DEZVOLTAREA ECONOMICA SI SOCIALA A TARILOR ROMINE IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ sI SOCIALĂ A ŢĂRILOR ROMÎNE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

1. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ sI SOCIALĂ A ŢĂRII ROMÎNEsTI sI MOLDOVEI

Trasaturile caracteristice ale dezvoltarii fortelor si relatiilor de productie din Moldova si Ţara Romîneasca în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, în conditiile dominatiei otomane, au fost: împiedicarea valorificarii bogatiilor naturale, încetinirea ritmului de dezvoltare a principalelor ramuri ale econo­miei, frînarea dezvoltarii oraselor si a pietii interne, intensificarea exploatarii taranimii printr-o fiscalitate excesiva si prin încercarea de trecere la forma munca a rentei ca forma predominanta, care au dus la ruinarea gospodariei taranesti, legarea de glie a taranimii dependente si o ascutita lupta de clasa.

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, agricultura

Dezvoltarea prmcipa- continua sa ramîna o ocupatia de baza a populatiei rurale.
lelor ramuri ale eco- /-w»- .. ... , , w i i . t-

Calatorii straini apreciaza unanim Moldova si Ţara

Romîneasca ca pe unele din cele mai bogate din cîte

cunosc, evidentiind în mod special fertilitatea solului si, legata de ea, exceptionala lor bogatie în cereale si animale. Moldova este descrisa ca avînd un « pamînt foarte roditor de la natura », care da « bucate din belsug, fara prea multa oste­neala », si ca urmare, « extrem de bogata în locuri de aratura, vii si cereale ». Aceleasi aprecieri le au calatorii si fata de Ţara Romîneasca, pe care o gasesc « foarte rodnica », « manoasa » si producînd « grîne din belsug ». Cultura cerealelor. Datorita posibilitatii de a livra în continuare în sudul Dunarii cerealele cerute insistent de turci, boierii si manastirile ramîn interesati în productia de cereale-marfa, cautînd sa realizeze cantitati sporite fata de epoca anterioara.

Pretul de monopol, cu care erau siliti sa-si vînda grînele în Imperiu, nu era, pentru marii feudali, o piedica; cerealele vîndute nu-i costau nimic pe acestia, ei primindu-le, fara nici un fel de cheltuieli, de la producatorii directi, sub forma rentei. Pentru boier sau manastire, grînele vîndute turcilor nu aveau valoare de

schimb si, de aceea, chiar pretul de monopol obtinut constituia pentru ei un venit net. Preturile de monopol, însa, diminuau veniturile feudalilor fata de epoca anterioara instaurarii monopolului, fapt pentru care ei au cautat sa mareasca volumul cerealelor-marfâ si, implicit, sa sporeasca suprafetele cultivate

cu grîne.

Cresterea productiei de grîne nu se putea face, în conditiile epocii, decît prin extinderea culturii cerealiere pe noi terenuri si în noi regiuni, pîna aci întelenite sau acoperite de paduri si pasuni. Dovezi pentru cresterea suprafetei agricole sînt: numeroasele defrisari si desteleniri pomenite în acte, precum si faptul ca sate atestate documentar înca mai dinainte, dar fara precizari de natura a dezvalui diversele ramuri ale economiei lor, sînt acum tot mai des amintite în legatura cu ogoarele ce se vînd între taranii liberi sau sînt acaparate prin cumparare sau sila de feudali, tarinile si cîmpurile la care ajung liniile de hotar, ariile cu clai de grîu sau de orz, numeroasele vii si mori si deosebitul interes de care se bucura acestea din urma, exprimat în pretul lor crescut în a doua jumatate a veacului. Cuvintele ce amintesc de defrisari, desteleniri si asanari, ca: laz, curatura, seciu, secatura, se întîlnesc mult mai des în actele din a doua jumatate a veacului al XVI-lea decît în cele de pîna la 1550. Analiza documentelor interne ale Ţarii Romînesti din veacurile XV-XVI arata o crestere reala a destelenirilor în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, care, desi nu este prea mare, indica totusi o largire a pamînturilor destinate agriculturii.

Prefacerea unor paduri sau locuri mlastinoase în terenuri bune de agri­cultura se facea, în conditiile unei tehnici ramase rudimentara, ca si mai înainte, cu mari eforturi si multa cheltuiala de energie omeneasca. Documentele vremii redau expresiv faptul: «loc curat cu sapa si cu toporul », « au sapat si au ars padurea cu foc », « au curatat locul cu multa truda si grea nevoie », padurea a fost curatata « cu securile si cu foc si cu multa truda », loc « curatit... în

padurea întreaga si deasa ».

Aceste defrisari, desteleniri si secaturi se faceau cel mai adesea în tere­nurile statului, dar si în rezerva necultivata a domeniului sau în interiorul

satului liber.

Urmarind pe harta localitatile de care se leaga defrisarile si destelenirile uite în acte, se poate constata ca, în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, ; fac si în regiunile de cîmpie din jurul Bucurestilor si a Craiovei, spre ebire de epoca anterioara, cînd se întîlnesc documentar doar în regiunea

r

urilor si sub munte. Totusi, si în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, regiunile deluroase, cu r>:rulatia cea mai deasa, continua sa ramîna principalele zone de productie Procentul cel mai mare de sate în care sînt amintite ogoarele, tarinile, ar"- e:c, raportat la numarul de sate atestate documentar pîna în 1600, îl au râcir.;.; de azi: Filiasi, Tg. Jiu, Baia de Arama, Strehaia, din regiunea Oltenia, ie, din regiunea Bucuresti, Pitesti si Rîmnicul Vîlcea, din regiunea Arges,

Rîmnicul Sarat si Mizil, din regiunea Ploesti, iar în Moldova, raioanele Roman si Moinesti, din regiunea Bacau.

Indicatii pretioase pentru dezvoltarea agriculturii în a doua jumatate a veacului al XVI-lea ne ofera si raspîndirea morilor. în amîndoua tarile, docu­mentele arata o mare raspîndire a morilor la sfîrsitul veacului al XVI-lea. E de retinut, de pilda, din analiza izvoarelor interne, ca morile sînt pomenite în 90% din raioanele de azi ale fostei Ţari Romînesti. Cele mai numeroase sate cu mori sînt semnalate pe teritoriul raioanelor: Bals, Tg. Jiu, Giurgiu, Oltenita, Pitesti, Ploesti, Tîrgoviste, Fetesti, în Ţara Romîneasca, si Roman, Iasi, Neamt, Falticeni si Vaslui, în Moldova. Multe mori sînt pomenite si în orase, la: Bucu­resti, Pitesti, Ploesti, Buzau si Baia.

Interesul deosebit pe care-1 arata acum boierii si manastirile fata de mori, exprimat prin preturile continuu marite cu care le negociaza, dovedeste, pe lînga cresterea rolului morilor în economia domeniala, si cresterea productiei cerea­liere în tara. Proprietari ai unui mare numar de mori în aceasta vreme sînt mai ales manastirile: Cozia, Arges, Catalui si Bucovat, în Ţara Romîneasca, Galata si Moldovita, în Moldova.

în ceea ce priveste sistemul de cultura, se mentine acela al destelenirilor permanente si al ogoarelor î 212e41c mprastiate fara nici o ordine pe întregul cîmp de cultura. începînd cu a doua jumatate a veacului al XVI-lea, documentele pome­nesc însa tot mai des de doua cîmpuri, cîmpul de sus si cîmpul de jos, ceea ce marcheaza trecerea spre un sistem superior de agricultura, al celor doua tarlale ale satului, în care alterneaza anual cultura cerealelor cu lasarea în telina. Tehnica aceasta se aplica în hotarul satului pe terenuri dinainte fixate de catre obste sau, în cazul rezervei feudale, de catre stapînul de mosie. Sistemul de cultura nu este omogen pe întreg întinsul tarii, el fiind în buna masura determinat si de relieful solului. Sistemul celor doua tarlale se întîlneste îndeosebi în zonele agricole din cîmpia Ţarii Romînesti (în raioanele de azi: Caracal, Turnu Magurele, Draga-nesti-Vlasca), dar si în regiunea dealurilor (raioanele: Tîrgoviste, Ploesti, Buzau), în satele de sub munte din Ţara Romîneasca (raioanele: Baia de Arama, Tîrgu Jiu, Gilort, Horezu), precum si în buna parte din Moldova, unde, dupa cum s-a vazut, exista o agricultura relativ dezvoltata, se continua practicarea sistemului destelenirilor si al desfrisarilor continue, cu ogoare lasate în pîrloaga mai multi ani, pentru refacere.

Data fiind deosebita fertilitate a solului, e probabil ca în cea mai mare parte a celor doua tari, în afara îngrasamîntului natural pe care-1 forma cenusa rezultata din arderea miristilor, ce se facea toamna tîrziu, dupa ce le pascusera vitele si oile, alt sistem de îngrasare a solului nu se practica în aceasta epoca. Dar nu este exclus ca pe alocuri - poate pe unele domenii - sa se fi încercat o crestere a fertilitatii solului prin îngrasarea cu baligar. Secretarul lui Petru Cercel, Franco Sivori, atît de bine informat asupra Ţarii Romînesti, vorbind tocmai despre fertilitatea solului, arata ca grînele se seamana « fara prea mult

mestesug» si «fara a îngrasa prea mult pamîntul»*, ceea ce înseamna ca, pe alocuri, ori cît de putin, se practica totusi îngrasarea pamîntului de cultura.

Uneltele folosite sînt, în genere, cele dinainte, în tehnica agricola nepro-ducîndu-se schimbari importante. în sistemul destelenirilor, uneltele de baza ramîn: securea, tîrnacopul, cazmaua, sapa si rarita. Plugul este folosit îndeosebi în regiunile în care se practica asolamentul bienal. Pentru recoltarea paioaselor, ca si înainte, se foloseau secera si coasa, iar la strîngerea finului, coasa, precum si furca si grebla de lemn.

Ca vite de munca, atît în Moldova cît si în Ţara Romîneasca, erau folositi mai ales boii si bivolii. în multe parti, însa, sînt folositi si caii. Izvoarele arata ca moldovenii «înjuga cîte 12 boi la un plug»2 (probabil în cazul destelenirilor), sau ca, tot ei, se slujesc «la munca cîmpului de bivoli, de care au o multime »3. Caii moldovenilor sînt «mici, dar foarte buni la munca», ca si cei din Ţara Romîneasca 4.

Cerealele ce se cultiva acum sînt cele cultivate si mai înainte, adica: grîul, orzul, meiul, alacul, hrisca, ovazul, secara si sorgul.

Cultivarea griului, foarte raspîndita înca din vechime, este atestata docu­mentar în veacul al XVI-lea aproape în toate vechile judete si tinuturi. Dupa numarul mare de mori si dupa raspîndirea lor pe întreg teritoriul Moldovei si Ţarii Romînesti, ca si dupa cantitatile mari de grîu exportate în sudul Dunarii, se poate conchide ca, în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, productia de grîu era destul de importanta. Calatorii straini vorbesc si ei despre productia însem­nata de grîu a celor doua tari: unii din ei precizeaza ca, în Moldova, se cultiva mai ales grîu de primavara.

Alaturi de grîu, orzul ocupa un loc de seama între cereale, fiind si el cerut în Imperiul otoman, mai ales pentru nevoile oastei turcesti.

începînd cu a doua jumatate a veacului, meiul începe sa cîstige teren fata de grîu si de orz. Alacul, ovazul si secara se cultivau pe întinderi de teren mai mici. Despre ele, ca de altfel si despre mei, actele interne dau destul de putine stiri.

Repartitia cerealelor si a altor plante cultivate pe un domeniu feudal în aceasta vreme se poate vedea din catastiful de averi si bucate al manastirii Galata, din 1 noiembrie 1588. Locul întîi între bucatele aflate înca în stoguri revine griului (32%), urmat de ovaz (18%), orz (16%), secara, mazare, mei si bob. în cantitatile treerate, depozitate în magaziile manastirii, locul întîi îl ocupa secara, apoi grîul, orzoaica, meiul si hrisca5.

st. Pascu, Petru Cercel si Ţara Romîneasca la sfirsitul sec. XVI, p. 176.

E. Legrand, Deux vies de Jacques Basilicos, p. 170.

Giorgio Tomassi, Delle guerre et rivolgimenti del regno d'Ungaria e della TransiU
vania, p. 74.

E. Legrand, op. cit., p. 172 - 173; F. Sivori, ed. st. Pascu, p. 180.
6 Documente, A, veac. XVI, voi. III, p. 402 - 410.

Productia de cereale pare sa fi fost cu adevarat exceptionala. Sivori - confirmat dupa mai bine de un veac de Dimitrie Cantemir - arata ca « o masura de samînta da 25 si 30 de masuri». stirile sînt desigur exagerate; e de retinut totusi fertilitatea deosebita a solului celor doua tari.

în afara cerealelor, se continua si cultura plantelor textile, inul si cînepa, necesare pentru confectionarea îmbracamintii; se cultiva de asemenea diverse legume si zarzavaturi, ca: varza, mazarea, bobul, ceapa, usturoiul s.a., toate cunoscute si cultivate mai dinainte.

Nivelul fortelor de productie în agricultura romîneasca din a doua juma­tate a veacului al XVI'lea continua în general sa creasca. Ritmul lor de dezvol' tare este însa mult încetinit, datorita dominatiei otomane.

Viticultura. Cultura vitei de vie cunoaste în a doua jumatate a veacului al XVI-lea o dezvoltare însemnata. Facînd o comparatie a raspîndirii viilor, se constata ca, din cele 52 de raioane de azi de pe vechiul teritoriu al Ţarii Romî' nesti, pîna la 1550 sînt atestate documentar vii în 29 de raioane, iar pîna la 1600, în 48 de raioane, ceea ce reprezinta o crestere apreciabila a numarului de loca­litati cu vii, corespunzînd si unei extinderi pe teren a viilor. Pîna la mijlocul veacului, vita de vie se cultiva în special în raioanele: Rîmnicu Vîlcea, Tîrgu Jiu, Pitesti, Gaesti, Tîrgoviste si Ploiesti,» în Ţara Romîneasca, si Hîrlau, Neamt si Bacau, în Moldova. în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, capata impor­tanta în ceea ce priveste suprafata cultivata cu vii raioanele: Strehaia, Caracal, orasul Bucuresti, Mizil, Buzau si Rîmnicu Sarat, în Ţara Romîneasca, si Tecuci, Iasi, Husi si Focsani, în Moldova.

în extinderea culturii viticole erau interesati îndeosebi marii feudali. Avînd drept de exclusivitate la vînzarea vinului pe domeniu si neexistînd mono­pol turcesc asupra exportului de vin, viticultura aducea manastirilor si boierilor însemnate cîstiguri, de unde si interesul lor deosebit pentru ea. Dar pentru vii manifesta interes si celelalte clase si paturi sociale, orasenimea si taranimea, atît cea libera, cît si cea dependenta. Importanta ce se acorda viticulturii este scoasa în evidenta si de numarul mare al viilor ce se vînd si se cumpara, ca sl de pretul lor, în crestere pîna la sfîrsitul celui de-al noualea deceniu al veacului. Documentele pomenesc de vieri, de crame, de teascuri, de pivnite de piatra, de soproanele de la vii, cu destinatie speciala, toate constituind tot atîtea dovezi de nivelul înalt la care ajunsese viticultura pe teritoriul patriei noastre. Calatorii straini din veacul al XVI-lea, si în special cei din a doua jumatate, au si despre vinul si viile romînesti aceleasi aprecieri elogioase ca si despre cereale.

Pomicultura. Pomii roditori continua si în aceasta vreme sa ocupe un loc însemnat între bogatiile celor doua tari. Actele interne pomenesc adesea de curaturi cu pomi si de «pometuri», în toata regiunea deluroasa a Moldovei si Ţarii Romînesti si, uneori, chiar si în satele de cîmpie. Pomii cultivati sînt 830

aceiasi din epoca anterioara, si anume: meri, peri, pruni, nuci, ciresi, visini, piersici si scorusi. Unele soiuri de pomi cresc si prin paduri - spun calatorii - neîngrijiti de mîna omului. Pretul la care se vînd fructele este foarte mic. Loca­litatile cele mai bogate în fructe erau în raioanele de azi: Pitesti, Rîmnicu Vîlcea, Ploesti, Curtea de Arges, Tîrgoviste, Focsani, Tecuci, Husi si Iasi.

Cresterea vitelor. Cresterea vitelor continua sa ramîna si sub regimul dominatiei otomane una din ramurile cele mai importante ale economiei Ţarii Romînesti si Moldovei si sa constituie una dintre ocupatiile de baza ale locui-torilor lor.

Izvoarele înregistreaza existenta unui numar considerabil de vite mari (boi si cai), dar si de oi, porci si capre. Vînzarea lor peste hotare, în special a boilor si a oilor, aducea venituri importante. Relatînd despre pasunile pe care le-au vazut, calatorii straini subliniaza bogatia în animale a celor doua tari. în Moldova « se gaseste un mare numar de herghelii bune, cu cai turcesti si moldo­venesti. .. Nu este însa îngaduit sa fie exportati fara voia voievodului» *. La fel, în Ţara Romîneasca exista « cai foarte frumosi, turcesti si arabesti»; cei de tara sînt buni « pentru razboi, pentru trasuri si pentru carute » 2. « Din Moldova se scoate acea multime de boi, din a caror carne se hranesc nu numai popoarele vecine, ale Ungariei si Rusiei, ci si cele ale Poloniei, Germaniei, ba pîna si Italia si mai ales orasul Venetia. Pe acesti boi, venetienii îi numesc boi unguresti si prefera carnea lor celorlalte de acelasi fel», scrie secretarul nuntiului papal din Polonia, italianul A. M. Graziani8. în 1566, sultanul poruncea lui Lapus-neanu sa se îngrijeasca a expedia la Constantinopol în fiecare luna cîte o mie de boi.

în ceea ce priveste oile, desi numarul lor este foarte mare, sînt unele indicii ca el a scazut dupa instaurarea dominatiei otomane. în Moldova, de pilda, dupa unele stiri documentare, numarul oilor supuse gorstinei ajungea, înainte de Ioan voda, la cifra de 1 500 000 4; în 1591, numarul acestora era de numai 656 000 5. Oile erau cerute în numar mare pentru hrana Constantinopolului. Calatorii sînt informati ca se trimit în acest oras anual peste 100 000 de oi6. Aceasta cifra se confirma si prin documentele interne: în 1591 sînt livrate Portii peste 140 000 de oi7. Ţinuturile Moldovei cele mai bogate în oi erau la sfîrsitul veacului al XVI-lea: Neamt, Hotin, Soroca, Tigheci si Suceava.

. 1 Relatarea lui G. Gromo, în Apulum II, 1943-1945, p. 205.

Relatia lui F. Sivori, ed. cit., p. 180.

E. Legrand, op. cit., p. 170.

Documente, A, veac. XVI, voi. IV, p. 77.
8 lbidem, p. 25.

* Relatare a unui anonim italian, în I. C. Filitti, Documente din arhivele Vaticanului, II, p. 44.

7 Documente, A, veac. XVI, voi. IV, p. 22-25.

Pentru bogatia în porci a Moldovei si Ţarii Romînesti stau marturie vîn-zarile ce se fac, atît pe piata interna, cît si peste hotare. Amîndoua tarile continua sa exporte în Transilvania porci îngrasati.

Numarul cel mai mare de animale apartinea clasei stapînitoare. Posedînd întinse terenuri necultivate, bogate în finete, pasuni, si paduri, avînd si nume­rosi oameni dependenti ce puteau sa fie folositi ca pastori, boierii si manastirile aveau toate conditiile necesare dezvoltarii unei atare economii. Izvoarele narative si documentare arata caracterul domenial al cresterii vitelor în aceasta perioada. Acelasi Graziani, care a calatorit prin Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu, relatînd despre bogatia tarii în vite mari, în special în boi, ca si despre iarmaroacele de vite, scria ca « din acest lucru au mare cîstig boierii, care cresc cirezi de vite, si chiar domnul însusi mai mult din aceasta se îmbogateste, caci si el vinde în fiecare an un mare numar de boi de pe mosiile sale »x. Alexandru Lapusneanu evacueaza 12 sate de pe ambele parti ale Rautului pentru a-si face o mare crescatorie de vite2.

Boierii si manastirile au si numerosi cai în aceasta epoca. Ori de cîte ori este nevoie de cai pentru Poarta, cei care dau cai « în treaba tarii » sînt întot­deauna feudalii, ei avînd cai multi si de soi. Examinînd acelasi catastif al Galatei, amintit si mai sus, se poate vedea ca pe domeniul ei de 16 sate, manastirea avea în 1588: 101 cai, 191 boi, vaci si vitei, 140 de porci si 1128 de oi, ceea ce, pentru un domeniu recent constituit si relativ nu prea întins, însemna o avere impor­tanta. Ca feudalii erau posesorii a numeroase vite reiese si din cumpararile de sate, ocine, vii, locuri de case, pe care ei le fac dînd în schimb vite taranilor napas­tuiti de vreo dusegubina, lipsiti de cai pentru munca sau de unele animale (oi, capre, porci, vaci cu lapte), chiar pentru hrana lor si a familiei.

si în gospodaria taraneasca existau desigur cai si boi, folositi la munca cîmpului sau la transporturi. De asemenea existau porci, pentru consumul propriu, poate în oarecare masura si pentru piata interna. Ceva mai nume­roase trebuie sa fi fost oile, de ale caror produse taranii nu se puteau lipsi si pe care le foloseau atît în gospodaria proprie, cît si la vînzare.

Documentele interne din a doua jumatate a veacului înregistreaza, atît în Moldova, cit si în Ţara Romîneasca, nevoia acuta de vite pe care o simtea gospodaria taraneasca în aceasta vreme. în acte nu surprindem decît extrem de rar vînzari de vite facute de tarani. Uneori întîlnim doar schimburi în natura, unul dînd o parte de ocina, iar celalalt oferind în schimb vita de care avea nevoie. Pentru caii necesari la munca, si poate înca, în oarecare masura, la oaste, pentru boi de munca, pentru vaci cu lapte, necesare hranei lor si a copiilor, pentru oi, capre sau porci, taranii îsi vînd partile de ocina, ogoarele, partile de vie si chiar vatra de casa.

E. Legrand, op. cit., p. 170.

Documente, A, veac. XVI, voi. III, p. 393-394.

în ceea ce priveste numarul de vite din gospodariile taranilor dependenti nu avem stiri, dar e foarte probabil ca situatia sa fi fost aceeasi, daca nu si mai rea.

Din cele de mai sus se poate conchide ca, în noile conditii create de regimul dominatiei otomane, cresterea vitelor ramîne o ramura economica aducatoare de venituri numai în anumite sectoare si numai pentru anumite categorii sociale. Se poate spune ca este în dezvoltare doar cresterea vitelor mari, pe domenii, feudalii fiind aproape singurii posesori ai conditiilor necesare cresterii lor si, în acelasi timp, avînd posibilitatea organizarii unui export de vite peste hotare. în ceea ce priveste cresterea oilor se constata, în ultimul sfert al veacului, un regres destul de important. Interesul taranimii pentru cresterea vitelor scade, atît din cauza ca exploatarea crescînda a statului feudal lovea în ceea ce era mai usor de luat din gospodaria taraneasca si de desfacut pe piata, adica în vite, cît si pentru faptul ca din numarul mic de animale pe care-1 putea vinde, adesea la un pret de monopol, nu realiza nici un fel de cîstig.

Albinâritul. Apicultura, ramura veche a economiei romînesti, cunoaste o dezvoltare remarcabila în tot cursul veacului al XVI-lea, îndeosebi pe dome­niile manastiresti, dar si pe cele ale boierilor, precum si în satele de tarani liberi. Se continua amenajarea locurilor de stupina sau prisaca în paduri, cu aprobarea domniei. Preturile cu care se vînd aceste locuri de stupine sînt destul de impor-tante. Astfel, la 1573, în Ţara Romîneasca se vînd doua asemenea locuri cu 600 de aspri 1, pretul uneia echivalînd cu al unui pogon de vie sau a doi boi în aceeasi vreme. întinderea unor asemenea locuri era variabila. Actele spun ca locul era: «cît va arunca un om cu piatra din mijlocul prisacii în toate partile», sau de «40 de pasi în jur » 2. Posesori de stupine si multi stupi sînt amintiti a fi în aceasta epoca: manastirea Dealul, mitropolitul Mihail, în Ţara Romîneasca, si manastirile Bistrita, Neamt si Galata, în Moldova. Aceasta din urma avea, în 1588, 484 de stupi3.

