Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

Organizatia Europeana de Cooperare Economica[i] este prima institutie economica propriu-zisa de dupa razboi. Ea a fost creata la 16 aprilie 1948 pentru a gestiona ajutorul american distribuit prin Planul Marshall. Membrii fondatori ai OECE - Franta, Marea Britanie, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Turcia si Elvetia au acceptat ca Germania sa fie reprezentata de catre cei 3 comandanti militari sefi occidentali ai zonelor de ocupatie. Dupa proclamarea RFG, la 31 octombrie 1949, guvernul de la Bonn a numit un reprezentant.

Cu Spania, admisa in anul 1959, OECE va cuprinde 18 state europene. De la inceputul activitatii, din 1948, SUA si Canada vor fi reprezentate prin observatori. In Consiliul OECE fiecare stat avea un reprezentant investit cu putere decizionala in chestiunile politice si administrative. Deciziile luate in unanimitate deveneau normative pentru toti membrii organizatiei. In cazul in care vreun membru avea alt punct de vedere, exercita dreptul de veto impotriva sugestiilor OECE sau cerea circumstante speciale.

OECE era formata din experti si o retea complexa de comitete si comisii. Recomandarile Consiliului, tinand cont de aceasta structura, erau mai intotdeauna bazate pe rapoarte inaintate de specialisti. Volumul de munca si complexitatea activitatilor a determinat descentralizarea in agentii separate si interconectate; cea mai cunoscuta si poate cea mai de succes a fost European Payment Union (EPU), formata in 1950. (In ianuarie 1949 monedele nationale, in marea lor majoritate, s-au devalorizat in raport cu dolarul. Ratiunea EPU a fost rezolvarea gestionarii creditelor reciproce atunci cand Planul Marshall urma sa ia sfarsit. Era, astfel, o banca centrala si un centru de selectare a relatiilor financiare si multilaterale europene. (Dezavantajul sau 838g68i major era ca acordurile financiare erau raportate la dolar, contrar acordului Bretton Woods.)

OECE nu parea sa aiba un numar prea mare de competente. Organizatia a dezamagit SUA in 1952, prin esecul in structurarea unui Program European de Reabilitare coerent, insa, pe un plan mai larg, a reusit sa liberalizeze comertul si finantele in mod substantial. (Din punct de vedere al cooperarii, lucrurile nu necesitau imbunatatiri. Dreptul de veto a fost rareori exercitat.)

Acceptarea principiului cooperarii voluntare a ajutat OECE sa treaca peste multe dificultati de ordin economic cu care organizatia s-ar fi putut confrunta, mai ales intr-un moment in care guvernele erau nefamiliarizate si suspicioase in privinta colaborarii. De ajutor a fost si relatia dezvoltata cu Consiliul Europei. Data fiind situatia politica si pozitiile tarilor implicate, gestionarea Planului Marshall n-ar fi putut fi facuta mai bine. Mergand mai departe decat Programul de Reabilitare Europeana, OECE a aratat noi modalitati de obtinere a integrarii. Fondatorii CECO si ai Pietei Comune au avut de invatat lectii importante de la OECE.

Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana a avut limitele ei. Preocuparile specialistilor vizau in special inlaturarea sau reducerea restrictiilor impuse comertului european, ceea ce n-a impiedicat aparitia unor greseli. In plus, s-a concentrat, deloc surprinzator, asupra chestiunilor mai putin problematice, motiv pentru care programul a fost incetinit simtitor de fiecare data cand s-au abordat subiecte serioase. De asemenea, a luat in considerare probleme pe termen scurt, in loc sa caute solutionari pe termen lung, pentru crestere economica si dezvoltare.

