Cultul mortilor in cultura geto-daca

Cultul mortilor n cultura geto-daca

n orice moment al istoriei si oricarei colectivitati ar fi apartinut, omul si-a pus mereu problema mortii si a vietii. La cea de a doua afla raspunsul de-a lungul existentei sale pam ntene, nsa pe prima nu stia sa o abordeze si sa o interpreteze. Cu timpul, une 242e43c le mistere au fost elucidate de filosofie si religie. Prima insista pe mpacarea oamenilor cu ideea de moarte, iar cea de a doua oferea unele raspunsuri la ceea ce se nt mpla cu partea imateriala a omului dupa moarte. Solutiile propuse de filosofie difera de la o epoca la alta, de la un popor la altul, nsa cele ale religiei pot fi aplicate mai multor populatii, astfel nc t lucrurile sunt mai simple.

Manifestarea fata de persoana decedata difera de la o epoca la alta, cunoscând transfomari semnificative de-a lungul timpului. Astfel, în neolitic, dacii au început sa cunoasca teama fata de mort si, prin urmare, îi acorda o importanta mai mare decât o facusera pâna atunci. De asemenea, tot în aceasta perioada, apare si ideea de viata viitoare vesnica, de desprindere a sufletului de trup. Astfel, apare practica incinerarii cadavrelor si pastrarii cenusei n urne de lut. Mormintele pentru depunerea acestor urne se sapau n pam nt, l nga locuinte sau sub ele. La baza acestui obicei sta credinta conform careia spiritul se ridica la cer, unde mparateau sufletele nemuritoare, iar pentru acest lucru trebuia sa fie c t mai usor.

Dacii aveau o credinta si un ritual pentru ca acestea sa poata strabate distanta p na la divinitate. Desi nu exista multe atestari n acest sens, cele mai credibile se afla pe semicalotele sculptate din calcar descoperite n incinta sacra de la Sarmisegetusa Regia si la Fetele Albe, pe care sunt redate, n relief, 7 orbite planetare si pasarea sufletului. Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacica, sunt de 21 cm naltime, 25 lungime si 20 cm latime. Pasarea sufletului sculptata pe cele doua fete tesite ale semicalotei este foarte stilizata. Este usor de recunoscut g tul pasarii mpreuna cu v rfurile aripilor ridicate spre cer. Ele au fost descoperite l nga cele 7 sanctuare din incinta sacra de la Sarmisegetusa; acest numar, al planetelor, se coreleaza cu cele 7 orbite sculptate pe semicalota. Ca este vorba de orbitele planetare sta marturie si forma bombata a sferei ceresti, identica si n cazul semicalotelor.

n aceasta incinta sacra era initiat sufletul nca din timpul vietii pentru a sti riturile si a cunoaste parolele pe care le necesita cele 7 vami planetare. n fiecare din cele 7 sanctuare se desfasurau rituri de initiere pentru ca neofitul[1] sa poata trai vesnic. Sufletul initiatului trebuia ca, la sf rsit, sa se poata desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasare de pamânt. Neofitul era o victima simbolica care repeta scenariul lui Zalmoxes. Mai întâi, se retragea în templu, simulând claustrarea daimon-ului , iar apoi, prin detasarea de trup, sufletul avea putinta sa întrezareasca luminile eternitatii. Moartea simbolica servea ca promisiune solemna pentru vesnicia vietii de dupa moarte. Zeii fara chip ai dacilor cer victime asemanatoare. În Dacia, unde fata zeului este învaluita în mister, chipul sufletului celui sacrificat este cu neputinta de a fi descoperit.

Solutia dacica a postexistentei si a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la aceasta zona a fost descrisa, n mod indirect, de Platon n doua din dialogurile sale[3]. Prin ritualurile de initiere din temple, dacii cunosteau toate parolele de trecere, iar dupa moartea trupului, sufletul pasare urca dincolo de toate vamile, nemaiput ndu-se ntoarce.

Incinerarea este atestata pe teritoriul Rom niei prin existenta a 2 tipuri de    morminte ale dacilor , acestea fiind mormintele cu incinerarea defunctilor n alt loc si mormintele cu incinerarea defunctilor pe loc. Ele aveau forme diferite(rotunda, rectangulara, cilindrica) si, n majoritatea descoperirilor, contineau urna cu cenusa persoanei decedate.

