DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE ROMANILOR

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE ROMANILOR

DESĂVĪRsIREA DESCOPERIRII EUROPEI OCCIDENTALE

Daca toate tarile maritime din sudul si vestul Europei au fost deseo-ite de fenicieni (si de cartaginezi) si de greci cu mult timp īnainte ca ■na sa fi ajuns la o oarecare dezvoltare, si daca tot ei au īnceput ooperirea Europei occidentale, romanii au desavīrsit opera lor, au >ogatit datele geografice privitoare la insulele din Atlantic situate īn ta temperata si rece si au descoperit Europa centrala. Descoperirile ■grafice ale romanilor īn Europa sīnt legate de numeroasele razboaie nsive si defensive purtate de ei īmpotriva triburilor celtice si ger-nice.

Pīna īn secolul al II-lea ī.e.n., īn afara de peninsula Italica si de alele din marea Mediterana, romanii cunoscusera bine extremitatea -vestica a Europei — peninsula Iberica si regiunea muntoasa care o parte de continentul european; ei au desavīrsit descoperirea podisului

DESCOPERIRILE ROMANILOR

Soldati romani

Meseta, a muntilor Pirinei si a bazinelor marilor fluvii care izvorasc din acesti munti, si anume: Anis (Guadiana), Tagus (Tag), Durius (Duero) si Iberus (Ebru). Tot pāna īn acea perioada ei au cercetat la nord de peninsula Italica principalele trecatori alpine prin care navaleau īn Italia cartaginezii, iar mai tārziu, cimbrii. La vest de lantul muntos al Alpilor, romanii au cercetat, cu ajutorul grecilor din Massalia, Galia de sud cu bazinele fluviilor Rhodanus (Ronul) si Garumna (Garona), precum si muntii Jura si Podisul Central. Este indiscutabil ca romanii au cunoscut cel mai tīrziu īn secolul al II-lea ī.e.n. bazinele marilor fluvii din Galia centrala si de nord ca de pilda Liger (Loara), Sequana (Sena) si Rhenus (Rinul), care despartea Galia de Germania, cu toate ca traditia istorica leaga aceste descoperiri de campaniile lui Caius Iulius Caesar (mijlocul secolului I ī.e.n.). Autorul cartii „De bello gallico" („īnsemnari despre razboiul galic") n-a facut decīt sa desavīrseasca prin expeditiile sale descoperirile realizate de massalioti sau de alti aliati ai romanilor, negustori si exploratori, ale caror nume n-au ajuns pīna la noi. In docu­mentele romane din secolul al II-lea ī.e.n. sīn 616b112g t indicate triburile oare locuiau īn Galia de nord si de est, īn bazinele fluviilor Sena si Rin, de la izvoare si pīna la varsarea lor, si anume: helvetii, belgii, sequanii etc. P^uPa ce a trecut strāmtoarea īngusta care despartea Britania de regiunea locuita de belgi, Iulius Caesar a navalit īn valea fluviului Tamesis \Famisa). E adevarat ca romanii au parasit curīnd acele locuri (Britania a fost cucerita mai tīrziu, īn secolul I e.n.), dar expeditia lui Iulius ^€sar poate fi considerata ca a doua descoperire a Britaniei. īn timpul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

acela romanii au aflat si de marea insula Hibernia (Irlanda), situata dincolo de principala insula brita­nica, dar e putin probabil sa fi ajuns acolo, caci aveau- o idee foarte ne­clara chiar si despre pozitia Hiberniei. Romanii au extins cercetarea Britaniei īn secolul I e.n. īn anul 43, legiunile romane, trecīnd strīmtoarea, au cucerit jumatatea de sud a prin­cipalei insule (īn afara de Wales); totodata ei au īnaintat spre nord-est pīna la rīul Humber, iar spre nord-vest au ajuns ceva mai tīrziu la marea Irlandei. In jurul anului 60 ei au cucerit insula Anglesey din aceasta mare. Descoperirea Britaniei s-a īncheiat īn anii 78-85 e.n. pe timpul guvernatorului Iulius Agricola. Acesta a cucerit la apus peninsula Wales, la nord-est a trecut rīul Tay, iar undeva la poalele muntilor Grampiani, a īnfrīnt pe muntenii din Caledonia. El a stabilit īnsa granita

