DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE NORMANZILOR IN ATLANTICUL DE NORD

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE NORMANZILOR ÎN ATLANTICUL DE NORD

DRUMURILE sI INCURSIUNILE NORMANZILOR

In secolele VIII—IX un rol ide seama în descoperirile maritime l-au jucat normanzii („oamenii din nord"). Astfel erau denumite în Europa apuseana triburile germanice nordice, care traiau în peninsula Iutlanda, în insulele daneze învecinate, situate în strîmtori, precum si pe tarmu­rile de sud si vest ale peninsulei Scandinavice. Popoarele din Europa ra­sariteana îi numeau varegi. Îndeletnicirile principale ale normanzilor erau cresterea viteilor si pescuitul. în cautare de peste si vînat ei faceau lungi calatorii prin marile nordice. In regiunile din nordul Europei, agri­cultura era slab dezvoltata, încît chiar si în anii cu recolta buna grînele nu ajungeau. De aceea, normanzii plecau pe mare în tarile agricole din Europa, pentru a putea schimba pieile si pestele pe grîne si alte produse. Ei erau si negustori de sclavi, caci în unele regiuni din Europa sclavii reprezentau marfa cea mai de pret.

Fiii normanzilor nobili strângeau cete de oameni liberi si întreprin-deau expeditii pradalnice pe -mare în tarile producatoare de grîne din Europa. Conducatorii acestor cete — konungii („regii marilor" cum erau numiti în alte tari) — actionau în majoritatea cazurilor, nu ca negustori, ci ca pirati: ei capturau vasele comerciale pe care le întîlneau în drum, jefuiau si devastau satele si orasele de pe tarm.

Cunoscutul istoric francez A. Thierry descrie astfel calatoriile nor­manzilor: „Piratii calatoreau voiosi pe drumul lebedelor. . . Pîndindu-si dusmanii la strîmtori, pe lînga golfuri sau prin locuri de adapostire bine ascunse, ei navigau, cînd pe lînga tarmuri, când în largul marii, unde-si urmareau dusmanii, si de aceea erau denumiti vikingi, sau copiii golfu­rilor. Furtunile naprasnice din marile nordice risipeau si sfarîmau barcile ^°r usoare, multi dintre ei nu raspundeau la apel ,cînd se facea adunarea in jurul corabiei regelui; supravietuitorii însa... nu-si pierdeau încre­tea si nici curajuj _# Furtuna — cîntau ei — ajuta bratele vâslasilor stn, uraganul e ân slujba noastra si ne poarta acolo unde vrem. sa mergem".

ar Engels a aratat ca vasele normanzilor nu erau nicidecum „barci ^re . ci, dimpotriva, erau potrivite chiar si pentru navigatie în largul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

•anului si ca normanzii au saivîrsit o adevarata revolutie în arta navi-iei- Vasele lor erau barci puternice si rezistente, construite pentru îaviga pe mare, subtiri, -cu chila proeminenta si cu contururi ascutite, -ci care se bizuiau mai ales pe pînze si nu se temeau sa înfrunte fur­ia în largul asprei mari a Nordului. Pe vase de acest fel... întreprin-iu normanzii expeditiile lor de jaf pîna la Constantinopol într-o di­rectie, si pîna în America, în cealalta directie. Construirea de corabii care au îngaduit traver­sarea oceanului Atlantic a pro­dus în navigatie o adevarata re­volutie si înainte de sfîr 17117h718r situl evului mediu noile vase mariti­me cu fundul ascutit (cu chila) au fost folosite pe tot litoralul Europei. Probabil ca vasele cu care navigau normanzii nu erau de dimensiuni prea mari, nede­pasind în nici un caz o depla­sare de 100 de tone; ele aveau în fata si în spate unul sau cel mult doua catarge prevazute cu pînze"¹.

începînd din secolul al VIII-lea, normanzii au devenit o amenintare pentru aproape în-

Europa occidentala. Ei au introdus metode de lupta cu totul noi. i timp de furtuna, cînd alti marinari se ascundeau în golfurile apa-te, normanzii ridicau pînzele. O data cu fluxul, flotilele lor, compuse leori din cîteva sute de vase, intrau vertiginos pe gurile rîurilor, navigau sus împotriva curentului si patrundeau departe în interiorul tarii, ica drumul pe apa era blocat, ei scoteau vasele pe uscat si le tîrau -a lungul malurilor. Tot asa procedau si cînd trebuiau sa treaca flotile tregi peste uscatul care despartea un bazin fluvial de altul.