Locul de seama pe care-1 ocupa stuparitul si în gospodaria taraneasca reiese atît din numeroasele mentiuni documentare, cît si din importanta pe care continua sa o aiba dijma sau desetina din stupi, ca dare datorata domniei de tarani. Izvoarele vremii pomenesc de mierea din Moldova ca fiind « de cea mai buna calitate »*. O mare cantitate de miere si de ceara se producea si în Ţara Romîneasca 5. Ele se foloseau în consumul intern si pentru export. Din miere se facea si miedul, bautura mult apreciata de moldoveni 6.

Documente, B, veac. XVI, voi. IV, p. 125.

Ibidem, A, veac. XVI, voi. III, p. 103 ; B, veac. XVI, voi. II, p. 153.
s Ibidem, A, veac. XVI, voi. III, p. 409-410.

4 Descriere anonima din 1587 a Moldovei, în I. C. Filitti, op. cit., I, p. 44.

6 Relatia lui Francesco Pastis de Candia, în N. Iorga, Studii si documente, I -II, p. 416.

6 Relatia lui Graziani, în E. Legrand, op. cit., p. 169.

63 - c. 1180

Pescuitul. Pescuitul continua sa se numere printre ocupatiile locuitorilor din preajma baltilor Dunarii, a lacurilor si a unor rîuri. Ca si în prima jumatate a secolului, calatorii straini ai vremii pomenesc despre bogatia în peste a celor doua tari. Pentru Ţara Romîneasca da informatii acelasi Sivori, atît despre boga­tia de peste, cît si despre pregatirea lui pentru comert si vînzarea la Constanti-nopol. «Pescariile primesc pestele din Dunare - scrie Sivori. Cînd zapezile se topesc, aceasta se umfla într-atît, încît, revarsîndu-se peste maluri, inunda o mare întindere de pamînt, care ramîne ca o mare. Este în special o abundenta de crapi, care sînt asa de mari si grei, încît pot ajunge sa cîntareasca 80 de livre. Acesti pesti, taiati în lung în patru bucati, sînt sarati si pusi la afumat si ies tot asa de buni si de fini ca si sunca. Se trimit la Constantinopol, unde sînt foarte apreciati »1. Cu multe amanunte relateaza si Francois de Pavie, în 1585, prin­derea morunilor la gurile Dunarii si prepararea icrelor, atît de apreciate în Grecia si în alte parti2. Ca si în prima jumatate a secolului, actele interne cuprind nume­roase mentiuni de helesteie si iazuri, special amenajate de catre boieri si manastiri pentru cresterea pestelui, îndeosebi în Moldova. De asemenea, se înregistreaza si mari cantitati de peste exportat în Polonia si Transilvania.

în piscicultura sînt interesati mai ales marii feudali. Manastirile Tismana si Cozia, în Ţara Romîneasca, si Neamtu, Bistrita si Galata, în Moldova, sînt posesoare a numeroase balti si iazuri, din care se exploateaza pestele. Uneori, însa, actele pomenesc de asemenea exploatari facute si de taranii liberi, pe lacu­rile sau baltile dinlauntrul hotarelor satului lor.

Vînâtoarea. Vînatoarea este nu numai o îndeletnicire distractiva a boierilor si domnului, ci si o ocupatie pentru unii locuitori ai tarii. Din carnea si din pielea animalelor vînate ei îsi acopereau macar o parte mica din nevoi. Despre bogatia în animale si pasari salbatice a Ţarii Romînesti în aceasta vreme, relateaza F. Sivori: « în aceasta tara se gasesc multe animale salbatice, ca iepuri, cerbi, caprioare, mistreti, vulpi, lupi si ursi; se afla potîrnichi, fazani, gîste si rate salbatice, turturele, prepelite, sturzi în mare cantitate, astfel ca se pot organiza

minunate vînatori »3.

Exploatarea subsolului. Ca si pentru epoca anterioara, izvoarele pome­nesc între bogatiile naturale ale celor doua tari si pe cele ale subsolului. Muntii si dealurile Moldovei si Ţarii Romînesti sînt descrise ca avînd mult aur, argint, fier, sare, sulf, pacura, chihlimbar s.a. Minele de fier sau de arama, alta data în exploa­tare, sînt acum în mare masura în parasire. Se mai lucreaza doar la ocnele de sare,

Secretarul genovez al lui Petru Cercel, Franco Sivori, diplomatul papal Giovani Botero si altii scriu ca minele din cele doua tari nu sînt puse în exploa-

st. Pascu, op. cit., p. 177.

Relatia lui F. de Pavie, in N. Iorga, Acte si fragmente, I, p. 34.

st. Pascu, op. cit., p. 177.

tare din cauza turcilor, de teama ca nu cumva acestia, aflînd de existenta lor, sa ceara un tribut mai mare sau chiar sa puna mîna pe ele1.

Aurul se scotea din apa rîului Lotru, sub forma de graunte. Partea ce revenea domniei, în aceasta vreme, se pare ca era destul de importanta. Sînt indicii ca ar fi existat oarecare exploatari populare de fier si plumb, acesta din urma în regiunea Curtii de Arges. Fierul se prelucra de mestesugari, care faceau din el unelte agricole.

Exploatarea sarii cunoaste în a doua jumatate a veacului o dezvoltare mai mare decît în epoca anterioara. în Ţara Romîneasca, pe lînga cele doua ocne mai vechi, de la Ocnele Mari si Ocna Mica (lînga Tîrgoviste), se mai deschid doua, la Telega si la Ghitioara. în Moldova continua exploatarea sarii linga Tîrgul Trotus. Exploatarea sarii aducea domniei venituri însemnate, in special din exportul ei în sudul Dunarii. în ocne, la taierea sarii, lucrau robi tigani si tarani dependenti. Transportul sarii intra în obligatiile catre stat ale taranimii libere si orasenimii din apropierea ocnelor. Tehnica extragerii sarii ramîne la fel de rudimentara ca si mai înainte.

Pacura se exploata destul de putin în aceasta vreme. Ea este totusi amintita atît în Ţara Romîneasca2, cît si în Moldova3. în regiunea Buzaului se scotea sulf si chihlimbar.

Din cele de mai sus se poate vedea ca în a doua jumatate a veacului al XVI'lea, cu toata crîncena exploatare turceasca si în ciuda frînei pe care domi­natia otomana a constituit-o, fortele de productie din anumite ramuri ale economiei au continuat sa se dezvolte, desi într-o masura nu prea mare si intr-un ritm relativ lent. Aceasta dezvoltare a fost rezultatul unor eforturi deosebite depuse de popor.

O parte din orasele Ţarii Romînesti si Moldovei sînt

Mestesugurile si comertul

Dezvoltarea oraselor. în plina decadere (Orasul de Floci, Tîrgsorul, Slatina, Tîrgul Putnei, Tîrgul Frumos, Orheiul), iar altele într-un vadit regres (Argesul, Cîmpulungul, Craiova, Adjudul, Dorohoiul, Hotinul, siretul s.a.). Cele legate de o ramura econo­mica asupra careia n-a grevat monopolul turcesc (viticultura, exploatarea sarii), sau avînd o situatie administrativa deosebita (resedinta domneasca sau episcopala) s-au mentinut la nivelul atins înainte de instaurarea domi­natiei otomane. în aceasta categorie intra în Ţara Romîneasca orase ca: Buzau, Pitesti, Rîmnicul Vîlcea, Ocnele Mari, Tîrgoviste, iar în Mol­dova: Bacau, Cotnari, Hîrlau, Tîrgul Trotus, Suceava, Roman s.a. E de remarcat totusi ca si va. aceasta epoca o serie de orase, legate de drumurile de comert, de exportul de grîne în Imperiul otoman sau bucurîndu-se de o atentie

st. Pascu, op. cit., p. 178; G. Botero, Le relatfoni universali, p. 164.

st. Pascu, op. cit., p. 178.

Documente, A, veac. XVI, voi. IV, p. 136.

speciala din partea puterii centrale, continua sa se dezvolte si ca apar chiar si unele orase noi. Astfel, cunosc o oarecare înflorire, înregistrata si de izvoarele narative, orasele: Bucuresti, Gherghita, Iasi, stefanesti. O serie de sate mari, avînd o piata locala sau bîlciuri periodice, se dezvolta si se transforma în orase. în actele interne dintre 1551-1600 sînt amintite ca orase si tîrguri noi: Calafat, Caracal, Ploesti, Rîmnicu Sarat, scheia si Galati.

Fig. 254. - Creuzete de topit metale din sec. XVI, descoperite la Bucuresti.

Populatia de baza a oraselor o formau mestesugarii si negustorii, de multe ori nerupti înca cu tctul de agricultura. Acestora li se adauga si un numar de tarani, fie mosneni fugiti la oras din cauza darilor, fie vecini fugiti de pe domenii, si care în parte continuau sa se ocupe cu agricultura pe tarina orasului sau cu gradinaritul si cultura vitei de vie. în a doua jumatate a veacului se stabilesc în orase un însemnat numar de boieri si manastiri, care, interesati în schimbul de marfuri, încep sa ocupe un loc de seama în viata economica oraseneasca. Ei au adus în orase si robi tigani, pentru a le servi de bucatari, vizitii, argati etc.

în ceea ce priveste mestesugurile de la orase, e de relevat ritmul lent cu care ele progreseaza. Intervine acum si un început de schimbare a modei clasei stapînitoare, îndeosebi în îmbracaminte, încaltaminte, obiecte de podoaba, mobilier etc, cauzata de influenta otomana. Aceasta orientalizare treptata a boierimii a atras dupa sine înlocuirea produselor confectionate de mestesugarii romîni cu produse turcesti, aduse în tara de diversi negustori ai Imperiului. A doua jumatate a veacului al XVI-lea constituie pentru unele ramuri mestesuga­resti o epoca de regres. Multi din mestesugari se reîntorc la agricultura, o parte din timp practicînd mestesugul, iar alta cultivînd ogoarele din mosia orasului. Procesul acesta a slabit pozitiile economice ale mestesugarilor si a determinat, în oarecare masura, caracterul mai mult comercial si agrar al oraselor noastre, în aceasta epoca.

Din frecventa cu care apar mestesugarii în actele orasenesti, ca martori sau ca proprietari de case, pravalii si ocine, precum si din numarul lor, se poate vedea ca ei si-au continuat totusi activitatea si sub regimul dominatiei otomane, desi cu o intensitate mult redusa. în aceasta vreme se întîlnesc la orase mestesu­guri legate de prelucrarea metalelor si a pieilor, de confectionarea îmbracamintii si a încaltamintei, de anumite ramuri alimentare, de construirea cladirilor si amenajarea locuintelor etc. Mestesugarii atestati documentar între 1551-1600 în orasele din Ţara Romîneasca si Moldova sînt: tabacari, cojocari, blanari, cizmari, croitori, fierari, lacatari, zlatari, sabieri, arcari, selari, dogari, olari, zidari, morari, mesteri de mori, brutari, macelari, miedari, bragari, berari, rachieri, baiasi si barbieri.

în ceea ce priveste organizarea mestesugarilor, ea este cea a asa-numitelor fratii, puternic influentate de biserica si avînd în fruntea lor cîte un vataf. Sistemul de organizare în breasla nu este confirmat de izvoare pentru aceasta epoca. Nici negustorii din orase nu sînt organizati înca în bresle; totusi, ei încep sa actioneze ca un grup solidar, care controleaza activitatea negustoreasca din pietele orasenesti.

Comertul orasenesc este acaparat tot mai mult de negustorii straini, îndeo­sebi levantini, reprezentanti ai intereselor economice ale Imperiului si auxiliari politici ai Portii. Negustorimea locala, tot mai slaba, nu mai gaseste, ca înainte, sprijin la domnie, spre deosebire de negustorii Imperiului, care se bucura de puternica protectie a Portii.

în izvoarele interne se gasesc numeroase stiri care arata interesul pe care-1 acordau unele manastiri comertului. Asa, de pilda, manastirea Sfînta Troita avea, la sfîrsitul veacului, peste 20 de pravalii în Bucuresti; manastirea Simo-Petra de la Athos stapînea, tot în Bucuresti, în 1585-1586, sapte pravalii; manastirea Stanesti avea, în 1593, sase pravalii la Craiova \ Unii dintre marii boieri se arata si ei interesati în cîstigurile ce le puteau avea de pe urma pravaliilor. Asa, de pilda, marele vornic Dragomir avea, în deceniul al optulea al veacului, 15 pravalii în Bucuresti si sase la Craiova 2.

Negustorii sînt amintiti în acte fie ca proprietari, fie ca simpli aren­dasi, care plateau chirie stapînului pravaliei sau locului, care apartinea de regula unei manastiri sau unui mare boier, iar uneori chiar domniei. O serie de negustori greci au în aceasta vreme pravalii în Bucuresti, asa precum multi armeni au la Iasi3. Unele din ele ajung, prin silnicie, chiar în mîinile turcilon în timpul domniei lui Alexandru Mircea, niste turci au pus mîna pe unele locuri cu pravalii în ulita bisericii lui Ghiorma banul din Bucuresti, unde faceau «mare râotate » si de unde, cu multa greutate, au fost scosi de domn. De

Documente, B, veac. XVII, voi. IV, p. 239-240; veac. XVI, voi. V, p. 188;
voi. VI, p. 63.

Ibidem, voi. IV, p. 461, voi. VI, p. 63.

Ibidem, voi. III, p. 177; voi. V, p. 341; relatia de calatorie a lui G. Mancinelli,
în Hurmuzaki, XI, p. 116.

asemenea, un ienicer turc acapareaza prin înselaciune trei dugheni, tot în Bucu­resti, de unde apoi este si el scos prin judecata domneasca 1,

Pravalii au însa si unii mestesugari, care produc nu numai la comanda, ci si pentru piata. Asa, de pilda, într-al saptelea deceniu al veacului, Ivan barbier avea trei pravalii în Tîrgoviste; în 1589, un Ianachi cizmar cumpara doua pravalii de la un miedar, în Bucuresti2.

în pravaliile aflate în stapînirea manastirilor si boierilor se vindeau în primul rînd produsele domeniilor proprii. Negustorii vindeau în pravaliile lor mai ales articole de bacanie sau unelte, aduse din afara tarii. Unele stiri con­temporane vorbesc despre bogatia de marfa, ca si despre preturile mici la care se vindea. în Iasi sînt « multe pravalii, iar în pravalii tot felul de marfuri; si negotul este bun », relateaza, în 1593, calatorul rus Ivan Korobeinikov 3. Aceeasi constatare o face Franco Sivori pentru Bucuresti, si anume ca «sînt multe pravalii, bine aprovizionate cu marfuri de tot felul » 4.

Este de observat tot acum fenomenul fundarii unor manastiri la orase (Sf. Troita, Plumbuita, Sarindar, la Bucuresti; Galata, la Iasi). Stapîni pe întinse domenii, pentru a fi. mai aproape de piata de desfacere, calugarii se asaza în orase, unde îsi vînd produsele; achizitioneaza case, terenuri, pravalii etc.

Exista pentru aceasta epoca putine stiri despre marimea oraselor si numa­rul locuitorilor, asa ca o comparatie cu situatia anterioara, din acest punct de vedere, nu se poate face. Pentru Ţara Romîneasca avem doar doua stiri, din anii 1588 si 1591, privitoare la Tîrgoviste si la Cîmpulung, care spun ca primul avea pe atunci 1 022 de case5, ceea ce ne duce la un numar de aproximativ 5 000 locuitori - iar al doilea, 900 de case, deci aproximativ 4 500 locuitori. Pentru Moldova sînt date mai numeroase, dar nu se poate pune prea mult temei pe ele. Dupa Bernardo Quirini, episcop catolic care a vizitat Moldova la 1599, Suceava avea 6 000 de case, ceea ce înseamna aproximativ 30 000 de locuitori; Bacaul 4 000 de case (circa 20 000 de locuitori); Cotnarii si Trotusul, cîte 3 500 de case (circa 17 500 locuitori); Baia, 3 000 de case (circa 15 000 locuitori); Husii 1 030 de case, Romanul 400, Tîrgul Neamt 250 6. Este evident ca cele mai multe cifre dintre acestea sînt exagerate.

Marea majoritate a populatiei stabile a oraselor noastre se compunea din romîni. în orase ca Gherghita, Cîmpulung, Bucuresti, Bacau, Baia, Cotnari s.a. existau, printre mestesugari si negustori, si sasi, maghiari, armeni si greci. Printre negustorii din Bucuresti sînt astfel amintiti numerosi greci, care au o organizare aparte, avînd în frunte un « basa al strainilor » 7.

Documente, B, veac. XVI, voi. IV, p. 461; voi. III, p. 158-159.

Ibidem, voi. V, p. 411.

Gh. Bezviconi, Calatori rusi în Moldova si Muntenia, p. 36.

st. Pascu, op. cit., p. 169.

G. Botero, op. cit., partea a IlI-a, p. 160.

8 Buletinul Instructiunii publice, 1868, p. 185 - 187.

Documente, B, veac. XVI, voi. V, p. 431.

4«*-"**

1 . .. T

v^*,"#-,".v>-«'«i*

I |^ 1

«^1 *< .'t.'# - -».«*#!

)- -ii

■ M -«- «~«J,«" .' - » - , ^j, < .»■}(*

ir

Fig. 255. - Primul document pastrat emis de judetul si pîrgarii orasului Bucuresti

la 1563 mai 13.

Organizarea administrativa a oraselor între 1550 si 1600 ramîne cea ante­rioara. Se observa doar un mai puternic amestec al organelor puterii centrale în treburile interne ale orasului.

Din descrierile contemporane, facute de calatorii straini, ca si din izvoa­rele interne, se poate desprinde aspectul exterior al orasului medieval romînesc.

Fig. 256. - Peceti ale unor orase din Ţara Romî-

neasca si Moldova, din sec. al XVI-lea. 1. Tîrgoviste; 2. Botosani; 3. stefanesti.

în centrul orasului se gasea o piata, unde se tineau tîrgurile saptamînale si care, în actele interne, e numita, cu un termen oriental, « pazar » sau « bazar ». Aici se gaseau cele mai multe pravalii, ateliere sau dughene. Din piata porneau mai multe strazi, parte pavate cu trunchiuri de lemn, si care de asemenea aveau pravalii. Pe apele care strabateau cele mai multe dintre orase se ridicau mori, atît în interiorul orasului, cît si la margine. La periferie se gaseau gradini si livezi, adesea chiar vii, iar de jur împrejur se afla tarina orasului, unde se practica agricultura si se pasunau vitele.

Ca în aproape toate domeniile, si în dezvoltarea oraselor romînesti, insta­urarea dominatiei otomane s-a dovedit a fi o serioasa piedica, pentru învingerea careia a fost nevoie de deosebite eforturi depuse de masele producatoare.

Mestesugurile satesti. în afara de orase, continua sa existe în aceasta epoca la sate si pe domenii o serie de mestesuguri, atît din ramurile întîlnite în orase, cît si din altele specifice economiei rurale. Pe domenii, si în special la curtea feudala, nevoia de produse mestesugaresti era împlinita în cea mai mare parte de mestesugarii locali, robi tigani sau vecini, care produceau atît pentru stapîn, cît si pentru sateni. Datorita situatiei lor sociale, toti acestia lucrau numai la comanda, produsele lor neconstituind înca marfuri destinate pietii. Mestesu­gari existau si în satele libere, dar si acestia produceau tot numai la comanda, datorita slabei dezvoltari a pietii si faptului ca nu puteau face fata concurentei mestesugarilor din orase. Pentru mestesugarii rurali, mestesugul constituia adesea o ocupatie secundara, de completare a activitatii agricole. Ei nu se des­prind decît în parte de agricultura, care ramîne în mare masura îndeletnicirea lor de baza.

Mestesugarii rurali întîlniti în actele acestei epoci sînt: morari, fierari, zlatari, caldarari, tablari, sabieri, croitori, cojocari, ciubotari, dogari si zidari.

Pe domenii si în satele libere, ca si în orase, întîlnim anumite instalatii de prelucrare a materiilor prime, alimentare sau de alta natura, cum sînt morile pentru macinatul griului, pivele de batut sumane, stezele pentru spalatul, înde­situl si scamosatul tesaturilor de lîna, steampurile de zdrobit minereuri. Pe domenii, ca si în orase, se gaseau sladnite în care se facea berea, precum si vel-nite sau poverne de fabricare a rachiului. Interesul pe care-1 prezinta atare insta­latii pentru stapînii feudali reiese din catastiful de averile manastirii Gala ta. în anul 1588, manastirea avea în cele 16 sate ale sale 21 de mori, sase pive si doua steze K

Comertul intern. în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, procesul formarii pietii continua, fiind însa frînat de conditiile create de dominatia otomana.

Marfurile care circula mai cu deosebire pe piata interna sînt: vitele, pestele, sarea, mierea, vinul, cerealele si derivatele lor, precum si unele produse meste­sugaresti. Toate aceste produse sînt furnizate pietii îndeosebi de domeniul feudal sau de mestesugarii de la orase si sînt puse în circulatie fie tot de ei, fie prin intermediul negustorilor.

Daca pentru gospodaria feudala dezvoltarea pietii interne, chiar în conditiile dominatiei otomane, constituie un impuls pentru crearea de produse-marfa, nu aceleasi efecte le-a avut si asupra gospodariei taranesti. Se poate spune ca si gospodaria taraneasca a participat la dezvoltarea pietii interne în aceasta vreme, dar într-o masura destul de redusa. Ţaranul, împins de nevoia de a avea neaparat bani pentru plata darilor, aduce pe piata produse agricole sau ale indus­triei sale casnice, si anume: cereale, vite, piei de oaie sau din vînat, lîna, brînza, miere, pînza de in sau de cînepa, sumane s.a. Totodata, el este si cumparator

1 Documente, A, veac. XVI, voi. III, p. 402 - 410.

de unelte agricole, care sînt mai bune si adesea mai ieftine decît cele pe care le face mestesugarul din sat. Despre aceasta participare a taranimii cu produse pe piata interna, în conditiile crîncenei exploatari la care era supusa, se poate afirma ca era mai mult fortata, caci majoritatea acestor produse nu fusesera create pentru a deveni marfuri, nu erau destinate pietii, ci consumului propriu. Foarte adesea taranii nu-si vînd prisosul produselor, ci însesi cele necesare traiului lor si al familiei; de aceea, piata interna, asa cum se prezenta în aceasta vreme, a fost un factor care nu a contribuit la dezvoltarea gospodariei taranesti, ci la ruinarea ei, pe care, de altfel, o si înregistram în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea.

In afara marfurilor indigene, pe piata interna mai circulau o serie de marfuri de import, si anume: mirodenii, stofe, haine orientale gata confectionate, podoabe etc. Acestea din urma, datorita schimbarii modei, orientalizarii ei, gasesc mare cautare în sînul clasei stapînitoare. Pentru procurarea unei îmbracaminti luxoase si a unor podoabe femeiesti, boierii îsi vînd adesea si mosiile.

Izvoarele interne, ca si unele din cele externe, cuprind stiri pretioase refe­ritoare la preturile cu care se vindeau pe piata interna principalele marfuri. Relativ numeroase, ele îngaduie stabilirea pretului mediu al unora din produse, în ultimele patru decenii ale veacului. Asa, de pilda, pretul mediu al cailor, variind în raport cu rasa (caci pe piata existau si cai turcesti, al caror pret era extrem de ridicat) era în Ţara Romîneasca între 11 si 23 galbeni, iar în Moldova, între 12 si 18 galbeni. Boii au aproape acelasi pret, în cursul întregii jumatati de veac, de 2-21/2 galbeni, în Ţara Romîneasca, si de 3-4 galbeni, în Moldova. Oile valorau, în ambele tari, între 30 si 40 de aspri, dupa soi si regiunea în care se vindeau; porcii, între 100 si 120 de aspri. Obrocul de grîu (circa 52 kg) se vindea în Ţara Romîneasca, Ia 1580, cu 50 de aspri, iar vadra de vin, la sfîrsitul veacului, costa între 10 si 20 de aspri. în sudul Moldovei, în deceniul al noualea, o gaina costa doi aspri, iar cu un aspru se puteau cumpara 15-20 de oua. Tot cu un aspru se puteau lua doua stiuci sau trei crapi mari *.

