DE LA HERACLIT LA EUSTATIIIUS. INVENTARUL SURSELOR
Cei vechi l-au silit pe Homer sa sufere metamorfoze la fel de stranii ca si cele pe care acesta le impunea lui Proteu. Ei îl transformau, rînd pe rînd, cînd în fizician rival al lui Tales si Empedocle, precursor al tezelor Porticului, cînd în moralist, de la care toate scolile îsi luaser&# 17517u2020r 259; principiile, cînd în platonician minunat instruit asupra conditiei sufletelor si migratiilor lor.
Din secolul VI î.e.n. pîna în secolul V e.n., lucrarile de exegeza asupra lui Homer au fost fara îndoiala foarte numeroase. Multe ne sînt necunoscute, multe n-au lasat alta urma decît un titlu în Suidas sau Diogenes Laertios 1.
Ne-au ramas totusi destule materiale pentru a încerca, daca nu reconstructia întregului edificiu, cel putin regasirea liniilor sale esentiale. Desigur ca aceste scrieri asupra sensului ascuns al lliadei sau Odiseei, alcatuite de retori, sofisti, gra-maticieni sau filosofi, nu erau toate pline de idei noi. Cel mai adesea copiau si repetau ceea ce scrisesera predecesorii lor: problemele sau chestiunile homerice formau un fel de fond comun, care sporea, neîncetat cam în acelasi fel ca diversele noi editii îmbunatatite si adaugite ale unei lucrari, astfel încît un singur exemplar pastrat ne poate consola de pierderea altor zece.
Materialele de care dispunem pentru a reconstitui cele trei stadii ale exegezei homerice se pot repartiza în doua categorii destul de diferite.
Unele se gasesc împrastiate prin toata literatura greaca, de la presocratici la stoici, de la Plotin la ultimii platonicieni. Putem gasi la un autor o simpla aluzie, la altul o indicatie precisa; Eglogele lui Stobaeus contin, printre alte bogatii, un pretios fragment asupra transformarii în porci a tovarasilor îui Ulise; aflam din opera lui Athenaios ca Asclepiades din Myrlea sau Moero din Bizant spusesera o multime de Iu-
cruri curioase despre cupa lui Nestor sau despre carul Herei. Nu
trebuie sa neglijam nici pe martorii latini de inspiratie
greaca, pe un
A doua categorie de materiale, cea mai importanta, sînt lucrurile special consacrate interpretarii lui Homer si care pot fi clasificate în trei grupe: cele care au ca obiect precis exegeza alegorica; cele care vorbesc despre Homer sau despre miturile sale într-un mod mai general; în sfîrsit adnotatiile vers cu vers la Iliada si Odiseea continute în culegerile de scolii sau în Comentariile lui Eustathius.
Dintre toate tratatele care se ocupau de sensul profund al legendelor lui Homer, doar doua au strabatut secolele. Acestea sînt Alegoriile homerice ale lui Heraclit si Pestera nimfelor a lui Porphirius.
Primul este un volum de oarecare importanta al carui titlu original era fara îndoiala: Probleme homerice relative la alegoriile lui Homer In legatura cu zeii. De la prima editie într-un volum colectiv, la Aldo, la Venetia, în 1505, este citat în mod obisnuit sub numele mai adunat de Alegorii homerice. Ii vom pastra acest titlu comod, sanctionat de îndelungata întrebuintare.2
Autorul lucrarii nu este peripateticianul Heraclit din Pont, ci alt Heraclit, necunoscut din alta parte, si pe care îl vom numi Heraclit retorul, pentru a-l deosebi de numerosii sai omonimi.
într-adevar el foloseste pe larg toate procedeele retorice, mai ales amplificarea. Critica s-a aratat severa cu privire la stilul sau pompos, pretentios. Fara finete si fara discretie, Heraclit trateaza de sus pe dusmanii lui Homer si se prezinta bucuros pe sine drept un hierofant însarcinat' cu initierea cititorilor în sfintele mistere homerice:
Daca exista ignoranti care nu înteleg limbajul alegoric al lui Homer, care n-au putut sa patrunda arcanele întelepciunii sale, care sînt incapabili sa discearna adevarul si îl resping, care nu
recunosc glasul filosofiei si se ataseaza aparentelor fictiunii, acesti oameni sa pleco din calea noastra. Noi, cei care sîntem sfintiti prin ablutiunile sacre, sa purcedem, luîndu-ne cele doua poeme drept ghid, pe urmele adevarului sfînt3.