Poate chiar din acest motiv fondatorii CECO si ai Pietei Comune s-au oprit asupra acestor subiecte, preferand sa nu dubleze munca OECE. Organizatia a functionat bine. Capacitatea de a aborda si alte probleme a fost ingradita de conditiile formarii ei. Marea Britanie a devansat orice incercare de extindere a Planului, dorind doar cooperare si nu integrare. Atitudinea britanica a fost adoptata si de catre statele mai mici, de teama de a nu le fi subordonate interesele de catre cei mari. Desi cooperarea a devenit realitate in locul unitatii, adevarata valoare OECE rezida in fundatia pe care a asezat-o, in experimentarea unei noi mentalitati. Principalele obiective ale OECE au fost in majoritatea lor atinse pana in 1959: aproape tot comertul intern a fost liberalizat si monedele europene au devenit convertibile, indeplinind una din cerintele acordului Bretton Woods, iar EPU a fost inlocuit cu Acordul Monetar European.

OECE a avut un rol important in evidentierea faptului ca sistemele economice erau interdependente, si ca succesul sau esecul le privea deopotriva. Organizatia a supravietuit timp de 12 ani si declinul ei a starnit regrete. De fapt, organizatia nu a incetat sa existe. A fost transformata in Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OCDE) in 1961 si toate institutiile ei au ramas intacte. SUA si Canada, foste simple asociate ale OECE, au devenit membre ale OCDE. Schimbarea numelui reflecta un scop si o situatie noua, alta decat cea pentru care a fost infiintata OECE, si anume gestionarea Planului Marshall.

Intrata in OECE, Germania isi va regasi in scurt timp personalitatea politica. Intre problemele de prima urgenta pentru consolidarea destinului european comun era aceea legata de ocupatia franceza in zona Ruhr. Reprezentantul american in Europa, Hariman, constient ca organizarea continentului nu se putea realiza decat prin cointeresarea Germaniei, a promovat construirea celor doua axe continentale - anglo-americana si franco-germana - in spiritul cunoscutei teorii a halterelor, enuntata de politologul american Kennan. J. Monnet la randu-i, ajutat de juristul Paul Renter si de o stralucita echipa de colaboratori, a pregatit schema unei noi organizatii, menita sa puna laolalta produsele de carbune si otel ale Germaniei, Frantei, Italiei si tarilor Benelux, in aceeasi idee a constructiei europene, a dezvoltarii unor punti franco-germane, bazate pe incredere.

Textul pregatit de J. Monnet a fost preluat intr-o Declaratie oficiala, prezentata la 9 mai 1950 de catre Ministrul Afacerilor Straine al Frantei, Robert, Schuman. Declaratia este act fondator al unitatii europene, deoarece ea propune o autoritate "superioara statelor"[ii].

Dintre ideile Declaratiei, prezentata presei de R. Schuman in Salonul Orologiului din palatul Quai d'Orsay, retinem: ". pacea mondiala nu poate fi salvata fara eforturi creatoare, pe masura pericolelor care o ameninta. opozitia seculara dintre Franta si Germania trebuie eliminata. guvernul francez propune sa se treaca imediat la actiune, pe un punct limitat dar decisiv, sa se plaseze ansamblul productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate Comuna .". Misiunea impartiala a Inaltei Autoritati Comune va fi de a asigura modernizarea productiei si ameliorarea calitatii sale, furnizarea conditiilor identice de valorizare a carbunelui si otelului pe piata germana si franceza, ca si pe a celorlalte tari aderente, dezvoltarea exporturilor comune catre alte tari, plan de productie si investitii, fond de reconversie, circulatia carbunelui si otelului in tarile membre fara taxe vamale. Inalta Autoritate nu va prejudicia cu nimic regimul proprietatii intreprinderilor[iii].

Crearea Pietei Comune pentru Carbune si Otel - cu alte cuvinte o piata care punea laolalta pietele nationale ale Frantei si Germaniei precum si ale tarilor Benelux si a Italiei - implica o gandire noua pentru aplicarea politicilor economice europene. Interesant de semnalat este ca obiectivul final al pietei unice era unul liberal. Acesta nu putea fi obtinut, avand in vedere conditiile existente, fara o organizare puternica, capabila sa depaseasca metodele nationale. Si astfel, aici, in punctul de pornire, probabil s-a nascut unul dintre paradoxurile aparente ale Comunitatii Europene - implinirea obiectivului liberal al crearii pietei europene s-a obtinut cu ajutorul unei autoritati puternice independente.

