DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE ROMANILOR

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE ROMANILOR

DESĂVÎRsIREA DESCOPERIRII EUROPEI OCCIDENTALE

Daca toate tarile maritime din sudul si vestul Europei au fost deseo-ite de fenicieni (si de cartaginezi) si de greci cu mult timp înainte ca ■na sa fi ajuns la o oarecare dezvoltare, si daca tot ei au început ooperirea Europei occidentale, romanii au desavîrsit opera lor, au >ogatit datele geografice privitoare la insulele din Atlantic situate în ta temperata si rece si au descoperit Europa centrala. Descoperirile ■grafice ale romanilor în Europa sînt legate de numeroasele razboaie nsive si defensive purtate de ei împotriva triburilor celtice si ger-nice.

Pîna în secolul al II-lea î.e.n., în afara de peninsula Italica si de alele din marea Mediterana, romanii cunoscusera bine extremitatea -vestica a Europei — peninsula Iberica si regiunea muntoasa care o parte de continentul european; ei au desavîrsit descoperirea podisului

DESCOPERIRILE ROMANILOR

Soldati romani

Meseta, a muntilor Pirinei si a bazinelor marilor fluvii care izvorasc din acesti munti, si anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tag), Durius (Duero) si Iberus (Ebru). Tot pâna în acea perioada ei au cercetat la nord de peninsula Italica principalele trecatori alpine prin care navaleau în Italia cartaginezii, iar mai târziu, cimbrii. La vest de lantul muntos al Alpilor, romanii au cercetat, cu ajutorul grecilor din Massalia, Galia de sud cu bazinele fluviilor Rhodanus (Ronul) si Garumna (Garona), precum si muntii Jura si Podisul Central. Este indiscutabil ca romanii au cunoscut cel mai tîrziu în secolul al II-lea î.e.n. bazinele marilor fluvii din Galia centrala si de nord ca de pilda Liger (Loara), Sequana (Sena) si Rhenus (Rinul), care despartea Galia de Germania, cu toate ca traditia istorica leaga aceste descoperiri de campaniile lui Caius Iulius Caesar (mijlocul secolului I î.e.n.). Autorul cartii „De bello gallico" („însemnari despre razboiul galic") n-a facut decît sa desavîrseasca prin expeditiile sale descoperirile realizate de massalioti sau de alti aliati ai romanilor, negustori si exploratori, ale caror nume n-au ajuns pîna la noi. In docu­mentele romane din secolul al II-lea î.e.n. sîn 616b112g t indicate triburile oare locuiau în Galia de nord si de est, în bazinele fluviilor Sena si Rin, de la izvoare si pîna la varsarea lor, si anume: helvetii, belgii, sequanii etc. P^uPa ce a trecut strâmtoarea îngusta care despartea Britania de regiunea locuita de belgi, Iulius Caesar a navalit în valea fluviului Tamesis \Famisa). E adevarat ca romanii au parasit curînd acele locuri (Britania a fost cucerita mai tîrziu, în secolul I e.n.), dar expeditia lui Iulius ^€sar poate fi considerata ca a doua descoperire a Britaniei. în timpul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

acela romanii au aflat si de marea insula Hibernia (Irlanda), situata dincolo de principala insula brita­nica, dar e putin probabil sa fi ajuns acolo, caci aveau- o idee foarte ne­clara chiar si despre pozitia Hiberniei. Romanii au extins cercetarea Britaniei în secolul I e.n. în anul 43, legiunile romane, trecînd strîmtoarea, au cucerit jumatatea de sud a prin­cipalei insule (în afara de Wales); totodata ei au înaintat spre nord-est pîna la rîul Humber, iar spre nord-vest au ajuns ceva mai tîrziu la marea Irlandei. In jurul anului 60 ei au cucerit insula Anglesey din aceasta mare. Descoperirea Britaniei s-a încheiat în anii 78-85 e.n. pe timpul guvernatorului Iulius Agricola. Acesta a cucerit la apus peninsula Wales, la nord-est a trecut rîul Tay, iar undeva la poalele muntilor Grampiani, a înfrînt pe muntenii din Caledonia. El a stabilit însa granita