Heraclit, care-si scria fara îndoiala cartea în timpul lui Augustus, secolul I î.e.n. sau în timpul lui Nero 4 este mostenitorul unei îndelungate traditii: cinci secole de exegeza l-au precedat. Desigur, el datoreaza mult stoicilor, ultimii veniti, însa acestia nu reprezinta decît o veriga a lantului, îl citeaza odata pe Apollodor, al carui tratat Despre zei, devenit clasic, trebuie sa-i fi furnizat cea mai mare parte a etimologiilor; îl citeaza si pe Crates, gramaticul din scoala din Pergam, pe care pare însa a nu-l cunoaste decît prin intermediari5.
Heraclit îsi prezinta alegoriile drept rezultatul reflectiilor sale personale. De fapt el se multumeste, cel mai adesea, sa îmbrace în felul sau ideile pe care le-a împrumutat. Ar fi si mai imprudent sa-i atribuim o completa originalitate a formei. Apropiind texte paralele de textul sau, ne dam seama ca a pastrat intacte sau cu foarte mici schimbari formulele predecesorilor sai. în unele pagini, de pilda atunci cînd dezvaluie sensul mitului lui Proteus, stilul devine mai greu de înteles. Aceasta pentru ca izvorul s-a schimbat, pe cîta vreme autorul nu si-a transformat deloc expresiile.
Heraclit îsi propune sa arate ca Homer nu a fost un necredincios, în ciuda celor zise de Platon; ca Iliada si Odiseea sînt neîntinate 6:
I se face lui Homer un proces colosal, înversunat, pentru lipsa sa de respect pentru divinitate. Totul la el ar fi impietate, daca nimic nu ar fi alegoric; povesti sacrilege, o tesatura de nebunii blasfematorii îsi etaleaza delirul în poemele sale: presupunînd ca lipseste orice punct de vedere filosofic, ca nu exista nici un sens alegoric subiacent, ca ar trebui sa-l întelegem ca pe o poezie obisnuita, ar fi sa-l transformam pe Homer într-un Salmoneus sau un Tantal7.
Heraclit se consacra demonstrarii cînt cu cînt, a adevaratei semnificatii a poemelor. Iliada îi retine mai mult atentia. Ea ocupa cincizeci de capitole ale operei sale fata de cincisprezece cîte ocupa Odiseea. Este adevarat ca o parte din
carte s-a pierdut, parte a carei importanta este greu de
evaluat 8. ,
La prima lectura, Alegoriile produc o impresie dezagreabila si nu doar tonul agresiv si pedant al autorului este cauza. Ceea'ce socheaza cel mai mult este caracterul heteroclit al explicatiilor propuse. Aci vedem patru zei din Iuada: vola-tilizîndîi-se si gasind în locul lor cele patru elemente; dincolo asistam la metamorfoza unei zeite din Odiseea într-o pura abstractie; cutare mit este explicat în functie de cosmogonie sau de astronomie; cutare altul este explicat printr-un banal fapt divers. si aceasta pentru ca Heraclit recurge la orice mijloc pentru a-l apara pe Homer împotriva rautatilor lui Platon sau Zoii. El se foloseste de toate explicatiile care-i vin la îndemîna, fara ca macar sa aiba constiinta uimitoarei mixturi pe care o realizeaza, prezentîndu-ne rînd pe rînd exegeza unui stoic si cea a unui cinic, explicatiile unui heraclitean si cele ale unui discipol al lui Aristotel.
In toata'aceasta împestritare, nu apar însa deloc culori pitagoreice. Fara îndoiala zgomotul sagetilor lui Apolo în cîntul I al Iliadei este dat ca o reprezentare a armoniei sferelor; însa adevarata exegeza pitagoreica, cea care afla în tribulatiile lui Ulise pe marile odiseene un simbol al ratacirilor sufletului în tinuturile materiei, nu era cunoscuta de Heraclit. si aceasta pentru ca înca nu vazuse lumina zilei sau nu aparuse înca în plina lumina.
Autorul Alegoriilor nu ramîne prizonierul titlului sau. Daca cel mai adesea îl apara pe Homer rasturnînd sensul literal pentru a ridica pe ramasitele sale un sens alegoric, el se acomodeaza, cînd e cazul, cu litera textului. O exegeza subtila, cea a "noptii ascutite", de pilda, îi permite sa-l cocoate pe poet la nivelul celor mai mari astronomi alexandrini. Dar si aici, vom vedea, retorul nostru nu este decît un ecou sonor.