Pornind de pe tarmurile lor, normanzii navigau si faceau incursiuni toate directiile. înaintând spre rasarit, ei strabateau marea Baltica, itrundeau în golfurile Riga si Finic si, folosind vechile cai comerciale sesti, ajungeau pe fluviile Europei rasaritene pîna în marea Neagra, r prin marea Neagra în Bizant {vezi harta de la cap. 11). în nord, ei oleau peninsula Scandinavica si ajungeau pîna în marea Alba. Spre st, ei au fost primii care au traversat oceanul Atlantic, au colonizit landa, au descoperit Groenlanda si au debarcat pe tarmurile de nord-t ale continentului american. Ei s-au întar.it pe tarmurile nordice si ra-ritene ale Marii Britanii, pe insula Man si în rasaritul Irlandei si au icerit în doua rânduri Anglia. Pe teritoriul Frantei de astazi ei au oeu-

K. M a r x s i F. E n g e 1 s, Opere, ed. rusa, voi. XI, partea a II-a, p. 518.

DESCOPERIRILE NORMANZILOR ÎN ATLANTICUL DE NORD

rile Senei, peninsula Normandia si insulele Normande. Pornind P^at v. _nOTinanzii, care au suferit influente franceze, au cucerit pentru de ^al;^cl'_{oara; s}j de data aceasta definitiv, Anglia (în 1066, pe timpul lui Wilhelm Cuceritorul).

Normanzii devastau tarmurile dinspre oceanul Atlantic ale penin-■ Iberice, patrundeau în marea Mediterana prin strîmtoarea Gibraltar

îmbarcarea pe corabie (desen din secolul al Xl-lea).

si pradau Europa de sud, ajungînd pîna în Sicilia si Italia de sud. E posibil ca aici ei sa se fi întâlnit cu alti normanzi care erau în slujba Bizantului; acestia veneau din Constantinopol, unde ajungeau coborînd pe cursul fluviilor din rasaritul Europei. în felul acesta caile maritime si fluviale ale normanzilor strabateau în secolele IX—XI toata Europa cen­trala, occidentala si sudica.

OTHER sI DESCOPERIREA LITORALULUI DE NORD-VEST AL EUROPEI

«■■, J^ calatorie pe care o cunoastem, din marea Nordului în marea Alba, în jurul capului Nord, a fost întreprinsa în secolul al IX-lea de normandul Other, crescator de reni si vînator. Povestirea acestei calato-f" ^{a fost} notata chiar dupa spusele lui Other de regele Alfred cel Mare IBU--901) al statului anglo-saxon Wessex.

de T? ,^c^^{utarea un}°r noi locuri de vînatoare, Other a pornit sore nord
, "-^elSeland, regiune norvegiana care atinge dinspre sud cercul
^r ^ⁿ ^i zile el a înaintat spre nord atît de departe ca si

.^^ene' 5^ ^es<te ?^{tiut c}^ acestia merg de obicei mai departe °eilalti navigatori. Apoi a mai navigat trei zile si mai departe ^ ^°* ^^^rmul începe sa se departeze spre rasarit ... El a ^sP^re rasarit de-a lungul tarmurilor atît cât a putut în patru

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

<SS

| Posesiunile normande 3 In !'Jfgl onulu, 1035

Norvegia

Danemarca

Anglia-

Posesiunile normande în jurul anului 1035.

zile. ... Aici pamântul cotea spre sud. . . . Apoi a înaintat de-a lungul tarmurilor catre sud atât cât a putut sa strabata în cinci zile. Aici el a vazut un rîu mare. A patruns în valea rîului, dar, temîndu-se sa nu întâlneasca dusmani, nu s-a încumetat sa mearga mai departe în susul rîului; pe unul din maluri se afla o populatie deasa. De cînd parasise patria nu întîkuse înca regiuni locuite; în dreapta a avut pretutindeni tinuturi pustii si nu ia întâlnit pe nimeni în afara câtorva pescari si vînatori, toti din neamul finilor. In partea stinga a avut marea des­chisa. El a plecat într-acolo, nu 'pentru a cunoaste tara, ci pentru a vîna morse, ai caror colti sânt foarte pretiosi...".

Prin urmare, Other a calatorit 15 zile (cu pânze), fara sa socotim opririle în asteptarea vânturilor prielnice. Dupa spusele sale, el a navigat sase zile spre nord (în realitate spre nord-est), 4 zile spre est (în realitate spre sud-est) si 5 zile spre sud (spre sud-vest?). El a patruns, fara îndo­iala, în marea Alba, dar nu este sigur ca a strabatut-o. Mai probabil este ca a acostat la tarmul Ter (adica tarmul de suid-^est al peninsulei 1 Kola). Normandul Other, care cunostea, pare-se, numai râurile scurte din :| patria sa si din Britania, putea sa numeasca rîu mare, de pilda, Ponoi (acest rîu de pe tarmul Ter este mai mate decît Tamisa). Nu s-ar putea afirma ca Other ar fi ajuns la gurile Mezenului sau chiar ale Dvinei de nord; pentru aceasta el ar fi trebuit sa traverseze marea Alba. Or. el