la sud, în partea cea mai îngusta a insulei, între gurile rîurilor Clyde

"orth (Scotia centrala). Pe timpul lui Agricola, corabii romane navigau

narea Irlandei si se pare ca tocmai atunci s-a stabilit cu precizie po-

i geografica a Irlandei fata de principala insula britanica. Chiar Agri-

a trimis din gurile rîului Tay o flotila spre nord. „Ocolind tarmul

ii celei mai de margine" (dinspre est spre vest), navigatorii romani

. convins ca Britania este o insula si totodata au descoperit, pentru a

i oara dupa Pytheas, insulele Orcade si le-au cucerit. Dar romanii nu

îndepartat prea mult spre nord caci se apropia iarna si pamîntul pe

l-au zarit departe spre miazanoapte si l-au considerat drept „Ultima

le", era, fara îndoiala, una din insulele Shetland.

DESCOPERIREA EUROPEI CENTRALE

Anumite date despre Germania apuseana au fost culese pe la mijlocul ului I î.e.n. de Iulius Caesar, care a stabilit granita romana pe Rin, i izvoare pîna la varsare. Înaintarea romanilor pe teritoriul german, rasarit si nord (dinspre Rin si Alpi), s-e întrerupt apoi pe timp de ape 40 de ani.

En anul 12 î.e.n., o expeditie militara romana de sub comanda lui iius Nero Drusus a coborît pe Rin si, mergând de-a lungul bratului itean al Rinului inferior, a ajuns la marea Nordului. Cotind apoi rasarit, romanii au înaintat pe lînga gurile rîului Amisius (Ems)

DESCOPERIRILE ROMANILOR

- " la rîul Visurgis (Weser), descoperind litoralul nord-vestic- al Ger-

Pⁱⁿ -_ej /_sau poate insulele Frizice, situate de-a lungul acestui litoral).

î" ceasta zona, unde adîneimea apei este mica, corabiile lui Drusus au

at pe un banc de nisip. El si-a condus legiunile pe uscat spre rasarit

^ef     ajuns pîna la rîul Albis (Elba), dar pe drumul de întoarcere a fost

^s1 is (anul 9 î.e.n.). In cursul urmatorilor doi ani, Tiberius, iar dupa el

, _a}ti comandanti de osti romani, urmarind un trib germanic, au înaintat

He la cursul mijlociu al Rinului si de la cursul superior al fluviului

Danubios (Dunarea) spre rasarit pîna la Elba; în felul acesta romanii

au cunoscut Elba de la izvoare pîna la varsare.

In anii 4—6 e.n., în timpul unei expeditii împotriva germanilor din nord, flota lui Tiberius, dupa ce a iesit din Rin, a trecut dincolo de gurile Elbei, a cotit spre nord si a descoperit întregul litoral apusean al peninsulei Cimbrilor" (Iutlanda), precum si insulele din apropiere. Rezultatele geografice ale acestei expeditii sînt expuse pe scurt de înva­tatul roman Pomponius Mela (prima jumatate a secolului I e.n.): „Dincolo de gurile fluviului Albis începe marele golf Codanus, în care sînt situate cîteva insule mari si mici. Distantele dintre insule sînt mici si de aceea aici marea nu seamana a mare. Despartind insulele între ele si pe acestea de continent, apa formeaza un fel de retea ramificata de canale, toate la fel de înguste. Apoi linia coastei face o curba si formeaza un golf alungit. Aici locuiesc cimbrii si ultimul trib germanic — germionii" (III, 3). si mai departe (III, 6) Mela arata ca în golful Codanus se afla „insula cea mai mare si cea mai roditoare — Codanovia"; se poate ca aici sa fie vorba de peninsula Scania (Suedia de sud).

Dupa Pliniu cel Bâtrîn (23—79 e.n.), la extremitatea nordica a Iut-landei („capul Cimbrilor") navigatorii romani au vazut sau au auzit de tara scitilor si de „întinderi neobisnuit de umede si înghetate" (Pliniu, II, 167). Aceasta este prima stire — evident neînteleasa de romani — despre marea Baltica (cu golful Botnic, situat în nordul ei). Romanii exagerînd mult dimensiunile marii, o socoteau drept o parte a oceanului Nordic. De aceea, ei considerau Scandinavia — care este astfel denumita pentru prima oara la Pliniu — drept o insula.