Arderea cadavrului se realiza pe locul unde avea sa ram na morm ntul nsusi(practica mai putin nt lnita) sau ntr-un loc comun sau individual, iar ngroparea resturilor funerare se facea n alt loc, diferit de cel al rugului incineratiei(cea mai des nt lnita practica). De asemenea, arderea trupului pe rug se facea n hainele cela mai scumpe ale mortului, de pe care nu lipseau obiectele de podoaba, n aur sau bronz. Apoi, cenusa rezultata era depusa într-o urna si dusa în cimitirele umane-,,c mpuri de urne"[5]-sau izolate, aparate de lespezi de piatra sau acoperite cu pam nt n gropi, n functie de rangul social al defunctului. Era obligatoriu ca n morminte sa se afle o cupa pentru ca cel decedat, n momentul n care ajunge n cer, sa aiba cu ce bea la banchetul cu zeii, si o cratita, pentru a primi dem ncarea divina. De asemenea, pe l nga aceste obiecte esentiale, se regaseau si unele auxiliare(precum strachini, ulcioare, cani, instrumente de os sau metal, mici securi[6]), al caror rol era de a asigura confort defunctului n ,,lumea de dincolo" si de a nu-i mai da acestuia motiv de a se re ntoarce n mijlocul celor vii[7]. Scopul obiectelor auxiliare era de a da sufletului putinta de a continua viata pam nteasca, de a pazi sufletul de genii rele si de demonii care cautau sa-l piarda.

Uneori, la moartea celor bogati din comunitatea geto-daca, se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite.

Cultul lui Zalmoxis

Acesta era un ritual instituit de Zalmoxis, care îi determina pe slujitorii directi ai zeului razboiului sa fie gata oricând sa se sacrifice aruncându-se în sulite. Atunci c nd, timp de 5 ani, nu murea niciun razboinic pe câmpul de lupta pentru a se duce sol la zeu, interevenea acest sacrificiu ciclic. Scopul lui era de a reactualiza legatura cu stap nul razboiului. Zeul putea sa-si paraseasca supusii c nd acestia nu-i trimiteau jertfele si sa se duca acolo unde razboinicii erau mai darnici cu vietile lor

n general, acest ritual se refera la moartea eroica sau violenta, n lupta, fiind destinata razboinicilor, care ating, astfel, o nemurire rezevata lor. La fiecare 5 ani, este tras la sorti c te un razboinic, care este aruncat n 3 sulite ndreptate spre cer. Unii membri ai comunitatii l prind de picioare si de m ini, l leagana de c teva ori, i fac v nt si l arunca n sus peste v rfurile sulitelor. Daca omul moare strapuns n cadere, oamenii se conving ca zeul le este binevoitor; daca, nsa, nu moare, victima este hulita, nvinuita ca este o persoana rea. Apoi, ei aleg alt razboinic, n speranta ca acesta va ajunge la zeu. Tot ce au de transmis zeului, o fac prin intermediul solului, c t timp acesta mai e n viata.[9]

François Hartog subliniaza ca ritualul getic inverseaza directiile normale-sulitele sunt tinute n sus, n loc sa fie ndreptate nainte, razboinicul e aruncat de jos n sus si cade n v rful sulitei, n loc sa fie strapuns orizontal-interpret nd aceasta inversare ca pe o modalitate de subliniere a alteritatii getilor.

Din textul lui Porphyrios reiese ca nu lui Zalmoxes i erau nchinate sacrificiile, ci ele erau, cel mult, efectuate prin intermediul sau.

Exista pareri foarte diferite n acest sens, dar se stie sigur ca acest ritual a existat si a fost mult timp ndeplinit pentru a se pastra o legatura buna cu zeitatile.

Descoperirile arheologice care s-au facut au permis istoricilor sa formuleze unele afirmatii despre cultul mortilor la geto-daci, afirmatii care s-au regasit de-a lungul textului. De asemenea, se constata o oarecare asemanare ntre credinta cu privire la naltarea sufletului la cer a geto-dacilor si cea din epoca contemporana, unde tot sufletul este partea importanta a fiintei umane.