DESCOPERIRILE NORMANZILOR ÎN ATLANTICUL DE NORD

_în doua rîhduri ca în tot calatoriei a avut în pSmtatul, iar în stmga

S norma

XlV-lea sirul asezarilor lor se întindea de-a lungul întregului tarm nordic al peninsulei Scan­dinave pîna la marele fiord Varanger, unde a fost con­struita fortareata maritima Var-dehus [în fata peninsulei Rî-baci]. Este probabil ca în timpul expeditiilor întreprinse dincolo de capul Nord, normanzii au fost nu o data împinsi de vînt si de curenti departe spre mia­zanoapte, sau poate au mers intentionat într-acolo în cauta­rea unor locuri de vînat ne­stiute de altii. S-au descoperit oare cu acest prilej pamînturi noi, si care anume? Intr-o le­genda islandeza se pomeneste

vag ca la distanta de patru zile de drum pe mare de Norvegia de nord se afla Svalbard (Ţarmul rece), învaluit în ceturi eterne, unde deasupra marii se înalta stînci uriase, unde nu exista, nici copaci, nici tufisuri si nici iarba verde. Pe baza descrierii de mai sus unii au crezut ca este vorba de Spitzbergen, dar e putin probabil ca acest lucru sa fie înteme­iat. Olandezii care au ajuns primii, în 1596, în Spitzbergen, scriau: „desi aceasta tara, pe care noi o consideram Groenlanda, este situata la 80° latitudine si chiar mai la nord, ea are din abundenta verdeata si ierburi cu care se hranasc animalele ierbivare, ca renii si altele".

DESCOPERIREA sI COLONIZAREA ISLANDEI

La începutul secolului al VlII-lea, normanzii au cucerit o serie Sh ^^{nsule mici sit}uate. în (dreptul tarmurilor nordice ale Britaniei -incuri • °^{rcade si Hebl}"ide, pe care le-au folosit ca baze pentru sere ^mni ^^e tarile insule britanice si pentru continuarea expansiunii

_T^Vest' P^e caile maritime descoperite de irlandezi.

ⁿ°^{rd de Sco}t^ia> ^în '^drePtul paralelei de 62° latitudine

nordi?

fata d ^SS *ⁿ °°^{eian un m}i'^c S^ruP de insule vulcanice (cu o supra-

calugar f ^P,l;^oximativ 1 400 km²) denumite Faroer. Dupa cum relateaza -OîcuzZ (în jurul axiului 825), geograf irlandez din secolul al

~ ^{IStOrla desc}°Peririlor

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

[X-lear, aceste insule au fost descoperite la începutul secolului al VlII-lea de catre pustnici crestini irlandezi. Acestia si-au construit acolo lacasuri, dar apoi au fost alungati de normanzii pagîni. Tot Dicuil spune ca „în urma cu 30 de ani" (adica în .jurul anului 796) clerici irlandezi (preoti sau calugari) au petrecut o vara pe un pamînt situat la nord-vest de insulele Faroer. Din izvoarele scandinave de mai tîrziu rezulta ca aici este vorba, fara îndoiala, de Islanda si ca primii nor­manzi veniti acolo au întîlnit în unele locuri colonisti celti sau urme ale sederii lor.

în a doua jumatate a secolului al IX-lea, regele Harald Hârfagre [„Cel cu parul frumos") ajutat de tarani, a zdrobit dupa un razboi ■?ivil îndelungat si crâncen (860—872) fortele unite ale „regilor marii", anificînd Norvegia sub sta'pînirea sa. „Regii marii" care n-au vrut sa : se supuna au ânceput sa-si paraseasca patria împreuna cu ostenii si :u familiile lor. Chiar în aceasta perioada, Naddod, un normand din nsulele Faroer,. în timp ce se întorcea din Norvegia în anul 867, a 'ost aruncat de furtuna spre nord-vest, pe un pamînt întins si mun-;os, pe care 1-a numit „Ţara zapezilor". în anii 869—870 au petrecut arna acolo cîtiva normanzi (de asemenea aruncati de furtuna) în iruinte cu Hardar. Cu vasele lor ei au ocolit noua tara si au descoperit :a ea reprezinta o insula mare (suprafata 103 000 km²). întorsi în jatrie, vikingii au laudat natura tarii, padurile ei (acum complet defri­sate), pasunile întinse, locurile prielnice pentru vînat si pescuit.