Exista unele date si asupra pretului cîtorva produse mestesugaresti locale. Astfel, la sfîrsitul veacului, un cojoc se vindea cu 60 de aspri, o pereche de nadragi, în 1583, cu 80 de aspri, iar o dulama costa între 200 si 600 de aspri. Comparînd preturile marfurilor produse de gospodaria taraneasca sau domeniala cu cele produse de mestesugarii locali, se poate constata ca acestea din urma au un pret destul de ridicat. Ca sa-si procure o pereche de cizme, taranul trebuia sa vînda cinci, sase oi sau circa 200 kg de grîu.

-.---, ^.ijuiuiic

Fata de aceste preturi ale produselor locale, pe care strainii le apreciaza ca foarte reduse în raport cu cele de la ei de acasa (din orasele italiene, Franta, Imperiul habsburgic sau Anglia), ies cu totul din comun, ca fiind peste masura de ridicate, preturile unor obiecte de îmbracaminte sau podoaba, importate

în special din Orient. Astfel, o manta « de cofterie cu jderi » costa, în 1579, 3 000 de aspri, cît 20 de boi sau 3 000 kg de grîu; un brîu de argint se cumpara cu 800-3 000 aspri; un caftan «de zarpa», cu 6 000 aspri; o dulama tot « de zarpa», cu 4 500 aspri. Cerceii unor boieroaice costau între 1 000 si 2 000 de aspri - cît o parte de mosie; un inel - 1 000 de aspri, un lant de aur - 3 000 de aspri, iar o pereche de bratari - 5 000 de aspri. Toate acestea, fara exceptie, sînt cumparate de marii boieri. Un pret ridicat aveau si vesmintele bisericesti si obiectele de cult. Un stihar de brocart negru, cumparat de mitropolitul Ţarii Romînesti în 1564, costa 1 000 de aspri, iar o cadelnita - 5 000 de aspri. Cerceii sau inelul jupînitei si stiharul mitropolitului costa fiecare în parte tot atît cît o familie de tarani ce se vindea în rumînie, cu tot ceea ce îi apartinea.

Preturile ridicate ale marfurilor de import si cele scazute cu care se vindeau în afara hotarelor marfurile romînesti constituiau un mare dezavantaj pentru economia celor doua tari.

Din datele pe care le avem referitore la evolutia preturilor pe piata interna, atît a produselor agricole, cît si a vitelor, se poate vedea ca ele cunosc o crestere destul de neînsemnata; daca se are în vedere si scaderea valorii banilor, ea este si mai putin importanta.

Dezvoltarea pietii interne a fost împiedicata în parte si de vamile interne, care continua sa existe în diferite orase precum si pe domeniile feudale.

Comertul extern. în majoritatea tarilor de la rasarit de Elba, un rol impor­tant în dezvoltarea productiei de marfuri în a doua jumatate a veacului al XVI-lea 1-a avut comertul extern. si în cazul Moldovei si Ţarii Romînesti, comertul cu Transilvania, Polonia, Venetia si Imperiul otoman a fost unul din factorii care au stimulat productia de cereale-marfa, ca si de vite, destinata pietii externe.

în desfasurarea comertului extern în aceasta epoca se pot distinge doua faze : una pîna în jurul anului 1568, adica pîna la instaurarea monopolului turcesc, cealalta pîna la 1595, adica pîna la rascoala împotriva Imperiului otoman, condusa de Mihai Viteazul. Prima din aceste faze se caracterizeaza prin infiltrarea negus­torilor levantini, sprijiniti de Poarta, în comertul extern al celor doua tari, prin orientarea spre sud a acestui comert si prin continuarea unui comert destul de dezvoltat si cu alte state. Cea de-a doua are drept caracteristici: înlaturarea în mare masura din comertul de export a negustorilor romîni de catre cei ai Imperiului si interzicerea de catre Poarta de a se mai face comert si cu alte state, cu marfurile de care avea ea nevoie.

Comertul extern este dominat tot mai mult de schimburile cu Imperiul otoman. Comertul cu cereale, pe care Ţara Romîneasca si Moldova începusera sa-1 faca înca de la sfîrsitul veacului al XV-lea, constituie o însemnata sursa de venituri pentru feudalii romîni si, deci, un important impuls pentru productia de cereale-marfa. Turcii, care, în afara de Egipt si de cîmpiile Tesaliei, Mace-

doniei si Bulgariei, dispuneau si de cîmpiileŢarii Romînesti siMoldovei, devin, alaturi de spanioli, principalii negustori de grîne în bazinul mediteranean. Venetia, Ragusa, Messina, Genova erau aprovizionate cu cereale de catre turci, îndeosebi cu grîu romînesc, ca si capitala Imperiului, Constantinopolul. Ori de cîte ori turcii nu pot scoate grîu din Ţara Romîneasca si Moldova, din motive de razboi sau seceta, cum a fost, de pilda, în anii 1563, 1565-1566, 1570, 1574- 1575, 1590, opresc si ei exportul în Italia, unde în acesti ani se simte mare lipsa de hrana. în urma razboiului cu tarile romîne, ca o consecinta a lipsei cerealelor din partile noastre, în 1575 si mai apoi în 1597 si 1600, la Constantinopol bîntuie o teribila foamete. Hrana si lemnul ating preturi enorme. Ca niciodata, în 1597 se iau masuri de expulzare a strainilor din capitala, pentru a se micsora numarul populatiei. Pe lînga cereale, turcii mai aveau asigurata aprovizionarea capitalei lor si cu carne, procurata printr-un masiv import de vite din Ţara Romîneasca si Moldova.

Cele doua tari devenind principalele surse pentru aprovizionarea cu cereale si vite a Imperiului, e de înteles ca turcii au cautat sa si le asigure prin toate mijloacele, sa devina pe cît era posibil singurii beneficiari ai acestor bogatii romînesti. Acest tel l-au si atins, prin instaurarea monopolului lor asupra prin­cipalelor produse ale celor doua tari. De atunci înainte, vreme de doua veacuri, cea mai importanta piata externa pentru tarile noastre ramîne Imperiul otoman.

Caracteristica principala a acestui comert este ca el se face la preturi impuse, si, în mare parte, de catre negustorii Imperiului. Astfel, de pilda, pentru chila de orz (45 kg), adusa din Moldova, turcii dadeau 6 aspri, adica cu un aspru se cumparau mai bine de 7 kg de orz. Cam în acelasi timp, pe piata interna cu un aspru se cumpara doar un singur kilogram de grîu. Din informatii mai tîrzii se poate vedea ca raportul dintre pretul griului si al orzului nu4 depasea pe cel de 1 la 2.

Marfurile pe care le exportau Ţara Romîneasca si Moldova în Imperiu erau: cerealele, în primul rînd grîul si orzul, vitele mari (cai, boi, vaci), oile, pastrama, untul, mierea, sarea, cheresteaua, ba chiar si vinul. Marfurile importate din Turcia sau din alte tari din Orient, dar aduse de negustori turci, erau obiecte de îmbracaminte si podoaba, stofe orientale, covoare, mirodenii s.a., în general obiecte cu volum mic si valoare mare, spre deosebire de cele de export romînesti, cu volum mare si valoare mica. Principalele puncte de încarcare a marfurilor destinate Imperiului continua sa ramîna si în aceasta vreme Calafatul, Giurgiul, Turnul, Braila si Galatii.

Legaturile comerciale cu Transilvania, dar mai ales cu orasele Brasov, Sibiu si Bistrita, cu exceptia unor perioade de întrerupere, din cauza conflictelor politice, continua cu intensitatea din prima jumatate a veacului pîna la sfîrsitul deceniului al saptelea. Dupa instaurarea monopolului turcesc, însa, aceste legaturi slabesc. In Transilvania se exporta: peste,.vin, boi, cai, oi, porci, piei de vita si de animale salbatice, lîna, slanina, seu, ceara, mai rar cereale si plumb, si se

importa: fier, cositor, obiecte mestesugaresti mai fine, cuie, unelte de munca pentru tarani, praf de pusca si altele.

Negotul Moldovei si Ţarii Romînesti cu Transilvania, spre deosebire de cel cu turcii, era facut în buna parte de negustorii romîni. Ei însa nu aveau voie sa-si vînda marfurile decît la selimbar, la Brasov si la Bistrita. Din cauza vamii mari ce trebuia platita la Bran si la Rodna, negustorii introduceau si scoteau din Transilvania o serie de marfuri pe cai ocolite, prin contrabanda. Exista în aceasta epoca o vie activitate de contrabanda, semnalata de izvoarele vremii. Ocolind dreptul de depozit al Brasovului, Sibiului si Bistritei, negustorii romîni mergeau cu marfuri la Medias, Sighisoara si pîna mai departe, în alte parti ale Transilvaniei, nesocotind dispozitiile dietei, prin care erau obligati sa-si desfaca marfurile în cele trei orase amintite.

Relatiile comerciale ale Moldovei cu Polonia continua, de asemenea, în special cu orasele Liov, Sniatyn si Camenita. Ele sînt reglementate prin tratatele ce se încheie între Moldova si Polonia si între Imperiul otoman si Polonia. în interesul negustorilor Imperiului, care puteau fi concurati pe piata moldoveneasca de cei poloni, la ordinul Portii, se iau masuri ca marfurile acestora din urma, introduse sau scoase din tara, sa fie supuse unor mari taxe vamale. Pentru reve­nirea la situatia anterioara, însusi regele Poloniei intervine, în 1577, pe lîngâ sultan, invocînd tratatul de pace si prietenie care-i lega 1. Principala marfa de export în Polonia continua sa râmîna vitele mari, si în special boii. Documentele semnaleaza masive trimiteri de boi mari, mai ales la Liov. Se mai exporta însa si vin, îndeosebi de Cotnari, foarte apreciat, peste, din care se aduceau peste o mie de care numai de la Galati, piei de bou si de cerb, ceara si miere. Din Polonia se aduceau în aceasta vreme: metale, arme, stofe etc.

Continua si legaturile comerciale cu unele orase italiene, îndeosebi cu Venetia, care capata uneori si aprobarea turcilor, atunci cînd marfurile nu-i interesau direct si imediat. Comertul cu orasele italiene se facea de catre negustori greci, raguzani si italieni. Izvoarele amintesc de stabilirea în Ţara Romîneasca si Moldova, în aceasta vreme, a unui numar însemnat de negustori raguzani si italieni, unii din ei ajungînd sa aiba si o anumita însemnatate politica, ocupînd dregatorii si patrunzînd chiar si în sfatul tarii.

Se exportau la Venetia vite, piei si ceara si se importau stofe scumpe, matasuri, sabii zise turcesti, vopsele, sticlarie s.a. Marfurile din Ţara Romîneasca se transportau fie pe uscat, prin Peninsula Balcanica, pîna la Ragusa, iar de aci, pe mare, la Ancona, apoi la Venetia, fie pe Dunare si apoi pe mare cu barcile, pîna la porturile Constanta si Varna, de unde se încarcau în corabii si, trecînd prin Constantinopol, erau duse tot la Ancona, iar apoi la Venetia 2. în timpul domniei lui Lapusneanu, din Moldova se exportau multi boi, care erau dusi de

A. Veress, Documente, II, p. 127.

F. Sivori, ed. st. Pascu, p. 180.

oamenii sai, prin Transilvania si Imperiul habsburgic pîna la Zagreb sau Ljubljana, unde erau predati venetienilor l.

Exista în acest timp si legaturi comerciale cu Imperiul habsburgic, cu Rusia, cu ducatul Prusiei si chiar cu Anglia; ele sînt însa sporadice. Se exportau în Imperiul habsburgic boi si se aduceau arme, coifuri, platose, camasi de zale, hîrtie, stofe etc. în Rusia se trimiteau vite, vinuri, sare si se aduceau în special blanuri. în 1588, se încheie un tratat de comert între Moldova si Anglia, negus­torii din aceasta tara putînd face comert liber la noi, cu plata vamii domnesti de 3 % din valoarea marfii2.

în dezvoltarea comertului Moldovei si Ţarii Romînesti si mai ales a comertului lor extern, în a doua jumatate a veacului al XVI-lea un rol important l-au avut iarmaroacele, tîrguri periodice ce se tineau în anumite locuri, o data sau de mai multe ori pe an, unde veneau negustorii straini, dar si din tara, de se aprovizionau cu marfurile de care aveau nevoie si mai ales cu vite. Asemenea iarmaroace se tineau la Bucuresti, Cîmpulung, Buzau, Trotus, Baia, Hotin si Cernauti.

Nici statutul politic al Moldovei si Ţarii Romînesti nu îngaduia si nici interesele Portii nu cereau instaurarea unui monopol total asupra produselor acestora. Ceea ce ramînea dupa aprovizionarea Imperiului se putea vinde în alte parti. Cîstigurile aduse de comertul extern îngaduiau turcilor sa-si mareasca pretentiile fata de cele doua tari si sa le sporeasca obligatiile.

Cu comertul extern, în afara negustorilor straini, în mîna carora era cea mai mare parte a lui, se mai ocupau, vînzîndu-si produsele proprii, si unii mari dregatori sau chiar domni. Este cunoscut interesul si sprijinul pe care l-au dat comertului extern domni ca Mircea Ciobanul, Ioan voda si Mihai Viteazul, toti trei fosti negustori înainte de a ajunge pe tron, ca si interesul aratat de Alexandru Lapusneanu si Petru schiopul. Dintre toti, cel care a stabilit si a con­tinuat sa mentina în tot cursul domniei cele mai întinse si strînse legaturi de comert cu strainatatea, si anume cu Turcia, Venetia, Imperiul habsburgic, Polonia si Rusia, ca si cu Transilvania, a fost Alexandru Lapusneanu, care trimetea peste hotare vite, porci si oi, mai ales din propriile-i crescatorii, dar si adunate din tara, ca dijma. Comert extern pe cont propriu faceau si unii mari boieri, ca Socol vornicul, Mihalcea banul si Luca Stroici logofatul.

Modul cum se desfasura comertul extern al celor doua tari, practicat îndeosebi de negustori din afara lor, ca si de unii dintre feudali, nu a putut ajuta la formarea si dezvoltarea negustorimii locale.

Comertul de tranzit. Vamile. Ţara Romîneasca si Moldova au ramas sl în a doua jumatate a veacului al XVI-lea locuri importante de trecere a marfurilor din sudul Dunarii spre Transilvania si Polonia, si invers, a produselor ce veneau

A. Veress, Documente, I, p. 170 si 245.

Hurmuzaki, HI/1, p. 108.

din nord si erau îndreptate spre Constantinopol, insulele grecesti, Venetia. Comertul acesta de tranzit, pe care-1 faceau tot negustori straini, aducea domniei venituri importante. în legatura cu tranzitul, este de semnalat dezvoltarea deose­bita la care ajunge sistemul de transport a marfurilor pe uscat, caracteristic vremii, si anume carausia. Carausii moldoveni, facînd transporturile în comun, duceau cu carutele marfurile de la Dunare spre Brasov si Sibiu, de la Galati spre Polonia, de la Liov spre Galati.

Domnia era interesata în intensificarea traficului comercial din pricina veniturilor pe care i le aduceau taxele vamale puse pe marfurile ce intrau sau ieseau din tara. Ca si mai înainte, taxele vamale erau de 3-5% din valoarea marfii, dar, pentru anumite marfuri si în unele cazuri, erau mai mici sau întreceau valoarea amintita. Cînd vamile erau arendate - sistem folosit mai des în Moldova decît în Ţara Romîneasca - vamesii se dedau la numeroase abuzuri, luînd taxe peste cele fixate prin poruncile domnesti sau prevazute în unele tratate ori privilegii.

Punctele vamale de lat hotare sînt, în Ţara Romîneasca, acelea de la Severin, Calafat, Orasul de Floci, toate la Dunare si Vîlcan, Cîineni, Rucar, Valea Prahovei, spre Transilvania. în Moldova, sînt amintite puncte vamale în aceasta epoca la: Hotin, Cernauti, Moldovita, Trotus, Putna si Galati. Din cauza taxelor si abuzurilor vamesilor, negustorii caata sa evite aceste puncte, trecîndu-si marfurile pe anumite poteci.

Circulatia monetara

într-o vreme în care nu se mai bate moneda înlauntrul tarii, este firesc ca moneda care se gaseste în cea mai mare cantitate pe piata celor doua tari sa arate principala directie de export a marfurilor lor.

în ceea ce priveste Ţara Romîneasca, înca din prima jumatate a veacului al XVI-lea, mijlocul principal de circulatie a marfurilor îl constituie moneda otomana, care, în cea de-a doua jumatate, tinde sa înlocuiasca cu totul celelalte monede straine, aflate înainte pe piata. Moneda cea mai des amintita în tranzactiile comerciale, interne si externe, ca si în tarifele vamale, danii, dari, gloabe, este asprul turcesc sau asprul de argint. Transilvania ocupînd locul al doilea, dupa Turcia, în relatiile comerciale ale Ţarii Romînesti, alaturi de aspri, un loc de seama în circulatie îl au si galbenii unguresti, numiti în acte ughi. Tot acum - amintiti prima data în 1556 - apar asprii-bani, moneda de arama, din care, spre sfîrsitul veacului, doi valorau cît unul de argint. Pe lînga aspri si ughi, mai circula înca, dar din ce în ce mai rar, ducatul. De asemenea, acum apare si talerul, a carui prezenta se va face tot mai simtita pe piata.

în Moldova, la mijlocul veacului, dupa G. Reichersdorffer, circulau în egala masura monedele unguresti si cele turcesti. în actele interne, pîna spre 1580, moneda cea mai des amintita este însa zlotul tataresc. în ultimele doua decenii tind sa-i ia locul talerii si asprii turcesti. Mai sînt mentionati în

aceasta epoca galbenul, moneda de aur, si potronicul, o moneda mica de argint.

Raporturile dintre aceste monede cunosc variatiuni chiar în cursul acestei jumatati de veac. Deprecierea argintului, precum si reformele ce au loc în sistemul

4k '

J

liilfif

Fig. 257. -Monede de aur în circulatie în a doua jumatate a sec. XVI, din tezaurul de la

Galati:

1. Moneda emisa de sultanul Soliman I (1520-1566); 2. Ţechin Temis de dogele Pascale Cigogna (1585-1595).

monetar al Imperiului, se fac simtite si în cele doua tari. Pîna la 1584, galbenul valora 60 de aspri, iar dupa aceasta data, intervenind deprecierea amintita, ca si emiteri de aspri continînd tot mai putin metal pretios, galbenul valoreaza 100-120 aspri, iar la sfîrsitul veacului, 150-180 aspri. Raportul dintre galben si taler ramîne constant de 2 la 3. Potronicul valora 10 aspri de argint.

în Moldova constatam ca se mai bat înca sporadic monede de aur, de argint si de arama. în 1562, Despot bate o moneda mica de argint, de felul asprului,

iar în 1563, una mai mare, tot de argint, de felul talerului si chiar una de aur. In 1573, Ioan voda bate o moneda mica de arama, a carei valoare, în raport cu alte monede, nu se cunoaste.

Actiunea capitalului camataresc

La decaderea economiei din ultimul deceniu al veacului a contribuit în buna masura si intensificarea actiunii capitalului camataresc. Atît în Moldova cît si în Ţara Romîneasca, gasim în aceasta epoca cele doua forme caracteristice sub care se manifesta capitalul camataresc în formatiile precapitaliste, forme relevate de K. Marx si anume: « mai întîi, camata, prin împrumuturi de bani acordate celor mari si risipitori, mai cu seama proprietarilor funciari; în al doilea rînd, camata obtinuta prin împrumuturi de bani acordate micilor producatori, care sînt în stapînirea propriilor lor conditii de munca, între care e cuprins meseriasul, dar în special taranul... »x.

Capitalul camataresc patrunde în aceasta epoca sub protectia Portii si prin intermediul negustorilor si camatarilor Imperiului, fie ca sînt turci, fie greci, evrei, armeni, raguzani sau italieni. Domnul recurgea la camatari pentru a capata si a-si mentine tronul, boierii, pentru a-si procura mijloacele de a duce o viata luxoasa, iar taranii, pentru a obtine sumele necesare platii darilor în bani si a gloabelor sau pentru a scapa de foamete.

Exemple care ilustreaza teza marxista de mai sus, precum si rolul jucat de capitalul camataresc în frînarea dezvoltarii economice, sînt multe în actele noastre interne, atît din Moldova, cît si din Ţara Romîneasca. stefan logofat din Ţara Romîneasca împrumuta o data 27 000, altadata 15 000 de aspri « cu camata, de la gelepi », iar Dumitru si Stanila postelnici « au luat 7 000 aspri de la gelepi, cu camata » 2.

Urmari dezastruoase are camata îndeosebi pentru producatorii directi. Astfel, satenii din Bucovat, pentru a se plati de o gloaba catre un turc, « au luat 30 000 de aspri cu dobînda ». Ca sa poata plati banii, ei se vînd în rumînie unui boier 3. Un tigan, Oprea, ca sa-si scape familia de foamete, ia « 400 aspri cu camata de la niste gelepi..., însa cînd a fost foametea cea mare » 4.

Caracterul ruinator pentru taranime, ca, de altfel, si pentru o parte a clasei dominante, al capitalului camataresc reiese si din faptul ca însasi puterea centrala se sesizeaza si cauta sa ia masuri de îngradire a lui. Alexandru Mircea se plînge sultanului ca o suma de camatari, aflati sub protectia Portii, « cutreiera orasele si satele Ţarii Romînesti, dînd saracilor bani cu camata mare ». Ei « au slabit raiaua, sugînd-o si luîndu-i si putinul pe care-1 mai are ». Deoarece acesti cama­tari stînjeneau însasi plata la timp si în cuantumul cerut a haraciului, caci îsi

K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a

Documente, B, veac. XVI, voi. V, p.

Ibidem, p. 256 si p. 435.

Ibidem, p. 478-479; vezi sip. 467.

1 K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a Ii-a, p. 568.

imente, B, veac. XVI, voi. V, p. 253; VI, p. 109.

54 - c. 1180

strîngeau datoriile cu forta, însotiti de armasi ai domniei, înainte de termenul de plata a tributului, sultanul da voie domnului sa apere «interesele raialei » si sa-i sileasca pe camatari sa nu mai pricinuiasca neajunsuri taranilor 1.

Camatarie nu faceau numai supusii Portii, ci si unii dintre boierii, clericii sau negustorii bastinasi, care, antrenati în relatiile de schimb, aveau bani. Astfel, Stan Dolofan da 7 000 de aspri, « cu dobînda » lui Badea stolnic, care pune zalog satul Badesti. Episcopul Ilarion al Buzaului da bani cu împrumut unor tarani, care, pîna la urma, îsi pierd ocina a.

Dobînda obisnuita era de 20%, însa din urmarile pe care le-a avut camata, reiese ca dobînzile erau adesea mai mari.

K. Marx a aratat ca, asupra modurilor de productie precapitaliste, camata are, în general, o influenta revolutionatoare, dar ca, în anumite forme, cum sînt, de pilda, cele asiatice, « camata poate dura multa vreme fara a provoca altceva decît decadere economica si coruptie politica » 3. Caracterul acesta din urma, ruinator pentru economie, 1-a avut camata si în Ţara Romîneasca si Moldova în veacurile XVI-XVII.

Ruinarea proprietatii taranesti si cresterea celei feudale

înca din a doua jumatate a veacului al XV-lea, gospo­daria taraneasca a fost atrasa în oarecare masura în productia de marfuri pentru piata interna, iar în prima jumatate a veacului urmator îsi intensifica productia de cereale si cea a industriei casnice, pentru vînzare. Atragerea taranimii în economia de marfuri a fost un factor hotarîtor în destramarea obstii taranesti, prin accentu­area diferentierii de avere între tarani. Obstea continua sa se destrame si prin patrunderea în interiorul ei a unor elemente straine, în special feudali, interesati în largirea stapînirii lor. Proces de mai lunga durata, destramarea obstii libere a luat în a doua jumatate a secolului al XVI-lea un ritm accelerat, cînd sute de sate de mosneni si razesi si-au pierdut pamîntul si libertatea.