Arsenal în care se învecineaza, într-o ordine factice, masinile de razboi cele mai diverse imaginate între secolul VI si secolul I pentru protectia poemelor homerice, cartea lui Heraclit nu urmarea o linie filosofica precisa. Autorul se bucura la fel de mult sa identifice în zgomotul sagetilor lui Apollon armonia sferelor lui Pitagora ca si de descoperirea Providentei si Destinului reprezentate pe scutul lui Ahile. Heraclit nu este un stoic care sa-l împace pe Homer
cu teoriile scolii, el este un retor preocupat mai ales de triumful lui Homer asupra tuturor scolilor.
II. "Pestera Nimfelor" a lui Porphirius
Cea de-a doua opera pe care ne-a transmis-o antichitatea asupra exegezei alegorice a lui Homer este ciudatul tratat al lui Porphirius intitulat Pestera Nimfelor.
Cititorul care-l paraseste pe Heraclit pentru Porphirius nu este doar surprins, el este total dezorientat.
Porphirius nu îsi propune sa examineze întreaga opera homerica, ci ia în considerare doar douazeci de versuri din Odiseea: descrierea grotei din Itaca în care Ulise îsi ascunde darurile primite de la feaci. Aici nu mai este vorba de interpretari fizice si nici macar morale. Autorul ne antreneaza într-un alt univers. Într-adevar, Porphirius extrage din acesti hexametri de aparenta anodina toata povestea sufletelor, calatoare prin spatiu sau captive în caverna. In fata acestei ametitoare desfasurari de imagini si simboluri care se nasc fara sfîrsit unele din altele, ne gîndim cu o admiratie incredula la un prestidigitator al lumii ideilor.
La sfîrsitul operei sale, Porphirius îsi largeste viziunea si ne da, cam repede dupa gustul nostru, sensul general al aventurilor lui Ulise. Este o schita pretioasa, adevarata canava a exegezei mistice a pitagoreicilor.
în spatele lui Porphirius se întinde umbra a doi corifei ai neopitagorismului. O vedem profilîndu-se cînd citim Pestera Nimfelor si vom cauta sa dam fiecaruia partea sa si sa-i punem cît mai mult în lumina atunci cînd va veni vremea.'
III. "Teologia" lui Coruutus
Fara stralucire si fara pompa, stilul Pesterii Nimfelor pare înadins voalat. Sîntem departe de tonul declamator pe care îl afecteaza Alegoriile lui Heraclit.
Lucrarile din cel de-al doilea grup, Teologia lui Corhutus, si Viata si poezia lui Homer a lui Pseudo-Plutarh, se aseamana într-un punct cu tratatul lui Porphirius, anume în
forma lor lipsita de pretentii. Viata si poezia este scrisa in stilul sobru al doxografilor; Teologia are uscaciunea unu) rezumat.
Este dealtfel ceea ce a dorit Cornutus, sa treaca foarte repede în revista zeii si zeitele panteonului grec, pentru a explica ce realitati, fizice si morale, simbolizeaza figurile lor.
Asupra lui Cornutus însusi, numit în mod fals în unele manuscrise Phurnutus l0, stim prea putine lucruri. Filosof si gramatician stoic, dadea lectii poetului latin Persius ".
Deoarece opera sa are forma unui rezumat, unii critici, socotind aceasta uscaciune nedemna de un gînditor de talia lui Cornutus au sustinut ca am avea de a face doar cu un simplu rezumat al operei originale 12. Alt critic a emis ipoteza ca lucrarea ar fi fost în acelasi timp prescurtata si contopita cu fragmentele unui comentariu la Teogonia lui He-siod 13. Editorul Lang pusese între paranteze numeroasele pasaje ale cartii, socotindu-le interpolate.
Dar toate aceste banuieli, care nu tin cont de caracterul lucrarii, au fost îndepartate.14 Cornutus compileaza fara sa încerce sa contopeasca materialele sale, dar nu exista motive pentru a suspecta autenticitatea si integritatea cartii sale.
Cornutus se adreseaza unui tînar elev, fictiv sau real, dezvaluindu-i deci adevaratul sens al zeilor din fabule si cult. Acesti zei, fie ca vin de la Homer, de la Hesiod sau din alta parte, sînt prezentati cel mai adesea ca forte fizice si aspecte ale sufletului universal, conform doctrinei stoice.