Atunci, a pornit din Norvegia, în cautarea acestei îndepartate ari de peste mare, prin insulele Shetland si Faroer, „regele marii" loke. Potrivit legendei, cînd s-a îndepartat destul de mult spre nord-'est de insulele Faroer, el a dat drumul de pe vas unei ciori, dar iceasta a zburat spre sud-est. Dupa cîtva timp Floke a dat drumul nca unei ciori care s-a întors pe vas. A treia cioara însa a zburat pre nord-vest si, urmînd-o, vasul a atins uscatul. Floke a debarcat inga unul dintre numeroasele fiorduri de aici, bogate în prste si a amas pe insula la iernat. Iarna neobisnuit de aspra, zapada mare, iordurile blocate de gheturi si, în sfârsit, pieirea vitelor pe care nor-aanzii le luasera cu ei au produs asupra lui Floke o impresie deprimanta i el a denumit aceasta insula — Islanda („Ţara de gheata"). Desi ceasta denumire nu corespunde conditiilor naturale din cea mai mare >arte a insulei, ea s-a pastrat, dupa cum se stie, pîna astazi. Cînd s-au itors dupa iernat în Norvegia, tovarasii de drum ai lui Floke nu au ast de acord cu povestirile deprimante ale acestuia despre natura Islan-ei. Dimpotriva, ca si predecesorii lor, ei au laudat locurile bogate în este si minunatele pasuni de pe insula.

în 871 au plecat în explorare în Islanda doi frati de cruce Inqolfr vrnarson (Ingoulf) si Leif, care, savîrsind o crima, urmau ca „dupa "ecerea a trei ierni" sa fie alungati din Norvegia. Ei au debarcat pe 3asta de sud-«st a Islandei, s-au declarat multumiti de regiunea vizi-ita si s-au întors în Norvegia pentru a se pregati de exil. Pe drum, eif a facut o incursiune în Irlanda si a capturat acolo un grup de

DESCOPERIRILE NORMANZILOR IN ATLANTICUL DE NORD

f anul 874, fratii de cruce, în fruntea primului grup de colo-sclavi. ⁱ"_manZi liberi si sclavi irlandezi, încarcati pe doua vase, au nisti "° _entru totdeauna Norvegia. în dreptul Islandei vasele s-au des-parasit P ^ ^ debarcat pe un ses acoperit de nisip si pietris de pe partit. ^ _sUd-€st a insulei, la poalele uriasei cupole de gheata Vatna

^J \eif a navigat mai departe spre apus si a debarcat undeva pe tar-l udic El se purta crud cu sclavii sai irlandezi. Acestia l-au ucis, ins f_emeile normande si au fugit pe mica insula Heimaey, situata "^lU dreptul tarmului sudic al Islandei. Normanzii îi numeau oe irlandezi - vestmani („oameni din apus"). De aceea Heimaey si insulele din •ur au fost denumite Vestmannaeyjar, dupa ce Ingolfr i-a gasit acolo ne sclavii rasculati, pe care i-a macelarit.

La trei ani dupa debarcare, Ingolfr a trecut de ipe coasta de sud-est pe cea de sud-vest, mai ospitaliera, a Islandei, unde a gasit pasuni cu ierburi grase si, pe un cap lînga un golf care nu îngheata niciodata, a întemeiat asezarea Reykjavik („golful Fumegînd"), care a devenit capitala a Islandei (anul 877). De la aceasta data a început colonizarea masiva a insulei si dupa o jumatate de secol (în 930) existau acolo circa 25 000 de locuitori (în prezent numarul locuitorilor este de

DESCOPERIREA sI COLONIZAREA GROENLANDEI

în jurul anului 920, normandul Gunnbjorn, care se îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtuna departe spre apus si a descoperit o serie de insule mici, denumite într-o legenda islandeza „insulitele de coasta Gunnbjorn". In zare, dincolo de aceste insule, se vedea un pamânt muntos 'acoperit de zapada si gheata, de care el nu s-a putut apropia din pricina ghetarilor. în jurul anului 980, în aceeasi regiune, un grup de normanzi a fost nevoit sa-si petreaca iarna pe niste insulite (Skar) pe care le-au luat drept insulitele lui Gunnbiorn. întorsi în patrie ei au confirmat ca dincolo de ele se afla un pamânt întins.

în timpul acesta, în Islanda, traia Erik Raude (Erik cel Rosu), care
tusese alungat din Norvegia pentru ca savîr*ise o crima. Dar nici aici
el nu s-a înteles cu oamenii si a fost surghiunit pe trei ani din pricina
„caracterului sau nestapînit". în jurul anului 982, Erik a plecat cu
citiva oameni credinciosi sa caute pamântul cel mare din apus. Mai
verosimil pare ca Erik a plecat din Islanda de-a dreptul -sare vest
înd ~^{paralelele a)e} 65-66° latitudine nordica si la aceste latitudini
a-sf^ • ^{te a Vazut} P^"™*- ^DuP^a o serie de încercari nereusite de
sud v^V°+ ^m P^rinfre gheturi, Erik a pornit de-a lungul coastei spre
a na^v- +^Pf^{rCUrgînd a}P^roaP^{e 65}0 k™. Pîna a atins extremitatea sudica
drenhTi , P? ^{care 1-a} cercetat (capul Farvel, sau Farewell, în
Paralelei de 60° latitudine nordica). Erik si tovarasii sai de

^golf       ^PeL T^Uli^^e ^^{in re}giunea unde a debarcat el poarta si astazi numele lui

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

jrum au debarcat pe o insulita dincolo de acest cap si au petrecut icolo iarna. în cursul verilor din cel de-al doilea si al treilea an de 3xil, Erik a cercetat pe o distanta de peste 600 km (aproximativ între paralelele de 60—65° latitudine nordica) tarmul apusean al tarii, aco-jerit de un ghetar urias si brazdat de fiorduri adînci.