în epoca de care ne ocupam, dezagregarea obstii taranesti s-a manifestat prin împartirea pamîntului pe batrîni, pe funii si pe locuri, si chiar prin delimi­tarea pe teren a unor parti din pamîntul obstesc, parti pe care si le desfac fie unii din cei mai înstariti din obste, fie feudalii care reusisera sa patrunda în obste. Actele interne încep sa pomeneasca tot mai des agrimensura. Masuratorile cu pasul si cu stînjenul, ca si falcea, pogonul, ogorul, razorul etc, reprezinta delimitarea pe teren a unor parti individuale din mosia satului. în sînul obstii libere se înmultesc tranzactiile dintre tarani. Cei ajunsi în nevoie îsi vînd partile celor mai cu stare, iar acestia, devenind economiceste mai puternici, ocupa locurile de conducere în obste, si, mai tîrziu, îsi aleg partile si ies din devalmasie. Marii proprietari feudali, boierii si manastirile, atunci cînd nu pot aservi întregul

Acad. R.P.R., Doc. osmane, 11/147, în trad. la Inst. de istorie.

Documente, B, veac. XVI, voi. IV, p. 23-24 si 202.

K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a II-a, p. 571.

sat de mosneni, cauta sa patrunda pe diferite cai în interiorul obstii satesti, ca apoi, cu încetul, dupa delimitarea partii ce le revenea, sa acapareze si partile celorlalti sateni, pe care, în majoritatea cazurilor, îi aserveau.

Fig. 258. - Podoabe purtate de feudali în a doua jumatate a sec. XVI, descoperite în sapaturile de la Buda-Aninoasa.

înca din prima jumatate a veacului, atrasi în schimbul de marfuri si în productia de cereale-marfa, boierii au dus o politica sustinuta de acaparare a pamînturilor taranilor liberil, care continua si în perioada urmatoare. Ei patrund

1 Vezi partea a Ii-a, cap. VIII, par. 2.

în obste prin cumparare, înfratire, zalogire, plata birului altora etc. Cumpararea partilor de ocina ale unor sateni se putea face numai cu respectarea dreptului de preemptiune, atunci cînd ceilalti membri ai obstii refuzau sa cumpere. Feudalii obtin partile celor ce nu-si platesc darile catre stat, platindu-le în locul lor.

înfratirile si zalogirile sînt cele mai adesea niste vînzari deghizate, cai de ocolire a dreptului de preemptiune al celorlalti membri ai obstii. Cunos­cute din epoca anterioara, ele se practica acum pe o scara mult mai întinsa. Ţaranii, coplesiti de nevoi si în special de povara darilor, fie din cauza neputintei celorlalti devalmasi de a cumpara ei, fie tentati de suma mai mare de bani ce li se oferea din­afara obstii, calca obiceiul «proti-misis »-ului, înfratind pe partea lor de ocina straini, mai ales boieri si clerici, dar si negustori. Adesea taranii îsi zâlogesc ocina, pe termene scurte, în schimbul unor sume de bani, sub valoarea ei. Neputînd înapoia banii la termen, ocina trecea pe seama cre­ditorului.

Devenit astfel devalmas în sat,

feudalul, atît prin cumparari dese -
.1 de data aceasta mai usor de facut,

t. *»\ . nemaiîntîlnind nici o opozitie - cît

**"" mai ales prin cotropiri, ajunge sa

Fig. 259.-Pocal de import folosit de feudali, sfîrsitul sec. XVI.

stapîneasca mai multe parti în vatra satului, în cîmp, padure etc. Cu ajutorul domniei, el reuseste sa si le aleaga de restul proprietatii deval-mase, iar în cazul ogoarelor disparate, sa si le comaseze, alcatuindu-si un trup de mosie, pe care fie ca îl da în dijma taranilor ramasi liberi, fie ca, mai

ales, îl transforma în rezerva cultivata, în folos exclusiv, cu munca taranilor aserviti. O cale mai lesnicioasa de patrundere în obste a feudalilor a fost cea a cumpararilor de curaturi taranesti, facute de acestia pe terenul obstii nepus înca în valoare prin cultivare si care se vindeau cu mai multa usurinta, îndeosebi în Moldova.

Marea proprietate boiereasca si manastireasca, precum si domeniul dom­nesc, înregistreaza în aceasta epoca o crestere însemnata, în dauna proprietatii taranesti libere. Domeniul feudal se mareste acum nu atît prin danii domnesti si colonizari pe ocine pustii, obtinute de la domnie, cît mai ales prin cotropiri si cumparari de sate libere.

La sfîrsitul secolului al XVI-lea existau în Moldova si Ţara Romîneasca numeroase domenii întinse, cuprinzînd de la 20 pîna la 100 de sate, cu o populatie de vecini si robi ce ajungea la cîteva mii de suflete. Dupa spusele lui Sivori, în Ţara Romîneasca erau destui boieri care posedau cîte 50 de sate si peste o mie de tarani dependenti \

Cresterea domeniului feudal s-a facut îndeosebi prin violenta. Din cele 54 de sate ale manastirii Tismana, de pilda, 35 sînt obiect de contestatii. Actele veacului al XVII-lea cuprind numeroase date cu privire la calea obisnuita de crestere a domeniului - a rumînirilor cu sila, a vînzarilor fortate etc. - urmata în cursul veacului al XVI-lea, dar mai ales în ultimele doua decenii.

Structura domeniului continua sa ramîna, în mare, aceeasi: de o parte, delnitele taranesti, de cealalta, rezerva stapînului. Aceasta din urma cunoaste o importanta crestere, fie prin defrisari, fie prin cumparari de ocine fara vecini, sau prin cotropirea unor pamînturi de cultura ale taranilor liberi etc.

O data cu cresterea domeniului si largirea rezervei cultivate, aparatul dome-nial de administrare, supraveghere si constrîngere se diferentiaza oarecum dupa sarcini.

Intensificarea exploa­tarii taranimii

în ceea ce priveste relatiile de productie, a doua jumatate a veacului al XVI-lea se caracterizeaza, atît în Moldova, cît si în Ţara Romîneasca, prin intensificarea exploatarii producatorilor directi de catre stapînii de mosii si de catre stat. Exploatarea la care este supusa taranimea, îndeosebi în ultimele trei decenii, atinge însusi produsul necesar, fapt care va cauza ruinarea gospodariei taranesti.

Ca urmare a instaurarii monopolului turcesc asupra principalelor produse de export, interesul producatorilor directi în largirea productiei scade treptat. Scaderea productiei în gospodaria taraneasca, care se limiteaza în mare parte la strictul necesar reproductiei simple, a atras dupa sine si o proportionala scadere a dijmelor cuvenite stapînilor de mosii, precum si o diminuare a celor ce reveneau statului din darile în natura.

Datorita posibilitatilor Je export a cerealelor în sudul Dunarii, boierii si manastirile sînt interesati în producerea lor pe scara mereu crescînda, cu toate ca situatia interna se opunea acestei tendinte. Din cauza rolului însemnat pe care 1-a avut traditia în tot cursul evului mediu, feudalii n-au putut mari proportiile rentei în produse, ea ramînînd în general de 10%. Dorinta clasei

1 st. Pascu, of. rit., p. 176.

stapînitoare de a-si spori veniturile sau macar de a le pastra în proportiile anterioare, setea de a cîstiga banii trebuitori luxului, au împins pe marii feudali la cautarea altor forme de exploatare a taranimii, prin care sa o poata constrînge la a produce mai mult pentru stapîn si din care, fara cheltuieli suplimentare, sa realizeze mai multe cereale-marfa.

Pentru înfaptuirea acestor scopuri, clasa stapînitoare avea la dispozitie doua cai importante. Mai întîi, marirea volumului total al dijmelor, ca urmare a cresterii teritoriale a domeniilor, în dauna pamînturilor obstilor taranesti, prin cumpararea sau cotropirea satelor libere si, deci, prin marirea numarului de tarani dependenti care dau dijma. Aceasta cale a fost folosita în tot cursul veacului al XVI-lea si al celui urmator. Din cauza lipsei de interes a taranului în cultivarea ogorului propriu, aceasta cale nu satisfacea decît în parte dorinta feudalilor de crestere a rentabilitatii domeniilor lor. Cea de-a doua cale a fost intensificarea exploatarii taranimii prin cresterea obligatiilor de claca pe rezerva feudala, marita mult în comparatie cu epoca anterioara. Munca taranilor depen­denti tinde sa devina cel mai important mijloc de sporire a veniturilor feudale.

Fenomenul acesta este bine oglindit în special în actele interne. Lucrul pe rezerva feudala este mult mai frecvent întîlnit decît în epoca dinainte de 1550. Numeroase documente cuprind porunci adresate de domn unor vecini sau poslusnici sa lucreze «la ce va fi treaba » stapînului, « ce va porunci » stapînul sau « ori ce va fi »*, fara a se preciza însa cuantumul în timp al clacii. Lipsa acestei precizari, ca si inexistenta unei legiferari în acest sens, lasa pe taran, în privinta stoarcerii supramuncii, la bunul plac al stapînului de mosie, claca urmînd a fi limitata doar de posibilitatea feudalului de a desface cerealele pe piata si de capacitatea de rezistenta a taranilor.

Exploatarea domeniilor feudale pe cale de claca a crescut îndeosebi în ultimul sfert al veacului. Existînd acum o mare necesitate de forta de munca, boierii si manastirile cauta sa impuna claca nu numai rumînilor, ci si taranilor liberi, fara ocina, care tineau pamînt în dijma.

Transformarea produselor domeniale în marfuri a mai cauzat, pe lîngâ extinderea clacii, si o înmultire a formelor de prestare a lucrului de catre tarani­mea dependenta. Muncii agricole propriu-zise i s-au adaugat transporturile, mai multe si pe distante mari; a cîstigat în importanta lucrul la întretinerea morilor si a iazurilor; s-au cerut lucrari speciale, legate de cultivarea vitei de vie s.a. Toate acestea au marit supramunca, facînd sa creasca astfel gradul de exploatare a producatorilor nemijlociti.

în majoritatea cazurilor, feudalii, marindu-si rezerva si impunînd pe scara larga claca, nu renuntau nici la dijma din produsele gospodariei taranesti, ci continuau sa o ia si pe aceasta, ceea ce, evident, a facut ca exploatarea sa creasca fata de perioada anterioara.

1 Documente, B, veac. XVI, voi. III, p 23-24, 214; voi. IV, p. 144, 312; A, veac. XVI, voi. II, p. 66 passim.

Alaturi de cele doua forme ale rentei feudale, în produse si în munca, în aceasta vreme este amintita sporadic si renta în bani, atît în Ţara Romîneasca, cît si în Moldova \ Aceasta forma a rentei era convertirea uneia din celelalte doua forme.

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, au coexistat deci toate cele trei forme ale rentei feudale: putin dezvoltata cea în bani, predominînd cea în produse si cu tendinte vadite de crestere a celei în munca.

Intensificarea exploatarii taranimii s-a realizat nu numai pe calea cresterii rentei feudale, ci si sub forma numeroaselor dari în natura si în bani si a unor munci si slujbe catre domnie.

Exploatarea fiscala creste prin înmultirea numarului de dari, prin marirea cuantumului birului si a altor dari de repartitie, precum si prin extinderea obligatiilor fiscale asupra unor categorii de producatori directi, pîna atunci scutite. Izvoarele narative si cele documentare cuprind bogate stiri despre inten­sificarea exploatarii fiscale în aceasta epoca, ca si despre consecintele dezastruoase pe care le-a avut pentru economia celor doua tari romînesti 2.

Pentru a-si mari veniturile proprii si a-i multumi pe turci si pe boieri, domnia instituie continuu dari noi, care, adaugate la cele deja existente, contri­buie la grabirea ruinarii gospodariei taranesti. O parte din taranimea libera e silita sa-si vînda ocina, pentru a realiza banii de bir, îngrosînd rîndurile celor fara de pamînt, dar ramasi înca liberi si lucrînd cu învoiala pe mosiile feudale. Cea mai mare parte, însa, cade în dependenta, devenind, din megiasi si razesi, vecini, însasi domnia recunoaste ca taranimea « slabeste si saraceste de mare foamete » 3.

în intensificarea exploatarii fiscale, turcii au fost un factor determinant. Analizînd evolutia birului, se poate vedea ca el urmeaza în mare masura curba cresterii si descresterii haraciului si a celorlalte obligatii economice ale Ţarii Romînesti fata de Poarta. La cresterea exploatarii fiscale si înrautatirea starii taranimii a contribuit si amestecul direct al turcilor în strîngerea darilor, îndeosebi prin abuzurile pe care le comiteau. în timpul domniei lui Aron voda, « nu umbla numai dabilarii singuri, ce si turcii trimitea de umbla cu dabilarii, de nu-si era taranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fetii e le rusina, ce vrea sa faca, facea»4. si în Ţara Romîneasca, între 1591-1595, « începura turcii... a-si face lacasuri si meceturi... si pretutindeni era vaet si suspin de raul turcilor » 8.

Starea deosebit de grea în care ajunsese taranimea spre sfîrsitul veacului al XVI-lea este oglindita si în izvoarele externe ale vremii. Astfel, Sivori, vorbind despre taranii dependenti din Ţara Romîneasca, precizeaza ca «sînt foarte rau tratati de stapînii lor, încît cu greu pot sa-si cîstige, prin munca lor,

Documente, B, veac. XVI, voi. III, p. 338; A, veac. XVI, voi. IV, p. 124.

Pentru amanunte, vezi mai jos, par. 3.

a Documente, B, veac. XVI, voi. V, p. 81 - 82.

Gr. Ureche, Letopisetul tarii Moldovei, p. 220.

Istoria Ţarii Romînesti, p. 54 - 55.

mmmmm?

cele necesare vietii si sa plateasca si birul obisnuit catre principe ...**, în Moldova, «boierimea socoteste pe tarani ca pe niste robi... » 2, iar «turcii storc bani de la domn, domnul stoarce bani de la bietul norod si aproape toti, pîna la unul, sînt adusi la grozava saracie... » 3.

Intensificarea exploatarii taranimii prin claca si prin excesiva fiscalitate, atingînd însusi procesul de reproductie, a avut drept consecinta fundamentala ruinarea gospodariei taranesti. La rîndul sau, ea a cauzat stagnarea si chiar deca­derea economiei celor doua tari la sfîrsitul veacului si a dus la aparitia în numar crescînd a taranilor liberi, lipsiti de ocina, a unor vecini saraci, fara delnita, a poslusnicilor, argatilor etc.

Intensificarea exploatarii taranimii nu a fost posibila decît în conditiile restrîngerii dreptului de stramutare a taranilor dependenti si cresterii raspun­derii solidare în fata fiscului a celor liberi. Atîta vreme cît mai fiinta dreptul de a pleca de pe mosie - chiar îngradit, cum se prezenta înca de la sfîrsitul veacului al XV-lea, prin obligatia de a da « galeata de iesire » - taranimea mai avea la îndemîna un mijloc «legal » de scapare, pe care-1 folosea adesea. Plecarilor acestora li s-au adaugat fugile individuale si în masa, care puneau clasa stapîni-toare în imposibilitate de a-si spori veniturile. Necesitatea asigurarii unei forte de munca permanente si a unei mai mari stabilitati fiscale a împins clasa sta-pînitoare si domnia la desfiintarea libertatii personale a taranilor. Detinînd în mîinile sale puterea politica, în ultimul deceniu al veacului, marea boierime, în alianta cu clerul înalt si cu domnia, a desfiintat dreptul de stramutare, legiferînd legarea de glie a taranimii. Prin desfiintarea dreptului de stramutare, taranii liberi fara ocina au fost asimilati cu cei dependenti si, deci, legati si ei de mosie.

Legarea de glie a constituit punctul culminant al ofensivei dezlantuite de clasa dominanta, în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, împotriva taranimii, în vederea întaririi exploatarii, a stoarcerii nu numai a plusprodusului, ci si a unei bune parti din produsul necesar.

serbirea treptata a taranimii, proces de lunga durata,

întetirea luptei de clasa

a întîmpinat tot timpul rezistenta dîrza a maselor exploa­tate, care au reactionat viguros pentru apararea pamîntului si a libertatii. Pe masura cresterii gradului de exploatare, s-a întetit si lupta taranimii, manifes­tata în toata aceasta vreme sub variate forme, ce merg de la rezistenta pasiva pîna la rascoala armata.

Una din formele inferioare, dar foarte des folosite, ale rezistentei taranimii în fata valului de cotropiri initiate de boieri si manastiri, a fost judecata în fata domnului tarii. Contestînd rapirile de ocine si caderea în rumînie pe cale silnica, taranii încearca sâ-si gaseasca dreptatea în fata justitiei domnesti; cel mai adesea,

st. Pascu, op. cit., p. 176.

Graziani, ed. cit., p. 173.

ijraziam, ea. cit., p. 11i.

I. Czimor Deczi, în Rev. ist., XI, 1925, p. 21.

însa, ei pierd procesele, domnia dînd cîstig de cauza clasei pe care o reprezenta si nesocotind dreptatea evidenta a taranilor reclamanti. Astfel, boierii din Stancesti, cotropind jumatate din satul Zanoaga, sînt trasi la judecata de megiasii din sat în fata domniei. Desi arata înaintea lui Alexandru Mircea (1568-1577) ca au fost cotropiti de boierii amintiti, taranii îsi pierd ocina *. Satul Gradistea vinde o parte din cîmp lui Dumitru ban. Acesta însa cotropeste si viile si lunca, rumînindu-i pe sateni. La judecata, în fata lui Mihai Viteazul, satenii pierd, ramînînd rumîni boierului 2. Mai multe sate de razesi moldoveni, în pîra cu Gheorghe Albota, pîrcalab de Soroca, pentru niste cotropiri ale acestuia, pierd rînd pe rînd procesele în fata lui Ieremia Movila 3. Din numeroase asemenea exemple se poate vedea necurmata stradanie a taranilor de a-si apara ocina si libertatea sau de a scapa de aservire.

Tot pe cale «legala », unii dintre tarani încearca sa se rascumpere din rumînie, sa se judeceasca, dînd în schimb stapînului o suma importanta de bani. încercarile acestea sînt, în general, rare si cu foarte putini sorti de izbînda. Asa, bunaoara, în timpul domniei lui Petru cel Tînar (1559-1568), satul Crucea reuseste sa se rascumpere din rumînie de la Nan paharnic, devenit, nu cu multa vreme înainte, stapîn al satului. Dar, în 1575, el este din nou cotropit de stapînii mai vechi, Buzestii, care-1 revendica în fata domniei si cîstiga 4.

O alta forma de rezistenta a taranimii împotriva feudalilor în aceasta vreme a fost nesupunerea fatisa, refuzul de a îndeplini anumite obligatii. Desele porunci adresate vecinilor sa asculte si sa se supuna stapînilor la orice li s-ar cere reflecta tocmai aceasta rezistenta a lor, în special refuzul de a presta claca, ceruta acum insistent de stapînii de mosii. Barbu postelnic, daruind manastirii Glavacioc niste rumîni din Obislav, le porunceste sa asculte de manastire, « caci daca nu ascultati, iar calugarii sa fie volnici sa va bata foarte rau » 5. Mai multe sate din judetul Mehedinti, ale manastirii Tismana, refuza «sa dea galeata si dajdiile sfintei manastiri, cum este legea si cum dau si alti vecini galeti si dajdii boierilor ». Domnul le porunceste sa dea imediat ce se cuvine manastirii, caci altfel le va face « mare rusine » 6. Mai semnificativ de cît cele de mai sus în privinta refuzului vecinilor de a clacui si a interventiei statului în favoarea marilor feudali este un act de la Mihai Viteazul. Satele Capatîneni si Poenari, ale manastirii Vieros, se opun tendintei acesteia de a le spori lucrul. Domnul le porunceste sa asculte de ce le va porunci egumenul si sa lucreze la manas­tire, în caz ca vor continua sa nu se supuna, va trimite de-i va spînzura înaintea portilor lor 7.

Documente, B, veac. XVI, voi. III, p. 387-388.

Ibidem, voi. VI, p. 352.

Ibidem, A, veac. XVI, voi. IV, p. 282-284.

Ibidem, B, veac. XVI, voi. IV, p. 177-178.

Ibidem, p. 299.

Ibidem, voi. V, p. 341-342.

Ibidem, voi. VI, p. 172-173.

Mai lipsite de expresivitate, mai stereotipe, actele moldovenesti din a doua jumatate a veacului al XVI-lea cuprind putine porunci din care sa reiasa refuzul taranimii de a presta claca sau alte obligatii. Aceasta nu înseamna ca în Moldova n-ar fi existat aceeasi rezistenta, caci, chiar din primele doua decenii ale veacului urmator, actele vorbesc despre ea ca despre ceva obisnuit, iar inter­ventia domniei în favoarea clasei stapînitoare se manifesta la fel de aspru ca si în Ţara Romîneasca.

Cresterea exploatarii taranimii o împinge pe aceasta la folosirea celei mai frecvente dintre formele luptei de clasa, si anume fuga de pe mosie. Rumînul îsi paraseste delnita din cauza obligatiilor sporite, atît catre stapîn, cît si catre domnie, tot asa cum o face si taranul liber, din pricina birului. Toti acestia îsi gasesc refugiul si o temporara usurare fie în alte sate si orase din tara, fie în afara hotarelor.

Pe lînga fugile individuale, des pomenite în acte, acestea mai vorbesc si despre spargerea unor sate întregi. Asa, de pilda, mai multe sate ale manas­tirii Tismana se risipesc, vecinii fugind în toata tara *. în timpul domniei lui Mihai Viteazul, rumînii din satul sovîrcu, al manastirii Topolnita, au fugit peste hotares. Satul de mosneni Orlesti, nemaiputînd suporta apasatoarea povara fiscala, « au fugit toti peste Dunare, în Ţara Turceasca » 3. în Imperiul otoman, situatia taranimii era la fel de grea, dar, din cauza depopularii, taranii romîni, refugiati aci în masa, erau colonizati, obtinînd o usurare temporara prin scutirea de sarcini fiscale pe cîtiva ani.

Fenomenul e la fel de frecvent si în Moldova. Ţaranii fug raspîndindu-se prin tara sau trecînd peste hotare, în Transilvania, Polonia sau Ucraina. La cazaci, ale caror rînduri le îngroasa în tot cursul secolelor XVI-XVII, taranii moldoveni îsi gasesc adapostul cel mai sigur. De aci, de la Zaporoje, dadeau apoi lovituri fostilor opresori si turcilor.

Robii tigani folosesc de asemenea aceasta forma de rezistenta la opre­siune, fugind în tara sau peste hotare. La cererea lui Alexandru Mircea, sultanul Selim al II-lea porunceste cadiului de Rusciuk sa prinda pe toti tiganii din Ţara Romîneasca refugiati în acea localitate sau în altele si sa-i trimita în tara. « Cei care refuza sa se întoarca - scrie sultanul - sa fie trimisi cu forta » 4. în timpul domniei aceluiasi se aminteste de aducerea în tara a unui mare numar de salase de tigani refugiati în Transilvania, la Sebes, sau în Imperiul otoman, la Adrianopol s. Robii din Moldova fugeau de obicei în Polonia. într-un act din 1570, se aminteste ca Dinga postelnic a reusit sa scoata din Polonia multi tigani, care au fost «fugiti si plecati din tara noastra în Ţara Leseasca» 6.

Documente, B, veac. XVI, voi. VI, p. 32.

Arh. St. Buc, m-rea Tismana, XCII/24, orig. rom.

Documente, B, veac. XVI, voi. VI, p. 121-123.

Acad. R.P.R., Doc. osmane, 11/136, 137 (în trad. la Inst. de ist. al Acad. R.P.R.).
6 Documente, B, veac. XVI, voi. IV, p. 356; vezi si p. 341 si voi. III, p. 251.

6 Documente, A, veac. XVI, voi. II, p. 221.

Forma aceasta a rezistentei taranimii a avut doua urmari mai importante: pe de o parte a dus la nivelarea gradului de exploatare pe întreg întinsul tarii, iar pe de alta, avînd largi posibilitati de desfasurare, în tara si îndeosebi peste hotare, a întîrziat dezvoltarea formei superioare a luptei de clasa, rascoala.