la sud, īn partea cea mai īngusta a insulei, īntre gurile rīurilor Clyde

"orth (Scotia centrala). Pe timpul lui Agricola, corabii romane navigau

narea Irlandei si se pare ca tocmai atunci s-a stabilit cu precizie po-

i geografica a Irlandei fata de principala insula britanica. Chiar Agri-

a trimis din gurile rīului Tay o flotila spre nord. „Ocolind tarmul

ii celei mai de margine" (dinspre est spre vest), navigatorii romani

. convins ca Britania este o insula si totodata au descoperit, pentru a

i oara dupa Pytheas, insulele Orcade si le-au cucerit. Dar romanii nu

īndepartat prea mult spre nord caci se apropia iarna si pamīntul pe

l-au zarit departe spre miazanoapte si l-au considerat drept „Ultima

le", era, fara īndoiala, una din insulele Shetland.

DESCOPERIREA EUROPEI CENTRALE

Anumite date despre Germania apuseana au fost culese pe la mijlocul ului I ī.e.n. de Iulius Caesar, care a stabilit granita romana pe Rin, i izvoare pīna la varsare. Īnaintarea romanilor pe teritoriul german, rasarit si nord (dinspre Rin si Alpi), s-e īntrerupt apoi pe timp de ape 40 de ani.

En anul 12 ī.e.n., o expeditie militara romana de sub comanda lui iius Nero Drusus a coborīt pe Rin si, mergānd de-a lungul bratului itean al Rinului inferior, a ajuns la marea Nordului. Cotind apoi rasarit, romanii au īnaintat pe līnga gurile rīului Amisius (Ems)

DESCOPERIRILE ROMANILOR

- " la rīul Visurgis (Weser), descoperind litoralul nord-vestic- al Ger-

Pⁱⁿ -_ej /_sau poate insulele Frizice, situate de-a lungul acestui litoral).

ī" ceasta zona, unde adīneimea apei este mica, corabiile lui Drusus au

at pe un banc de nisip. El si-a condus legiunile pe uscat spre rasarit

^ef     ajuns pīna la rīul Albis (Elba), dar pe drumul de īntoarcere a fost

^s1 is (anul 9 ī.e.n.). In cursul urmatorilor doi ani, Tiberius, iar dupa el

, _a}ti comandanti de osti romani, urmarind un trib germanic, au īnaintat

He la cursul mijlociu al Rinului si de la cursul superior al fluviului

Danubios (Dunarea) spre rasarit pīna la Elba; īn felul acesta romanii

au cunoscut Elba de la izvoare pīna la varsare.

In anii 4—6 e.n., īn timpul unei expeditii īmpotriva germanilor din nord, flota lui Tiberius, dupa ce a iesit din Rin, a trecut dincolo de gurile Elbei, a cotit spre nord si a descoperit īntregul litoral apusean al peninsulei Cimbrilor" (Iutlanda), precum si insulele din apropiere. Rezultatele geografice ale acestei expeditii sīnt expuse pe scurt de īnva­tatul roman Pomponius Mela (prima jumatate a secolului I e.n.): „Dincolo de gurile fluviului Albis īncepe marele golf Codanus, īn care sīnt situate cīteva insule mari si mici. Distantele dintre insule sīnt mici si de aceea aici marea nu seamana a mare. Despartind insulele īntre ele si pe acestea de continent, apa formeaza un fel de retea ramificata de canale, toate la fel de īnguste. Apoi linia coastei face o curba si formeaza un golf alungit. Aici locuiesc cimbrii si ultimul trib germanic — germionii" (III, 3). si mai departe (III, 6) Mela arata ca īn golful Codanus se afla „insula cea mai mare si cea mai roditoare — Codanovia"; se poate ca aici sa fie vorba de peninsula Scania (Suedia de sud).

Dupa Pliniu cel Bātrīn (23—79 e.n.), la extremitatea nordica a Iut-landei („capul Cimbrilor") navigatorii romani au vazut sau au auzit de tara scitilor si de „īntinderi neobisnuit de umede si īnghetate" (Pliniu, II, 167). Aceasta este prima stire — evident neīnteleasa de romani — despre marea Baltica (cu golful Botnic, situat īn nordul ei). Romanii exagerīnd mult dimensiunile marii, o socoteau drept o parte a oceanului Nordic. De aceea, ei considerau Scandinavia — care este astfel denumita pentru prima oara la Pliniu — drept o insula.