Erik a studiat coasta ca un bun gospodar, tinînd seama într-un

nod uimitor de conditiile naturale ale tarii. Iata ce scria în aceasta

>rivinta, în a doua jumatate a secolului al XlX-lea, danezul Rink

îinrik Johan, un mare cunoscator al naturii si istoriei Groenlandei,

are a trait acolo multi ani: „...Daca izbutesti sa aiunei oîna la

arm, patrunzi într-un labirint de stînei, insulite, capuri abrupte si

olase pe care viata nu este posibila din lipsa de mijloace de existenta.

fenumarate golfuri, serpuind între insule si peninsule, patrund în

iteriorul tarii si acolo, la capatul lor, la 50—60 km si chiar mai

sparte de gura golfului, se deschide o mica regiune de ses care putea

i li se para [normanzilor] . . . buna pentru colonizare. Este uimitor

tsa cum gaseau ei aceste terenuri razlete prilenice pentru locuit

cum noi cunoastem amanuntit aceasta coasta, dar cu toate ca au

ecut mai bine de 100 de ani de cînd exista aici asezari daneze, nu

au putut gasi pentru colonisti locuri mai prielnice decît cele indicate

; Erik".

Asadar, dupa cautari care au durat doi ani, Erik a gasit pe coasta i sud-est, cercetata de el pe o distanta destul de mare, eîteva portiuni ; ses, relativ bine aparate împotriva vînturilor reci si acox>erite în npul verii de vegetatie. Contrastul dintre pustiul de gheata încon-rator si aceste regiuni era atît de mare, încît Erik a denumit coasta •oenlanda — „Pamîntul verde", un nume nu prea potrivit pentru iasa insula cu o suprafata de peste 2 000 000 km², din care numai 15% ;e neacoperita de gheturi. O legenda islandeza afirma ca prin „denu-rea prietenoasa" Erik a vrut sa-i însele pe islandezi, oentru a-i ivinge sa vina sa traiasca pe noul pamânt cu clima aspra. Dar numele t de Erik se referea la început numai la regiunile într-adevar ospi-iere descoperite de el pe coasta de sud-vest si abia mai tîrziu a t extins asupra întregii insule.

în anul 985 Erik s-a «întors în Islanda. Recrutarea colonistilor s-a ut cu foarte mult succes. în anul urmator (986) el a condus spre îs o flotila alcatuita din 25 de vase. în timpul unei furtuni' care s-a :lantuit pe drum, între Islanda si Groenlanda, câteva vase au pierit, î eîteva s-au întors înapoi, dar cea mai mare parte din ele — 14 e — pe care se aflau vreo 500 de colonisti au ajuns în Groenlanda sud. Ei s-au asezat în locurile indicate de Erik. El însusi a ales :tru întemeierea unei asezari o regiune de pe coasta sudica (în ptul paralelei de 61° latitudine nordica), la capatul unui f'ord unde afla astazi localitatea Julianehaab.

In cursul secolelor X—XI, pornind de pe tarmul de sud, normanzii 1 raspîndit de-a lungul litoralului apuseian al Groenlandei p;na la Jul polar de nord. Ei s-au asezat în grupuri mici, în locurile ferite

"OCEANUL      O

HIPERBOKEIC Orc.de

® O    O ® OCEANUL CALEDONIC

■mjxnv^r-

Harta tarilor nordice dupa atlasul de h Varsovia din jurul anului 1467.

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

in fundul fiordurilor. Colonistii adusesera cu ei animale domestice, ir principala lor îndeletnicire nu a fost cresterea vitelor, ci pescuitul vânatoarea, în cautarea animalelor marine, ei au navigat departe jre nord, de-a lungul coastei apusene, ajungând ipîna la paralela de 3°. Ei au cautat sa înainteze spre nord si de-a lungul tarmului rasa-tean al Groenlandei, aproape inaccesibil din pricina gheturilor, s-au ideletnicit si aici cu vânatoarea de mamifere marine dar nu au înte-eiat nici o asezare permanenta¹.