Noii autoritati i s-au atribuit competente in obtinerea si publicarea de informatii despre industria comuna europeana a carbunelui si otelului. Acest lucru insemna si faptul ca informatiile referitoare la formarea preturilor, erau de acum disponibile pentru cei interesati[iv].

Inalta Autoritate s-a confruntat in scurt timp cu un domeniu in care competentele sale au intrat in conflict cu cele ale autoritatilor nationale - si anume sistemul de impozitare. Intrebarea care s-a pus a fost daca in cadrul comertului transfrontalier se aplica impozitul in tara de origine a marfurilor sau in cea de destinatie? In timp ce parerea majoritara in cadrul Autoritatii favoriza cea de a doua varianta, germanii considerau ca aceasta aplicare ar fi discriminatorie, si ca impozitul ar trebui sa se aplice in tara de origine. In absenta oricarei armonizari a sistemului de impozitare intre statele membre, unica solutie era arbitrajul unei comisii de experti fiscali independenti, care va fi confirmat viziunea majoritatii.

In alta ordine de idei, in Tratatul de la Paris din 1951, in Preambul, se proiecteaza in termeni generali modul in care instituirea unei Comunitati Economice va ajuta la constituirea unei mai largi politici comunitare. Se aminteste despre "destinul comun". J. Monnet in Memorii reia pasajul din prima declaratie a guvernului francez - "Europa nu va fi creata toata dintr-o data sau printr-o constructie globala; va fi creata prin realizari concrete, prin obtinerea in primul rand a unei solidaritati de facto".

J. Monnet folosea cuvantul "federatie": " Nu m-am indoit niciodata ca acest proces va avea intr-o buna zi ca rezultat Statele Unite ale Europei, insa nu indraznesc sa-mi imaginez astazi acest cadru politic, avand in vedere ambiguitatea cu care sunt folosite cele doua cuvinte: confederatie si federatie. Pentru ceea ce ne pregatim prin actiunile in cadrul Comunitatii, nu are precedent". Combinatia unica intre politica si economie realizata in acest caz avea nevoie de institutii. Despre acestea Monnet scria: "Nimic nu este posibil fara indivizi, nimic nu este durabil fara institutii".

Pentru ca Inalta Autoritate sa nu fie supusa statelor membre ea a fost investita cu independenta si autoritate legala, iar deciziile sale erau obligatorii pentru statele membre. Prin articolele 46 pana la 67 alte Tratatului i s-au atribuit puteri considerabile. In sensul celor de mai sus amintim dreptul de:

a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung;

a publica informatii referitoare la piata (cu dreptul de a sanctiona firmele care nu vor oferi informatii de acest tip);

a crea propriul capital atat prin aplicarea unei taxe asupra productiei europene de carbune si de otel cat si facand imprumuturi;

a asista la programele de investitii prin oferirea de imprumuturi si garantii firmelor;

a asigura asistenta financiara pentru dirijarea fortei de munca dinspre industria carbunelui si a otelului spre alte sectoare;

a lua masuri directe (de ex. de a institui cote de productie) in cazul in care o reducere a cererii ar duce spre o "criza vizibila";

a defini practicile abuzive de impunere a preturilor;

a stabili daca este necesar, un pret minim si maxim pe Piata Comuna;

a opri formarea, de catre statele membre de trusturi, carteluri sau alte intelegeri care sa afecteze concurenta.

In Tratatul de la Paris s-au stabilit si celelalte institutii: Consiliul, Parlamentul si Curtea.