Dupa înfrângerea lor în padurea Teutoburgica (anul 9 e.n.), romanii s-au retras dincolo de Rin. Fireste ca acum informatiile despre Europa centrala, în special despre partea ei de nord (zona de pe litoralul Balti­cii), s-au împutinat; chiar si în secolul I e.n. romanii aveau foarte putine cunostinte despre rîurile care se varsa în marea Baltica: dintre rîurile enumerate de autorii din secolul I numai unul poate fi identificat cu certitudine, si anume Vistula.

In regiunea Balticii se gaseste mult chihlimbar. El era la mare pret 'n ^a^tiehitate si în cautarea lui plecau din Europa de sud spre marea mitica negustori, strabatînd tari locuite si de triburi germanice ostile romanilor si de triburi slave, baltice si finice pe care nu le cunoscusera ait Negustorii-calatori, care aduceau chihlimbar la Roma, poves- despre locuitorii din regiunea de rasarit a Balticii si în special din

îsulele situate în aceasta mare le repetate de geografi campSrtori omponius MelTsi PlinHel S

^adoP^{tete cu} credulitate

ei noastre vechea Scitie): Je povesteste 1^-1 f ^P^T^{le SeC}°^{Ie ale}

tflnit «i în carti demne de încrederîf 3 pe ^e

re se hranesc numai cu ouale pasaVilo/dini^Tou ^

Duiton ai acestor insule - hippopozii - _au picioare de _Ca°Sr

notii - au urechi atit de mari înoît le înfasoara tot tnmui • i

ept singura îmbracaminte" (III, 6) Dar S afara 1^ ^{s1 6 &erVeSC}

gustorii-calatori aduceau la Roma cete Lt5 JSrS

ridice, despre populatia din regiunea de rasarit aTS

da despre venezii (triburi slave de apus) care traiau pe

TACIT sI PTOLEMEU DESPRE EUROPA RĂSĂRITEANĂ

Corabie de razboi

romanii

DESCOPERIRILE ROMANILOR

traiau- în acea vreme

garft de Vistula. In relata-

sale despre fini se întîlnesc neie exagerari, datorite pro­babil faptului ca romanii aflau <*e la altii stiri despre popoarele din Europa rasariteana, dar nu exista în nici un caz elemente fantastice. Este vorba de o lu-iar nu de una de . ei se hranesc cu îmbraca cu piei si dorm pe pamîntul gol. Toata •nadejdea si-o pun în sageti, ale caror vîrfuri, neavînd fier, le fac din os. Vînatoarea îi hra­neste, atît pe barbati, cît si pe femei, caci acestea din urma însotesc peste tot pe barbati. . . Copiii nu au alt adapost care sa-i apere de fiarele salbatice si de ploi decît colibele facute din ramuri împletite.. ." Salba­ticia lor i se parea lui Tacit ne­obisnuita, iar mizeria lor res­pingatoare; dar în acelasi timp

el le idealizeaza traiul. „Ei socotesc aceasta viata mai fericita decît daca ar munci pe cîmp sau acasa, facînd din soarta lor si a altora un joc al sperantei si al spaimei. Nefiindu-le teama, nici de oameni, nici de zei, ei au realizat lucrul cel mai greu din viata, si anume: nu simt nevoia macar sa doreasca ceva".

La Tacit nu gaisim înca numele râurilor asezate la rasarit de Vistula si, în general, el nu are o notiune precisa despre Europa rasariteana. Aceasta apare pentru prima data la un contemporan mai tînar al lui Tacit, celebrul astronom, geograf si cartograf din epoca romana Claudius Ptolemeu, grec din Alexandria (secolul al II-lea e. n.). Probabil e⁵. negus­torii din regiunile estice ale imperiului roman, care faceau comert cu popoarele din Europa rasariteana, au adus stiri confuze despre rîurile ^<?^are_w^sf varsa în golful Venetilor din oceanul Sarmatic (marea Baltica), •a rasarit de Vistula, si despre marele fluviu Rha (Volga) care se varsa m marea Hyrcanum {Ca&piea).