Asezarile normande de pe coastele de sud si sud-vest ale Groen-ndei, între 60 si 65° latitudine nordica, au dainuit aproape 400 de ii. In secolul al XUI-lea, când colonia a ajuns la cea mai mare florire, pe aceasta coasta existau 280 de asezari, e drept foarte mici. vând nevoie de grîne, lemn si obiecte de fier, colonistii erau siliti sa entina o legatura permanenta cu Islanda. în schimbul marfurilor re le erau necesare, colonistii expediau prin Islamda în Europa bla-iri, piei de mamifere marine, colti de morsa, fanon de balena etc. tît timp cît Islanda a fost independenta, colonia din Groenlanda s-a izvoltat. în secolul al XlII-lea, populatia europeana se cifra (dupa ferite calcule) la 3 000—6 000 de oameni. Dupa anexarea Islandei Norvegia (1281), situatia colonistilor din Groenlanda s-a înrautatit ntitor. Le lipseau adesea lucrurile cele mai necesare, întrucît vasele andeze îi vizitau din ce în ce mai rar.

Situatia colonistilor a devenit desperata la sfârsitul secolului al

iV-lea, cînd si Norvegia si-a pierdut independenta, trecând sub sta-

lirea Danemarcei. Regii danezi au proclamat comertul cu insulele

î nord-vest drept monopol al lor. Ei mentineau o lev?atura oerma-

nta cu insulele Faroer si cu Islanda, dar în îndepartata Groenlanda

permiteau sa se expedieze din Danemarca decât o corabie t>e an,

~e adesea nici nu ajungea pâna la insula. Islandezilor li s-a interzis

navigheze pâna în Groenlandia. în cele din urma Groenlanda a fost

nplet parasita. Neavînd lemn, nici fier, colonistii nu. nuteau sa

istruiasca corabii noi si sa le repare pe cele vechi. Din pricina lipsei

pâine, ei au început sa se âmbolnaveasca². Cei mai multi dintre

onisti au murit; restul s-au salbaticit si s-au amestecat cu eschimosii

prin partea locului.

Descoperirile facute de normanzi in partea de nord-vest a ocea-lui Atlantic au fost înfatisate ân 1427 pe o harta a danezului Klau-s Klausen Svart, mai cunoscut sub porecla latina de Claudius Cla-■s Niger. Aceasta harta s-a pastrat. Este interesant ca De ea Groen-da este înfatisata ca o parte a Europei. Fara îndoiala ca si celelalte

într-o cronica islandeza figureaza la anul 1194 o nota scurta, aratînd ca la vest
la nord-vest) de Islanda „s-a descoperit Swlbard" („Ţarmul rece"). Se presupune

iceasta se refera la o portiune a coastei de nord-est a Groenlandei.

Pe tarmul de sud-est al Groenlandei, unde s-au pastrat ruine ale locuintelor
lande, s-au facut sapaturi si s-au descoperit cimitire. Pe baza studierii osemintelor
constatat ca printre colonisti erau raspîndite tuberculoza osoasa, guta si rahitismul.

DESCOPERIRILE NORMANZILOR IN ATLANTICUL DE NORD _n

descoperite de normanzi la sud de Groenlanda erau socotite insule europene, si nu tarmuri ale „Lumii Noi". Pîna în epoca ^areiilor descoperiri, nu putea sa apara ideea unui nou continent apu-^Taa pe care nu l-au cunoscut „nici macar cei din antichitate".

CĂLĂTORIILE NORMANZILOR SPRE AMERICA DE NORD-EST

Jn jurul anului 987, aflîndu-se în drum spre Groenlanda, naviga-

rul islandez Bjarne s-a ratacit din pricina cetii. Mai multe zile a

° visat într-o directie necunoscuta „fara sa vada nici soarele si nici

ⁿ. t_et_e« p_ma cînd într-o zi senina a aparut în fata sa un tinut deluros,

^S erit ^_e pg_lCjuri dese. El a cotit atunci spre nord si, folosind vîntuJ

prielnic, a ajuns peste zece zile în Groenlanda.

Povestirile despre aceasta tara paduroasa au atras atentia lui Leif cel Fericit, fiul* lui Erik cel Rosu. în Groenlanda nu existiau naduri aproape de loc si colonistii aveau foarte mare nevoie de lemn. In jurul anului 1000, Leif a plecat spre sud si, dupa un drum lung, a descoperit un pamînt nelocuit, fara paduri si acoperit cu uriase stînci netede. Leif 1-a numit Helluland (Ţara pietroasa). Acesta era, sau tarmul nordic al insulei Terra Nova, sau tarmul rasaritean al penin­sulei Labrador. Continuând sa navigheze spre sud, Leif a zarit peste cîteva zile o coasta acoperita de o padure deasa, a 'debarcat acolo si a denumit tinutul Markland (Ţara padurilor). în functie de drumul pe care l^ja urmat Leif (si pe care nu-1 cunoastem), aceasta putea sa fie. sau coasta sudica a insulei Terra Nova, sau insula Cape Breton, sau peninsula Noua Scotie. Dupa alte doua zile de drum, corabia sa a ancorat la gura unui râu pe malurile caruia crestea din abundenta vita de vie salbatica. Leif a denumit aceasta tara Vinland (Ţara vinului). Normanzii au construit aici case de lemn în care au petrecut iarna. Aceasta li s-a parut foarte blânda si cea mai scurta zi de iarna era neobisnuit de lunga (pentru nordici). Dupa toate indiciile, istoricii recunosc aproape în unanimitate ca locul ultimei debarcari a norman­zilor a fost o portiune de pe litoralul nord-estic al Americii de nord în dreptul paralelei de 40°.