între aceste forme inferioare de lupta a taranimii si rascoala se manifesta în aceasta vreme si unele forme intermediare. Astfel, exista unele conflicte care rezulta din încalcarea de catre tarani a unor « drepturi » feudale. Actele interne pomenesc adesea de folosirea « fara voie » de catre tarani a branistelor feudalilor - locuri rezervate numai pentru folosinta lor - unde taiau lemne, nuiele, pescuiau sau îsi pasteau vitele, ca si de folosirea terenului agricol al feudalilor.

Este frecventa în aceasta vreme si haiducia, fuga în codri si munti, de unde se dadeau atacuri izolate asupra asupritorilor. S-a vazut mai sus1 lupta dusa de haiducii din partile Dunarii, în ambele tari, împotriva turcilor. Ţaranii refugiati în munti dadeau atacuri asupra negustorilor si boierilor. Numite « tîlharii » în actele oficiale, aceste atacuri nu sînt decît razbunari ale taranimii, forme ale luptei sale împotriva exploatarii feudale. în 1583, cînd Dobromir fost mare ban încearca sa fuga în Transilvania cu toata curtea sa, în urma unei schimbari de domnie, taranii din 24 de sate l-au atacat în munti si i-au luat tot ce avea cu el, tot ceea ce de fapt jefuise el de pe spatele taranimii, si anume: «haine bune si scule de aur si de argint si margaritare si aspri, pret de 7 poveri » 2. Suma aceasta enorma de 700 000 de aspri, echivalenta cu pretul a circa 4 000 de boi, sau a 14 sate cu rumîni, pe care o luase cu el acest boier, în bani sau obiecte de pret, arata bogatia de care dispuneau unii dintre feudali.

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, lupta de clasa cunoaste si forma ei superioara, anume rascoala. în Moldova, în anii 1563--1564, are loc o rascoala taraneasca de proportii întinse, avînd drept cauza înrautatirea starii taranimii si drept prilej al izbucnirii darea suplimentara de un galben, pusa de Despot voda (1561-1563) pe fiecare gospodarie taraneasca. Strîngîndu-se în numar mare, peste 20 000, taranii rapesc pe domn din mijlocul oastei sale de mer­cenari, cerîndu-i sa le faca dreptate împotriva marilor boieri si a clericilor, « pricina tuturor nenorocirilor lor » 3. De asemenea cer sa se anuleze darea noua, impusa de domnie. Aratîndu-le ca darea se datoreste cererilor turcesti, Despot scapa din mijlocul taranilor, însa numai dupa ce le fagaduise ca o sa ia masuri de pedepsire a dregatorilor abuzivi si a boierilor si clericilor prigo­nitori. Rascoala nu se limiteaza la atît. Cete de tarani dependenti, înarmati cu uneltele lor de munca, continua sa strabata tara, atacînd pe asupritori si pe mercenarii straini, veniti în Moldova în ajutorul lui Despot. Rascoala con­tinua si în cursul anului 1564. La început, taranii se alatura noului domn ridicat de boieri, stefan Tomsa, în care vad un luptator împotrva turcilor, pentru

Vezi partea a IlI-a, cap. II, par. 3.

Documente, B, veac. XVI, voi. V, p. 336 - 337.

I. Sommer, în E. Legrand, Deux vies de Jacques Basilicos, p. 39 - 41.

recîstigarea independentei. Luptînd cu mult avînt, oastea de tara a lui Tomsa înfrînge pe turcii ce veneau sa-1 instaleze pe Lâpusneanu. Dîndu-si însa seama, din actele sale, ca Tomsa nu este decît exponentul intereselor marilor feudali si ca vrea si el sa se împace cu turcii, carora le ceruse steag de domnie, taranii, împreuna cu o buna parte din curteni, se retrag din oaste pe la casele lor, motivînd ca nu vor sa mai sufere si sa lupte pentru apararea drepturilor boierilor 1.

O miscare taraneasca de o oarecare amploare are loc tot în Moldova doi ani mai tîrziu, în 1566, sub forma sprijinirii unui pretendent la tron, anume stefan Mîzga, venit din Transilvania împotriva lui Lapusneanu si a turci­lor. Ţaranimea saraca si pastorii de o parte si de alta a Carpatilor i se alatura. Cronicarul Grigore Ureche, consemnînd evenimentul, precizeaza ca Mîzga s-a ridicat cu ajutor din Transilvania, « de s-au fost facînd os de domn, strîngîndu si pastori si alta adunatura, au intrat în tara, smomind pe oameni, ca sa i se închine si sa-1 duca la domnie ». Ei sînt înfrînti si risipiti lînga Cetatea Neamtului, iar cei prinsi aspru pedepsiti. La unii «le-au taiat nasul si ure­chile »2, iar «altii au fost taiati în patru bucati »3. Reprimarea crunta a acestei miscari arata ca ea prezenta o mare primejdie pentru clasa stapînitoare a Moldovei.

Din cauza opresiunii fiscale, în 1581, cu ocazia impunerii zeciuelii din boi, izbucneste o rascoala a taranilor din tinutul Lapusnei. Alegîndu-si con­ducator dintre ei pe un oarecare Lungu, pe care-1 ridica domn, dîndu-i numele de Ioan voda, lapusnenii se îndreapta spre resedinta domneasca de la Iasi. Lip­siti de organizare si slab înarmati, ei sînt însa înfrînti dupa o lupta vitejeasca, la Bolota, de oastea domneasca a lui Iancu Sasul, condusa de doi mari boieri, Bucium vornicul si Brut postelnicul.

Miscarile taranesti se pare ca au continuat în tot timpul domniei lui Iancu Sasul, caci acesta, spune cronicarul, dupa mazilirea sa de catre sultan, inten-tionînd sa ajunga în Ungaria, vroia sa treaca prin Polonia, ca « peste munti, prin tara, nu era cu putinta ca sa treaca, ca sa temea de tarani » 4.

în toata aceasta epoca este semnalata de izvoare existenta unui centru de agitatie, în regiunea de nord-vest a Moldovei, în jurul Cîmpulungului. De aci, taranii liberi si pastorii, ajutati de haiduci, dadeau lovituri nobililor din Transilvania si din Polonia, ca si boierilor din Moldova 5.

O alta rascoala de proportii are loc în Moldova în anul 1591. Existînd o situatie favorabila rascoalei, datorita fugii lui Petru schiopul din tara si lipsei unei autoritati centrale, taranii se ridica din nou împotriva asupritorilor, ataca

Hurmuzaki, XI, p. XIV si 69-71.

Gr. Ureche, op. cit., p. 192.

Hurmuzaki, XI, p. 586-587.

Gr. Ureche, op. cit., p. 213.

Hurmuzaki, XV, p. 697-702.

pe boieri si pe dregatorii domnesti, încît majoritatea acestora fug peste hotare \ Rascoala este înabusita de noul domn, Aron voda, probabil cu ajutor turcesc. în 1592, darea de un bou de fiecare gospodarie taraneasca, introdusa de Aron Tiranul, a ridicat din nou masele de tarani din tinuturile Orheiului si Sorocii. Alegînd domn pe unul dintre ei, Ionasco, taranii lupta vitejeste împo­triva ostirii boieresti si de lefegii a domnului, dar sînt învinsi pe Raut. Repre­siunea a fost la fel de crîncena ca si în 1581, caci domnul si boierii « nu pierdea numai pre carii au fost întru razboiul acela, ce si semintiile lor, si vinovati si nevinovati » 2. Fiind mazilit, Aron voda cauta sa se strecoare prin tara spre Constantinopol, cît mai nestiut, de frica gloatelor si a curtenilor.

în afara de contradictia fundamentala existenta între masele exploatate si feudali, existau contradictii si frictiuni si în sînul clasei stapînitoare. Aceste contradictii se manifesta sub diferite forme, care merg de la judecata în fata dom­niei pîna la lupta înarmata între diversele grupari boieresti. Actele vremii releva frecvent aceste ciocniri de interese dintre boierii mari si boiernasi sau curteni, dintre boieri si clerici, dintre marii feudali însisi. Cronicile interne povestesc si ele luptele ce se dau în jurul domniei, a puterii politice supreme în stat, spre acapararea careia tinde fiecare din grupari, întrecîndu-se în fagaduieli de supunere si înrobire a tarii, facute turcilor.

Toate aceste contradictii se sterg în fata primejdiei pe care o reprezenta taranimea rasculata.

Intensificarea exploatarii boieresti, strîns împletita cu cea otomana, a dus la descresterea populatiei, care, la rîndul ei, a contribuit la încetinirea ritmului de dezvoltare economica si sociala. Un cronicar turc, Mustafa Aii, bine informat asupra starilor de la noi, da stiri si asupra densitatii populatiei tarilor romîne, în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea, în comparatie cu situatia anterioara. El arata ca pîna în deceniul al saptelea, obligatiile banesti ale celor trei tari romî-nesti catre Poarta, ca si darurile, nu erau prea mari, dar ca, dupa moartea lui Soliman I (1566), abuzurile, mita, schimbarile domnilor si peschesurile le-au împovarat atît de mult, încît le-au ruinat. Mai înainte, scrie cronicarul, « vilaie-turile erau înfloritoare si prospere. Pe timpul raposatului sultan Soliman, în vilaietul Ţara Romîneasca traiau 48 000 de familii, în Moldova traiau în total 30 000 de familii, iar în Transilvania numarul ghiaurilor era de 50 000 de familii. Pe vremea sultanului Murad al III-lea, însa, cînd s-a apropiat anul hegirei 1000 (1591-1592), în vilaietul Valahia mai erau 13 000 de familii, iar în Moldova - 20 000 de familii » 3. Chiar daca cifrele indicate nu corespund realitatii (pentru

Hurmuzaki, XV, p. 709-710.

Gr. Ureche, op. cit., p. 220-221.

Mustafa-Ali, op. cit., voi. I, p. 245 (în trad. la Inst. de istorie al Acad. R.P.R.).

Moldova ele sînt infirmate de catastiful lui Petru schiopul, care da pentru anul 1591, circa 47 000 de birnici) x, ramîne faptul în sine, al scaderii populatiei, ca rezultat al exploatarii duse pîna la ultima limita, exploatare recunoscuta chiar de unul din reprezentantii spoliatorilor externi ai poporului.

împletirea tuturor acestor factori de care s-a vorbit, si anume: aservirea de catre turci, intensificarea exploatarii, care a cauzat lipsa de interes a produca­torilor directi în dezvoltarea fortelor de productie, contradictiile din sînul clasei dominante, cumplitele pradaciuni tataresti, precum si o serie de calamitati naturale, a determinat slaba dezvoltare economica a Ţarii Romînesti si Moldovei în a doua jumatate a veacului al XVI'lea si a dus în cele din urma la decaderea economiei lor, îndeosebi a aceleia a Ţarii Romînesti. în asemenea conditii, a devenit imposibila însasi reproductia simpla, ceea ce explica criza ce a cuprins cele doua tari în ultimii ani ai veacului.

Aceasta situatie îsi gaseste cea mai expresiva ilustrare în stagnarea pretului cu care se vînd satele în toata aceasta vreme si în prabusirea pretului marfurilor, inclusiv a satelor, la sfîrsitul veacului. Dupa cum s-a vazut mai sus2, pretul mediu al satelor vîndute în Ţara Romîneasca ajunsese, la mijlocul veacului, la 516 galbeni, iar în Moldova la 592 zloti. între anii 1581-1595, el urca la 588 galbeni în Ţara Romîneasca, si la 1 790 zloti în Moldova, ceea ce înseamna, pentru Ţara Romîneasca, o crestere de numai 8% (pentru Moldova nu se poate face un calcul real, necunoscîndu-se exact devalorizarea monedei înregistrata dupa 1580). între 1595-1600, ilustrînd puternic decaderea econo­mica, pretul mediu al satelor în Ţara Romîneasca coboara brusc la 141 de gal­beni, apropiindu-se de nivelul la care se afla la începutul veacului, ceea ce însem­neaza o cadere catastrofala, cu circa 75%.

în ultimul deceniu al veacului, începînd cu anii 1593-1594, expresie a crizei amintite, scad aproape toate preturile privitoare la pamînt sau în legatura cu exploatarea agricola. Astfel, pretul mediu al pogonului de vie, de la 41/» galbeni, cît ajunsese în deceniul al noualea, scade la l1!^ galbeni; al falcii de pamînt, de la 3/4 la 1j2 de galbeni; al morilor scade de la 62 de galbeni, la 17; al vadurilor de moara, de la 14 la 91/2; al salaselor de robi tigani, de la 46 la 19 galbeni (în Moldova, pretul mediu al salaselor era în deceniul al optulea de 150 zloti, iar în ultimul deceniu de 100 zloti).

în concluzie, cu toate eforturile putin obisnuite depuse în acest timp de populatia Moldovei si Ţarii Romînesti, îndeosebi de taranime, a doua jumatate a veacului al XVI-lea, în totalitatea ei, constituie o epoca de slaba dezvoltare a fortelor economice.

Documente, A, veac. XVI, voi. IV, p. 6.

Vezi partea a Ii-a, cap. VIII, par. 2, p. 574.

2. PREFACERILE POLITICE DIN MOLDOVA sI ŢARA ROMÎNEASCĂ

Aparitia unei noi boierimi

A doua jumatate a veacului al XVI-lea este framîntata de un lung sir de lupte ce au loc între aparatorii puterii centrale si reprezentantii reînvierii farîmitarii feudale, între vechea boierime conservatoare si o boierime noua, interesata în întarirea puterii centrale, între diverse grupari de boieri, interesate în acapararea puterii politice în stat.

Dupa fortele aflate în lupta, dupa mijloacele pe care le-au folosit ele si dupa scopul urmarit, se pot distinge doua faze: cea dintîi - cuprinzînd aproxi­mativ deceniile al cincilea si al saselea - se caracterizeaza prin reactiunea marii boierimi împotriva domniei, prin lupta pe care o duce pentru reînvierea vechilor ei privilegii, pentru imunitatile avute anterior; cea de-a doua - întinzîndu-se asupra urmatoarelor trei decenii - se caracterizeaza prin ridicarea unei noi boierimi, care duce mai departe lupta pentru întarirea puterii centrale, în pro­priul interes, împotriva tendintelor anarhice ale boierimii vechi.

în încercarile ei de întoarcere la o etapa istorica depasita, aceea a fa­rîmitarii feudale, marea boierime, în aceasta prima faza, a deceniilor cinci-sase, a gasit un sprijin în afara hotarelor tarii, în Transilvania si Polonia, la care a recurs ori de cîte ori i-a fost cu putinta. Imperiul otoman era, de asemenea, interesat în mentinerea acestei anarhii, atîta vreme cît Ţara Romîneasca si Moldova nu îi erau total aservite. Turcii au cautat sa întretina disensiunile interne, care slabeau fortele celor doua tari si capacitatea lor de rezistenta la presiunile otomane si, de asemenea, sa mentina la cîrma lor domni cu putere limitata, incapabili sa grupeze în jurul lor toate fortele tarii, în vederea recîstigarii independentei. Schimbarile dese în domnie, precum si sprijinul primit de ea dinafara, au constituit pentru marea boierime un puternic îndemn de a încerca recuce­rirea vechilor sale pozitii economice si politice, de a redobîndi privilegiile de imunitate avute mai înainte.

Domnia înceteaza sa mai acorde hrisoave de imunitate si anuleaza treptat imunitatile existente. în Moldova, din timpul domniei lui stefan cel Mare si pîna în aceea a lui Petru schiopul, nu se mai întîlnesc acte interne cuprinzînd imunitati totale, asa cum se prezentau ele înainte de 1475. în Ţara Romîneasca, ultimul hrisov de imunitate din veacul al XVI-lea este din timpul domniei lui Patrascu cel Bun. De la el si pîna la Mihai Viteazul nici unul din cei sapte domni ce s-au perindat pe tronul tarii nu a mai dat asemenea hrisoave. Lipsa unor atare acte de imunitate oglindeste nu o simpla modificare a formularului actelor iesite din cancelaria domneasca, ci o schimbare adînca în raporturile dintre puterea centrala si marii feudali.

Domnia a lovit mai întîi în puterea economica a marii boierimi si apoi în cea politica. Atît boierii, cît si manastirile, au fost impusi la bir, în ambele

tari *. Principiul raspunderii solidare la dari s-a extins si asupra stapînilor de mosii. S-au confiscat tot mai multe domenii de la marea boierime, care apoi au fost cedate unor oameni noi, ridicati dintre boiernasi si grupati în jurul puterii centrale.

Marii boieri încep sa fie înlocuiti în sfatul domnesc cu alti oameni, din rîndurile micii boierimi. în cele din urma, domnia trece chiar la masuri de exterminare a multora dintre ei. Cu exceptia lui Pâtrascu cel Bun, în Ţara Romî-neasca, si a lui Petru schiopul, în Moldova, toti ceilalti domni -îndeosebi Mircea Ciobanul si Alexandru Lapusneanu -prin ucideri de grupuri importante, au rarit simtitor rîndurile marii boierimi. Aceste masuri radicale erau menite sa duca la cresterea puterii domniei.

Lupta marii boierimi împotriva domniei s-a manifestat prin comploturi, avînd de scop uciderea domnului, prin pribegiri peste hotare, care lipseau dom­nia de ajutor în guvernarea tarii, prin pîri la Poarta si prin lupta armata. Avînd posibilitatea de a alcatui ostiri puternice, primind adesea si ajutor strain, marea boierime ducea cu domnia adevarate razboaie feudale, îndeosebi în deceniile cinci-sapte ale veacului.

în relatiile cu domnia, marii boieri trateaza adesea de la egal la egal, pre-zentîndu-se ca o putere similara cu a domnului. Patrascu cel Bun si Mircea Ciobanul, pentru a putea guverna în liniste, sînt nevoiti sa încheie cu boierii pribegi adevarate pacte, cu fagaduieli de pace si prietenie de o parte si de alta2.

Pe masura ce ne apropiem de sfîrsitul veacului si se raresc rîndurile marii boierimi, care nu mai este în stare sa organizeze o oaste, sa atace sau sa se opuna puterii domnesti, ea recurge tot mai adesea la ajutorul Portii, pîrînd pe domni. Acest apel la Poarta a atras dupa sine amestecul tot mai frecvent al turcilor în treburile interne ale Moldovei si Ţarii Romînesti. în aceasta etapa, însa, cînd fusese temeinic instaurat regimul dominatiei otomane, anarhia interna stînjenea procesul normal de exploatare, si, din acest motiv, turcii sprijina pe domn împotriva boierimii, el fiind cel mai adesea un om al Portii, care prezenta mai multe garantii de împlinire a obligatiilor economice fata de turci, decît boierii.

Este de retinut ca toate aceste factiuni boieresti, adesea în lupta între ele, nu se deosebeau prin nimic în ceea ce priveste programul lor de politica interna sau externa, ca nici una nu-si punea problema eliberarii tarii de sub jugul otoman si ca telul lor cel mai de seama era recîstigarea vechilor pozitii în stat, cu concursul unui domn care sa cîrmuiasca sub completa lor tutela.

în afara loviturilor primite din partea domniei, marea boierime se ruineaza si prin luxul extrem pe care-1 practica, prin împrumuturi ruinatoare de bani, pe care nu le mai putea restitui, pierzîndu-si astfel mosiile.

Cronicile slavo-romîne, p. 120; Documente, B, veac. XVI, voi. V, p. 225.

Hurmuzaki, XI, p. 791-792; Istoria Ţarii Romînesti, p. 50.

Opunîndu-se procesului normal al dezvoltarii statului, era firesc ca marea boierime sa piarda lupta. în ciocnirea dintre tendintele de aparare a intere* selor fiecarui feudal în parte si cele de aparare a intereselor lor generale, ale clasei dominante luate în întregimea ei, si a caror expresie este însusi statul centralizat, au învins acestea din urma.

Puterea centrala s-a dovedit în stare sa reziste presiunilor boierimii cu tendinte anarhice, sa puna capat luptelor interne si sa iasa astfel întarita din aceste puternice framîntari ce aveau loc în interiorul clasei stapînitoare.

Izvoarele vremii arata aproape unanim ca, înca în deceniile sase-sapte, în urma loviturilor primite din partea domniei si a aliatilor ei (curtenii, mica boierime si chiar taranii liberi, pe plan intern, uneori turcii, pe plan extern), puterea politica a marii boierimi privilegiate fusese serios zdruncinata.

Paralel cu disparitia vechii boierimi înzestrate cu imunitati, ia nastere o boierime noua, recrutata în special din mijlocul micilor boieri sau al curte­nilor. Analiza atenta a actelor interne ale epocii duce la concluzia ca principalii beneficiari ai favorurilor domnesti nu mai sînt marii boieri din vechile familii, ci acesti boiernasi, mici dregatori în serviciul domniei, si pe care aceasta se sprijina. Vechilor familii boieresti încep sa nu le mai fie confirmate prin privi­legii de cancelarie proprietatile ce le au mai demult. în Ţara Romîneasca, din totalitatea actelor emanate din cancelaria domneasca în timpul lui Mircea Cio­banul (1545-1554, 1558-1559) si al lui Petru cel Tînar (1559-1568), marii boieri beneficiaza de numai 8% din ele, pe cînd acestor mici boieri si dregatori li se acorda 26% din acte. în Moldova, între anii 1546-1574, marii boieri sînt beneficiari a 26% din acte, iar cei mici, a 39%. în ultimul sfert al veacului, raportul se schimba în favoarea marii boierimi, fapt explicabil însa, caci nu mai era vorba de vechea boierime beneficiara a privilegiilor de imunitate, ci de una noua, ridicata chiar de puterea centrala si sprijinitoare a acesteia.

Dupa slujbele pe care le îndeplineau acesti beneficiari ai actelor de pri­vilegii emise de cancelaria domneasca, cei mai multi erau: logofeti, cluceri, armasi, postelnicei, medelniceri, portari, pîrcalabi, vornici, starosti, aprozi, pitari, vamesi etc. în procesele dintre ei si vechea boierime, domnia ia adesea apa­rarea celor dintîi. Din rîndurile lor si a unor oameni ai Imperiului, negustori bogati sau îmbogatiti în tarile noastre, se naste marea boierime de la sfîrsitul veacului al XVI-lea si din veacul urmator, si tot din rîndurile lor îsi recruteaza domnia majoritatea sfetnicilor. Trebuie precizat însa ca nu toata vechea boierime a fost nimicita, ci ca o parte din ea s-a adaptat noilor situatii, încadrîndu-se între sprijinitorii puterii centrale. între sfetnicii domniei gasim reprezentanti ai vechilor familii boieresti, dar destul de putini.

Noua boierime era interesata în întarirea autoritatii centrale a statului, care garanta consolidarea propriilor ei pozitii politice si economice. Pentru ea, puterea centrala constituia sprijinul de baza în exploatarea producatorilor directi. Vechea boierime folosise, pentru constrîngerea extraeconomica a taranimii

55 _ c. 1180

dependente, mai ales organele domeniale; noua boierime, nedispunînd de ase­menea organe, se foloseste în cea mai mare masura de cele ale statului. Legata de economia de schimb, urmarind deci intensificarea exploatarii taranimii, noua boierime întelege ca singura putere în stare sa tina în frîu masele în lupta lor pentru limitarea acestei exploatari este puterea centrala. Pentru acest motiv ea sprijina domnia cu toate fortele de care dispune.

Domnia, la rîndul ei, cauta sa întareasca puterea acestui factor politic nou, facînd însemnate donatii de mosii din cele vechi ale statului, sau din acelea de curînd confiscate. Cei care beneficiaza de aceste danii, facute pentru « dreapta si credin­cioasa slujba », adesea « si cu sînge varsat » sau « prin tari straine », fac parte mai ales dintre boiernasi si curteni, si anume: armasi, postelnici, portari, cluceri, pîrcalabi, vatafi, s.a. Spre sfîrsitul veacului, unii din acestia ajung în functii de mari dregatori. Din asemenea familii, rasplatite de domni pentru servicii, fac parte si cele ale Golestilor si Buzestilor, care joaca un rol de seama în Ţara Romîneasca spre sfîrsitul epocii de care ne ocupam. Examinînd listele marilor dregatori din divanele Ţarii Romînesti în ultimele trei decenii ale veacului, se poate constata ca marea majoritate a lor se trage din asemenea boierime de tara, ridicata de domnie, sau dintre oamenii turcilor, negustori si camatari îmbo­gatiti aci. In Moldova, situatia în ultimele doua decenii se prezinta la fel.