Ptolemeu {ca si Mela) numeste Europa rasariteana Sarmatia; aceasta este împartita în doua de rîul Tanais (Don): Sarmatia europeana si asia-J5^ai granita rasariteana a acesteia din urma o constituie fluviul Rha. sare ^?^{U cun}°^{stea des}tul de bine rîul Tanais, de la izvoare pîna la var- * S.^ ca acesta îsi schimba cursul de la sud-est spre sud-vest si o ipoteza destul de exacta si despre directia în care curge fluviul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

Rha: pe cursul superior — spre est, iar pe cursul mijlociu — spre sud-/est, apropiindu-se mult de Tanais; pe cursul inferior — spre sud-sud-îst. Probabil ca Ptolemeu a auzit si de Kama: acolo unde fluviul Rha ;oteste spre sud-vest în el se varsa dinspre stânga o alta apa pe care Ptolemeu o denumeste tot Rha. Aparitia Volgai (Rha) pe harta geografica i lumii antice si indicarea mai precisa a contururilor Donului (Tanais) irata ca în secolul al II-lea e.n. aceste doua fluvii au devenit artere co-nerciale importante. în orice caz, cursurile lor inferioare, situate aproape mul de altul, erau înca de pe atunci portiuni ale unei importante cai romerciale care lega tarile din regiunea marii Caspiee de cele din regiu-îea marii Negre.

Ptolemeu cunoaste mult mai putin relieful Sarmatiei europene si nai ales al celei asiatice. Daca în unele dintre lanturile muntoase pe are le indica se pot recunoaste Carpatii, celelalte masive muntoase nu orespund, ca dimensiuni sau directie, nici unui sir de munti reali. Acest ucru se refera îndeosebi la „muntii Hiperboreici" care, dupa Ptolemeu, e întind de la vest spre est, la nord de ambele izvoare ale Volgai (Rha), ti apropiere de cercul polar. Dincolo de Volga, Ptolemeu indica doua îuri care se varsa în marea Caspiea dinspre nord si care, eu foarte lulta aproximatie, ar putea fi considerate drept Iaik (Ural) si Emba.

INFORMAŢIILE DESPRE ASIA IN EPOCA ROMANĂ

Romanii n-au facut nici un fel de descoperiri pe continentul asiatic: i au purtat razboaie numai în Orientul apropiat; cu Orientul mijlociu iceau negot prin supusii lor din Orientul apropiat, iar marfurile din ixtremul Orient le primeau printr-o serie de intermediari. Ca urmare, unostintele geografice ale romanilor despre Asia se deosebeau prea pu-n de ale vechilor greci. E drept ca Ptolemeu a corectat greseala facuta e predecesorii sai în privinta marii Caspiee. El prezinta marea Caspica rept.o mare închisa, dar îi atribuie contururi cu totul arbitrare. Ca si redecesorii sai, el considera ca Sîr-Daria si Amu-Daria se varsa în ma-îa Caspica.

Foarte confuze apar în literatura greco-romana din primele secole le erei noastre indicatiile despre China, de unde se aducea în Europa latasea (prin intermediul partilor). Romanii numeau matasea „sericum", .r poporul care o producea — „seri". Ptolemeu îi aseza pe seri la capa-il de nord-est al pamîntului locuit si socotea ca pîna la ei se poate junge numai pe uscat. In „geografia" lui Ptolemeu China s-a dedublat. 1 afara de „seri", spre tara carora duceau drumuri de caravane din artia, au mai aparut si „sinii"¹, spre care se naviga pe mare din idia; tara lor era situata la marginea nord-estica a oceanului Indian în

Ptolemeu a luat aceasta denumire (ca si alte cîteva) dintr-o carte-pilot greceasca la mijlocul secolului I.e.n., „Periplul marii Eritreice", care înainte era atribuita în >d gresit lui Arrianus; de aceea istoricii denumesc pe adevaratul autor anonim al eriplului" — Pseudo- Arrianus.

DESCOPERIRILE ROMANILOR

Marelui golf". Dupa Ptolemeu, tara serilor era situata- la nord tera sinilor (vezi harta de la p. 56-57).

îmbogatirea cunostintelor despre Arabia în urma expeditiei lui Elius Gallus {anul 125 î.e.n.) a fost una din putinele realizari geografice ale manilor în Asia. Gallus a trecut în Arabia, pornind dintr-unul din forturile marii Rosii. El a înaintat apoi timp de cîteva luni spre sud, în-H nartîndu-nse destul de mult de tarm. Detasamentul sau a devastat oaza Nedjran, a patruns de acolo în „Arabia fericita" (Iemen), dar s-a oprit - fata cetatii „Mariaba" {probabil Marib, la rasarit de orasul Sana) si s-a întors în Egipt cu pierderi mari.