Cornutus face mare caz de etimologie, explicînd numele si poreclele sau epitetele zeilor: de unde vine Atena, de unde Pallas, Tritogenia? In acest domeniu, autorul Teologiei nu se îndeparteaza de Heraclit, fiind amîndoi tributari lui Apollodor 16. Atributele date zeilor de catre poezie sau statuarie capata astfel o explicatie: Cornutus ne spune, de pilda, în ce consta simbolismul toiagului si sarpelui lui Asklepios.
Cornutus îl favorizeaza pe Hesiod, dar nu îl neglijeaza nici pe Homer. El expune îndeosebi alegoria Herei cu picioarele legate de nicovale, cea a dragostei lui Ares cu Afro-dita. Comentariile nu se potrivesc totdeauna cu cele ale lui Heraclit, ele aducînd, pentru unele mituri, versiuni diferite.
IV. "Viata si poezia lui Homer"
Manualul lui Cornutus îsi avea meritele sale, cum am vazut; însa cu mult mai curioasa este Viata si poezia lui Homer, pe care un erudit din Renastere, Angelo Poliziano, o gasise atît de mult pe gustul sau încît a jefuit-o cu multa îndrazneala 16, omitînd sa citeze... Severul Guillaume Bude avea sa denunte plagiatul.
Viata si poezia lui Homer nu este titlul vechi al lucrarii 17. Sa fi fost Plutarh autorul ei ? Este foarte îndoielnic. Dar sa aruncam o privire asupra lucrarii însesi.
Ea este divizata în doua parti. Prima studiaza bogatia si varietatea elocutiei lui Homer: diversele dialecte, figurile de stil. Autorul urmeaza o buna doctrina gramaticala si literara, inspirîndu-se în special din opera lui Telephos din Pergam, gramatician din timpul lui Hadrian.18
Mult mai pasionanta este a doua parte, care îsi propune sa arate uimitoarea bogatie a gîndirii homerice 19. Teza este ca Homer nu ignora nimic din filosofia greaca, aflata toata în germene în Iliada si în Odiseea 20.
Viata ofera o masa de documente pretioase pentru cercetatorul care ar avea destula rabdare sa-i scruteze detaliile cu lupa. O fraza în aparenta anodina poate transa o întreaga controversa privind pluralitatea lumilor; un singur cuvînt judicios plasat ne trimite la originea homerica a epithymiei platonice.
Cu toata exagerarea tezei ca Homer ar fi o adevarata enciclopedie, Viata ramîne nuantata în expresie si senina în polemica. Autorul lasa totusi sa i se vada preferintele. El îi combate pe Aristip si pe Epicur, enunta adesea pozitii stoice, fara sa blameze sau sa laude pe nimeni, însa în multe locuri da dreptate lui Platon si lui Pitagora, mai ales în privinta nemuririi sufletelor. în morala, el aproba mai ales clasificarile sau doctrinele peripateticilor.
Aceste date compun un portret destul de vag; si este de înteles ezitarea criticilor asupra numelui autorului. Filologii germani din secolul trecut au încrucisat spadele pe aceasta tema, unii pentru Plutarh, altii pentru Porphirius 21.
Cele doua principale argumente în favoarea lui Porphirius 22 ne par astazi foarte slabe. Deoarece Viata subliniaza
adesea întrebuintarea frecventa a numarului 9, numara perfect, patratul primului numar impar, se tragea concluzia ca numai Porphirius a putut-o scrie deoarece el a introdu: în Grecia eneada. Se uita ca mistica numerelor si exaltarea numarului 9 nu l-au asteptat pe Porphirius pentru a se dez volta în Grecia. Nici nu este nevoie sa urcam pîna la Phi-lolaos. Speusippos, nepotul lui Platon si urmasul sau în fruntea Academiei, scrisese un tratat despre Numerele pitagoriciene. Plutarh însusi era un fervent adept al aritmologiei.2a
Nici celalalt argument nu este mai solid. Din asemanarea dintre un pasaj din Viata, care explica povestea Circei ca mitul metempsihozei, si un fragment mai lung din Sto-baios, atribuit lui Porphirius, în care "enigma vrajitoarei" este mai pe larg lamurita, se poate deduce cel mult, cum remarca Diels 24, existenta unei surse comune. într-adevar, se pare ca avem aici doua versiuni succesive, divergente doar în detalii, ale unei aceleiasi exegeze.