în lupta pe care o ducea împotriva boierimii mari, domnia a stiut sa foloseasca în interesul sau si contradictiile ce existau între feudalii clerici si cei laici. Atrasa prin numeroase si bogate danii de mosii confiscate de la boierii hicleni, biserica, în genere, a sprijinit actiunile domniei, menite sa întareasca puterea centrala. Ajutorul bisericii, data fiind importanta acestei institutii în statul feudal, a cîntarit greu, contribuind în parte la victoria puterii centrale.

Cu exceptia lui Ilias Rares, Despot voda si Ioan voda, în Moldova, si a lui Mihnea Turcitul, în Ţara Romîneasca, toti ceilalti domni dintre 1545-1600 au sprijinit biserica, au încarcat-o de danii, si unii chiar au reînceput sa-i acorde privilegii de imunitate partiala (Petru schiopul, Ieremia Movila). Din totalul actelor de confirmare emise de cancelaria domneasca, care oglindeste orientarea domniei spre una sau alta din categoriile sociale existente - cu exceptia celor patru domnii amintite mai sus - clerul si manastirile benefi­ciaza de o parte însemnata, mergînd de la 25%, în domnia lui Alexandru Mircea, la 42% în cea a lui Petru Cercel, în Ţara Romîneasca si de la 16% în domniile lui Alexandru Lapusneanu, la 51 % într-aceea a lui Aron voda, în Moldova.

Masurile luate împotriva bisericii de catre unii domni erau sortite esecului. Chiar daca temporar actiunea lor a fost victorioasa, ea n-a avut urmari, datorita lipsei unor conditii propice de consolidare a rezultatelor. Asupra impunerii la dari a manastirilor - masura luata de Ilias Rares si Mihnea Turcitul - s-a revenit curînd, iar satele de tarani dependenti, confiscate de Ioan voda de la manastiri, nefiind eliberate de rumînie, ci donate unor credinciosi ai domnului, sînt redobîndite, dupa cîtva timp, de vechii lor proprietari. încercarile acestea

de a lovi biserica, a carei proprietate fusese inviolabila pîna atunci, se înscriu pe linia acelorasi preocupari ale domniei, de desavîrsire a operei de centrali­zare a statului.

Datorita dominatiei otomane si intensificarii la maximum a exploatarii producatorilor directi, realizata de noua boierime, aliata a puterii centrale, proce­sul de centralizare a statului nu a putut fi dus pîna la capat si nu a putut avea un rol pozitiv nici în dezvoltarea relatiilor social-economice, nici în raporturile externe, cu Imperiul otoman sau cu alte state. Centralizarea astfel înfaptuita, în interesul paturii celei noi a boierimii, a dus la crearea statului nobiliar, care se consolideaza în veacul urmator.

Organele administra­tive centrale si locale

Victoria domniei asupra marii boierimi si continuarea procesului de întarire a autoritatii centrale au deter­minat, pe plan intern, o crestere a autoritatii personale a domnului. Ea se manifesta prin desele schimbari ale marilor dregatori, prin nesocotirea divanului si încercarea de a guverna fara el, prin amestecul dom­niei si al organelor sale pe teritoriile cu privilegii de imunitate, prin preluarea de catre acestea a unor atributii ale organelor administrative domeniale si orasenesti.

Domnul întelege sa conduca tara cu oameni devotati persoanei sale si interesati în lupta pentru desavîrsirea centralizarii statului. Cei care nu corespund acestor cerinte sînt înlocuiti cu altii. Este graitoare în acest sens o comparatie ce se poate face între schimbarile de dregatori ce au loc în prima parte a veacului si acelea din vremea de care ne ocupam. Astfel, în Moldova, între 1501 si 1546, au loc cinci schimbari de portari de Suceava, sase de spatari, cinci de postelnici, sase de logofeti; de la 1546 si pîna la sfîrsitul veacului sînt 25 de schimbari de portari, 25 de spatari, 24 de postelnici, 12 de logofeti. în Ţara Romîneasca, în cadrul acelorasi perioade, sînt 23, respectiv 31 de spatari; 17, respectiv 41 de vistieri; 18, respectiv 39 de stolnici; 25, respectiv 37 de postelnici. Schimbarile dese de dregatori nu se pot explica numai prin schim­barea domnilor, caci primele sînt mult mai frecvente decît cele din urma. E de observat, de pilda, ca Mihnea Turcitul, în a doua domnie a sa, de aproxi­mativ sase ani, schimba doi comisi, trei vornici, cîte patru logofeti, vistieri si paharnici si sase stolnici. Aproape aceeasi situatie o gasim în aceasta vreme si în Moldova. Din 1591 si pîna în 1594, Aron voda schimba cîte doi spatari, vistieri si logofeti, cîte trei ceasnici si portari de Suceava si cîte cinci stolnici si postelnici.

Aparitia si frecventa mare a unor acte domnesti în care nu mai este invo­cata « credinta » boierilor din sfat - îndeosebi în Moldova - nu se poate explica numai printr-o schimbare de formular. E de remarcat, de pilda, ca din a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1568) n-a ramas nici un document în care sa fie amintit si divanul, ci numai acte fara marturia marilor

dregatori. Faptul indica, fara îndoiala, existenta unei stari de încordare între marea boierime si domnie, cea dintîi încercînd sa-1 lipseasca pe domn de cola­boratori în cîrmuirea tarii, iar domnul dovedind ca se poate lipsi temporar de ea.

întarirea aparatului central are loc mai ales în ultimele trei decenii ale veacului, dupa înfrîngerea marii boierimi si potolirea anarhiei interne.

Actele acestei vremi marcheaza aparitia unor subalterni ai marilor drega­tori si chiar ai unor dregatori dinafara divanului (al doilea spatar, al doilea logofat, al doilea vistier, al doilea armas, al doilea clucer, al doilea portar etc), precum si a unor cete de subalterni marunti (armasei, vistiernicei, postel-nicei etc).

Cei mai multi din acesti subalterni nu rezida la curte, ci sînt raspînditi în provincie. Organizarea în cete a acestui corp complex de slujbasi marunti a fost necesara datorita functiunilor întinse pe care le capatase aparatul adminis­trativ si judecatoresc al statului, cel de represiune si cel fiscal. Organele admi­nistrative si judecatoresti ale puterii centrale - pîrcalabii, starostii, marii vatafi, banii de judet s.a. - încalca teritoriile cu imunitate feudala manasti­reasca, care mai fiintau înca, precum si atributiile unor organe ale puterii locale, ca judetul, soltuzul si pîrgarii din tîrguri si orase.

Spre deosebire de epoca anterioara, cînd în lupta pentru centralizare domnia gasise un aliat de baza în orasenime, acum, datorita rolului putin important al oraselor, aceasta alianta nu mai functioneaza. Aliatii principali ai domniei sînt paturile mijlocii de boiernasi, din care ea îsi recruteaza aparatul trebuincios guvernarii.

Cresterea aparatului de stat, pus în slujba clasei stapînitoare, a contribuit în mare masura la intensificarea exploatarii maselor producatoare.

Rolul curtenilor si slu­jitorilor

Pe masura ce se întarea autoritatea puterii centrale, s-a marit numarul si au crescut atributiile organelor statu­lui. Fara un puternic aparat de stat, care sa poata fi utilizat în interesul clasei stapînitoare, în întregimea ei, nu se putea duce lupta în bune conditiuni nici împotriva elementelor cu tendinte anarhice din însusi sînul acesteia si nici nu se putea efectua constrîngerea extraeconomica asupra producatorilor directi.

Principalele instrumente ale puterii de stat în aceasta epoca sînt consti­tuite din curteni si slujitori. Izvoarele îi prezinta pe curteni, în ambele tari, ca pe o mica nobilime teritoriala, o patura de boiernasi provinciali, care alcatuiau, înca din veacul al XV-lea, cadrele administrative ale statului în timp de pace si un însemnat corp de oaste în timp de razboi. O data cu instaurarea dominatiei otomane si, deci, cu decaderea functiilor externe ale statelor feudale Ţara Ro-mîneasca si Moldova, rosturile militare, pîna atunci importante ale curtenilor, decad treptat si ele. Prefacerile care au loc acum în interiorul acestei categorii sociale fac ca si principala lor functie interna, de reprimare a rezistentei maselor

exploatate, sa nu se mai desfasoare în mod normal. începînd chiar cu a doua treime a veacului al XVI-lea, patura curtenilor, prin vîrfurile ei ajunse la o stare economica destul de înfloritoare, constituie pentru domnie o rezerva de recru­tare a noii boierimi, interesata în centralizarea statului si sustinatoare a domniei.

Fig. 260. - Ostas calare din Ţara Romîneasca, sfîrsitul sec. XVI (dupa < Bruyn >, Diversarum gentium armatura equestris, Amsterdam, 1601).

Pe de alta parte, însa, în ultimul sfert al veacului, o data cu intensificarea exploatarii fiscale, cea mai mare parte a curtenilor din privilegiati, cum erau înainte, încep sa devina o masa impozabila, de pe urma careia domnul si turcii ■ obtin însemnate venituri. Categorie fiscala destul de numeroasa (în Moldova, în 1591, curtenii constituiau mai bine de 10% din totalul gospodariilor bimice, iar în Ţara Romîneasca foarte probabil la fel), în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, începînd sa suporte greaua povara a birurilor, majoritatea curtenilor,

prin starea lor economica si juridica, se apropie tot mai mult de taranime. Documentele interne si cronicile Ţarii Romînesti mentioneaza « birul de curte » si « birul de rosii » ca pe o sarcina fiscala apasatoare. Ca si megiasii, unii dintre curteni îsi vînd partile de mosie pentru a-si putea plati birul de curte l. Un act precizeaza ca niste curteni si-au vîndut ocinele ce le aveau în satul Maldaresti, « cînd au fost niste biruri de curte mari si grele »2. Spre sfîrsitul veacului, datorita cresterii cuantumului birului, situatia curtenilor devine si mai grea. Cronica tarii mentioneaza ca Petru Cercel (1583-1585) «au pus birul curtii foarte mare»; Mihnea Turcitul, în a doua domnie (1585-1591), «au pus pa rosii un bir foarte mare » 3. Rosii, una din cetele de curteni, se pare ca au fost cel mai greu apasati de bir. Actele pomenesc, pîna în deceniul al treilea al veacului urmator, ocinele vîndute de rosii în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, pentru a-si putea plati birul *. si în Moldova, documente de la începutul veacului al XVII-lea, atestînd însa o situatie mai veche, mentioneaza greutatea «dajdiei curte­nesti » si vînzarile de ocine pentru a se putea plati de ea. Se pare ca darea era atît de grea, încît unii dintre curteni, la începutul veacului al XVII-lea, preferau sa intre în rîndul taranimii si sa scape de « curtenie ».

Datorita nivelarii gradului de exploatare a curtenilor si a taranimii, cei dintîi nu mai puteau fi folositi cu succes în lupta împotriva maselor exploatate. Mare parte din curtenii de rînd, ei însisi producatori directi, supusi exploa­tarii statului, manifesta acum unele forme de nesupunere, devenind mai mult aliati ai taranimii, decît instrumente ale puterii politice.

Alaturi de curteni, a existat în aceasta vreme si un alt corp de auxiliari ai guvernarii, si anume slujitorii, avînd aproape aceleasi rosturi ca si curtenii, cu deosebirea ca ei sînt acum în plina ascensiune si preiau multe din atributiile avute înainte de cei din urma. Creata din elemente provenite din lumea satelor, organizatia slujitoreasca beneficia de unele privilegii si avea un regim fiscal aparte. în timp de pace, slujitorii îndeplineau functiile unor organe locale de executie administrativa, si anume: asigurau politia satelor, încasau gloabele, împlineau napastile de bir, luau parte la hotarnicii de mosii s.a. în timp de razboi, slujitorimea alcatuia baza ostirii tarii.

Principalele corpuri de slujitori, în ambele tari, le constituiau calarasii si darabanii (dorobantii). Cele mai mici unitati de slujitori erau sub comanda unor ceausi sau stegari. Mai multe asemenea unitati formau grupuri mai mari numite steaguri si comandate de sutasi, hotnogi, iuzbasi sau vatafi. Aceste grupuri constituiau apoi, pe tinuturi sau judete, pilcurile sau capitaniile, avînd în frunte pe capitanii de judet sau pe marii vatafi de tinut. Comandant suprem 1 al slujitorilor, atît în timp de pace cît si în timp de razboi, era în Moldova

1 Documente, B, veac. XVI, voi. III, p. 326; voi. IV, p. 126, 170,269. 1 Ibidem, p. 476.

Istoria Ţârii Romînesti, p. 53.

Documente, B, veac. XVII, voi. IV, p. 35, 533, 549, 551.

hatmanul sau portarul de Suceava, iar în Ţara Romîneasca marele spatar, în subordinea sa directa se afla comandantul darabanilor, marele aga.

Urmarind atributiile slujitorilor, îndeosebi la sfîrsitul veacului al XVI-lea si în primele decenii ale celui urmator, se poate deduce ca puterea lor sporita în aceasta vreme este un rezultat al cresterii luptei de clasa a maselor exploatate si al necesitatii împlinirii rapide a obligatiilor economice catre Poarta, si nu un efect al necesitatii de aparare împotriva vreunui atac dinafara.

în a doua jumatate a veacului al XVI-lea au intervenit

Organizarea armatei , ,. ,x , , , _" .. " A , - . .

unele schimbari si in oastea \Jaru Rommesti si Mol­dovei, mai ales în privinta structurii ei, care o deosebesc de oastea epocii precedente.

O data cu aservirea de catre turci, s-a micsorat importanta si rolul armatei. Din 1558, de la amestecul unor ostiri ale Ţarii Romînesti si Moldovei în Transil­vania, si pîna în 1595, cînd se produc atacurile lui Mihai Viteazul asupra unor cetati turcesti din sudul Dunarii, oastea celor doua tari, cu exceptia unor con­tingente reduse, puse în slujba turcilor, nu a mai purtat nici un fel de razboi în afara hotarelor. în interior, ca razboi cu dusmanii externi, este de semnalat doar cel din 1574, al moldovenilor împotriva turcilor, pentru recîstigarea independentei.

Oastea continua sa fie alcatuita din trei corpuri principale, si anume: cetele boieresti, oastea de curteni, aflata sub comanda vornicului în ambele tari, si ostile de tara, în care se încadrau si slujitorii (calarasii si darabanii). Lor li se adaugau unele corpuri de mercenari, care cîstiga în importanta, pe masura ce ne apropiem de sfîrsitul veacului.

Daca în vremea lui Mircea cel Batrîn baza ostirii o formau cetele boieresti, în cea a lui stefan cel Mare si pîna la mijlocul veacului al XVI-lea cetele de curteni, în epoca de care ne ocupam, temeiul alcatuirii ostilor romînesti îl con­stituia aceasta categorie privilegiata a slujitorilor, interesati în asigurarea succe­selor puterii centrale, atît în interiorul tarii, împotriva marilor feudali, cît si pe plan extern, împotriva dusmanilor dinafara.

Recrutati din lumea satelor, îndeosebi din rîndurile taranimii libere, ramasa fara ocina, slujitorii au fost înzestrati cu pamînt fie individual, fie asezati în grupuri pe pamînturile domnesti, ai caror posesori devin pe toata durata ser­viciului, în schimbul slujbei prestate, atît în timp de pace, cît si de razboi, sluji­torii beneficiau de unele privilegii fiscale, iar în perioadele de serviciu efectiv - caci el nu era continuu, ci se facea cu schimbul - e foarte probabil ca unii slujitori primeau si leafa de la domnie.

în vreme de razboi, calarasii, dupa cum îi arata si numele, luptau calari, iar darabanii erau pedestri. Un corp aparte de calareti, putin numeros, îl alca­tuiau în Moldova asa-numitii hînsari. Ei formau oastea chemata sa lupte «în dobînda » (pentru prada).

începînd de la mijlocul veacului al XVT'lea, izvoarele mentioneaza din ce în ce mai frecvent trupele de mercenari. La mijlocul veacului, ele apar ca garzi personale ale unora dintre domni, cu un efectiv redus, de numai cîteva sute de oameni, dar la sfîrsitul lui, în oastea lui Mihai Viteazul numarul lor

261. - Pedestras din Ţara situl sec. XVI.

neasca, sfîr-

trecea de zece mii. Leafa pe care o primeau varia, în aceasta epoca, de la 1 % pîna la 4 galbeni pe luna. Cei mai multi dintre mercenari erau: germani, unguri, cazaci, Italieni, sîrbi, bulgari si albanezi.

Oastea de tara propriu-zisa, alcatuita din tarani liberi, este tot mai rar ridicata de catre clasa stapînitoare, de teama ca înarmarea acestora ar putea constitui pentru ea o primejdie. Chemarea la arme a unei importante osti de tara a înfaptuit-o în aceasta vreme doar Ioan voda, care, prin politica sa interna si ridicarea împotriva turcilor, s-a bucurat de sprijinul maselor. 872

E de remarcat faptul ca - dupa cît se desprinde din izvoare - efectivele au scazut, de la circa 40 000 de oameni la mijlocul veacului, la circa 20 000, spre sfîrsitul sau. Majoritatea stirilor pun accentul pe calarime, ea fiind baza acestor ostiri.

Fig. 262. - Ţeava de tun din vremea lui Petru Cercel.

Calatorii straini acorda si în aceasta vreme o deosebita atentie capacitatii de lupta a ostirilor romînesti, cu toata piedica pe care o constituia lipsa de arma­ment adecvat epocii respective, si-si exprima admiratia pentru vitejia lor. A. M. Graziani vorbeste astfel despre moldoveni: « Se încaiera la lupte cu atîta îndraz­neala, cu atîta dispret de dusman si încredere în sine, încît adeseori, cu putine forte, au batut chiar osti puternice ale vecinilor » \

în ceea ce priveste armamentul, în cea mai mare parte este cel cunoscut în epoca anterioara. Ca un element nou, este de remarcat rolul crescînd pe care încep sa-1 aiba armele de foc si îndeosebi artileria. De marea lor importanta în lupta îsi dadeau seama comandantii de oaste din aceasta vreme si, de aceea, ele sînt foarte cautate. Unii din domnii Moldovei si Ţarii Romînesti (Lapusneanu, Despot, Ioan voda, Petru Cercel si Mihai Viteazul) s-au straduit sa'si înzestreze ostile cu arme de foc, cît mai perfectionate pentru acea vreme. La mijlocul veacului, oastea Ţarii Romînesti avea 30 de tunuri, din care unele mari; în timpul domniei lui Petru Cercel, se toarna tunuri chiar în tara, iar domnul are în jurul sau o garda de 700 archebuzieri; în 1600, oastea lui Mihai Viteazul avea peste 20 000 de puscasi si 80 de tunuri. în Moldova, Ioan voda avea 80 de tunuri, iar în ultimele doua decenii ale veacului, este semnalata de izvoare existenta în oaste a 3 000 de archebuzieri si 60 de tunuri.

1 Legrand, op. cit., p. 172-173.

Dreptul, în societatea feudala, exprima si consfinteste raporturile de dominatie a stapînilor feudali si de subor­donare a maselor producatoare. în epoca de care ne ocu­pam, au loc unele prefaceri si în domeniul dreptului si al justitiei.

Majoritatea normelor de drept în aceasta vreme erau nescrise: se judeca, în genere, ca si în epoca precedenta, dupa dreptul consuetudinar, numit în actele interne « legea tarii ». Strainii care au trecut prin cele doua tari au lasat pre­tioase marturii si asupra felului cum se aplica justitia în Ţara Romîneasca si Moldova. în vremea lui Despot voda, I. Sommer afirma ca în Moldova « nu exista drept scris, ci totul se face dupa placul domnului, judecîndu-se dupa obiceiul pamîntului». Informatii similare cuprind si alte doua relatii din deceniul al noualea, una tot pentru Moldova - a lui Francois de Pavie - cealalta pentru Ţara Romîneasca, a lui Sivori. Judecatile se tineau în fata domnului tarii si a sfatului sau, de obicei în fiecare zi, cu exceptia sarbatorilor.

Marturiile calatorilor, precum si frecventa invocare în actele interne de judecata a «legii tarii », duc la concluzia ca domnul si dregatorii sai judecau mai ales dupa dreptul consuetudinar.

în aceasta vreme se semnaleaza totusi si folosirea unor norme juridice scrise, îndeosebi de drept bisericesc, dar si de drept penal si civil *.

în afara domnului si a divanului, în fata carora se judeca principalele pricini, mai au drept de judecata si alti dregatori trimisi de la centru, ca si unele organe locale, reprezentînd puterea domneasca. Astfel, sînt amintiti, ca organe de judecata mai ales: marii vornici, pîrcalabii, marii vatafi si vornicii de tîrg, în Moldova, si marele ban, marele vornic, pîrcalabii, banii de judet si vornicii, în Ţara Romîneasca. Toti acestia împreuna, formînd organele de constrîngere ale statului, impuneau si aparau normele juridice, menite sa tina în frîu clasele exploatate si sa mentina relatiile sociale existente. « Dreptul nu reprezinta nimic - scria V. I. Lenin - fara un aparat în stare sa impuna prin constrîngere respectarea normelor de drept » 2. întarirea acestui aparat, dupa cum s-a vazut, a fost unul din principalele obiective ale clasei dominante în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea.

în aplicarea pedepselor, exista în aceasta epoca tendinta vadita ca majo­ritatea lor sa poata fi rascumparate în bani, justitia devenind astfel o tot mai importanta sursa de venituri pentru clasa stapînitoare.

Transformarile economice si sociale, precum si schim-
Organizarea fiscala i - .1 ,. . ia j . -

banie politice care s-au produs in a doua jumatate a

veacului al XVI-lea în Moldova si Ţara Romîneasca, au cauzat prefaceri esentiale si în domeniul organizarii lor fiscale.

Pentru pravilele traduse în aceasta vreme, vezi mai jos cap. V, par. 1.

V. I. Lenin, Statul si revolutia, p. 113.

ifi.

i T

J

^ t

■fff

Fig. 263. - Pagini din catastiful moldovenesc de cisla din 1591 februarie 20.

în lupta pentru continuarea centralizarii statului si a satisfacerii obli' gatiilor economice catre turci, domnia avea nevoie de asigurarea unei baze fiscale solide.

Sporirea veniturilor statului se putea asigura numai prin reorganizarea sistemului fiscal si în primul rînd, avîndu-se în vedere opozitia dîrza a taranimii, prin întarirea aparatului fiscal al statului, cu deosebire a celui de represiune.

In ansamblul masurilor de reorganizare fiscala, punctul central l-au ocupat înnoirile care au avut loc în modul de impunere si percepere a darilor, si în special a birului, care ramîne si în aceasta epoca principalul capitol al veniturilor statului. în vederea obtinerii unor venituri maxime, domnia trece în primul rînd la înregistrarea a tot ceea ce putea constitui obiect de impunere (vite, stupi etc, dar mai ales pamînt cultivat), precum si a tuturor celor care trebuiau sa alcatuiasca subiectele de impunere (tarani, robi, tîrgoveti, curteni, popi). începînd probabil cu deceniul al optulea în Ţara Romîneasca, aceste recensaminte, din cauza transformarilor continue cunoscute de masa impozabila (fugi, decese, treceri în alte categorii sociale), precum si de obiectele de impunere (trecerea mosiilor în mîinile altor proprietari, cresterea sau descresterea numarului de vite etc), se vor face periodic, pe durate scurte, si anume din trei în trei ani. Asemenea recensaminte ale populatiei dajnice au loc si în Moldova, dar izvoarele nu dau stiri asupra periodicitatii lor. Cît despre numaratoarea vite­lor, stupilor, porcilor, ea se facea probabil anual, chiar în momentul per­ceperii darii.

în documentele epocii, recensamintele poarta numele de crestari sau sami, iar dregatorii special însarcinati de vistierie cu alcatuirea lor, crestatori sau rabojari, în Ţara Romîneasca, si pererubnici sau perepisnici, în Moldova. Catastifele alcatuite cu ocazia acestor înregistrari, adevarate catagrafii, sînt mult mai complexe decît cele din epoca precedenta, cuprinzînd, pe categorii fiscale, numarul de contribuabili, sumele la care sînt impusi, cele încasate etc. Sistemul se prezenta extrem de rigid. O data catastiful alcatuit si introdus în vistierie, sumele de bir trebuiau platite întocmai, în locul unde s-a facut înregistrarea si în cuantumul înscris, indiferent de modificarile care ar fi intervenit în viata birnicilor, în intervalul dintre doua recensaminte.