Folosirea musonilor, care se schimbau periodic, pentru navigatia în marile apusene ale oceanului Indian¹, a constituit o importanta realizare a popoarelor din bazinul marii Mediterane, la începutul erei noastre. Dupa cum relateaza Fseudo-Arrianus, pentru prima oara un oarecare Hir>P^^{us a} folosi musonul de sud-vest pentru a strabate marea Arabiei de la apus la rasarit — din Africa de nord-est pâna în India. Alte date despre Hippalus nu exista si de aceea calatoria lui se considera ca a avut loc la începutul, la mijlocul ori la sfârsitul secolului I î.e.n. sau chiar în prima jumatate a secolului I e.n.

• Din „Periplul" lui Pseudo-Arrianus se vede ca pe vremea sa unii supusi romani — navigatori sau negustori — cunosteau destul de bine tarmurile peninsulei Arabia, ale Iranului de sud si ale Indiei de vest, pîna la extremitatea sudica a peninsulei India {capul Comorin), precum si unele regiuni din interiorul peninsulei India. Dar despre insula Ceylon („Taprobane") ei aveau cunostinte foarte vagi, 'Ca si despre tarmurile golfului Bengal (al „Gangelui").

CĂLĂTORIILE DE-A LUNGUL ŢĂRMURILOR AFRICANE ÎN EPOCA ROMANĂ

Polybios, ostatec 'grec la romani, iar mai tîrziu remarcabil istoric, 1-a însotit pe conducatorul de osti Scipio cel Tînar (Emilianus) în cursul expeditiei sale din Africa încheiate cu distrugerea Cartaginei (anul 146 î.e.n.). Din însarcinarea lui Scipio, Polybios a condus o expeditie mari­tima de recunoastere spre sud dincolo de „Coloane". Eudox din Cyzicui, negustor grec, care a navigat, în doua rînduri, din Egipt, prin marea Rosie, în India (anii 120—115 î.e.n.), a descoperit în dreptul coastei apu­sene a Africii, în tara „etiopienilor" {negrilor), o insula în care puteau fi colonizati agricultori. Mai tîrziu el a încercat sa ajunga în India pornind Pe mare din Cadiz (Spania), spre sud, în jurul Africii. în povestirile de-Pre calatoriile lor nu exista nici un fel de elemente fantastice, dar nu gasun nici material faptic pe baza caruia sa se poata stabili pîna la ce regiune a Africii occidentale au ajuns. Cele doua calatorii n^au exercitat influenta simtitoare asupra cartografiei antice {în ceea ce priveste o

înaint j™ îndoiala ca vechii navigatori indieni si arabi au folosit musonii cu mult nte de era noastra.

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

■eprezentare mai exacta a Africii). Dar unii dintre geografii antici de nai tîrziu au ajuns sa-^si formeze o imagine justa despre oceanul Mondial mic.

In preajma secolului al II-lea î.e.n., pescarii din Cadiz navigau regu-at spre insulele Canare. Prima descriere geografica a acestor insule a acut-o regele maur Juba al II-lea (mort în jurul anului 23 î.e.n.), aliat ii romanilor.