Dupa īnfrāngerea lor īn padurea Teutoburgica (anul 9 e.n.), romanii s-au retras dincolo de Rin. Fireste ca acum informatiile despre Europa centrala, īn special despre partea ei de nord (zona de pe litoralul Balti­cii), s-au īmputinat; chiar si īn secolul I e.n. romanii aveau foarte putine cunostinte despre rīurile care se varsa īn marea Baltica: dintre rīurile enumerate de autorii din secolul I numai unul poate fi identificat cu certitudine, si anume Vistula.

In regiunea Balticii se gaseste mult chihlimbar. El era la mare pret 'n ^a^tiehitate si īn cautarea lui plecau din Europa de sud spre marea mitica negustori, strabatīnd tari locuite si de triburi germanice ostile romanilor si de triburi slave, baltice si finice pe care nu le cunoscusera ait Negustorii-calatori, care aduceau chihlimbar la Roma, poves- despre locuitorii din regiunea de rasarit a Balticii si īn special din

īsulele situate īn aceasta mare le repetate de geografi campSrtori omponius MelTsi PlinHel S

^adoP^{tete cu} credulitate

ei noastre vechea Scitie): Je povesteste 1^-1 f ^P^T^{le SeC}°^{Ie ale}

tflnit «i īn carti demne de īncrederīf 3 pe ^e

re se hranesc numai cu ouale pasaVilo/dini^Tou ^

Duiton ai acestor insule - hippopozii - _au picioare de _Ca°Sr

notii - au urechi atit de mari īnoīt le īnfasoara tot tnmui • i

ept singura īmbracaminte" (III, 6) Dar S afara 1^ ^{s1 6 &erVeSC}

gustorii-calatori aduceau la Roma cete Lt5 JSrS

ridice, despre populatia din regiunea de rasarit aTS

da despre venezii (triburi slave de apus) care traiau pe

TACIT sI PTOLEMEU DESPRE EUROPA RĂSĂRITEANĂ

Corabie de razboi

romanii

DESCOPERIRILE ROMANILOR

traiau- īn acea vreme

garft de Vistula. In relata-

sale despre fini se īntīlnesc neie exagerari, datorite pro­babil faptului ca romanii aflau <*e la altii stiri despre popoarele din Europa rasariteana, dar nu exista īn nici un caz elemente fantastice. Este vorba de o lu-iar nu de una de . ei se hranesc cu īmbraca cu piei si dorm pe pamīntul gol. Toata •nadejdea si-o pun īn sageti, ale caror vīrfuri, neavīnd fier, le fac din os. Vīnatoarea īi hra­neste, atīt pe barbati, cīt si pe femei, caci acestea din urma īnsotesc peste tot pe barbati. . . Copiii nu au alt adapost care sa-i apere de fiarele salbatice si de ploi decīt colibele facute din ramuri īmpletite.. ." Salba­ticia lor i se parea lui Tacit ne­obisnuita, iar mizeria lor res­pingatoare; dar īn acelasi timp

el le idealizeaza traiul. „Ei socotesc aceasta viata mai fericita decīt daca ar munci pe cīmp sau acasa, facīnd din soarta lor si a altora un joc al sperantei si al spaimei. Nefiindu-le teama, nici de oameni, nici de zei, ei au realizat lucrul cel mai greu din viata, si anume: nu simt nevoia macar sa doreasca ceva".

La Tacit nu gaisim īnca numele rāurilor asezate la rasarit de Vistula si, īn general, el nu are o notiune precisa despre Europa rasariteana. Aceasta apare pentru prima data la un contemporan mai tīnar al lui Tacit, celebrul astronom, geograf si cartograf din epoca romana Claudius Ptolemeu, grec din Alexandria (secolul al II-lea e. n.). Probabil e⁵. negus­torii din regiunile estice ale imperiului roman, care faceau comert cu popoarele din Europa rasariteana, au adus stiri confuze despre rīurile ^<?^are_w^sf varsa īn golful Venetilor din oceanul Sarmatic (marea Baltica), •a rasarit de Vistula, si despre marele fluviu Rha (Volga) care se varsa m marea Hyrcanum {Ca&piea).

