Cumanii in istoria romanilor

Cumanii in istoria romanilor

Cumanii vin si ei de la rasarit, de prin Ucraina actua­la, unde vreme de mai multe veacuri vor reprezenta o adevarata putere care se razboieste necontenit cu rusii Marelui Cnezat de la Kiev (multe cantece batranesti ale rusilor — balinele, regasite miraculos pe la mijlocul vea­cului trecut, tocmai in nord, pe la lacuri — se raporteaza la acele lupte cu polovtii, numele rusesc al cumanilor, adica oamenii stepei, cum isi ziceau si ei in limba lor, de la radicalul kum). Marea masa a cumanilor e deci acolo, in sudul Ucrainei, si li se zice cumani albi, pe cand celor ajunsi in sudul Moldovei si in Muntenia, pana si in Bulgaria, li se zice cumani negri (adica, dupa cum s-ar spune in termeni moderni, dintr-o ramura mai mica a neamului cuman). Cumanii iau locul pecenegilor si sunt mai statornici decat ei; ne putem imagina ca intre sfarsitul secolului XI (circa 1090) si mijlocul secolului XIII (circa 1240), cand fug din fata marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o asezare organizata, relativ stabila, in hartile si scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastra apare cu numele de „Cumania'. Si pentru prima oara, sub stapanirea acestor barbari, se simte o participare a romanilor la viata politica. Nicolae Iorga a vorbit de „simbioza romano-cumana'. De pilda, apare clar ca de la ei au reinvatat romanii in Evul Mediu arta razboiului (in special tactica atacurilor calarimii); de la ei ne-au ramas cateva cuvinte in limba, adesea cu sens originar ostasesc ca beci (la origine loc intarit, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceata, olat, toi, probabil si odaie; dar mai cu seama foarte multe toponime dintre care cele mai vizibile sunt Comana si Comarnic — dar si mai toate toponimele in -ui (Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman. Tot asa de sem­nificativ e si Baraganul.