Judecind dupa „Periplul" lui Pseudo-Arrianus, pe la mijlocul seco-ului I e.n., romanii cunosteau coasta de rasarit a Africii pe o întindere e aproximativ trei cincimi din lungimea ei reala — de la 30° latitudine ordica (extremitatea golfului Suez) pîna la 6° latitudine sudica (insula 'anzibar), sau poate si ceva mai spre sud (pîna la insula Mafia, în dreptul aralelei de 8° latitudine sudica). Tot atît de amanuntit ca si litoralul asaritean al Egiptului (dinspre marea Rosie), cercetat din timpurile cele îai stravechi, sînt descrise tarmurile peninsulei Somalia („Cornul de riazazi" al lui Ptolemeu), indieîndu-se corect schimbarea directiei coastei ile lînga „capul Mirodeniilor" (capul Guardafui) de la vest-est spre sud mai departe, spre sud-vest. Portiunea de pe coasta Africii rasaritene tuata la sud de ecuator pîna la insula Zanzibar, precum si insula în-isi (sau una dintre insulele învecinate) erau cunoscute autorului „Pe-plului" numai din povestiri auzite, probabil, de la navigatori si negus->ri de sclavi arabi din Iemen sau Oman. Dupa presupunerile lui Pseudo-rrianus, dincolo de ultimul oras comercial de pe litoral cunoscut de el Rapti (la vest sau sud-vest de Zanzibar), prin urmare nu mai departe paralela de 10° latitudine sudica, coasta africana coteste brusc spre jus. Aceasta presupunere gresita, sprijinita de unii geografi din anti-îitate, a dainuit pîna în epoca marilor descoperiri, adica timp de patru-»rezece secole, si a jucat un anumit rol în desfasurarea descoperirilor cute de portughezi în secolul al XV-lea.

în a doua jumatate a secolului I e.n., nu numai navigatori arabi,

ir si supusi romani vizitau tarmurile zonei ecuatoriale a Africii orien-

le. Geograful si cartograful Marinos din Tir¹, ale carui scrieri dateaza

? la sfîrsitul secolului I si începutul secolului al II-lea e.n., citeaza trei

ivigatori care au calatorit prin aceasta regiune si care, judecind dupa

imele lor, sînt greci. Cea mai interesanta este relatarea despre Diogene:

. Un oarecare Diogene, unul dintre cei care calatoresc în India, la

toarcere, pe cînd a trecut a doua oara pe lînga [capul] Mirodeniilor, a

st dus de vântul dinspre nord si, avînd în dreapta Trogloditica [Africa

ientala], a sosit peste 25 de zile la lacurile din care izvoraste Nilul si

unde mult mai departe spre sud se afla capul Rapti" (Ptolemeu, I,

Ptolemeu compara (I, 17) aceasta relatare a lui Marinos „cu descrie-

3 contemporanilor nostri" (secolul al II-lea e.n.) si trage urmatoarea

îcluzie justa: „Datorita negustorilor, care au calatorit din Arabia feri-

a spre Mirodenii si Rapti.. . stim ca drumul într-acolo duce, nu

Lucrarile lui Marinos n-au ajuns pîna la noi; le cunoastem numai din „Indrepta-de geografie" al lui Ptolemeu.

DESCOPERIRILE ROMANILOR

spre sud, ci si spre sud-vest si ca lacurile din care izvoraste fTnu se afla chiar lînga mare, ci departe, înlauntrul tarii". Dupa cît re Diogene n-a vizitat el însusi Marile lacuri africane, la care se ^t ajunge numai pe uscat, ci a aflat de ele de la negustori arabi — de sclavi si achizitori de fildes si aur, care explorasera demult imurile de la coasta marii pîna în regiunea lacurilor. Tot de la ei Dio-ne sau alti navigatori si negustori romani au obtinut 'date despre mun­tii înalti cu piscurile acoperite cu zapada (Kenya si Kilimandjaro), care înalta în apropierea drumurilor comerciale dintre ocean si Marile

lacuri.

Aceste informatii primite de Ptolemeu de la diferite persoane l-au

dus la cunoscuta caracterizare — gresita din punct de vedere cartografic — a izvoarelor Nilului; caracterizarea sa poate fi formulata astfel: din­colo de paralela de 10° latitudine sudica se înalta muntii Lunii („Lunae montes"), acoperiti de zapada, care se întind de la apus spre rasarit, tra-versînd -meridianul Alexandriei egiptene; de ambele parti ale meridianu­lui la nord de paralela de 10°, sînt asezate simetric doua lacuri, fiecare fiind alimentat de cîte trei torente care izvorasc din muntii Lunii; din fiecare lac izvoraste câte un râu; la nord, dincolo de ecuator (aproximativ în dreptul paralelei de 6° latitudine nordica), rîurile se unesc, formînd Nilul. Aceasta legenda cartografica din secolul al II-lea e.n. a fost crezuta în Europa pîna în perioada 1860—1870, cînd au fost stabilite definitiv izvoarele Nilului alb.

