DE LA REGELE ALFRED LA REGELE CANUT

DE LA REGELE ALFRED LA REGELE CANUT

I. Alfred este un rege legendar a carui legenda e adevarata. Omul acesta simplu si întelept, care a fost în acelasi timp ostean, marinar, literat si legis­lator, a salvat Anglia crestina. El are toate virtutile regilor piosi, fara a avea slabiciunea lor, nici indiferenta lor fata de treburile lumesti. Întâmplarile vietii sale tin de povestile cu zâne si de roma­nele cavaleresti. Ca multi eroi de romane, este cel mai mic fecior al unui rege: Aethelwulf. E crescut într-o vreme de invazii, în larma luptelor, si trei din fratii sai sunt ucisi înfruntând du& 13113h76n #351;manul. Bol­nav, sensibil, are energia infirmilor care se vor pu­ternici. Excelent calaret, mare vânator, este încercat din copilarie si de dorinta de a se instrui. "Dar, vai! ceea ce dorea mai mult: sa învete artele li­berale , nu prea era posibil, caci, pe vremea aceea, adevaratii savanti nu mai existau în regatul Wes­sex". La batrânete avea sa spuna ca marea durere a vietii sale fusese ca, pe vremea când avea vârsta si ragazul sa învete, nu gasise profesori si ca, pe vremea când reusise sa adune în jurul lui pe sa­vanti, fusese atât de ocupat cu razboaiele, grijile ad­ministrative si infirmitatile, încât nu putuse citi atât cât ar fi vrut. Adolescent, se dusese în pelerinaj la Roma, unde papa îl facuse consul, apoi, întors în Anglia, se distinsese pe lânga fratii sai în lupta împotriva "armatei" daneze. Când ultimul dintre ai sai fu ucis, Alfred fu ales rege de Witan, care-l preferase nepotilor sai, prea tineri pentru a domni în timp de razboi.

II. Înca din primul an al domniei sale, trebui sa poarte lupte cu danezii si, neavând decât un pumn de oameni, fu batut. Asa cum au facut deseori regii franci si saxoni, cumpara pacea de la "armata" da­neza, platindu-i un tribut. Dar succesul santajului nu putea decât sa-l încurajeze pe adversar sa-si re­înceapa manevra. Danezii ocupara nordul si estul, apoi, dupa terminarea acestei cuceriri, o noua hoarda, sub conducerea regelui pagân Guthrun, navali în Wessex

Fu mai întâi o panica generala. Alfred trebui sa fuga aproape singur în insula Athelney si acolo, în mijlocul mlastinilor, construi împreuna cu oamenii sai o mica fortareata. Aproape de locul acesta a fost gasita în secolul al XVII-lea, îngro­pata în pamânt, o admirabila bijuterie din email cloazonat, aur si cristal, care poarta inscriptia: "Al­fred a pus sa ma cizeleze". Celebra "bijuterie a lui Alfred", pe care regele a pierdut-o în timpul fugii sale, este acum într-un muzeu din Oxford, martu­rie a adevarului vechilor cronici. Regele statu as­cuns toata iarna în mijlocul mlastinilor, în timp ce danezii se credeau stapâni peste Wessex. Cam pe vremea pastelor iesi din ascunzatoare si convoca în secret, la locul denumit Piatra lui Egbert, fyrd-urile din Somerset, Wiltshire si Hampshire. Bucu­ria taranilor saxoni, regasindu-si regele în viata, fu atât de mare încât voira s-o porneasca de îndata, împreuna cu el, împotriva "armatei" danezilor. Aceasta fu urmarita pâna la linia sa de aparare, unde, fiind asediata si nemaiavând cu ce se hrani, se hotarî sa se predea. Alfred accepta sa-i lase în viata, dar ceru ca "armata" sa paraseasca Wes­sex-ul si ca Guthrun si principalele capetenii da­neze sa se boteze. Trei saptamâni mai târziu, Gut­hrun si înca douazeci si noua de sefi primira bote­zul, nasul lor fiind regele însusi. Apoi se semna un pact si se stabili o frontiera între Danelaw si Wessex. De atunci danezii ramasera stapâni pe est si nord, si Alfred putu domni în pace asupra teri­toriilor situate la sud de aceasta frontiera.