Ptolemeu {ca si Mela) numeste Europa rasariteana Sarmatia; aceasta este īmpartita īn doua de rīul Tanais (Don): Sarmatia europeana si asia-J5^ai granita rasariteana a acesteia din urma o constituie fluviul Rha. sare ^?^{U cun}°^{stea des}tul de bine rīul Tanais, de la izvoare pīna la var- * S.^ ca acesta īsi schimba cursul de la sud-est spre sud-vest si o ipoteza destul de exacta si despre directia īn care curge fluviul

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

Rha: pe cursul superior — spre est, iar pe cursul mijlociu — spre sud-/est, apropiindu-se mult de Tanais; pe cursul inferior — spre sud-sud-īst. Probabil ca Ptolemeu a auzit si de Kama: acolo unde fluviul Rha ;oteste spre sud-vest īn el se varsa dinspre stānga o alta apa pe care Ptolemeu o denumeste tot Rha. Aparitia Volgai (Rha) pe harta geografica i lumii antice si indicarea mai precisa a contururilor Donului (Tanais) irata ca īn secolul al II-lea e.n. aceste doua fluvii au devenit artere co-nerciale importante. īn orice caz, cursurile lor inferioare, situate aproape mul de altul, erau īnca de pe atunci portiuni ale unei importante cai romerciale care lega tarile din regiunea marii Caspiee de cele din regiu-īea marii Negre.

Ptolemeu cunoaste mult mai putin relieful Sarmatiei europene si nai ales al celei asiatice. Daca īn unele dintre lanturile muntoase pe are le indica se pot recunoaste Carpatii, celelalte masive muntoase nu orespund, ca dimensiuni sau directie, nici unui sir de munti reali. Acest ucru se refera īndeosebi la „muntii Hiperboreici" care, dupa Ptolemeu, e īntind de la vest spre est, la nord de ambele izvoare ale Volgai (Rha), ti apropiere de cercul polar. Dincolo de Volga, Ptolemeu indica doua īuri care se varsa īn marea Caspiea dinspre nord si care, eu foarte lulta aproximatie, ar putea fi considerate drept Iaik (Ural) si Emba.

INFORMAŢIILE DESPRE ASIA IN EPOCA ROMANĂ

Romanii n-au facut nici un fel de descoperiri pe continentul asiatic: i au purtat razboaie numai īn Orientul apropiat; cu Orientul mijlociu iceau negot prin supusii lor din Orientul apropiat, iar marfurile din ixtremul Orient le primeau printr-o serie de intermediari. Ca urmare, unostintele geografice ale romanilor despre Asia se deosebeau prea pu-n de ale vechilor greci. E drept ca Ptolemeu a corectat greseala facuta e predecesorii sai īn privinta marii Caspiee. El prezinta marea Caspica rept.o mare īnchisa, dar īi atribuie contururi cu totul arbitrare. Ca si redecesorii sai, el considera ca Sīr-Daria si Amu-Daria se varsa īn ma-īa Caspica.

Foarte confuze apar īn literatura greco-romana din primele secole le erei noastre indicatiile despre China, de unde se aducea īn Europa latasea (prin intermediul partilor). Romanii numeau matasea „sericum", .r poporul care o producea — „seri". Ptolemeu īi aseza pe seri la capa-il de nord-est al pamīntului locuit si socotea ca pīna la ei se poate junge numai pe uscat. In „geografia" lui Ptolemeu China s-a dedublat. 1 afara de „seri", spre tara carora duceau drumuri de caravane din artia, au mai aparut si „sinii"¹, spre care se naviga pe mare din idia; tara lor era situata la marginea nord-estica a oceanului Indian īn

Ptolemeu a luat aceasta denumire (ca si alte cīteva) dintr-o carte-pilot greceasca la mijlocul secolului I.e.n., „Periplul marii Eritreice", care īnainte era atribuita īn >d gresit lui Arrianus; de aceea istoricii denumesc pe adevaratul autor anonim al eriplului" — Pseudo- Arrianus.

DESCOPERIRILE ROMANILOR

Marelui golf". Dupa Ptolemeu, tara serilor era situata- la nord tera sinilor (vezi harta de la p. 56-57).

īmbogatirea cunostintelor despre Arabia īn urma expeditiei lui Elius Gallus {anul 125 ī.e.n.) a fost una din putinele realizari geografice ale manilor īn Asia. Gallus a trecut īn Arabia, pornind dintr-unul din forturile marii Rosii. El a īnaintat apoi timp de cīteva luni spre sud, īn-H nartīndu-nse destul de mult de tarm. Detasamentul sau a devastat oaza Nedjran, a patruns de acolo īn „Arabia fericita" (Iemen), dar s-a oprit - fata cetatii „Mariaba" {probabil Marib, la rasarit de orasul Sana) si s-a īntors īn Egipt cu pierderi mari.