Ca rasplata pentru serviciile aduse domniei, aceasta creeaza institutia judetelor de bir. Ea conceda principalilor sprijinitori si favoriti strîngerea darilor de repartitie, uneori si a celor de cotitate, cînd nu sînt date în arenda, din cuprinsul unui judet, cu beneficii pentru acestia de 10% din darile percepute. Venitul unui asemenea dregator, numit birar de judet, era însemnat. Astfel, de pilda, în 1584, venitul birarului din judetul Buzau fusese de 12 000 de scuzil (circa 10 000 de galbeni), ceea ce echivala cu pretul a 18 sate în aceeasi vreme, sau

1 st. Pascu, op. du, p. 172.

al unei herghelii de peste 600 de cai. în Moldova se pare ca aceasta functiune o îndeplineau pîrcalabii, starostii sau marii vatafi de tinut.

Sporirea cuantumului darilor si cresterea numarului lor au cauzat si o întarire a aparatului fiscal. în fruntea acestuia continua sa se afle marele vistier, dar lui i se adauga si un vistier al doilea si o suma de logofeti sau dieci de vistierie, în seama carora sînt date catastifele de dari. Ca si în epoca precedenta, fiecare dare era strînsa de anumiti slujbasi ce purtau numele darii: galetari, ilisari, cinci-zeciari, fînari, gostinari, vinariceri etc. în ceea ce priveste principala dare, birul, pentru a se curma abuzurile, care stînjeneau încasarile prevazute, se produce în ambele tari o separare, o diferentiere în cadrul organelor care îl aveau în seama: organe de impunere (rabojari, crestatori, « scriitori de credinta », pere-pisnici), organe de percepere (birari, dabilari - termenul devine generic, pentru aproape toti cei ce percep dari) si organe de constrângere (curteni si slujitori, vatafi, armasi, aprozi).

Pentru a se asigura încasarea la timp a darilor de repartitie, în cuantumul aruncat pe birnici, se largeste principiul raspunderii solidare la bir si între stapînul de mosie si rumînii sai, precum si invers; pentru cel care nu poate plati, indiferent de motiv, plateste silit celalalt, stapînul sau vecinii. Obligativitatea platii birului altora, impusa rudelor, vecinilor de mosie, satelor mai apropiate, birarilor de judet, stapînilor de mosii sau rumînilor, introdusa în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, poarta numele de napasta.

în modul de impunere si percepere a darilor au loc acum si unele încercari de schimbari mai adinei. în Ţara Romîneasca, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, se încearca gruparea contribuabililor în anumite unitati fiscale, ce poarta denumirea de « nume ». Egale între ele în ceea ce priveste capacitatea contributiva (numita în acte putere), aceste grupuri - putînd cuprinde una sau mai multe gospodarii birnice - serveau ca unitati de calcul la aruncarea darilor de repartitie pe întreaga tara. Totalul darilor de repartitie care revenea unui judet sau unui sat se stabilea de vistierie dupa numarul numelor de bir. încercarea aceasta de reforma a esuat repede; ea va fi reluata mai tîrziu, în veacul urmator.

Un sistem asemanator cu cel al numelor de bir s-a introdus si în Mol­dova în ultimul deceniu al veacului, sub numele de pecetluit. Vistieria arunca pe întreaga tara, dupa nevoie, un numar de pecetluituri, fiecare din ele avînd înscrisa aceeasi suma de bani. Dupa puterea satelor si tinuturilor, dabilarii repar­tizau pecetluirile si încasau totalul sumelor înscrise. în interiorul satului, ca si în Ţara Romîneasca, sumele se repartizau dupa avere. Ambele încercari de refor­ma au avut drept scop sa asigure o mai mare stabilitate în privinta veniturilor statului, sa se poata sti ceva mai precis pe ce sume putea conta vistieria, în lega­tura cu unele cheltuieli interne, dar, mai ales, cu obligatiile catre Poarta.

Darilor traditionale, de pîna la instaurarea dominatiei otomane, li se adauga mereu altele, domnia strecurînd în acte ideea posibilitatii înmultirii

. lor continue, în functie de cererile turcilor. « Daca se vor mai adaoga niscaiva dabile în tara domniei mele » sau « am domnia mea greutati din partea turcilor », sau « greutatile domniei mele si ale tarii » sînt expresii frecvent întîlnite în acte, ele lasînd sa se întrevada o viitoare înasprire a exploatarii fiscale.

Ca dari de repartitie, atît în Ţara Romîneasca, cît si în Moldova, pe lînga bir (în Moldova numit dare) se mai introduc si altele. Astfel, actele epocii men­tioneaza un impozit nou, cu destinatie speciala: plata tributului catre turci, purtînd numele de haraci în Ţara Romîneasca si de darea împarateasca sau birul împaratesc în Moldova. Apoi, în orase, se introduce o dare pe case, numita în Ţara Romîneasca galben de fum, iar în Moldova zloti de casa sau doi zloti. Pentru împlinirea unor anumite sume de bani cerute de turci sau completarea unui bir, cînd nu se scotea de la birnici suma prevazuta, gasim în documentele de la sfîrsitul veacului dari aditionale, purtînd diferite denumiri, ca: bir de curama, cisla mica, bir de poclon, în Ţara Romîneasca, si 50 de aspri, în Moldova, unele din ele transformîndu-se apoi din ocazionale în dari permanente.

Ceea ce însa a contribuit cel mai mult la intensificarea exploatarii tara­nimii pe cale fiscala a fost birul, al carui cuantum este ridicat la proportii cu totul insuportabile. De la 1521, de cînd exista date în documentele tarii Romî-nesti asupra cuantumului birului pe gospodaria taraneasca libera, si pîna la 1577, media acestuia, calculata în moneda ce nu sufera fluctuatii în aceasta perioada, este de trei galbeni. între 1577 si 1590, cuantumul birului pe gospodarie se urca la patru galbeni si jumatate. între 1591 si 1595, birul marcheaza o noua crestere, ajungînd la sapte galbeni si jumatate pe an, ceea ce reprezinta în aceeasi epoca pretul a doua pogoane de vie, a circa 8-10 porci, sau a 20 de oi. Deci, numai birul, fara celelalte dari, platit vreme de cinci ani, echivala cu pretul a o suta de oi, sarcina ce întrecea cu totul puterea economica a gospodariei taranesti, în ultimii cinci ani ai veacului, în urma scuturarii temporare a jugului otoman, birul individual scade la patru galbeni. Pentru Moldova nu avem date atît de amanuntite si de clare în ceea ce priveste birul, dar este foarte probabil ca situatia este asemanatoare. Tot mai des încep sa fie pomenite în actele interne dabilele si birul, ca forma de exploatare crunta a taranimii moldovene.

Se înmulteste în ambele tari numarul darilor pe vite sau alte obiecte de impunere si creste si cuantumul lor*. Astfel, ca dari noi sînt mentionate acum: oaia seaca, o dare pe oile sterpe, sulgiul de oi si de vaci, o dare în vederea livrarii de oi si vaci catre Poarta, dari din boi (boul de iarna, boul de vara), dijma din gaini. Din stupi nu se ia numai unul din zece, ci chiar unul din cinci.

Pe linia sporirii veniturilor statului, anumite dari în natura sînt conver­tite în dari în bani, cu o crestere apreciabila. începînd din a doua jumatate a veacului al XVI-lea, galeata si ilisul, dari în natura din cereale, se platesc în bani. Tot în bani se platesc, alternînd însa cu darea lor în natura: gorstina de porci si de oi, desetina de stupi si vinariciul. Darile nou introduse (oaia seaca, sulgiul,

50 de aspri) se platesc toate în bani, ceea ce, în conditiile slabei dezvoltari a pietei interne, constituie o si mai mare greutate pentru taranime.

De asemenea, se extind anumite dari si asupra altor categorii sociale, pîna în aceasta epoca neimpuse sau cu dari foarte mici, deoarece îndeplineau anumite slujbe. Astfel, se pune un bir destul de mare pe curteni, se introduce galeata de pîine pe megiasi si se mareste dijma tiganilor.

Povara grea a darilor apasa evident pe umerii producatorilor directi: tarani, mestesugari, robi. Data fiind însa epuizarea puterii lor de contributie, pe de o parte, iar pe de alta adaugîndu-se lupta pe care o ducea domnia împo­triva marilor feudali imunitari, pentru a se face fata cererilor turcesti, unii dintre domni au impus la dari si boierii si manastirile. Astfel, Ilias Rares, spune croni­carul Eftimie, « a scris pe toti boierii mari si mici la birul cel mare, si tot sfatul, dar si vatafilor toti în toata tara, de la cei dintîi pîna la cei din urma, le-a poruncit sa dea, si mitropolitului si episcopilor, a scris înca si toate manastirile cîte sînt în Moldovlahia la haraciul cel mare, si cîti popi si diaconi sînt în granitele mol­dovenesti »l. în Ţara Romîneasca, Mihnea Turcitul a impus la bir pe toti boierii, si mari si mici, si manastirile, motivînd ca «nu pentru domnia mea, ci pentru hara­ciul cinstitului împarat si pentru nevoia si greutatea Ţarii Romînesti, pe care le are de la turci »2. Aceste masuri, cu totul neobisnuite pentru acea epoca, au stîrnit împotrivirea marii majoritati a clasei dominante si n-au putut fi aplicate decît temporar.

Obligatia de a da bani turcilor peste prevederi determina domnia sa aren­deze nu numai vamile, ci adesea si darile de cotitate: gorstina, oieritul, dijmaritul, obtinînd banii de la arendasi - de obicei oameni ai Portii, negustori greci sau italieni, ca fratii Marini Poli, Andrei de Milo, Domenigo di Giorgi, Nicolo Nevridi, Giacomo Alberti s.a. - înainte de încasarea lor de la contribuabili. Darile de repartitie nu se arendau niciodata.

Pe lînga veniturile din dari, statul obtinea, ca si în epoca precedenta, impor­tante venituri din vami si ocne, precum si din încasarea gloabelor.

Ca si asupra altor domenii, calatorii straini dau stiri pretioase si asupra veniturilor globale ale domnilor Ţarii Romînesti si Moldovei în aceasta epoca. Vorbind despre veniturile domniei Ţarii Romînesti în vremea lui Petru Cercel (1583-1585), Sivori da urmatoarele date: de la vami, 60 000 scuzi, de la aren­darea pescariilor tot 60 000, iar din bir si dijma aproape 900 000 de scuzi, ceea ce face ca veniturile domnului sa se ridice la « peste un milion de scuzi» pe an3, echivalînd cu peste 830 000 de galbeni. Din acesti bani, 300 000 de scuzi se chel -tuiesc cu turcii (haraci si peschesuri), 250 000 la curte, pentru oaste etc, iar 450 000 ramîn domnului; o buna parte din acestia din urma merg tot la turci, ca plata a datoriilor contractate de domn.

1 Cronicile slavo-romîne, p. 120.

Documente, B, veac. XVI, voi. V, p. 223.

st. Pascu, op. cit., p. 177.

Pentru Moldova, sînt stiri ca venitul anual al domniei, la sfîrsitul dece­niului al noualea, era de 500 000 de taleri (circa 333 000 de galbeni), din care 80 000 din vami, 160 000 din bir, iar restul din dijme, ocne, gloabe. Indiciile date de Sivori asupra repartitiei veniturilor statului între principalii beneficiari îsi gasesc foarte probabil aplicare si în Moldova.

Ansamblul masurilor de reorganizare fiscala din a doua jumatate a vea­cului al XVI-lea, realizat pe seama producatorilor de bunuri materiale, a servit interesele Portii otomane si ale clasei dominante dinŢara Romîneasca si Moldova.

3. SITUAŢIA SOCIAL-ECONOMICĂ A TRANSILVANIEI

Dezvoltarea economica a Transilvaniei în a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost împiedicata în mare masura de luptele feudale, de rivalitatile si razboaiele turco-austriece. Desele incursiuni habsburgice si, mai ales, cele tur­cesti au facut mari pustiiri, distrugînd o parte a gospodariilor si reducînd forta de munca, atît prin ducerea în robie a unui numar însemnat dintre locuitorii tarii, cît si prin nimicirea unora dintre acestia în diferite batalii. Urmarile nefaste ale acestora asupra dezvoltarii principatului în general, si în primul rînd asupra vietii economice, se pot vedea mai bine în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea.

Agricultura si cresterea vitelor

Productia de baza a tarii o formau cerealele. Dintre acestea, cel mai raspîndit a fost - asa cum ne arata si darile în natura ale iobagilor - grîul, iar în partile delu­roase ovazul. Se mai cultivau, dar într-o cantitate mai redusa, orzul, secara si meiul. Cerealele erau consumate, de obicei, în interiorul Transilvaniei; totusi exista si un schimb cu Moldova si cu Ţara Romîneasca, dar numai atunci cînd recolta în aceste tari nu era îndestulatoare, din cauza secetei sau a altor împre­jurari. La fel, erau ani în care se importau cereale din Ţara Romîneasca si Mol­dova, acoperindu-se astfel nevoile populatiei din Transilvania.

Alaturi de cereale, se cultivau în masura apreciabila, în unele regiuni, si vita de vie si o mare varietate de pomi fructiferi, ca pruni, meri, peri, nuci si altii. Pe lînga gospodarii, se aflau si gradini de zarzavaturi, precum si culturi de plante textile (in si cînepa). Araturile se întindeau în apropierea satului, împre­una cu o parte din pasuni si finete, folosite în comun. Unele fînete, ajunse în proprietate privata, se aflau, însa, la o departare mai mare. întinderea aratu­rilor din regiunile deluroase era, fireste, mai redusa decît a acelora din vai sau de pe cîmpie. Izvoarele ne arata ca pentru marirea suprafetelor arabile, în regi­unile mai înalte se continuau pe o scara destul de întinsa defrisarile.

Tehnica agricola n-a înregistrat progrese însemnate. în unele regiuni de ses ale Transilvaniei, se practica cultivarea pamîntului pe trei cîmpuri. în acest sistem, locul de arat al satului este împartit în trei parti, una cu sema-

56 - c. 1180

Fig. 264. -Unelte agricole din sec. XVI-XVII: 1. Seceri; 2. Sape; 3. Brazdar de plug.

naturi de primavara, alta de toamna si a treia lasata pîrloaga. în cele mai multe parti ale Transilvaniei, însa, si mai ales în regiunile deluroase, se continua prac­ticarea sistemului celor doua tarlale. Mentinerea acestui sistem de cultura explica productia relativ scazuta de cereale.

Alaturi de agricultura, populatia continua sa se ocupe si cu cresterea vitelor, mari si mici. Pentru executarea muncilor agricole, atît gospodariile taranesti, cît si cele feudale, întrebuintau înainte de toate boii. Cresterea lor însa avea importanta si din punct de vedere al comertului. Caii erau înca putin între-buintati la muncile agricole.

Pasunile bogate din regiunile mai înalte ofereau posibilitati foarte bune oieritului, care aducea un venit însemnat, asigurînd în acelasi timp prin produ­sele lui si o parte a necesitatilor gospodariei taranesti. în padurile întinse de fag si de stejar se îngrasau turme de porci. Din numeroasele sarcini ale iobagilor fata de stapînii feudali si fata de stat si din produsele care erau vîndute pe piata, atît pe cea interna, cît si pe cea externa, rezulta marea importanta a cresterii animalelor. în gospodarii, se cresteau tot felul de pasari; în multe regiuni, era dezvoltata si apicultura.

Mineritul

Dintre bogatiile subsolului transilvanean, ocnele au cunoscut o exploatare mai intensa. Din raportul comi­sarilor regelui Ferdinand, Paul Bornemisza si Gheorghe Werner, care la 1552 au întocmit o dare de seama despre veniturile principatului, rezulta ca în acel timp erau exploatate cinci ocne importante: la Turda, Cojocna, Sic, Ocna Deju­lui si Ocna Sibiului. în afara de acestea, în partile nordice ale Transilvaniei, în Maramures, si în cele estice, în regiunea locuita de secui, mai existau alte ocne. Cele mai productive erau cele de la Turda si Ocna Sibiului. Sarea cea mai curata, de calitate superioara, se exploata la Ocna Dejului1. Diplomatul si geograful transilvanean G. Reichersdorffer subliniaza, pe la 1550, în Chorographia Tran-silvaniae, importanta ocnelor de la Turda, afirmînd ca aproape toata Tran­silvania folosea sare din aceste ocne. Tot de aici, si de la Ocna Dejului, se trimitea sare si peste hotare.

Lucrul în ocne se efectua de catre taietorii de sare, care erau platiti, parte în bani, parte în natura (sare, alimente, postav). Alaturi de taietorii de sare. se aflau multi lucratori iobagi, pentru muncile auxiliare. Taietorii de sare erau în genere prost platiti. De aceea, ca si în secolul precedent, se înregistreaza si în veacul al XVI-lea miscari în rîndurile minerilor, care refuza uneori sa mai lucreze. Astfel, la 1551, taietorii de sare din Maramures, din cauza micsorarii simbriei si a altor abuzuri ale camarasilor de la ocne, au parasit ocnele si au plecat la Baia Mare 2.

1 Hurmuzaki, II/4, p« 711 si urm.

Ivânyi, Ket kozepkori sâbdnya-statutum, în Szdzadok,

1911, p. 99 si 103.

Sarea extrasa din ocnele Transilvaniei era transportata la departari mari, de obicei pe apa, dar si pe uscat, cu ajutorul carelor. în felul acesta, sarea ajungea pîna la Solnoc, Seghedin sau chiar pîna la Belgrad. Exploatarea ei aducea veni­turi importante vistieriei.

Fierul avea o întrebuintare larga în interiorul tarii, iar registrele de socoteli ale oraselor din sudul Transilvaniei - mai ales ale Brasovului si Sibiului - arata ca obiectele de fier erau exportate în cantitati însemnate si în Ţara Romîneasca si Moldova. Pîna în secolul al XVII-lea, afara de Rimetea - unde se obtinea fierul de cea mai buna calitate - cunoastem exploatari de minereu de fier în partile Hunedoarei, apoi la Vascau si în scaunul Ciuc, la Madaras. Din fier se faceau mai ales unelte necesare agriculturii - pluguri, coase, seceri etc. - dar si obiecte de uz curent: cutite, securi, lacate etc.; se confectionau, fireste, si diferite arme, însa în numar mai redus.

Pe lînga sare si fier, dintre bogatiile subsolului Transilvaniei au jucat un rol însemnat aurul si argintul, aurul minelor din Transilvania fiind pretuit si pe piata europeana. în timp ce, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, capi­talul arata un interes foarte redus fata de exploatarea celorlalte mine, el se inte­resa de aproape de exploatarea metalelor nobile. în aceasta vreme sînt cunoscute mai multe exploatari miniere de aur si argint, cele mai de seama fiind si acum cele de la Abrud, Zlatna, Rosia, Ruda, Brad, Baita, Baia de Cris, Baia de Aries, Baia Mare si Chiuzbaia. O cantitate însemnata de aur se obtinea si prin spalarea nisipului unor rîuri, mai ales ale acelora ce izvorau din Muntii Apuseni.

împreuna cu aceste minereuri se mai gaseau, în majoritatea cazurilor, si altele, ca arama si mercurul.

Fata de agricultura si îndeosebi fata de exploatarea

Mestesugurile si co- rniniera, care arata o dezvoltare lenta, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, productia mestesugareasca si co­mertul realizeaza un progres mai însemnat.

Puterea centrala ducea o politica de încurajare a negotului si a mestesu­gurilor. Ea a intervenit printr-o serie de masuri care au stimulat dezvoltarea lor. Alteori, însa, masurile puterii centrale au stînjenit activitatea mestesuga­reasca, ca în cazul limitarii repetate a preturilor, introdusa cu scopul de a stavili tendinta lor de urcare, fenomen general pe pietele europene, care se resimte si în Transilvania. Masurile luate de principe erau întregite uneori de cele ale dietei, care a mers mai departe, hotarînd ca acei mestesugari care, în semn de protest, nu si-ar procura materie prima îndestulatoare, sau uneltele necesare pentru productie, sa fie pedepsiti cu confiscarea averii si izgoniti din localitate, iar negus­torii sa fie constrînsi a-si desfasura activitatea mai departe.

Dezvoltarea tehnicii, precum si concurenta dintre centrele mestesugaresti si cea dintre breslasi si nebreslasi au dus la îmbunatatirea calitatii produselor,

produsele mestesugarilor transilvaneni reusind sa-si pastreze întîietatea pe piata interna si un loc important pe piata Ţarii Romînesti si a Moldovei.

Dezvoltarea mestesugurilor rezulta în mod concludent si din cresterea specializarii, însotita de înmultirea breslelor. Prin divizarea mestesugurilor vechi, apar ramuri noi, desprinse din mestesugul de baza. La Cluj existau, de exemplu, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, circa 30 de bresle si aproape 60 de specialitati mestesugaresti. La fel de dezvoltata continua sa fie si viata mestesugareasca la Sibiu, unde sînt pomenite 29 de bresle, reprezentînd peste 30 de specialitati. Ceva mai redus a fost numarul breslelor la Brasov, unde dupa datele care ni s-au pastrat existau în aceasta vreme aproape 20 bresle. Numarul relativ redus al breslelor din acest oras îsi gaseste explicatia în faptul ca aici s-a format o negustorime care, detinînd conducerea în oras, împiedica organizarea de noi bresle.

Mestesugurile din tîrguri si cele satesti iau, de asemenea, o dezvoltare din ce în ce mai mare. Astfel putem aminti, ca exemplu, activitatea înfloritoare a breslei tesatorilor de postav din Cisnadie, care numara circa 180 de mesteri; tot acolo, îsi desfasurau activitatea aproape 30 de mesteri fauritori de seceri. Orasele mari cauta sa împiedice progresele acestor mestesuguri, pentru a-si pastra monopolul asupra productiei si pentru a putea fixa pretul produselor.

în aceasta vreme iau fiinta doua mori de hîrtie la Cluj si Sibiu.

In a doua jumatate a veacului al XVI-lea, se pot constata unele progrese în dezvoltarea pietei interne, în care orasele din centrul Transilvaniei, în fr\ cu Clujul, încep sa joace un rol de seama. Registrul de vama al Clujului din 1599 ne permite sa ne dam seama de varietatea marfurilor importate si exportate. Intre marfurile importate - care întreceau în valoare pe acele exportate - întîlnim diferite categorii de postavuri si matasuri, mirodenii si fructe, chimicale, hîrtie, obiecte de metal si felurite « maruntisuri». Marfurile exportate cuprin­deau, pe lînga produse mestesugaresti, produse agricole si animale, ca: grine, faina, unt, cas, miere, ceara, ulei, seu; se exportau apoi boi si fel de fel de piei, în cantitati foarte mari.

Un rol important în procesul formarii pietei interne l'au jucat si în a doua jumatate a secolului al XVI-lea tîrgurile saptamînale. Reichersdorffer ne-a descrierea Brasovului în astfel de zile: «... tîrgurile saptamînale, la care satenii, sînt asa de vestite, încît prin cantitatea de marfuri oferite, ele pot fi nt adevarate iarmaroace. Orasul este piata comerciala principala (emporium) a ve lor si în acelasi timp atelierul comun pentru orice obiecte. Aici se aduna sexxâ, romîni, armeni si greci si, prin marfurile turcesti si prin cele aduse atît din Moldova, cît si din Ţara Romîneasca, creste avutia sa »1. Cele mai mari cantitati de pro­duse erau vîndute pe piata oraselor cu ocazia iarmaroacelor, al caror numar varii, dar de obicei se tineau de patru ori pe an - din primavara si pîna în toamoL

1 G. Reichersdorffer, Chorographia Transilvaniae, în Script. R«r. Hune-, mi. Schwandtner, III, p. 218.

în a doua jumatate a secolului al XVI-Iea, negustorii levantini ocupa un loc tot mai însemnat în comertul Transilvaniei. Nemaitinînd seama de acel drept de depozit, de care se bucurau înca demult Brasovul si Sibiul, negustorii levantini au ocolit aceste orase si au patruns cu marfurile lor în Transilvania.

Fig. 265. - Pagina din registrul calfelor de butnari din Cluj, 1591.