Primavara Leif s-a întors în Groenlanda cu o încarcatura de lemn. Dupa aceasta, colonistii din Groenlanda au navigat cîtiva ani în sir in Vinland, unde au iernat. Ei au întîlnit în aceasta tara bastinasi Uskrelingi"), îmbracati în piei de animale. Normanzii au adus acolo citeya vite cornute mari de care bastinasii se temeau foarte mult: Pma la venirea europenilor în America de nord n-au existat animale omestice. Colonistii au început sa faca negot cu bastinasii, oferindu-le t^f^ ^r°sii în schimbul blanurilor pretioase. Curînd însa, relatiile s-au întrerupt facînd loc unor actiuni ostile. Bastinasii erau t¹ cu prastii, topoare de piatra si arcuri cu sageti. Normanzii, arme de fier, erau mult mai bine înarmati, dar bastinasii dispu-^e o uriasa superioritate numerica. Primii colonisti au fost nevoiti

EVUL MEDIU

sa paraseasca aceasta tara. Pîna la urma, în Vinland nu s-a aiuns la crearea unei colonii europene permanente.

Calatoriile lui Leif cel Fericit si ale contemjporanilor sai n-au fost niciodata complet uitate în Islanda si, dupa cât se pare, nici în Norve­gia si Daineirarea. Dar în secolele XI—XV nu li se dadea o imDortantâ deosebita: ca si Groenlanda, Helluland, Markland si Vinland erau, în ochii norvegienilor si danezilor din evul mediu, niste tari europene cu conditii naturale obisnuite, dar prea putin atragatoare pentru europenii din nord.

Calatoriile lui Erik cel Rosu si Leif cel Fericit n-au influentat cîtusi de putin marile descoperiri de la sfîrsitul secolului al XV-lea si începutul secolului al XVI-lea în vestul oceanului Atlantic. Dar aceste calatorii au avut fara îndoiala înrâurire asupra descoperirilor facute mai tîrziu de englezi, la sfîrsitul secolului .al XVI-lea, la vest de Groenlanda, în cautarea drumului de nord-vest între oceanul Atlantic si oceanul Pacific.

LEGENDARELE INSULE „RĂTĂCITOARE"

în vechime se credea ca în Oceanul de apus (Atlantic) se afla niste

nsule denumite de antici ,,binecuvîntate" sau „fericite" (Irisulae for-

unatae, cum le-au numit autorii latini) si alte insule oare ar fi ser-

^rit drept adapost unor exilati sau chiar unor popoare întregi. înca

lainte de era noastra, Aristotel pomenea de niste insule care se afla

i ocean dincolo de „Coloanele lui Hercule". Autorii antici de mai

rziu relateaza ca aceste insule ar fi fost descoperite înca de fenicieni

au devenit adapostul cartaginezilor dupa ce romanii le-au distrus

■asul. în secolul I î.e.n., despre insulele din oceanul Atlantic vorbeste

!inlu ciel JBatrîn, iar ceva mai tîrziu (sfîrsitul secolului I sau începutul

colului al II-lea) — Plutarh. El le situeaza în jurul Britaniei, iar

sulele numite „sfinte" le asaza mult mai spre vest, la o distanta de

ici zile de drum, atribuindu-le o natura minunata si o clima dulce.

te foarte probabil ca aceste date se întemeiau pe descoperirea reala

insulelor Canare si Madera, si poate chiar si a insulelor Azore, de

re navigatorii din antichitate.

Cu câteva secole înainte de cea de-a doua descoperire — definitiva

i acestor insule de catre navigatorii europeni în secolele XIII—XIV,

jurul secolului al IX-lea e.n. se poate urmari reînvierea legendei

i mai exact a legendelor, caci erau eîteva) despre Insulele fericite

Oceanul de apus. Cea mai veche dintre aceste legende a aparut

Irlanda, aproximativ în secolul al IX-lea. Pustnicii irlandezi din

lele Faroer si din Islanda aveau tendinta de a-si parasi insula de

ina relativ dens populata cu a ei „desertaciune lumeasca" si de

■ aseza pe insule îndepartate, pierdute în mijlocul oceanului, unde

au „sa-si izbaveasca sufletul" nestînjeniti. Dar de acolo ei au

alungati de normanzii pagîni. Dupa curn se vede din lucrarile

dezului Dicuil, în manastirile din tara sa erau mereu citite operele

DESCOPERIRILE NORMANZILOR ÎN ATLANTICUL DE NORD

ilor din antichitate în oare se cautau indicatii directe sau aluzii
autor ,_a 'îndepartatelor Insule fericite. Povestirile despre calato-