Folosirea musonilor, care se schimbau periodic, pentru navigatia īn marile apusene ale oceanului Indian¹, a constituit o importanta realizare a popoarelor din bazinul marii Mediterane, la īnceputul erei noastre. Dupa cum relateaza Fseudo-Arrianus, pentru prima oara un oarecare Hir>P^^{us a} folosi musonul de sud-vest pentru a strabate marea Arabiei de la apus la rasarit — din Africa de nord-est pāna īn India. Alte date despre Hippalus nu exista si de aceea calatoria lui se considera ca a avut loc la īnceputul, la mijlocul ori la sfārsitul secolului I ī.e.n. sau chiar īn prima jumatate a secolului I e.n.

• Din „Periplul" lui Pseudo-Arrianus se vede ca pe vremea sa unii supusi romani — navigatori sau negustori — cunosteau destul de bine tarmurile peninsulei Arabia, ale Iranului de sud si ale Indiei de vest, pīna la extremitatea sudica a peninsulei India {capul Comorin), precum si unele regiuni din interiorul peninsulei India. Dar despre insula Ceylon („Taprobane") ei aveau cunostinte foarte vagi, 'Ca si despre tarmurile golfului Bengal (al „Gangelui").

CĂLĂTORIILE DE-A LUNGUL ŢĂRMURILOR AFRICANE ĪN EPOCA ROMANĂ

Polybios, ostatec 'grec la romani, iar mai tīrziu remarcabil istoric, 1-a īnsotit pe conducatorul de osti Scipio cel Tīnar (Emilianus) īn cursul expeditiei sale din Africa īncheiate cu distrugerea Cartaginei (anul 146 ī.e.n.). Din īnsarcinarea lui Scipio, Polybios a condus o expeditie mari­tima de recunoastere spre sud dincolo de „Coloane". Eudox din Cyzicui, negustor grec, care a navigat, īn doua rīnduri, din Egipt, prin marea Rosie, īn India (anii 120—115 ī.e.n.), a descoperit īn dreptul coastei apu­sene a Africii, īn tara „etiopienilor" {negrilor), o insula īn care puteau fi colonizati agricultori. Mai tīrziu el a īncercat sa ajunga īn India pornind Pe mare din Cadiz (Spania), spre sud, īn jurul Africii. īn povestirile de-Pre calatoriile lor nu exista nici un fel de elemente fantastice, dar nu gasun nici material faptic pe baza caruia sa se poata stabili pīna la ce regiune a Africii occidentale au ajuns. Cele doua calatorii n^au exercitat influenta simtitoare asupra cartografiei antice {īn ceea ce priveste o

īnaint j™ īndoiala ca vechii navigatori indieni si arabi au folosit musonii cu mult nte de era noastra.

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

■eprezentare mai exacta a Africii). Dar unii dintre geografii antici de nai tīrziu au ajuns sa-^si formeze o imagine justa despre oceanul Mondial mic.

In preajma secolului al II-lea ī.e.n., pescarii din Cadiz navigau regu-at spre insulele Canare. Prima descriere geografica a acestor insule a acut-o regele maur Juba al II-lea (mort īn jurul anului 23 ī.e.n.), aliat ii romanilor.