III. Exemplul lui Alfred cel Mare arata rolul imens pe care-l poate juca un individ în istoria unui popor. Fara tenacitatea sa, tara întreaga ar fi acceptat autoritatea pagânilor Nu ar fi însemnat sfârsitul Angliei, dar tara ar fi avut o soarta cu totul diferita. Inteligenta în acelasi timp originala si simpla, Alfred reorganiza tot atât de bine ar­mata de uscat si marina, ca si justitia si educatia. Mari efectivele armatei, ridicând la rangul de thane pe toti oamenii liberi posesori a cinci hides si pe negustorii din porturi care facusera cel putin trei calatorii cu propriile lor mijloace si cerând acestei mici nobilimi sa presteze serviciul militar calare. Marea slabiciune a armatelor anglo-saxone a fost totdeauna scurta durata a serviciului. Alfred crea "contingente" sau "echipe" care puteau fi chemate rând pe rând. Puse sa se reconstruiasca fortificatiile vechilor orase romane si avu ideea, foarte moderna, de a înfiinta doua esaloane de aparare, apararea mobila si apararea teritoriala. Cavalerii care locu­iau aproape de un burgh (cetatuie fortificata) tre­buiau sa se prezinte acolo în caz de razboi; cei care locuiau în plina câmpie formau armata mobila. Crea o flota putin numeroasa, dar ale carei vase, facute dupa planurile lui, se pare ca aveau mai multa stabilitate decât ale vikingilor. Alcatui un cod în care aduna regulile de viata acceptate atunci de oamenii din tara sa, începând cu decalogul lui Moise si sfârsind cu legile regilor anglo-saxoni. "N-am vrut sa schimb nimic - spuse el - pentru ca nu stiu daca le-ar fi fost pe plac celor ce vor veni dupa mine". El mentinu vechiul sistem wer­geld, sau rascumpararea crimei, în afara cazului de tradare. Pentru cel care-si tradeaza regele sau se­niorul, nu va mai exista de aci înainte nici iertare nici rascumparare. Nimeni nu-si mai putea apara nici macar ruda împotriva seniorului sau. Era tri­umful conceptiilor neofeudale asupra vechilor idei tribale.

IV. Alfred trebui sa depuna mari eforturi ca sa reînvie gustul studiilor într-o tara în care razboa­iele si mizeriile nimicisera orice stiinta. "Nu stiu daca, atunci când am luat în mâna regatul, se gasea la sud de Tamisa un singur om în stare sa traduca cartea de rugaciuni în limba engleza". Regele în­fiinta înalte scoli în care fiii nobililor sau ai oame­nilor liberi si bogati sa învete latina, engleza, ca­laria si vânatoarea cu soimi. Tot el dadu ordin sa se înceapa o Cronica anglo-saxona în care sa fie notate anual principalele evenimente, cronica atât de pretioasa astazi pentru noi. Poate ca el însusi a dictat istoria timpului sau. El a scris mult, dar, mai curând decât autor, a fost traducator, de altfel foarte scrupulos; el cauta mai întâi sensul, cuvânt cu cuvânt, sau, cum spunea el, "gând cu gând", apoi talmacea într-o engleza curata. Când îl interesa su­biectul, intercala pasaje scrise de el. Scopul pe care-l urmarea facând aceste traduceri era de a pune textele pe care le socotea utile la îndemâna unui popor care nu mai stia latina. A tradus Isto­ria ecleziastica de Beda, Istoria universala de Oro­sius, Regula pastorala de Grigore cel Mare (din care a trimis cincizeci de exemplare episcopilor si ma­nastirilor din regatul sau) si mai ales Mângâierile filozofiei de Boethius, care era, desigur, pe placul acestui rege filozof.

V. E ciudat si frumos sa vezi un suveran cople­sit de griji, domnind peste cea mai amenintata din­tre tari si care scrie foarte simplu: "Atunci, între multiplele si feluritele griji ale regatului, începui sa transpun în engleza cartea care în latineste se intituleaza Pastoralis". I-a încurajat pe artisti, ca si pe oamenii de stiinta. Când vorbeste de celebrul faurar Wieland, îl numeste un întelept si adauga: "Îl numesc întelept pentru ca un bun muncitor nu poate niciodata sa-si piarda iscusinta si asta este o proprietate care nu i se poate lua, asa cum soarele nu-si poate schimba locul". Apoi, revenindu-i în minte legendele din copilarie, se întreaba, prefigu­rându-l pe Villon: "Unde sunt acum oasele lui Wie­land?"

În sfârsit, biograful sau ne informeaza ca, dorind sa impuna respectarea în manastire a orelor de slujba, se gândi sa puna într-o lanterna de os patru lumânari, cântarite cu grija ca sa arda fiecare câte sase ore. Astfel ca, aprinzându-le una dupa alta, aparatul acesta indica ora aproape cu precizie.

