DE LA HERACLIT LA EUSTATIIIUS. INVENTARUL SURSELOR

DE LA HERACLIT LA EUSTATIIIUS. INVENTARUL SURSELOR

Cei vechi l-au silit pe Homer sa sufere metamorfoze la fel de stranii ca si cele pe care acesta le impunea lui Proteu. Ei īl transformau, rīnd pe rīnd, cīnd īn fizician rival al lui Tales si Empedocle, precursor al tezelor Porticului, cīnd īn moralist, de la care toate scolile īsi luaser&# 17517u2020r 259; principiile, cīnd īn platonician minunat instruit asupra conditiei sufletelor si migratiilor lor.

Din secolul VI ī.e.n. pīna īn secolul V e.n., lucrarile de exegeza asupra lui Homer au fost fara īndoiala foarte nume­roase. Multe ne sīnt necunoscute, multe n-au lasat alta urma decīt un titlu īn Suidas sau Diogenes Laertios ¹.

Ne-au ramas totusi destule materiale pentru a īncerca, daca nu reconstructia īntregului edificiu, cel putin regasirea liniilor sale esentiale. Desigur ca aceste scrieri asupra sensului ascuns al lliadei sau Odiseei, alcatuite de retori, sofisti, gra-maticieni sau filosofi, nu erau toate pline de idei noi. Cel mai adesea copiau si repetau ceea ce scrisesera predecesorii lor: problemele sau chestiunile homerice formau un fel de fond comun, care sporea, neīncetat cam īn acelasi fel ca di­versele noi editii īmbunatatite si adaugite ale unei lucrari, astfel īncīt un singur exemplar pastrat ne poate consola de pierderea altor zece.

Materialele de care dispunem pentru a reconstitui cele trei stadii ale exegezei homerice se pot repartiza īn doua categorii destul de diferite.

Unele se gasesc īmprastiate prin toata literatura greaca, de la presocratici la stoici, de la Plotin la ultimii platonicieni. Putem gasi la un autor o simpla aluzie, la altul o indicatie precisa; Eglogele lui Stobaeus contin, printre alte bogatii, un pretios fragment asupra transformarii īn porci a tova­rasilor īui Ulise; aflam din opera lui Athenaios ca Asclepiades din Myrlea sau Moero din Bizant spusesera o multime de Iu-

cruri curioase despre cupa lui Nestor sau despre carul Herei. Nu trebuie sa neglijam nici pe martorii latini de inspiratie greaca, pe un Cicero sau Macrobius; pe scriitorii crestini sau evrei - Clemens din Alexandria, Philon - care aduc si ei piese la dosar.

A doua categorie de materiale, cea mai importanta, sīnt lucrurile special consacrate interpretarii lui Homer si care pot fi clasificate īn trei grupe: cele care au ca obiect precis exegeza alegorica; cele care vorbesc despre Homer sau despre miturile sale īntr-un mod mai general; īn sfīrsit adnotatiile vers cu vers la Iliada si Odiseea continute īn culegerile de scolii sau īn Comentariile lui Eustathius.

I. "Alegoriile" lui Heraclit

Dintre toate tratatele care se ocupau de sensul profund al legendelor lui Homer, doar doua au strabatut secolele. Acestea sīnt Alegoriile homerice ale lui Heraclit si Pestera nimfelor a lui Porphirius.

Primul este un volum de oarecare importanta al carui titlu original era fara īndoiala: Probleme homerice relative la alegoriile lui Homer In legatura cu zeii. De la prima editie īntr-un volum colectiv, la Aldo, la Venetia, īn 1505, este citat īn mod obisnuit sub numele mai adunat de Alegorii homerice. Ii vom pastra acest titlu comod, sanctionat de īndelungata īntrebuintare.²

Autorul lucrarii nu este peripateticianul Heraclit din Pont, ci alt Heraclit, necunoscut din alta parte, si pe care īl vom numi Heraclit retorul, pentru a-l deosebi de numerosii sai omonimi.