Dificultatea cheie in sistemul institutiilor CECO era legata de reglarea relatiei dintre Inalta Autoritate si guvernele tarilor membre. Statele Benelux au dorit sa mentina un anumit rol guvernelor nationale in cadrul noii configuratii institutionale. Reprezentantii Frantei si ai Germaniei, in schimb au subliniat natura cu deosebire politica a Inaltei Autoritati si necesitatea ca aceasta sa ramana independenta fata de guvernele tarilor membre. Cele doua puncte de vedere au fost reconciliate de crearea a ceea ce a devenit mai tarziu Consiliul Ministrilor, care a implicat impartirea conceptuala a muncii Comunitatii Carbunelui si Otelului in doua parti: aspecte care tineau de responsabilitatea Inaltei Autoritati si aspecte care tineau de guvernele nationale, conditia fiind ca cele doua parti sa actioneze impreuna[v].

S-a deschis o noua intrebare: in ce mod sa se organizeze activitatea colectiva? S-au luat in considerare regulile votului majoritar. Ideea era de a se evita un sistem in care se aplica regula clasica a unanimitatii si de a inventa un sistem care sa incurajeze adoptarea unui punct de vedere comun asupra unei probleme si actiuni. Insa, un sistem simplu de vot majoritar, care sa dea fiecarei tari dreptul la un singur vot ar fi fost neechilibrat, din moment ce dintre cele sase tari participante, tarile Benelux impreuna cu Italia produceau doar un sfert din totalul productiei de carbune si otel al Frantei si al Germaniei impreuna. Pe de alta parte insa, un sistem de vot evaluat exclusiv in termeni de putere economica ar fi fost din nou neechilibrat, dand prea multe voturi Germaniei, rasturnand astfel principiul de egalitate in drepturi dintre Franta si Germania aflate la baza intregului plan. Solutia a constat in adoptarea unui sistem de drepturi echilibrate de vot (cunoscut apoi sub denumirea de votul majoritatii calificate) care insemna ca Franta si Germania sa aiba un numar egal de voturi, insa nici o decizie nu va putea fi impusa celorlalte patru tari participante prin coalitia voturilor Frantei si Germaniei, si nici asupra Germaniei si Frantei in urma coalitiei voturilor celorlalti patru[vi].

Inovatiile institutionale majore din cadrul Comunitatii Carbunelui si Otelului - Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie - au fost mai putin problematice. Prima dintre ele a devenit in timp Parlamentul European, iar cea din urma a devenit o forta majora in cadrul UE.

Aruncand o privire inapoi spre CECO, din perspectiva UE (s.n.), ajungem la concluzii interesante de tipul:

a). Obiectivul economic al CECO a fost subliniat explicit si orientat spre piata europeana, evident mai mare, decat pietele nationale existente;

b). Formarea unei astfel de piete nu era lasata exclusiv sub influenta fortelor pietei;

c). Economia nu a fost gandita separat de politica, in ultima instanta politica era vazuta ca mult mai importanta. (Instaurarea unui climat de incredere intr-o zona care generase razboiul nu numai ca ar fi contribuit la consolidarea pacii, dar ar fi oferit o baza stabila pentru viitoarea crestere economica a Europei de Vest.)

d). Gradul extraordinar de noutate implicata de aceasta actiune este la randu-i de notat. (La instituirea Comunitatii Carbunelui si Otelului fondatorii au abordat probleme nemaiintalnite nici in teoria politica nici in practica, pe care le-au rezolvat ghidandu-se mai degraba dupa pragmatism decat dupa teorii abstracte.)

Momentul infiintarii CECO era favorabil. Speranta condominium-ului franco-englez era anulata; Franta accepta egalitatea cu Germania si pentru ca isi ameliorase situatia economica. Ea era deja creditoare cu 50 de milioane de dolari tarilor din OECE si se dezvolta multumita efectelor Planului de modernizare si echipament, coordonat de J. Monnet. Apropierea convenea si americanilor, consecventi in realizarea antantei franco-germane.

Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate extraordinara, pentru ca permitea Germaniei sa reintre in Comunitatea Europeana. Identitatea de vederi dintre francezi si germani nu a mai necesitat negocieri. K. Adenauer cauta prin toate mijloacele sa faca sa dispara Autoritatea Internationala a Ruhr-ului si limitarea suveranitatii care apasa inca asupra RFG.