Judecind dupa „Periplul" lui Pseudo-Arrianus, pe la mijlocul seco-ului I e.n., romanii cunosteau coasta de rasarit a Africii pe o īntindere e aproximativ trei cincimi din lungimea ei reala — de la 30° latitudine ordica (extremitatea golfului Suez) pīna la 6° latitudine sudica (insula 'anzibar), sau poate si ceva mai spre sud (pīna la insula Mafia, īn dreptul aralelei de 8° latitudine sudica). Tot atīt de amanuntit ca si litoralul asaritean al Egiptului (dinspre marea Rosie), cercetat din timpurile cele īai stravechi, sīnt descrise tarmurile peninsulei Somalia („Cornul de riazazi" al lui Ptolemeu), indieīndu-se corect schimbarea directiei coastei ile līnga „capul Mirodeniilor" (capul Guardafui) de la vest-est spre sud mai departe, spre sud-vest. Portiunea de pe coasta Africii rasaritene tuata la sud de ecuator pīna la insula Zanzibar, precum si insula īn-isi (sau una dintre insulele īnvecinate) erau cunoscute autorului „Pe-plului" numai din povestiri auzite, probabil, de la navigatori si negus->ri de sclavi arabi din Iemen sau Oman. Dupa presupunerile lui Pseudo-rrianus, dincolo de ultimul oras comercial de pe litoral cunoscut de el Rapti (la vest sau sud-vest de Zanzibar), prin urmare nu mai departe paralela de 10° latitudine sudica, coasta africana coteste brusc spre jus. Aceasta presupunere gresita, sprijinita de unii geografi din anti-īitate, a dainuit pīna īn epoca marilor descoperiri, adica timp de patru-»rezece secole, si a jucat un anumit rol īn desfasurarea descoperirilor cute de portughezi īn secolul al XV-lea.

īn a doua jumatate a secolului I e.n., nu numai navigatori arabi,

ir si supusi romani vizitau tarmurile zonei ecuatoriale a Africii orien-

le. Geograful si cartograful Marinos din Tir¹, ale carui scrieri dateaza

? la sfīrsitul secolului I si īnceputul secolului al II-lea e.n., citeaza trei

ivigatori care au calatorit prin aceasta regiune si care, judecind dupa

imele lor, sīnt greci. Cea mai interesanta este relatarea despre Diogene:

. Un oarecare Diogene, unul dintre cei care calatoresc īn India, la

toarcere, pe cīnd a trecut a doua oara pe līnga [capul] Mirodeniilor, a

st dus de vāntul dinspre nord si, avīnd īn dreapta Trogloditica [Africa

ientala], a sosit peste 25 de zile la lacurile din care izvoraste Nilul si

unde mult mai departe spre sud se afla capul Rapti" (Ptolemeu, I,

Ptolemeu compara (I, 17) aceasta relatare a lui Marinos „cu descrie-

3 contemporanilor nostri" (secolul al II-lea e.n.) si trage urmatoarea

īcluzie justa: „Datorita negustorilor, care au calatorit din Arabia feri-

a spre Mirodenii si Rapti.. . stim ca drumul īntr-acolo duce, nu

Lucrarile lui Marinos n-au ajuns pīna la noi; le cunoastem numai din „Indrepta-de geografie" al lui Ptolemeu.

DESCOPERIRILE ROMANILOR

spre sud, ci si spre sud-vest si ca lacurile din care izvoraste fTnu se afla chiar līnga mare, ci departe, īnlauntrul tarii". Dupa cīt re Diogene n-a vizitat el īnsusi Marile lacuri africane, la care se ^t ajunge numai pe uscat, ci a aflat de ele de la negustori arabi — de sclavi si achizitori de fildes si aur, care explorasera demult imurile de la coasta marii pīna īn regiunea lacurilor. Tot de la ei Dio-ne sau alti navigatori si negustori romani au obtinut 'date despre mun­tii īnalti cu piscurile acoperite cu zapada (Kenya si Kilimandjaro), care īnalta īn apropierea drumurilor comerciale dintre ocean si Marile

lacuri.

Aceste informatii primite de Ptolemeu de la diferite persoane l-au

dus la cunoscuta caracterizare — gresita din punct de vedere cartografic — a izvoarelor Nilului; caracterizarea sa poate fi formulata astfel: din­colo de paralela de 10° latitudine sudica se īnalta muntii Lunii („Lunae montes"), acoperiti de zapada, care se īntind de la apus spre rasarit, tra-versīnd -meridianul Alexandriei egiptene; de ambele parti ale meridianu­lui la nord de paralela de 10°, sīnt asezate simetric doua lacuri, fiecare fiind alimentat de cīte trei torente care izvorasc din muntii Lunii; din fiecare lac izvoraste cāte un rāu; la nord, dincolo de ecuator (aproximativ īn dreptul paralelei de 6° latitudine nordica), rīurile se unesc, formīnd Nilul. Aceasta legenda cartografica din secolul al II-lea e.n. a fost crezuta īn Europa pīna īn perioada 1860—1870, cīnd au fost stabilite definitiv izvoarele Nilului alb.