īntr-adevar el foloseste pe larg toate procedeele retorice, mai ales amplificarea. Critica s-a aratat severa cu privire la stilul sau pompos, pretentios. Fara finete si fara discretie, Heraclit trateaza de sus pe dusmanii lui Homer si se prezinta bucuros pe sine drept un hierofant īnsarcinat' cu initierea cititorilor īn sfintele mistere homerice:

Daca exista ignoranti care nu īnteleg limbajul alegoric al lui Ho­mer, care n-au putut sa patrunda arcanele īntelepciunii sale, care sīnt incapabili sa discearna adevarul si īl resping, care nu

recunosc glasul filosofiei si se ataseaza aparentelor fictiunii, acesti oameni sa pleco din calea noastra. Noi, cei care sīntem sfintiti prin ablutiunile sacre, sa purcedem, luīndu-ne cele doua poeme drept ghid, pe urmele adevarului sfīnt³.

Heraclit, care-si scria fara īndoiala cartea īn timpul lui Augustus, secolul I ī.e.n. sau īn timpul lui Nero ⁴ este moste­nitorul unei īndelungate traditii: cinci secole de exegeza l-au precedat. Desigur, el datoreaza mult stoicilor, ultimii veniti, īnsa acestia nu reprezinta decīt o veriga a lantului, īl citeaza odata pe Apollodor, al carui tratat Despre zei, devenit clasic, trebuie sa-i fi furnizat cea mai mare parte a etimologiilor; īl citeaza si pe Crates, gramaticul din scoala din Pergam, pe care pare īnsa a nu-l cunoaste decīt prin intermediari⁵.

Heraclit īsi prezinta alegoriile drept rezultatul reflectiilor sale personale. De fapt el se multumeste, cel mai adesea, sa īmbrace īn felul sau ideile pe care le-a īmprumutat. Ar fi si mai imprudent sa-i atribuim o completa originalitate a formei. Apropiind texte paralele de textul sau, ne dam seama ca a pastrat intacte sau cu foarte mici schimbari formulele predecesorilor sai. īn unele pagini, de pilda atunci cīnd dezvaluie sensul mitului lui Proteus, stilul devine mai greu de īnteles. Aceasta pentru ca izvorul s-a schimbat, pe cīta vreme autorul nu si-a transformat deloc expresiile.

Heraclit īsi propune sa arate ca Homer nu a fost un ne­credincios, īn ciuda celor zise de Platon; ca Iliada si Odiseea sīnt neīntinate ⁶:

I se face lui Homer un proces colosal, īnversunat, pentru lipsa sa de respect pentru divinitate. Totul la el ar fi impietate, daca nimic nu ar fi alegoric; povesti sacrilege, o tesatura de nebunii blasfematorii īsi etaleaza delirul īn poemele sale: presupunīnd ca lipseste orice punct de vedere filosofic, ca nu exista nici un sens alegoric subiacent, ca ar trebui sa-l īntelegem ca pe o poezie obisnuita, ar fi sa-l transformam pe Homer īntr-un Salmoneus sau un Tantal⁷.

Heraclit se consacra demonstrarii cīnt cu cīnt, a adeva­ratei semnificatii a poemelor. Iliada īi retine mai mult aten­tia. Ea ocupa cincizeci de capitole ale operei sale fata de cinci­sprezece cīte ocupa Odiseea.    Este adevarat ca o parte din

carte s-a pierdut, parte a carei importanta este greu de

evaluat ⁸. ,

La prima lectura, Alegoriile produc o impresie dezagrea­bila si nu doar tonul agresiv si pedant al autorului este cauza. Ceea'ce socheaza cel mai mult este caracterul heteroclit al explicatiilor propuse. Aci vedem patru zei din Iuada: vola-tilizīndīi-se si gasind īn locul lor cele patru elemente; dincolo asistam la metamorfoza unei zeite din Odiseea īntr-o pura abstractie; cutare mit este explicat īn functie de cosmogonie sau de astronomie; cutare altul este explicat printr-un banal fapt divers. si aceasta pentru ca Heraclit recurge la orice mijloc pentru a-l apara pe Homer īmpotriva rautatilor lui Platon sau Zoii. El se foloseste de toate explicatiile care-i vin la īndemīna, fara ca macar sa aiba constiinta uimi­toarei mixturi pe care o realizeaza, prezentīndu-ne rīnd pe rīnd exegeza unui stoic si cea a unui cinic, explicatiile unui heraclitean si cele ale unui discipol al lui Aristotel.

