteia prin vot cenzitar ar fi fost, potrivit lui Patapievici, o idee mai buna. E aici ceva neclar. Cum poti reusi sa modernizezi niste tarani daca nu-i lasi sa se manifeste liber? si cum poti face asta daca nu le acorzi nici macar posibilitatea de a vota? Sa fie acesta un argument platonician, taranii reprezentând partea apetenta a sufletului colectiv, parte care e necesar sa asculte de partea rationala, înfatisata în cazul nostru de mostenitorii spirituali ai pasoptistilor?

[21], poate ca dezastrul n-ar mai fi capatat asemenea proportii. Ar fi fost prea frumos, probabil imposibil, ca situatia sa se fi putut schimba din temelii, iar tara noastra sa nu fi evoluat catre un regim totalitar. Sa-mi fie iertat ca ma gândesc la asa ceva, dar sa ne aducem aminte, în acest context unde s-a vorbit despre mesianism, ca Mântuitorul era asteptat ca un rege care sa scoata poporul ales din robie, cea romana atunci, adica pâna si El a fost înteles mai curând politic. Ceea ce nu l-a împiedicat, ba poate chiar l-a întarit în a sustine ca Împaratia Lui nu e din lumea aceasta. El s-a întrupat, a fost printre noi, dar nu a vrut si nu trebuie sa fie înteles dupa o masura obisnuit omeneasca. Poate ca nici arhetipul regelui-erou-salvator nu trebuie interpretat politic, nu în primul rând si nu atât de barbar.

debil, ca o astfel de substanta nu se poate determina, macar într-o prima faza, decât sub forma accidentului. În concret, substanta sufletului colectiv românesc, debil conceputa sau constientizata, înca nematurizata, trebuia sa se manifeste mai întâi accidental, trecând capricios de la democratie la opusul acesteia. Ea înca este supusa logicii accidentului.