Trebuie deci sa-i atribuim lui Plutarh acest tratat? Bernardakis, unul dintre ultimii care au sustinut acest lucru, a operat o serie de apropieri25, impresionante la prima vedere w, între pasaje din Viata si alte pasaje din Plutarh în care sînt utilizate aceleasi versuri din Homer. Privindu-le însa cu mai multa atentie, constatam ca interpretarea versurilor sau morala extrasa se schimba de la unele la altele. Sa dam un exemplu. Plutarh citeaza, în De tranquillitate animi, pasajul celebru în care Ahile se plînge ca este o povara inutila a pamîntului, vrînd sa arate aici ca inactivitatea nu este buna si îi descurajeaza si pe cei mai viteji; Viata citeaza acelasi pasaj, însa pentru a sprijini teza peripatetica despre arete, virtutea, care nu reprezinta nimic pentru cel care o poseda fara sa o puna în practica 27.
S-ar putea, în sens invers, sublinia divergentele între Viata si Moralia. Sa notam ca prima expune amanuntit alegoriile fizice (Zeus este eterul, Hera aerul), cîta vreme De audiendis poetis le respinge ca pe fantezii fara valoare 2>. Aceste dovezi nu sînt decisive; nici nu se poate presupune în mod rezonabil ca Plutarh ar fi fost cu totul consecvent pe tot parcursul operei sale si nici nu putem uita ca el Îsi pune diversele personaje ale dialogurilor sale sa sustina teze diferite.
Stilul nu poate fi nici el un argument fara replica. Acesta este fara îndoiala mai limpede si mai simplu în Viata decît în ansamblul Moralia-lor. însa Viata este aproape o doxo-grafie, în care sînt rezumate în cîteva linii mari opiniile unei scoli sau ale unui filosof asupra cîte unei chestiuni, pentru a arata imediat acordul lor cu Homer. Or, stilul doxografic nu permite cîtusi de putin unui autor sa-si afirme personalitatea. Trebuie sa tinem de asemeni seama ca Viata si poezia lui Homer a întrebuintat materiale gata facute, acumulate înca din timpul primilor sofisti, care provocau mînia lui Platon sustinînd competenta universala a poetului.
Mi se pare temerar sa afirm ca Viata ar fi a lui Plutarh; dar nu se poate afirma cu perfecta certitudine nici ca ar fi scrisa de altcineva.
Totusi, un pasaj din Galen ne-ar putea aduce un supliment de lumina. Galen îi reproseaza lui Chrysippos faptul de a îngramadi fara discernamînt citatele din poeti, atît cele care îi sprijina teza cît si cele care i le contrazic. Aceasta este într-adevar marinimie, atunci cînd i-ar fi fost usor sa faca o selectie, lui care îi citise atît de mult pe poeti si stia ca "marturisesc în favoarea tuturor tezelor sale, o data sat alta data, într-un vers sau altul, asa cum Plutarh a aratat in Studiile homerice"29.
Plutarh pusese deci în paralel citate din Homer cu unele doctrine ale Porticului (si fara îndoiala si cu ale altor scoli, cu toate ca Galen nu ne-o spune). Desigur ca o astfel de lucrare era pe placul lui Plutarh, fiind cunoscut gustul sau pentru poeti si filosofi. Sa fi fost oare aceste Studii homerice tocmai Viata si poezia lui Homer?
Deloc. Sîntem în posesia a patru sau cinci fragmente ale acestor Homerikai meletai, si ele nu arata nici cea mai mica înrudire cu vreun pasaj din Viata. Unul din aceste fragmente este o discutie gramaticala asupra sensului unui cuvînt; altul este o anecdota despre evocatorii de spirite : Însarcinati de lacedemonieni sa alunge fantoma lui Pau-sanias; altul, un atac împotriva lui Epicur si a proastelor sale silogisme 3°. Recunoastem în aceasta diversitate ur Montaigne grec, dar totodata masuram mai bine distanta dintre o astfel de orientare a mintii si desfasurarea uniforma si monotona a Vietii si poeziei lui Homer.
în definitiv, ceea ce stim este doar ca Plutarh pusese în paralel pe Homer cu unele "opinii" filosofice; ca acelasi lucru îl facuse si Chrysippos înaintea sa; ca înca din vremea lui Platon exista deja mania de a cauta în Ilomer izvorul tuturor cunostintelor. Ce reprezentau aceste confruntari între poet si savanti sau întelepti, ne putem destul de bine imagina multumita Vietii si poeziei lui Homer. Fericita pastrare a acestei originale cartulii ne consoleaza suficient de ignoranta în care ne aflam cu privire la adevaratul sau autor.