In toata'aceasta īmpestritare, nu apar īnsa deloc culori pitagoreice. Fara īndoiala zgomotul sagetilor lui Apolo īn cīntul I al Iliadei este dat ca o reprezentare a armoniei sfe­relor; īnsa adevarata exegeza pitagoreica, cea care afla īn tribulatiile lui Ulise pe marile odiseene un simbol al rata­cirilor sufletului īn tinuturile materiei, nu era cunoscuta de Heraclit. si aceasta pentru ca īnca nu vazuse lumina zilei sau nu aparuse īnca īn plina lumina.

Autorul Alegoriilor nu ramīne prizonierul titlului sau. Daca cel mai adesea īl apara pe Homer rasturnīnd sensul literal pentru a ridica pe ramasitele sale un sens alegoric, el se acomodeaza, cīnd e cazul, cu litera textului. O exe­geza subtila, cea a "noptii ascutite", de pilda, īi permite sa-l cocoate pe poet la nivelul celor mai mari astronomi alexan­drini. Dar si aici, vom vedea, retorul nostru nu este decīt un ecou sonor.

Arsenal īn care se īnvecineaza, īntr-o ordine factice, masinile de razboi cele mai diverse imaginate īntre secolul VI si secolul I pentru protectia poemelor homerice, cartea lui Heraclit nu urmarea o linie filosofica precisa. Autorul se bucura la fel de mult sa identifice īn zgomotul sagetilor lui Apollon armonia sferelor lui Pitagora ca si de descope­rirea Providentei si Destinului reprezentate pe scutul lui Ahile. Heraclit nu este un stoic care sa-l īmpace pe Homer

cu teoriile scolii, el este un retor preocupat mai ales de triumful lui Homer asupra tuturor scolilor.

II. "Pestera Nimfelor" a lui Porphirius

Cea de-a doua opera pe care ne-a transmis-o antichitatea asupra exegezei alegorice a lui Homer este ciudatul tratat al lui Porphirius intitulat Pestera Nimfelor.

Cititorul care-l paraseste pe Heraclit pentru Porphirius nu este doar surprins, el este total dezorientat.

Porphirius nu īsi propune sa examineze īntreaga opera homerica, ci ia īn considerare doar douazeci de versuri din Odiseea: descrierea grotei din Itaca īn care Ulise īsi ascunde darurile primite de la feaci. Aici nu mai este vorba de inter­pretari fizice si nici macar morale. Autorul ne antreneaza īntr-un alt univers. Īntr-adevar, Porphirius extrage din acesti hexametri de aparenta anodina toata povestea sufletelor, calatoare prin spatiu sau captive īn caverna. In fata acestei ametitoare desfasurari de imagini si simboluri care se nasc fara sfīrsit unele din altele, ne gīndim cu o admiratie incre­dula la un prestidigitator al lumii ideilor.

La sfīrsitul operei sale, Porphirius īsi largeste viziunea si ne da, cam repede dupa gustul nostru, sensul general al aventurilor lui Ulise. Este o schita pretioasa, adevarata canava a exegezei mistice a pitagoreicilor.

īn spatele lui Porphirius se īntinde umbra a doi corifei ai neopitagorismului. O vedem profilīndu-se cīnd citim Pes­tera Nimfelor si vom cauta sa dam fiecaruia partea sa si sa-i punem cīt mai mult īn lumina atunci cīnd va veni vremea.'

III. "Teologia" lui Coruutus

Fara stralucire si fara pompa, stilul Pesterii Nimfelor pare īnadins voalat. Sīntem departe de tonul declamator pe care īl afecteaza Alegoriile lui Heraclit.