De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renasterea economica a Italiei era dependenta de crearea unei piete comune intr-o Europa unificata, in care CECO era o promisiune. Deci, pentru Adenauer si De Gasperi acceptarea formelor de unitate europeana sub directie franceza avea avantajul sa favorizeze revizuirea statutului a doua tari invinse. Anglia a ramas in expectativa fata de propunerile Frantei.

Comunitatea Europeana prindea contur. Aceasta datorita, in primul rand, implicarii fondatorilor Schuman, Adenauer, De Gasperi si, mai ales, J. Monnet, "Monsieur Europe". Ideea acestuia din urma, geniala, este de a fi adoptat o metoda exact inversa celei care a creat Consiliul Europei. De altfel, atunci, "refuzul supranationalului afisat de Marea Britanie si putin disimulat de Franta si de multe alte state nu permitea decat o organizatie larga, fondata pe confederalismul paralizat de unanimitatea ceruta pentru toate deciziile".

Federalismul si supranationalitatea nu ridicau obiectii pentru ca erau aplicate intr-un domeniu ingust, in ciuda importantei sale - productia carbunelui si otelului. Acest pasaj stramt deschidea portile Europei federale, caci putea, eventual, sa se dezvolte si in alte sectoare de activitate (cum va fi in domeniul energiei atomice).

Carbunele si otelul nu incitau mari pasiuni populare, dar nu erau nici chiar neutre politic - constituiau baza intreprinderilor de armament in epoca; erau materia prima de baza pentru puterea industriala. Opinia publica percepea vag aceste informatii. Ea era impresionata de schimbarea radicala propusa de Jean Monnet - nici invinsi, nici invingatori, popoare egale si solidare.

Tratatul - semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, de Franta, Germania, Italia, Olanda si Belgia va deschide calea veritabilei uniuni europene. Structura Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului amintita mai sus va fi asezata pe trei "piloni" - Inalta Autoritate Federala, Consiliul de Ministri si Adunarea Parlamentara, completata de o Curte de Justitie. Aceasta schema o vom gasi in comunitatile europene, in bazele Uniunii Europene de astazi (s.n.).

Inalta Autoritate (Comisia in UE) dispunea in CECO de putere de decizie. Ea era controlata de cei 78 de membri ai Adunarii, desemnati in parlamentele nationale[vii].

Inalta Autoritate adresa anual un raport catre Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. In acest caz, membrii Inaltei Autoritati trebuiau sa-si abandoneze colectiv functiile. Succesorii lor nu puteau fi insa cenzurati decat dupa un nou raport anual, deci Inalta Autoritate nu risca prea multe fata de Adunare si era cu totul independenta fata de Consiliu. In Consiliu erau desemnati 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel putin 5 voturi.

CECO a avut, intre numeroase merite, si unul mai putin subliniat: a redus presiunea americana asupra Europei Occidentale, in urma posibilitatii pe care o aveau francezii sa dezvolte relatii directe cu Germania. CECO a accelerat aplicarea obiectivelor economice ale Planului Marshall (este adevarat ca gaullistii si comunistii s-au opus de cate ori au avut posibilitatea, dar au ramas izolati in protestele lor).

Jean Monnet subliniaza, in Memorii, faptul ca puterea Inaltei Autoritati de la CECO n-a fost acceptata de statele membre decat din ratiuni cu caracter economic de intreprindere. Prin uniunea vamala CECO a permis punerea in miscare a Pietei Comune a Carbunelui si Otelului (apoi a minereurilor de fier si a metalelor). Aceste realizari au stimulat productia mondiala: in 1972, cele 6 tari semnatare ale Tratatului de la Paris furnizau 9% din carbunele mondial si 17% din otel, gratie liberalizarii schimburilor intre tarile membre ale CECO. Masurile luate de Inalta Autoritate in particular, sistemul de compensatie pentru carbune, au fost de bun augur. Preturile carbunelui belgian si italian erau superioare preturilor maxime fixate de Autoritate si pierderile producatorilor din aceste tari erau suportate de catre aceasta, din redistribuirea castigurilor producatorilor germani si olandezi, ale caror preturi erau inferioare noului pret european.