EXPEDIŢIILE ROMANE ÎN INTERIORUL AFRICII

La începutul erei noastre, romanii cunosteau întreaga zona nordica de litoral a continentului african. Cunostintele lor despre muntii Atlas din Africa de nord au fost sintetizate pentru prima oara de Strabon, care a denumit toate tarile situate între oceanul Atlantic si strîrntoarea Tuni­siei — tarile Atlas.

In anul 19 î.e.n. proconsulul Ludus Cornelius Balbus, în fruntea unui detasament roman, a întreprins pentru prima data, din zona de lito­ral, o expeditie pe o mare distanta spre sud în Sahara, împotriva noma­zilor „gararnanti", care provocau mereu tulburari. Dupa ce a ocupat în prealabil oaza Ghadames (în dreptul paralelei de 30° latitudine nordica), la sud de Cartagina, el a strabatut spre rasarit un desert pietros, apoi a trecut peste „muntii Negri" — probabil un sir de înaltimi sterpe situate in dreptul paralelei de 28° latitudine nordica, la sud-vest de golful Sirta-niare si apoi, printr-un desert nisipos, a ajuns la oaza Germa (din grupul , ^e ?^aze Fezzan). Aceasta a fost o incursiune de cavalerie efectuata, pro-oabil, pe camile. întreaga expeditie (se pare într-o singura directie) a urat 25 de zile, detasamentul facînd un mare ocol spre rasarit, pe cînd rma ^s? ^{afla la} aproximativ 700 km, în linie dreapta, la sud de Tripoli. _s Potrivit relatarilor lui Marinos din Tir (Ptolemeu, I, 8), în secolul I e.n. a r>^U ^f¹" ^^cu* d°ua mari calatorii spre sud. Septimius Flaccus, „care trei II • ^{în exî>edi}t^{ie din} Libia, a ajuns la etiopieni, dupa o calatorie de uni, spre sud de tara garamantilor". A doua expeditie, a lui Iulius

~ ^ISt°^{ria de}scoperirilor geografice I.-II

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

laternus „împreuna cu regele garamantilor", a durat patru luni; ei au uns în „tara etiopiana Agisymba, unde se aduna rinocerii". Bazîndu-se ; un calcul gresit, Ptolemeu a plasat aceasta tara mult dincolo de ecua-r în dreptul paralelei de 16° 15' latitudine sudica. Pîna în epoca mari-r descoperiri, Agisymba era considerata de adeptii lui Ptolemeu drept nita extrema de sud-vest a lumii locuite. în afara de relatarile lui Ma­nos, despre expeditiile romanilor prin Sahara nu s-au mai pastrat nici 1 fel de marturii din antichitate. Cercetatorii din secolele XIX—XX au putut decît sa presupuna daca romanii au efectuat într-adevar este expeditii, ce scopuri au urmarit, pe ce drumuri au mers, pîna în regiuni au patruns si care este poporul cu pielea neagra numit de ei iopieni. Ptolemeu plaseaza în mod arbitrar în aceasta parte a Africii i si în multe alte parti ale uscatului „cunoscut" de el) o serie de obiec-re geografice dintre care nici unul nu poate fi identificat în mod cert râurile, lacurile sau muntii existenti în realitate.

Romanii au realizat succese importante din punct de vedere geogra-: în a doua jumatate a secolului I e.n. în bazinul Nilului. Ei au cercetat punile periferice ale podisului Abisiniei, cu rîurile Atbara si Nilul al-stru. Un detasament militar roman trimis spre sud, probabil într-o tiune de recunoastere, a urcat foarte departe de-a lungul Nilului alb. >oi detasamentul a strabatut o întinsa portiune mlastinoasa a rîului, x-atîta de napadita de plante, încît nu puteau sa razbata prin ea nici "abiile mari si nici macar barcile; este vorba de asa-numitul „siodd" masa plutitoare de alge si papirus, caracteristica pentru o portiune a lului alb care se întinde pe aproape 650 km (de la 9° 5' pîna la 5° lati-line nordica), de la gurile Bahr el Hazal pîna la defileul îngust unde 1 formeaza praguri. Se pare ca membrii detasamentului, care au po-îtit filozofului Lucius Seneca despre expeditie, au denumit tocmai ste praguri: „marea cascada dintre doua stînci".