Lucrarile din cel de-al doilea grup, Teologia lui Corhutus, si Viata si poezia lui Homer a lui Pseudo-Plutarh, se asea­mana īntr-un punct cu tratatul lui Porphirius, anume īn

forma lor lipsita de pretentii. Viata si poezia este scrisa in stilul sobru al doxografilor; Teologia are uscaciunea unu) rezumat.

Este dealtfel ceea ce a dorit Cornutus, sa treaca foarte repede īn revista zeii si zeitele panteonului grec, pentru a explica ce realitati, fizice si morale, simbolizeaza figurile lor.

Asupra lui Cornutus īnsusi, numit īn mod fals īn unele manuscrise Phurnutus ^l0, stim prea putine lucruri. Filosof si gramatician stoic, dadea lectii poetului latin Persius ".

Deoarece opera sa are forma unui rezumat, unii critici, socotind aceasta uscaciune nedemna de un gīnditor de talia lui Cornutus au sustinut ca am avea de a face doar cu un simplu rezumat al operei originale ¹². Alt critic a emis ipo­teza ca lucrarea ar fi fost īn acelasi timp prescurtata si con­topita cu fragmentele unui comentariu la Teogonia lui He-siod ¹³. Editorul Lang pusese īntre paranteze numeroasele pasaje ale cartii, socotindu-le interpolate.

Dar toate aceste banuieli, care nu tin cont de caracterul lucrarii, au fost īndepartate.¹⁴ Cornutus compileaza fara sa īncerce sa contopeasca materialele sale, dar nu exista motive pentru a suspecta autenticitatea si integritatea cartii sale.

Cornutus se adreseaza unui tīnar elev, fictiv sau real, dezvaluindu-i deci adevaratul sens al zeilor din fabule si cult. Acesti zei, fie ca vin de la Homer, de la Hesiod sau din alta parte, sīnt prezentati cel mai adesea ca forte fizice si aspecte ale sufletului universal, conform doctrinei stoice.

Cornutus face mare caz de etimologie, explicīnd numele si poreclele sau epitetele zeilor: de unde vine Atena, de unde Pallas, Tritogenia? In acest domeniu, autorul Teolo­giei nu se īndeparteaza de Heraclit, fiind amīndoi tributari lui Apollodor ¹⁶. Atributele date zeilor de catre poezie sau statuarie capata astfel o explicatie: Cornutus ne spune, de pilda, īn ce consta simbolismul toiagului si sarpelui lui Asklepios.

Cornutus īl favorizeaza pe Hesiod, dar nu īl neglijeaza nici pe Homer. El expune īndeosebi alegoria Herei cu pi­cioarele legate de nicovale, cea a dragostei lui Ares cu Afro-dita. Comentariile nu se potrivesc totdeauna cu cele ale lui Heraclit, ele aducīnd, pentru unele mituri, versiuni diferite.

IV. "Viata si poezia lui Homer"

Manualul lui Cornutus īsi avea meritele sale, cum am vazut; īnsa cu mult mai curioasa este Viata si poezia lui Homer, pe care un erudit din Renastere, Angelo Poliziano, o gasise atīt de mult pe gustul sau īncīt a jefuit-o cu multa īndrazneala ¹⁶, omitīnd sa citeze... Severul Guillaume Bude avea sa denunte plagiatul.

Viata si poezia lui Homer nu este titlul vechi al lucra­rii ¹⁷. Sa fi fost Plutarh autorul ei ? Este foarte īndoielnic. Dar sa aruncam o privire asupra lucrarii īnsesi.

Ea este divizata īn doua parti. Prima studiaza bogatia si varietatea elocutiei lui Homer: diversele dialecte, figurile de stil. Autorul urmeaza o buna doctrina gramaticala si literara, inspirīndu-se īn special din opera lui Telephos din Pergam, gramatician din timpul lui Hadrian.¹⁸

Mult mai pasionanta este a doua parte, care īsi propune sa arate uimitoarea bogatie a gīndirii homerice ¹⁹. Teza este ca Homer nu ignora nimic din filosofia greaca, aflata toata īn germene īn Iliada si īn Odiseea ²⁰.