Crearea Pietei Comune, a stimulat schimburi de produse intre Cei Sase. Intre 1953-1970, livrarile de carbune intre partenerii CECO s-au mentinut, chiar daca extractia s-a diminuat cu 2%; schimburile de otel s-au multiplicat de 2,5 ori. S-a adoptat (la sfarsitul perioadei de actiune a CECO) un tarif exterior valabil pentru terte tari. Acesta s-a tradus prin scaderea substantiala a taxelor vamale. Un acord de asociere (in 1954) si un acord tarifar (in 1957) s-au semnat intre CECO si Marea Britanie.

Libera circulatie a stimulat dezvoltarea productiei in sectorul metalurgic. Resursele financiare obtinute de Inalta Autoritate (impozitul european, imprumuturile) au fost consacrate in proportie de 3/4 investitiilor. Din 1953 pana in 1970, Inalta Autoritate a acordat 280 de imprumuturi pentru modernizarea intreprinderilor miniere si metalurgice ale Comunitatii, in valoare de 725 milioane unitati de cont (1 uc = 1$ SUA): 265 milioane uc pentru mine de carbune; 460 milioane uc pentru mine de fier si siderurgie[viii].

In domeniul social, CECO a finantat, din fondurile de readaptare ale Comunitatii, actiuni de remediere a incidentelor sociale, a finantat proiecte de modernizare a intreprinderilor intr-o perioada de criza a carbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi si italieni.

Pe plan general, CECO "a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european", a permis generalizarea Pietei Comune in ansamblul economiei, in cadrul organizatiilor puse in miscare prin Tratatul de la Roma din 1957. CECO a constituit un punct de plecare pentru organizarea Pietei Comune si a EURATOM-ului.

CECO a inregistrat si esecuri. Chiar daca nu este responsabila de criza carbunelui (1958-1959), institutia europeana nu a putut sa impuna un program comunitar. Desi exista o institutie supranationala, nu a fost posibil sa se definitiveze o politica comuna anticriza sau a energiei (s.n.).

In ceea ce priveste industria siderurgica, regulile comunitare in materie de asociere (Art. 65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea si practicile trustificarii, ale concentrarii. Penalitatile erau greu de aplicat. Preturile au continuat sa fie fixate de marile societati, care si-au consolidat puterea economica cu aprobarea tacita a CECO; in 1970, primele 10 firme siderurgice din Europa Celor Sase controlau 60% din productia de otel fata de 40% in 1953.

Inalta Autoritate a CECO a disparut in anul 1967 fiind asimilata de Comisia Europeana, in cadrul careia munca se imparte intre mai multe directorate generale, si anume DG III (pentru industrie) si DG IV (pentru concurenta). Desi Comunitatea Europeana mentine puterea in acest sector, putere care este mai mare decat ca majoritatea celorlalte, Piata Comuna pentru carbune si otel este doar o parte din Piata Comuna generala, care s-a format prin acordul statelor membre in anul 1957, si a carei extindere este astazi Piata Unica Europeana din 1990[ix].

In sfarsit, un factori noi, majori, au intrat in ecuatia europeana. O parte din capacitatea de productie a otelului provine din fosta Germanie Democrata, care acum face parte din Comunitate; o parte din importurile de otel, care scindeaza piata europeana provin din Europa Centrala si de Est. Rasturnarea comunismului in 1989 si sfarsitul aparatului comercial centralizat de stat al Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc (CAER) a determinat prabusirea comertului in cadrul fostului bloc sovietic si directionarea comertului spre Europa de Vest, in special spre pietele CEE. Comunitatea s-a confruntat cu urmatorul paradox: largirea in Europa a economiei bazata pe piata a creat o noua concurenta si noi eforturi tocmai in industriile care formasera inainte baza integrarii economice. Aceasta este problema pe care fondatorii nu si-au imaginat-o: este insa o fateta a unei provocari mai mari cu care s-a confruntat Comunitatea la sfarsitul razboiului rece.