k*-l^e reale ale ascetilor irlandezi în insulele aflate în partea de nord ^r" eanului Atlantic erau amestecate cu informatiile unor învatati ^a °utoritate în timpurile vechi despre insulele paradisiace din partea °^U trala a Oceanului de apus. Astfel se poate explica aparitia legendei rT^ re calatoriile „sfîntului" Brandan si despre insula descoperita

Brandan ar fi plecat la sfîrsitul secolului al IV-lea de pe tarmurile Irlandei spre vest împreuna cu un grup de discipoli ai sai, a ratacit

•_n ocean, a descoperit la o mare departare o insula minunata, a locuit acolo si s-a întors în patrie dupa multi ani. Aceasta legenda, înfrumusetata si colorata de fantezia populara, a circulat aproape în toate tarile din Europa occidentala. Cartografii din evul mediu plaseaza insula „sfîntului" Brandan în partile cele mai pustii ale Oceanului de apus. La început ea a fost situata la vest de Irlanda. Mai târziu, pe masura ce se descopereau în jumatatea nordica a ocea­nului pamânturi care prin natura lor nu aveau nimic comun cu insulele paradisiace, insula „sfîntului" Brandan se „deplasa" pe harti tot mai spre sud. Pe o harta venetiana din 1367 aceasta insula este situata în lecui unde se afla insula Madera, iar Martin Behakn o plaseaza pe globul sau (1492) la vest de insulele Capului Verde, în apropiere de ecuator. Cu alte cuvinte, insula „sfîntului" Brandan a devenit o insula „ratacitoare" si în cele din urma a disparut cu totul, fara ca acest nume sa se fi atribuit vreunui pamînt real.

O alta misterioasa insula „ratacitoare" — Brazii — a avut o soarta mai fericita. Nascuta în evul mediu din fantezia unui autor necunoscut si indicata de cartografi mai întâi la sud-vest de Irlanda, insula Brazii a fost deplasata tot mai departe spre sud si spre vest de coastele Euro­pei, pîna când (la începutul secolului al XVI-lea) si-a cedat numele insulei imaginare Lumea noua, situata chiar la ecuator, insula care s-a dovedit a fi partea rasariteana a continentului sud-ameriean¹. In secolul al XVI-lea cu numele acestei insule imaginare a fost „bote­zata" uriasa colonie portugheza Brazilia.

La vest de strâmtoarea Gibraltar, fantezia medievala a situat (se Pare î_n secolele VIII-IX) „Insula celor sapte orase". O legenda nispano-portugheza relata ca dupa înfrângerea crestinilor de catre musulmani (mauri) în batalia de lînga Jerez de la Frontera si dupa ^ex mderea stapânirii maurilor asupra întregii peninsule Iberice (la Meputul secolului al VUI-lea) un arhiepiscop si sase episcopi au fugit

^r~o insula îndepartata din oceanul Atlantic unde au întemeiat sapte rase crestine. Pe harti, aceasta „insula" imaginara apare abia la

tisata ca ^{ln gIoburi însa} (^{al lui} Schoner Johannes, 1515) „Ţara Brazii" este înfa-

^st"mtoare ° ^{Parte a cont}>nentului sudic (prepolar) si despartita de America printr-o

■ nrm.fi UKOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

începutul secolului al XV-lea, uneori alaturi de o alta insula, si mai misterioasa, cu enigmaticul nume de Antilta.

Descoperirea de noi pamânturi în oceanul Atlantic a împins insu­lele fantastice departe spre vest. Soarta lor ulterioara a fost diferita, în epoca marilor descoperiri, conchistadorii spanioli au cautat zadarnic (la mijlocul secolului al XVI-lea) „Insula celor sapte orase", la nord de Spania noua (Mexic), adica în centrul continentului Americii de nord. Numele legendar Antilia s-a pastrat pîna astazi, fiind purtat de insulele Antile mari si mici (pentru prima data ele sânt denumite astfel pe harta lui Cantino din 1502).

Aceste miraje au jucat un rol de seama în istoria marilor desco­periri. Trecute pe harti în baza indicatiilor date de cosmografii din evul mediu, ele au fost privite de Columb si de continuatorii sai ca puncte sigure de escala pe drumul de la tarmurile Europei pîna în ,Indii". Cautarea „Insulei celor sapte orase" i-a dus pe spanioli la îescoperirea regiunilor din interiorul Americii de nord — bazinele luviilor Misisipi si Colorado.