Viata ofera o masa de documente pretioase pentru cer­cetatorul care ar avea destula rabdare sa-i scruteze detaliile cu lupa. O fraza īn aparenta anodina poate transa o īntreaga controversa privind pluralitatea lumilor; un singur cuvīnt judicios plasat ne trimite la originea homerica a epithymiei platonice.

Cu toata exagerarea tezei ca Homer ar fi o adevarata enciclopedie, Viata ramīne nuantata īn expresie si senina īn polemica. Autorul lasa totusi sa i se vada preferintele. El īi combate pe Aristip si pe Epicur, enunta adesea pozitii stoice, fara sa blameze sau sa laude pe nimeni, īnsa īn multe locuri da dreptate lui Platon si lui Pitagora, mai ales īn pri­vinta nemuririi sufletelor. īn morala, el aproba mai ales cla­sificarile sau doctrinele peripateticilor.

Aceste date compun un portret destul de vag; si este de īnteles ezitarea criticilor asupra numelui autorului. Filo­logii germani din secolul trecut au īncrucisat spadele pe aceasta tema, unii pentru Plutarh, altii pentru Porphirius ²¹.

Cele doua principale argumente īn favoarea lui Porphi­rius ²² ne par astazi foarte slabe. Deoarece Viata subliniaza

adesea īntrebuintarea frecventa a numarului 9, numara perfect, patratul primului numar impar, se tragea concluzia ca numai Porphirius a putut-o scrie deoarece el a introdu: īn Grecia eneada. Se uita ca mistica numerelor si exaltarea numarului 9 nu l-au asteptat pe Porphirius pentru a se dez volta īn Grecia. Nici nu este nevoie sa urcam pīna la Phi-lolaos. Speusippos, nepotul lui Platon si urmasul sau īn frun­tea Academiei, scrisese un tratat despre Numerele pitagori­ciene. Plutarh īnsusi era un fervent adept al aritmologiei.^2a

Nici celalalt argument nu este mai solid. Din asema­narea dintre un pasaj din Viata, care explica povestea Circei ca mitul metempsihozei, si un fragment mai lung din Sto-baios, atribuit lui Porphirius, īn care "enigma vrajitoarei" este mai pe larg lamurita, se poate deduce cel mult, cum remarca Diels ²⁴, existenta unei surse comune. īntr-adevar, se pare ca avem aici doua versiuni succesive, divergente doar īn detalii, ale unei aceleiasi exegeze.

Trebuie deci sa-i atribuim lui Plutarh acest tratat? Bernardakis, unul dintre ultimii care au sustinut acest lucru, a operat o serie de apropieri²⁵, impresionante la prima vedere ^w, īntre pasaje din Viata si alte pasaje din Plutarh īn care sīnt utilizate aceleasi versuri din Homer. Privindu-le īnsa cu mai multa atentie, constatam ca interpretarea ver­surilor sau morala extrasa se schimba de la unele la altele. Sa dam un exemplu. Plutarh citeaza, īn De tranquillitate animi, pasajul celebru īn care Ahile se plīnge ca este o povara inutila a pamīntului, vrīnd sa arate aici ca inacti­vitatea nu este buna si īi descurajeaza si pe cei mai viteji; Viata citeaza acelasi pasaj, īnsa pentru a sprijini teza peri­patetica despre arete, virtutea, care nu reprezinta nimic pentru cel care o poseda fara sa o puna īn practica ²⁷.

S-ar putea, īn sens invers, sublinia divergentele īntre Viata si Moralia. Sa notam ca prima expune amanuntit alegoriile fizice (Zeus este eterul, Hera aerul), cīta vreme De audiendis poetis le respinge ca pe fantezii fara valoare ^2>. Aceste dovezi nu sīnt decisive; nici nu se poate presupune īn mod rezonabil ca Plutarh ar fi fost cu totul consecvent pe tot parcursul operei sale si nici nu putem uita ca el Īsi pune diversele personaje ale dialogurilor sale sa sustina teze diferite.

