Cresterea, culmea sau apogeul si decaderea puterii papale
Al doilea mileniu crestin a debutat, din nefericire, cu despartirea Bisericii, in cea de Apus, numita de aici inainte si Romano-Catolica, si cea de Rasarit, numita Ortodoxa. Si pana atunci intre cele doua biserici erau deosebiri, nu doar de forma ci si de fond, dar, dupa aceasta ruptura, fiecare dintre ele s-a dezvoltat separat. Apusul s-a confruntat cu fenomene diverse; pe de o parte, scolastica[1], reforma monahala[2], cruciade[3], cearta pentru investitura[4], captivitate[5] si schisma papala[6], reforma[7] si chiar desfiintarea statului papal[8]; pe de alta parte, cu intarire autoritatii dogmatice papale, prin decretarea infailibilitatii si dogmatizarea Imaculatei conceptii a Sf. Fecioare[9].
Intre anii 1054 si 1305, papalitatea a exercitat o mare putere seculara, reusind sa umileasca pe conducatorul Imperiului Roman, de natiune germana, Henric al IV-lea si sa organizeze cruciadele. Culmea puterii papale a atins-o, insa, Inocentiu al III-lea (1198-1216), care a fost atat de puternic, incat i-a fortat pe conducatorii statelor Europei, care se organizasera de ceva timp, pe natiuni sau etnii, sa actioneze asa cum dicta el. Si, in atingerea acestor scopuri, scaunul roman s-a folosit atat de zelul unor calugari piosi, rodul reformei de la Cluny, cat si de aportul universitatilor si scolasticii, care i-au intarit bazele intelectuale. Cu toate acestea, nu a fost lipsita de problem si cele mai acute au fost generate de spiritul nationalist, fie ca s-a numit francez, englez sau german, precum si de amenintarea conciliarista.
[1] A fost incercarea de a rationaliza teologia cu scopul de a sustine credinta prin ratiune. A marcar secolele XI-XIII. Asupra acestei probleme vom reveni.
[2]
Este vorba de reforma monahala initiata de manastirea
[3] Rganizate initial cu scopul de a elibera Locurile Sfinte de sub stapanirea araba, cruciadele au fost miscari armate, organizate de cavalerii apuseni, sub impulsul papalitatii, intre secolele XI-XIII, in numar de sapte, care, cu exceptia celei dintai, nu au reusit decat sa adanceasca groapa dintre Rasarit si Apus. Cruciada a IV-a(1204) a cicerit Constantinopolul, punand bazele Imperiului latin de Rasarit(1204-1261), iar cruciada a V-a, a copiilor (1215) a fost o rusinoasa si dezonoranta actiune de vindere, ca sclavi, a unor copii nevinovati. Singura criciada I-a a reutit sa cucereasca Ierusalimul si sa puna bazele unui regat latin, in Tara Sfanta(1099-1187) si a unor fiefuri princiare, conduse tot de latini.
[4] Prin cearta pentru investitura intelegem disputa dintre papalitate si suveranii seculari, asupra primatului puterii. Fiecare revendica suprematia puterii sale, pontifii, deoarece incoronau pe suverani, suveranii, fiindca recunosteau sacerdotiul cu un hrisov sau o carja, simbolul puterii. Papa nu accepta ideea ca isi deriva controlul asupra sufletelor oamenilor de la conducatorul secular, caruia Dumnezeu ii daduse suveranitatea, iar suveranul secular nu incuviinta cu bunavointa ideea ca el exercita suveranitatea asupra trupurilor oamenilormprintr-o permesiune binevoitoare din partea papei. Cei care au reusit sa umileasca puterea seculara au fost, prin excelenta Grigorie al VII-lea si Inocentiu al III-lea.
[5] Captivivatea babilonica a papilor este perioada cuprinsa intre 1309 – 1377, cand papii au fost obligati sa-si stabileasca resedinta la Avignon, in Franta, fiind, de fapt, obedientii puterii seculare franceze.
[6] Prin Schisma papala intelegem incercarea papalitatii de a scapa din captivitatea regilor Frantei si dorinta de a reveni la Roma. In acest sens, in anul 1377, vacantandu-se scaunul papal de la Avignon, s-a dorit alegerea unui papa la Roma. Conclavul cardinalilor nu a cazut de acord, daca sa se aleaga un papa la Roma sau la Avignon. In cele din urma fiecare fractiune si-a ales propriul papa. Biserica Apusului avea acum doua capete. La sinodul de la Pisa (1409) s-a incercat depunerea celor doi papi, de la Roma si Avignon, care-si fluturau recriproc anatemele, si a fost ales un nou titular. Schisma s-a adancit caci erau, acum, trei papi, in Apus. Conciliul reformator de la Constantz, 1414-1416, care a condamnat si ars pe rug pe Jan Hus, a pus capat schismei, depunand pe cei trei papi si alegand unul nou, in persoana lui Martin V.
[7] Reforma a fost miscarea de renastere spirituala, initiata de calugarul catolic Martin Luther, care, din nefericire, a ancorat lamentabil in individualism, demoland Biserica, ca si institutie teandrica, vazuta, si postuland o Biserica nevazuta. Sustinand ca doreste sa se intoarca la simplitatea primara crestina, Luther a pus bazele unei filozofii individualiste religioase, in care Biserica a devenit o notiune abstracta iar tainele au fost minamilizate (Botezul si Euharistia) sau negate.
[8] A fost paradoxul pontificatului lui Pius al IX-lea(1846-1878), care la Conciliul I Vatican(1870-1871) de decretat Infailibilitatea papla, si la putin timp trupele republicane italiene, izgonind garnizoana franceza, a confiscat toate posesiunile seculare papale, cu exceptia domeniilor alaturate cladirilor Vaticanului. Pius al IX-lea nu a ajuns la o intelegere cu noua monarhie constitutionala italiana, care prin Legea garantiilor papale, din 1871, oferea scaunului pontifical o suna anuala permanenta de 645 000 de dolari, pentru a compensa pierderea poseseiunilor seculare, aducatoare de venituri.
[9] In anul 1854, prin bula Ineffabilis Deus, papa Pius al IX-lea a decretat , dupa consultarea cu episcopatul apusean, dogma imaculatei conceptii a Sf. Fecioare Maria, adica invatatura ca Maica Domnului s-a zamislit fara pacatul stramosesc. Dogma Imaculatei conceptii are implicatii majore asupra soteriologiei. Daca Fecioara Maria nu s-a nascut ca toti ceilalti oameni, inclusiv cu pacatul stramosesc, inseamna ca nu a fost om si, implicit, Cel nascut din ea nu a fost om adevarat. In consecinta Mantuitorul nu a fost Om adevarat.
|