Viata ne prezinta cîteva alegorii fizice; ea permite sa se vada cum era aparata, în numeroase domenii, infailibilitatea stiintifica a lui Homer. Dar ea ne arata mai ales cum se scotea din Homer o morala si principiile tuturor 'scolilor de morala, de aceea o vom utiliza mai ales în a treia parte a lucrarii. Cît priveste exegeza mistica, Viata o atinge doar în treacat. Ea explica, desigur, mitul Circei, dar nu spune nici un cuvînt despre pestera nimfelor. în epoca în care fusese scrisa, exegeza neopitagoreica abia îsi lua avîntul si fara îndoiala astepta înca aparitia corifeului sau,Numenius (u doua jumatate a celui de-al doilea secol al erei noastre).
V. Scoliile si Eustathius
Ultima sursa de informatii provine din culegerile de scolii si din Comentariile lui Eustathius.
Scoliile sau notele ce figureaza pe diverse manuscrise homerice nu sînt numai de ordin gramatical sau filologic, multe dintre ele cautând sa lamureasca sensul profund al textului.
în aceasta privinta, cele mai bogate scolii la Iliada sînt cele ale manuscriselor Venetus A si mai ales Venetus B ". In cel din urma se afla numeroase adnotari legate de exegeza alegorica, adaugate de un al doilea scrib. Este adevarat ca acest scrib s-a multumit adesea sa transcrie tratatul lui Heraclit, risipindu-l si punînd în paralel pasajele homerice cu pasajele corespunzatoare din Alegorii32.
Scoliile ne transmit solutiile date de autori antici la numeroase probleme homerice, solutii devenite clasice si
intrate în traditie, de pilda felul în care Antisthenes îl spala pe Ulise de reprosul de perfidie sau ce spunea Aristotel despre vacile soarelui. Facem astfel cunostinta cu autori ca Stesimbrotos, Glaucon, Crates.
In afara de Alegoriile lui Heraclit, scoliile retranscriu largi extrase din Quaestiones homericae ale lui Porphirius33. în aceasta lucrare de pura critica gramaticala si literara, Porphirius nu face exegeza alegorica, ci se multumeste sa mentioneze în treacat, numai în calitate de istoric, solutiile alegoristilor ca pe una din numeroasele paveze inventate pentru protejarea Poemelor.
Manuscrisele cu scolii ale Odiseei3i deriva toate dintr-un arhetip comun care utilizase si pe Heraclit si pe Porphiriu?|
In sfîrsit, Eustathius, arhiepiscopul Tessalonicului, mort catre 1198, a inclus în imensul sau comentariu o multime de notatii de tot felul, care completeaza fericit scoliile. El ne furnizeaza documente pretioase asupra mitului Sirenelor, sau asupra simbolismului lui Calypso. Considerînd Iliada si Odiseea drept "poeme educative, din care se cuvine sa ne inspiram în multe împrejurari ale vietii" 35, el are tendinta sa insiste asupra lectiilor de morala homerica.
în prologul la Gargantua, Rabelais îsi punea urmatoarea Întrebare:
Credeti oare cu toata sinceritatea ca Homer, scriind Iliada si Odiseea, a gîndit vreodata la alegoriile cu care l-au captusit Plu-tarh, Heraclid Ponticul, Eustatiu, Phornut, si pe care Poliziano le-a furat de la acestia? *.
Cu greu s-ar putea gasi judecata mai luminata si mai 'ucida asupra datelor problemei. Rabelais mentioneaza patri din principalii autori pe care i-am trecut în revista, iar daca stîlceste numele sau comite erori de atribuire, aceasta nt este vina sa, ci a timpului sau. El se arata pe buna dreptate foarte sceptic asupra intentiilor atribuite lui Homer de catre alegoristii de odinioara si de catre acest plagiator Poliziano..,
Noi însa, cei care vrem sa-i întelegem pe cei vechi, trebuie sa adoptam cu hotarîre punctul lor de vedere. Vom urmari, de-a lungul istoriei gîndirii antice, demersurile celor care au crezut în sensul misterios al lliadei si Odiseei. Vom face bilantul eforturilor lor de a pune de acord pe poet cu stiintele naturii, cu stiinta omului, cu credintele religioase ale ultimelor secole ale pagînismului.
Sa ne plecam urechea asupra tuturor acestor "armonii".
|