Stilul nu poate fi nici el un argument fara replica. Acesta este fara īndoiala mai limpede si mai simplu īn Viata decīt īn ansamblul Moralia-lor. īnsa Viata este aproape o doxo-grafie, īn care sīnt rezumate īn cīteva linii mari opiniile unei scoli sau ale unui filosof asupra cīte unei chestiuni, pentru a arata imediat acordul lor cu Homer. Or, stilul doxografic nu permite cītusi de putin unui autor sa-si afirme persona­litatea. Trebuie sa tinem de asemeni seama ca Viata si poezia lui Homer a īntrebuintat materiale gata facute, acumulate īnca din timpul primilor sofisti, care provocau mīnia lui Platon sustinīnd competenta universala a poetului.

Mi se pare temerar sa afirm ca Viata ar fi a lui Plutarh; dar nu se poate afirma cu perfecta certitudine nici ca ar fi scrisa de altcineva.

Totusi, un pasaj din Galen ne-ar putea aduce un supli­ment de lumina. Galen īi reproseaza lui Chrysippos faptul de a īngramadi fara discernamīnt citatele din poeti, atīt cele care īi sprijina teza cīt si cele care i le contrazic. Aceasta este īntr-adevar marinimie, atunci cīnd i-ar fi fost usor sa faca o selectie, lui care īi citise atīt de mult pe poeti si stia ca "marturisesc īn favoarea tuturor tezelor sale, o data sat alta data, īntr-un vers sau altul, asa cum Plutarh a aratat in Studiile homerice"²⁹.

Plutarh pusese deci īn paralel citate din Homer cu unele doctrine ale Porticului (si fara īndoiala si cu ale altor scoli, cu toate ca Galen nu ne-o spune). Desigur ca o astfel de lucrare era pe placul lui Plutarh, fiind cunoscut gustul sau pentru poeti si filosofi. Sa fi fost oare aceste Studii homerice tocmai Viata si poezia lui Homer?

Deloc. Sīntem īn posesia a patru sau cinci fragmente ale acestor Homerikai meletai, si ele nu arata nici cea mai mica īnrudire cu vreun pasaj din Viata. Unul din aceste fragmente este o discutie gramaticala asupra sensului unui cuvīnt; altul este o anecdota despre evocatorii de spirite ^: Īnsarcinati de lacedemonieni sa alunge fantoma lui Pau-sanias; altul, un atac īmpotriva lui Epicur si a proastelor sale silogisme ³°. Recunoastem īn aceasta diversitate ur Montaigne grec, dar totodata masuram mai bine distanta dintre o astfel de orientare a mintii si desfasurarea uniforma si monotona a Vietii si poeziei lui Homer.

īn definitiv, ceea ce stim este doar ca Plutarh pusese īn paralel pe Homer cu unele "opinii" filosofice; ca acelasi lucru īl facuse si Chrysippos īnaintea sa; ca īnca din vremea lui Platon exista deja mania de a cauta īn Ilomer izvorul tuturor cunostintelor. Ce reprezentau aceste confruntari īntre poet si savanti sau īntelepti, ne putem destul de bine imagina multumita Vietii si poeziei lui Homer. Fericita pastrare a acestei originale cartulii ne consoleaza suficient de igno­ranta īn care ne aflam cu privire la adevaratul sau autor.

Viata ne prezinta cīteva alegorii fizice; ea permite sa se vada cum era aparata, īn numeroase domenii, infaili­bilitatea stiintifica a lui Homer. Dar ea ne arata mai ales cum se scotea din Homer o morala si principiile tuturor 'scolilor de morala, de aceea o vom utiliza mai ales īn a treia parte a lucrarii. Cīt priveste exegeza mistica, Viata o atinge doar īn treacat. Ea explica, desigur, mitul Circei, dar nu spune nici un cuvīnt despre pestera nimfelor. īn epoca īn care fusese scrisa, exegeza neopitagoreica abia īsi lua avīntul si fara īndoiala astepta īnca aparitia corifeului sau,Numenius (u doua jumatate a celui de-al doilea secol al erei noastre).