EXPEDIŢIILE ROMANE ĪN INTERIORUL AFRICII

La īnceputul erei noastre, romanii cunosteau īntreaga zona nordica de litoral a continentului african. Cunostintele lor despre muntii Atlas din Africa de nord au fost sintetizate pentru prima oara de Strabon, care a denumit toate tarile situate īntre oceanul Atlantic si strīrntoarea Tuni­siei — tarile Atlas.

In anul 19 ī.e.n. proconsulul Ludus Cornelius Balbus, īn fruntea unui detasament roman, a īntreprins pentru prima data, din zona de lito­ral, o expeditie pe o mare distanta spre sud īn Sahara, īmpotriva noma­zilor „gararnanti", care provocau mereu tulburari. Dupa ce a ocupat īn prealabil oaza Ghadames (īn dreptul paralelei de 30° latitudine nordica), la sud de Cartagina, el a strabatut spre rasarit un desert pietros, apoi a trecut peste „muntii Negri" — probabil un sir de īnaltimi sterpe situate in dreptul paralelei de 28° latitudine nordica, la sud-vest de golful Sirta-niare si apoi, printr-un desert nisipos, a ajuns la oaza Germa (din grupul , ^e ?^aze Fezzan). Aceasta a fost o incursiune de cavalerie efectuata, pro-oabil, pe camile. īntreaga expeditie (se pare īntr-o singura directie) a urat 25 de zile, detasamentul facīnd un mare ocol spre rasarit, pe cīnd rma ^s? ^{afla la} aproximativ 700 km, īn linie dreapta, la sud de Tripoli. _s Potrivit relatarilor lui Marinos din Tir (Ptolemeu, I, 8), īn secolul I e.n. a r>^U ^f¹" ^^cu* d°ua mari calatorii spre sud. Septimius Flaccus, „care trei II • ^{īn exī>edi}t^{ie din} Libia, a ajuns la etiopieni, dupa o calatorie de uni, spre sud de tara garamantilor". A doua expeditie, a lui Iulius

~ ^ISt°^{ria de}scoperirilor geografice I.-II

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE POPOARELOR ANTICE

laternus „īmpreuna cu regele garamantilor", a durat patru luni; ei au uns īn „tara etiopiana Agisymba, unde se aduna rinocerii". Bazīndu-se ; un calcul gresit, Ptolemeu a plasat aceasta tara mult dincolo de ecua-r īn dreptul paralelei de 16° 15' latitudine sudica. Pīna īn epoca mari-r descoperiri, Agisymba era considerata de adeptii lui Ptolemeu drept nita extrema de sud-vest a lumii locuite. īn afara de relatarile lui Ma­nos, despre expeditiile romanilor prin Sahara nu s-au mai pastrat nici 1 fel de marturii din antichitate. Cercetatorii din secolele XIX—XX au putut decīt sa presupuna daca romanii au efectuat īntr-adevar este expeditii, ce scopuri au urmarit, pe ce drumuri au mers, pīna īn regiuni au patruns si care este poporul cu pielea neagra numit de ei iopieni. Ptolemeu plaseaza īn mod arbitrar īn aceasta parte a Africii i si īn multe alte parti ale uscatului „cunoscut" de el) o serie de obiec-re geografice dintre care nici unul nu poate fi identificat īn mod cert rāurile, lacurile sau muntii existenti īn realitate.

Romanii au realizat succese importante din punct de vedere geogra-: īn a doua jumatate a secolului I e.n. īn bazinul Nilului. Ei au cercetat punile periferice ale podisului Abisiniei, cu rīurile Atbara si Nilul al-stru. Un detasament militar roman trimis spre sud, probabil īntr-o tiune de recunoastere, a urcat foarte departe de-a lungul Nilului alb. >oi detasamentul a strabatut o īntinsa portiune mlastinoasa a rīului, x-atīta de napadita de plante, īncīt nu puteau sa razbata prin ea nici "abiile mari si nici macar barcile; este vorba de asa-numitul „siodd" masa plutitoare de alge si papirus, caracteristica pentru o portiune a lului alb care se īntinde pe aproape 650 km (de la 9° 5' pīna la 5° lati-line nordica), de la gurile Bahr el Hazal pīna la defileul īngust unde 1 formeaza praguri. Se pare ca membrii detasamentului, care au po-ītit filozofului Lucius Seneca despre expeditie, au denumit tocmai ste praguri: „marea cascada dintre doua stīnci".