VI. Dupa moartea lui Alfred, succesorii sai, cres­cuti la scoala lui, marira si mai mult prestigiul suveranilor anglo-saxoni. Ei recucerira de la danezi mai întâi Mercia, apoi Northumbria. Regele Aethels­tan (924-941) se putu intitula fara exagerare "re­gele tuturor Britaniilor". Danezii însisi, stabiliti în Estanglia , se amestecau cu populatia anglo-saxona si începeau sa adopte limba ei. Dar aceasta pace in­terna presupunea doua conditii: un rege puternic si stavilirea invaziilor. Or, daca incursiunile piratilor parura sa se rareasca, faptul se explica numai prin aceea ca oamenii din nord se luptau între ei, în propriile lor tari, pentru crearea regatelor Norve­giei si Danemarcei. Dupa terminarea acestei perioa­de de lupte, ei începura din nou calatoriile aventu­roase, acestea fiind cu atât mai numeroase cu cât multi nemultumiti voira sa fuga din noile monarhii. În Cronica anglo-saxona se regaseste, în timpul celei de a doua jumatati a secolului al X-lea, aceeasi dezastruoasa crestere în amploare a incursiunilor ca pe vremea primelor atacuri. Mai întâi se ivesc câtiva jefuitori, în sapte sau opt corabii, apoi vin adevarate flote, dupa care urmeaza o armata si, în cele din urma "armata". Noua invazie coincide cu domnia unui rege incapabil: Ethelred. În loc sa se apere, el recurge la cea mai lasa metoda din trecut si rascumpara plecarea "armatei" printr-un tribut de zece mii de livre. Pentru plata acestei enorme sume trebui sa stabileasca un impozit spe­cial, danegeld (banii danezilor), un impozit funciar de trei sau patru silingi pentru fiecare hide de pamânt posedat. Fireste ca danezilor li se deschise pofta si devenira din ce în ce mai exigenti, iar dupa moartea lui Edmund Ironside, fiul lui Ethelred, care încercase sa lupte, dar fusese asasinat, Consi­liul înteleptilor nu vazu alta solutie decât sa ofere coroana comandantului "armatei", Canut, fratele regelui Danemarcei, un tânar de douazeci si trei de ani. "Ţara întreaga - spune un cronicar - îl alese pe Canut si se supuse de la sine omului caruia îi rezistase pâna atunci".

VII. Se întâmpla ca alegerea sa fie buna. Canut fusese un dusman aspru si chiar crud, dar era inteligent si om de întelegere. Strainul acesta vru sa fie un rege englez. Începu prin a lua de sotie pe regina vaduva, Emma de Normandia, femeie mai în vârsta decât el, dar prin care se lega mai strâns de noul sau regat. Imediat dupa aceea dovedi ca nu face nici o deosebire între englezi si danezi. Mai mult decât atât, îi ucise pe toti nobilii englezi care tradasera pe adversarul sau, Edmund Ironside. "Cum ai putea deveni tu, omule care ti-ai tradat stapânul, un slujitor credincios?...". Dizolva marea sa armata si nu pastra decât patruzeci de corabii, ale caror echipaje, circa trei mii doua sute de oameni, formara garda sa personala. Erau house-carls, sau Hus-Carles, trupe de elita care, contrar obiceiurilor feudale, primeau solda, si nu pamânt. Pentru a le plati, Canut continua sa perceapa da­negeld sau geld si transmise Cuceritorului acest impozit funciar, acceptat de populatie. În 1018, Canut convoca la Oxford o mare adunare, în care danezii si englezii jurara sa respecte vechile legi anglo-saxone. Uimitor personaj acest pirat princiar care, atât de tânar, se schimba într-un rege impar­tial si conservator. Convertit la crestinism, se do­vedi atât de pios încât refuza sa-si poarte coroana si o atârna deasupra altarului principal al catedralei din Winchester, ca sa arate ca Dumnezeu este uni­cul rege.

VIII. Rege al Angliei în 1016, rege al Danemarcei începând din 1018, dupa moartea fratelui sau, Canut cuceri Norvegia în 1030 si, cu pretul a numeroase concesii, primi omagiul regelui Scotiei. O data mai mult Anglia se gasea legata de soarta popoarelor nordice. Daca ar fi durat opera lui Canut si daca Wilhelm de Normandia n-ar fi venit sa întareasca cucerirea romana, cine stie care ar fi fost istoria Europei? Dar imperiul anglo-scandinav nu era viabil. Alcatuit din natiuni care se ignorau una pe alta, întretaiat de mari primejdioase, imperiul nu exista decât gratie unui om. Dupa ce Canut muri, la patruzeci de ani, opera lui nu-i supravietui. În urma câtorva lupte dintre fiii sai, Witan-ul dovedi din nou eclectismul sau, revenind la dinastia saxo­na si alegându-l ca rege pe Eduard, al doilea fiu al lui Ethelred. Aceste alternante întareau autori­tatea Witan-ului, iar regalitatea, functie electiva, îsi pierdea mult din prestigiul sau.

Unii comiti guvernau acum peste mai multe shires si ar fi devenit, daca cucerirea normanda nu i-ar fi nimicit, adeva­rati suverani locali si rivali periculosi ai regelui.