V. Scoliile si Eustathius

Ultima sursa de informatii provine din culegerile de scolii si din Comentariile lui Eustathius.

Scoliile sau notele ce figureaza pe diverse manuscrise homerice nu sīnt numai de ordin gramatical sau filologic, multe dintre ele cautānd sa lamureasca sensul profund al textului.

īn aceasta privinta, cele mai bogate scolii la Iliada sīnt cele ale manuscriselor Venetus A si mai ales Venetus B ". In cel din urma se afla numeroase adnotari legate de exe­geza alegorica, adaugate de un al doilea scrib. Este adevarat ca acest scrib s-a multumit adesea sa transcrie tratatul lui Heraclit, risipindu-l si punīnd īn paralel pasajele homerice cu pasajele corespunzatoare din Alegorii³².

Scoliile ne transmit solutiile date de autori antici la numeroase probleme homerice, solutii devenite clasice si

intrate īn traditie, de pilda felul īn care Antisthenes īl spala pe Ulise de reprosul de perfidie sau ce spunea Aristotel despre vacile soarelui. Facem astfel cunostinta cu autori ca Stesimbrotos, Glaucon, Crates.

In afara de Alegoriile lui Heraclit, scoliile retranscriu largi extrase din Quaestiones homericae ale lui Porphirius³³. īn aceasta lucrare de pura critica gramaticala si literara, Porphirius nu face exegeza alegorica, ci se multumeste sa mentioneze īn treacat, numai īn calitate de istoric, solu­tiile alegoristilor ca pe una din numeroasele paveze inventate pentru protejarea Poemelor.

Manuscrisele cu scolii ale Odiseei³ⁱ deriva toate dintr-un arhetip comun care utilizase si pe Heraclit si pe Porphiriu?|

In sfīrsit, Eustathius, arhiepiscopul Tessalonicului, mort catre 1198, a inclus īn imensul sau comentariu o multime de notatii de tot felul, care completeaza fericit scoliile. El ne furnizeaza documente pretioase asupra mitului Sirenelor, sau asupra simbolismului lui Calypso. Considerīnd Iliada si Odiseea drept "poeme educative, din care se cuvine sa ne inspiram īn multe īmprejurari ale vietii" ³⁵, el are tendinta sa insiste asupra lectiilor de morala homerica.

īn prologul la Gargantua, Rabelais īsi punea urmatoarea Īntrebare:

Credeti oare cu toata sinceritatea ca Homer, scriind Iliada si Odiseea, a gīndit vreodata la alegoriile cu care l-au captusit Plu-tarh, Heraclid Ponticul, Eustatiu, Phornut, si pe care Poliziano le-a furat de la acestia? *.

Cu greu s-ar putea gasi judecata mai luminata si mai 'ucida asupra datelor problemei. Rabelais mentioneaza patri din principalii autori pe care i-am trecut īn revista, iar daca stīlceste numele sau comite erori de atribuire, aceasta nt este vina sa, ci a timpului sau. El se arata pe buna dreptate foarte sceptic asupra intentiilor atribuite lui Homer de catre alegoristii de odinioara si de catre acest plagiator Poliziano..,

Noi īnsa, cei care vrem sa-i īntelegem pe cei vechi, trebuie sa adoptam cu hotarīre punctul lor de vedere. Vom urmari, de-a lungul istoriei gīndirii antice, demersurile celor care au crezut īn sensul misterios al lliadei si Odiseei. Vom face bilantul eforturilor lor de a pune de acord pe poet cu stiintele naturii, cu stiinta omului, cu credintele religioase ale ulti­melor secole ale pagīnismului.

Sa ne plecam urechea asupra tuturor acestor "armonii".