La plîngerile negustorilor transilvaneni, dietele au luat masuri în repetate rînduri, cautînd sa opreasca, sau cel putin sa îngradeasca, activitatea acestora. E adevarat însa ca principii Transilvaniei au trecut peste masurile restrictive ale dietelor, acordînd unor negustori italieni si greci privilegiul de a face comert în inte­riorul tarii.

Cele mai intense legaturi comerciale ale Transilvaniei ramîn si acum acelea cu Ţara Romîneasca si Moldova. Necesitatea acestor legaturi dintre cele trei tari romînesti si-a gasit expresia în cuvintele marelui vornic muntean Stanila, care scria brasovenilor, la începutul anului 1558: « stiti bine ca fara noi, voi nu puteti fi si tara voastra, Ţara Bîrsei, fara tara noastra nu poate » *.

1 I. Bogdan, Relatiile, p. 234.

Fig. 266. - Interiorul unui atelier de aurari, de pe tabla aurarilor din Brasov, 1556.

Fig. 267. - Interiorul unui atelier de aurari, de pe tabla aurarilor din Brasov, 1556.

Bistrita, Brasovul si Sibiul continua sa joace un rol de seama în comertul cu Moldova si Ţara Romîneasca. Sibiul si Brasovul exportau, pe lînga produ­sele lor mestesugaresti, produse straine din Apus sau chiar din Rasarit. Ele trimiteau astfel în Ţara Romîneasca si mai putin în Moldova postavuri, covoare, produse mestesugaresti fine, mirodenii, arme, unelte de fier si felurite marun-

Fig. 268. - Orasul Bistrita la 1602, stampa contemporana.

tisuri. în acelasi timp, ele importau în aceasta perioada din Moldova si Ţara Romîneasca, în cantitati considerabile, vite (boi, cai, porci, oi), peste, apoi materii prime necesare diferitelor mestesuguri: piei, blanuri, lîna, ceara, precum si vinuri foarte apreciate.

Dominatia otomana a creat mari greutati în calea întretinerii legaturilor comerciale cu alte tari. în ciuda acestor greutati, s-au putut mentine unele lega­turi cu Polonia, Cehia si Germania.

Dintre drumurile pe care se desfasura comertul extern al Transilvaniei, acel spre Viena, prin Cîmpia Ungara, îsi pierde importanta dupa constituirea pasalîcului de Buda (1541). Negotul practicat în aceasta directie, chiar cu partile care au ajuns sub stapînire turceasca, a fost extrem de redus. Se intensifica în schimb, traficul pe drumul care ducea, prin Satu Mare, la Casovia. La impor­tanta lui a contribuit si faptul ca de la Casovia, el continua în diferite directii : spre apus în Cehia si la Viena, iar spre nord la Cracovia. Prin aceste centre negus-

toresti, dar mai ales prin Cracovia, Transilvania a putut fi în legatura directa cu arterele comerciale mai însemnate.

îsi pastreaza importanta calea de negot ce ducea prin Ţara Romîneasca la Vidin si de acolo spre sud-vest, la Ragusa, care avea legaturi strînse atît cu orientul apropiat, cît si cu Italia. Se stie ca raguzanii, aflati în posesia unor privilegii comerciale obtinute înca în sec. al XV-lea de la sultani, au jucat un rol de seama în negotul regiunilor sud-dunarene, alaturi de greci, carora le faceau concurenta. Legaturile lor cu Transilvania au devenit mai strînse în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Patrunderea lor a fost usurata de faptul ca la Timisoara, aflata în aceasta vreme sub stapînire turceasca, se afla o colonie raguzana.

Drumul care trecea prin Ţara Romîneasca avea si o ramificatie catre rasarit, îndreptîndu-se spre Braila; pe aceasta artera s-a desfasurat o buna parte a nego­tului cu capitala Imperiului otoman.

Situatia sociala

în jumatatea a doua a veacului al XVI-lea, s-au produs unele transformari în structura societatii de pe teritoriul Transilvaniei.

Clasa feudala. înaintarea turcilor si ocuparea de catre ei a unor teri­torii din regatul feudal maghiar au facut ca multi nobili din acele regiuni sa se refugieze în Transilvania. în scurt timp, unii dintre acestia, ca si altii fugiti dinaintea ostirilor imperiale, au reusit sa ajunga si aici în posesiunea unor proprietati însemnate, facînd sa creasca numarul marii nobilimi. Marea nobilime a cautat prin toate mijloacele sa-si mareasca averea si, prin aceasta, influenta ei politica. Calauzita de acest singur tel, ea provoaca dese tulburari, fiind totdeauna de partea acelui pretendent la stapînirea Transilvaniei - fie el Ioan Sigismund, fie Ferdinand - care îi promite mai mult, uitînd de dus­manul principal, de turcii cotropitori. în deceniul al saptelea al secolului al XVI-lea se vor ridica din rîndurile marii nobilimi cîteva familii, care vor lupta pentru întîietate, reusind sa ajunga chiar în fruntea principatului (ca de ex. fami­lia Bâthory).

Partea cea mai numeroasa a nobilimii o formeaza nobilimea mica, pe care se sprijina puterea centrala. Aceasta cauta, în cursul veacului al XVI-lea, sa ridice din rîndul taranimii si al locuitorilor tîrgurilor elemente care se distinsesera în razboaie sau prin alte merite, trecîndu-le în rîndul nobilimii. Acesti nobili sînt numiti « armalisti » sau nobili cu blazoane. « Armalistii», al caror numar va creste mult în secolul al XVII-lea, constituiau de pe acum forta militara cea mai însemnata a principatului. Pe acelasi drum al înnobilarii porneau si « pus­casii », categorie taraneasca cu obligatii militare, din jurul cetatilor. La fel e cazul boierilor din Chioar, care, ca si voievozii si cnezii din Maramures sau boierii din Ţara Fagarasului, se bucurau de anumite privilegii. O parte dintre ei ajung în rîndul nobililor mici, iar alta, cu timpul, va cadea în iobagie.

în ce priveste situatia taranimii, se poate constata ca,

Ţaranimea libera si pe ja mij]ocul veacului, mai exista o patura de tarani
iobaga si lupta anti- ,., . " , .. " , . .. , . ... , ' , ,

fe dala - ce t ' liberi, in partile marginase ale tarii, unde relatiile feudale au patruns mai tîrziu, si unde unele privilegii, cu care au

fost daruiti locuitorii acestora, i-au aparat de caderea în iobagie. Dar nobilimea îsi va reînnoi, în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, atacul împotriva taranilor

Fig. 269. - Ţarani romînidin Transilvania, începutul sec. XVII.

liberi, cu scopul de a-i iobagi. Aceasta se poate vedea mai bine în legatura cu secuii de rînd. Ţaranii de pe pamîntul craiesc, în marea lor majoritate, au reusit sa-si pastreze libertatea, deoarece - cum s-a mai aratat1 - privilegiile acordate colonistilor sasi au constituit o piedica în formarea unei nobilimi în scaunele sasesti. Aceasta nu înseamna însa ca între sasi n-a existat o diferentiere cu caracter de clasa, între taranii de rînd, patriciatul orasenesc cu tendinte feudale si greavii sasi, asa cum credea istoriografia burgheza.

Marea majoritate a populatiei o formeaza iobagimea, care pornise si ea de mai mult timp pe calea diferentierii economice. Una din dovezile care con-firma accentuarea din ce în ce mai puternica a diferentierii în cursul secolului al XVI-lea este farîmitarea sesiilor iobagesti si cantitatea diferita a recoltei anuale a iobagilor, stabilita pe baza listelor de dijme.

1 Vezi partea a II-a, cap. II.

Din analiza izvoarelor, în primul rînd a urbariilor pastrate din secolul al XVI-lea, rezulta ca, alaturi de iobagii cu sesie întreaga, care se bucurau de o stare materiala relativ buna, se gaseau foarte multi iobagi care posedau cîte o jumatate de sesie, sau chiar mai putin (1/3 si 1/4). înmultirea continua a numa­rului jelerilor (inquilini), dintre care unii aveau înca o bucatica de pamînt, dovedeste înrautatirea situatiei taranimii dependente. Datele culese din listele de dijme demonstreaza pauperizarea majoritatii iobagilor. Astfel, cercetînd situatia iobagilor din partile Tasnadului si Zalaului, adica de pe teritoriul comi­tatului Solnocul de Mijloc din « Partium », pe la 1569, aflam, mai întîi, ca în regiunea aceasta deluroasa ocupatiile lor principale erau agricultura si cresterea vitelor. Constatam apoi ca pe teritoriul celor doua districte erau 40 de asezari, din care trei tîrguri, în total cu 1 500 de familii de iobagi, care produceau circa 27 400 clai de cereale.

Luînd ca baza recolta anuala a iobagilor, se deosebesc urmatoarele cate­gorii : un numar mic de iobagi înstariti (4,0 %), care au în mîinile lor aproape 17% din pamîntul arabil; este în scadere numarul celor cu o jumatate de sesie (18,7%); tot mai mult se îngroasa numarul iobagilor saraci, cu parti de sesie (35,6%) si al jelerilor (35,9%). Fata de alte regiuni, unde numarul iobagilor lipsiti cu totul de pamînt ajunge la peste 10%, aici numarul lor este înca relativ mic (5,0%)\

Situatia iobagilor este asemanatoare si în cele 9 sate aflatoare în districtul Eriului din partea nprd-estica a comitatului Bihor. Aici, 260 de gospodarii au produs -la 1570 - circa 5 360 clai de cereale. Pe baza recoltei, pot fi deosebite urmatoarele categorii: iobagi înstariti (12,3%), care poseda 40% din pamîntul arabil; iobagi cu jumatate de sesie (12,3%), al caror numar este si aici în scadere; e mare în schimb numarul iobagilor saraci (30,8 %) si mai ales al jelerilor (33,8 %). De data aceasta, este mult mai mare si procentul iobagilor lipsiti cu totul de pamînt (10,8 %)2.

Paralel cu dezvoltarea pietei, feudalii cautau sa mareasca tot mai mult obligatiile în natura ale iobagilor. Ei faceau totul ca, prin cumparare fortata si prin aplicarea altor mijloace, sa puna mîna pe cît mai multe produse ale taranilor, pentru a le valorifica pe piata la un pret ridicat.

Censul - obligatia în bani a iobagilor - se platea dupa lotul de pamînt în folosinta, sau, cîteodata, dupa numarul animalelor. Valoarea lui varia dupa regiuni; de obicei se platea un florin anual, perceput în doua rate, primavara si toamna. Achitarea obligatiilor banesti, într-o vreme cînd pe piata se resimtea lipsa de numerar, constituia de multe ori o mare greutate pentru tarani.

Variatele obligatii în munca constituiau de asemenea o sarcina grea pentru iobagi. Razboaiele si tulburarile interne au cauzat o scadere a numarului bratelor de munca si a vitelor iobagilor, ceea ce a contribuit - alaturi de cresterea rezervei

N. Kiss Istvân, 16. szdzadi dezsmajegyzekek, p. 432 - 433.

Ibidem, p. 401-402.

feudale - la sporirea zilelor de robota si la saracirea iobagului, el fiind nevoit sa lucreze fara vite, numai cu palmele. Cresterea generala a obligatiilor ioba­gilor si mai ales a acelora în produse si în bani a dus la înrautatirea situatiei lor. Iobagii aveau obligatii si fata de biserica catolica, careia-i datorau dijma. Dupa reforma, dijma a ajuns în mîna principelui, care, de obicei, o arenda stapî-nului de mosie. în felul acesta, iobagii erau obligati sa dea stapînului feudal, în afara de nona, si dijma, adica a zecea parte din produsele agricole si din animalele mici.

Lupta de clasa. Ţaranimea din Transilvania a dus, si în a doua jumatate a veacului al XVI-lea, o lupta înversunata împotriva exploatarii.

Amploarea luata de aceasta lupta e dovedita de hotarîrile repetate ale dietelor. Nu e vorba numai de parasirea stapînului feudal, de fuga iobagilor în interiorul principatului, ci si de parasirea teritoriului acestuia, de trecerea fugarilor peste hotare, mai ales în Moldova si Ţara Romîneasca. Trecerea iobagilor aici era uneori chiar încurajata. Astfel, de exemplu, la 1553 Alexandru Lapusneanu, domnul Moldovei, se adresa bistritenilor, rugîndu-i sa permita trecerea acelora care ar dori sa lucreze în Moldova, unde numarul populatiei, în urma ciumei care bîntuise tara, se rarise1.

Iobagii recurgeau si la alte mijloace de lupta. Dintr-o scrisoare a genera­lului Castaldo, adresata arhiducelui Maximilian, la 30 iunie 1552, rezulta ca taranii nu mai voiau sa dea ajutor la întarirea oraselor si cetatilor; ei erau gata ca, la apropierea turcilor, sa se rascoale împotriva trupelor habsburgice afla­toare în Transilvania 2.

Ţaranimea din regiunile marginase ale Transilvaniei îndeplinea de mai multe secole rosturi militare importante, avînd o situatie juridica deosebita, întarirea relatiilor feudale si în aceste parti a dus la rapirea treptata a libertatilor de care taranimea se bucurase pîna atunci. Aceasta a provocat miscari de împo­trivire, cum a fost rascoala secuilor din 1562.

în legatura cu aceasta rascoala de mari proportii, trebuie mentionat ca secuii de rînd, mai ales dupa formarea principatului, au fost impusi la diferite dari ca si iobagii, uneori darile pretinse de la ei întrecînd chiar pe cele platite de iobagi. Pretentiile crescînde ale fruntasilor, înmultirea darilor si suprimarea, în acelasi timp, a unor privilegii, au facut ca secuii de rînd sa ridice armele împo­triva celor privilegiati.

Izbucnirea rascoalei a fost provocata de « multele mizerii, nelegiuri si silnicii comise de fruntasi fata de comunitate »3. Secuii au fost îndemnati la rascoala si de Melhior Balassa, care, parasind pe Ioan Sigismund, trecuse de partea lui Ferdinand, precum si, dupa cît se pare, de domnul Moldovei, Despot voda,

Hurmuzaki, XV/l, p. 491.

lbidem, H/5, p. 24.

Mon. Comit. Regni Transylvaniae, II, p. 202.

care nazuia sa recapete stapînirea celor doua cetati, Ciceul si Cetatea de Balta. Secuii rasculati s-au adunat la începutul lui aprilie 1562 la Odorhei si au ales trei capitani din mijlocul lor. Rasculatii ar fi dorit sa atraga de partea lor si masele sasesti, si de aceea au trimis emisari la Sighisoara, Medias, Bistrita, Brasov si Sibiu. Trimisii secuilor cautau sa arate sasilor ca nobilimea este dusmanul lor comun. Cunoscînd situatia sociala a oraselor transilvanene, în care lupta de clasa a capatat un caracter tot mai accentuat, nu e de mirare faptul ca con­ducerea oraselor sasesti privea de la început cu dusmanie rascoala. încercarile rasculatilor au ramas astfel fara rezultat, iar patriciatul oraselor sasesti s-a grabit sa contribuie cu bani la cheltuielile militare necesare înabusirii rascoalei. Fortele rasculatilor au fost slabite si prin faptul ca, pornind împotriva privilegiatilor, ale caror conace au început sa le incendieze si sa le nimiceasca, s-au împartit în doua grupuri: grosul rasculatilor s-a oprit la Hoghilag, lînga Dumbraveni, iar o parte mai mica, înaintînd spre Tîrgu-Mures, si-a asezat tabara în apropierea satului Oaia, în valea Nirajului. La început, rasculatii au obtinut unele succese, punînd pe fuga unitatile trimise împotriva lor. Ostile lui Ioan Sigismund, unin-du-se cu trupele respinse mai înainte, au reusit sa zdrobeasca tabara cea mica a rasculatilor, iar cei din tabara cea mare s-au împrastiat, fara a se ciocni cu oastea feudalilor. A urmat o crîncena represiune, hotarîta în dieta de la Sighisoara din

20 iunie 1562.

Pentru a împiedica o eventuala noua rascoala a secuilor de rînd, s-au ridicat doua cetati: una, numita « Secuiul ataca » (Szekelytâmad), a fost ridicata în scaunul Odorhei, iar cealalta, «Secuiul regreta» (Szekelybânja), în Trei Scaune. Capitanii acestor cetati puteau nu numai sa supravegheze miscarea secuilor, ci,

la nevoie, s-o si reprime.

Rascoala a avut însemnate urmari de ordin economic si social. Dieta a con­sfintit noile raporturi de clasa, declarînd ca fruntasii secuilor - primores si primi' pili - sînt considerati nobili. Ei aveau o singura obligatie: sa presteze ser­viciul militar, fiind scutiti de orice dari si dispunînd de iobagii lor ca si ceilalti stapîni feudali. O parte a secuilor de rînd a fost trecuta, mai ales dupa 1566, în dependenta celor privilegiati, iar restul a ajuns sub autoritatea principelui, ridicîndu-li-se drepturile de care se bucurau mai înainte. Acest act purta în sine germenii rascoalelor viitoare. De cîte ori li se va oferi prilejul, secuii de rînd se vor ridica la lupta, pentru a scapa de iobagie.

Cu ocazia alegerii lui stefan Bâthory, cînd au început în Transilvania luptele pentru tron, secuii de rînd au pus din nou mîna pe arme, socotind momen­tul potrivit pentru recîstigarea libertatii, dar în curînd au fost zdrobiti. Ei s-au alaturat apoi în numar mare ostirii lui Gaspar Bekes, care, în 1575, s-a ridicat împotriva lui stefan Bâthory. Acesta din urma iesind victorios, multi dintre secui au suferit pedepse grele, fiind condamnati la moarte si executati. Secuii de rînd au încercat sa-si redobîndeasca libertatea si cu ocazia expeditiei din 1595, cînd principele Sigismund Bâthory i-a trimis în ajutorul aliatului sau,

Mihai Viteazul, atacat de turci. înainte de a porni în campanie, secuii au cerut sa li se redea libertatile pierdute, ceea ce Bâthory, constrîns de împrejurari, le-a acordat. Dupa expeditie, la dieta din decembrie 1595, Bâthory a revocat liber­tatile promise, ceea ce a facut ca secuii de rînd sa se rascoale din nou. Rascoala lor a fost si de data aceasta înabusita cu multa cruzime.

Ca în celelalte tari, asa si în Transilvania lupta de clasa în veacul al XVT-lea a îmbracat si caracter religios. Iobagii oprimati si exploatati, tinuti de-a rîndul secolelor în misticism, neavînd nici un ajutor si nevazînd nici o iesire din situatia lor disperata, asteptau aparitia unui conducator, unui « om al domnului », care sa-i scape de greutati, de apasare.

Ţaranimea de prin Salaj, Satu Mare si din regiunea Tisei, pe la 1569, a în­ceput sa se adune în jurul lui Gheorghe Craciun, taran din partile Baii Mari, privit ca «trimis al lui Dumnezeu ». El era numit de contemporani « Omul Negru », din cauza unei pete negre pe care o avea pe corp. Centrul activitatii lui a fost în apropierea orasului Debretin, unde s-au adunat tarani veniti de la mari depar­tari. Gheorghe Craciun le vestea razboiul de eliberare - nu cu forta armelor, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spunea el - de sub stapînirea turceasca si de sub cea feudala. Cu toate acestea, o parte a taranilor, alaturi de care s-au strîns si numerosi locuitori ai tîrgurilor, soldati si nobili de rînd, aveau arme asupra lor, pe care nu au întîrziat sa le îndrepte si împotriva preotilor si nobi­lilor. Nu-i de mirare daca multi nobili - dupa spusele unui contemporan - si-au adus aminte cu groaza de cele petrecute în timpul lui Doja. Patriciatul din Debretin - unde mestesugarii breslasi duceau o lupta dîrza împotriva patricia­tului de la conducerea orasului - nu vedea cu ochi buni srrîngerea unui mare numar de tarani în apropierea orasului, deoarece prezenta acestora a dat o si mai mare intensitate luptei de clasa. Pe turci îi nelinistea de asemenea adunarea taranilor, al caror numar atingea cîteva mii si despre care aflau ca se pregatesc împotriva lor. Cînd apoi o parte a taranilor a încercat sa cucereasca cetatuia de frontiera Balaszentmilclos din mîna turcilor, fara arme, cum le predica Omul Negru, au suferit o grea înfrîngere.

Dupa scurt timp, patricienii din Debretin, cu ocazia unei încaierari în oras, au pus mîna pe Omul Negru si au ordonat decapitarea lui. Un capitan al sau, Vasile Suciu, din Baia Mare, a vrut sa strînga din nou la lupta pe tarani. Nobi­limea însa, îngrozita de rascoalele taranilor pornite cu cîteva decenii mai înainte, a caror amintire era înca vie, a trimis împotriva taranilor detasamente de ostasi, care i-au împrastiat, dupa ce l-au ucis si pe noul lor capitan *.

P- J19 si urm.

La sfîrsitul secolului al XVI-lea, în 1599, o data cu vestea victoriei repurtate de Mihai Viteazul asupra lui Andrei Bâthory, taranimea transilvaneana, în frunte cu taranii romîni, s-a pus în miscare împotriva nobililor asupritori. Rascoala, la care au luat parte iobagii, fara deosebire de neam, a cuprins o parte însemnata

a Transilvaniei. La rugamintea repetata a nobililor de aici, Mihai Viteazul a luat masuri de înabusire a rascoalei. în fata fortelor noii stapîniri, majoritatea taranilor s-au întors acasa, o buna parte a lor însa a luat drumul bejeniei.

Orasenimea si lupta de clasa în orase

Raporturile dintre diferitele paturi orasenesti în peri­oada aceasta devin tot mai încordate. E timpul ascutirii contradictiilor de clasa, cînd lupta este îndreptata împo­triva patriciatului urban, care avea în mîinile sale conducerea orasului. Meste­sugarii organizati în bresle, ajutati de cei nebreslasi si de elemente plebeene, încearca sa smulga puterea din mîna patriciatului. Lupta aceasta a luat o amploare tot mai mare. Ea si-a gasit cea mai înalta expresie în miscarile care au avut loc în 1556, la Sibiu, si în 1557, la Brasov.

Miscarea din Sibiu a izbucnit la 1 aprilie 1556, într-un moment important si din punctul de vedere al politicii externe, caci se punea din nou problema stapînirii Transilvaniei între cele doua puteri rivale, Imperiul habsburgic si turcii. Cu cîteva saptamîni înainte, reprezentantii celor trei «natiuni» privilegiate hotarîsera - la ordinul sultanului Soliman I - reinstalarea lui Ioan Sigismund si a mamei sale Isabella, detronati cu cinci ani înainte.

Miscarea nu a fost provocata de acest eveniment, cauzele ei gasindu-se în situatia social-economica din Sibiu. Schimbarea politica însa a oferit un prilej potrivit izbucnirii violente a contradictiilor. Patriciatul din Sibiu nu numai ca reusise sa concentreze în mîinile sale comertul cu ridicata, ci cauta sa-si pas­treze o situatie avantajoasa si în negotul cu amanuntul. Ba mai mult, cîteva familii din rîndurile patriciatului, cu situatie economica foarte înfloritoare, izbutisera sa monopolizeze, timp de mai multe decenii, conducerea orasului. Antagonismul dintre patricieni si mestesugarii de rînd din Sibiu a luat în 1556 amploarea unei rascoale. Izbucnirea ei a fost alimentata întrucîtva si de marele incendiu din 31 martie, care a mistuit mai mult de jumatate din oras.

în ziua de 1 aprilie 1556, mestesugarii, înarmati, sprijiniti puternic de calfe, ucenici si de plebea urbana neorganizata, dupa ce au omorît pe judele regesc, Ioan Roth, reprezentantul local al puterii centrale, si dupa ce au pus pe fuga pe mai multi membri ai consiliului orasenesc, au devenit stapîni pe oras. Ei au încredintat conducerea unui « capitan », care trebuia sa îngrijeasca nu numai de administrarea orasului, ci si de aprovizionarea si securitatea populatiei1.

Nu cunoastem activitatea noii conduceri, dar se constata ca, în scurt timp, între opozitia mestesugareasca si cea plebeiana au izbucnit neîntelegeri, care au permis patriciatului ca, dupa tratative duse cu breslele, sa puna din nou, pe la mijlocul lunii aprilie, mîna pe putere. La începutul lunii mai, cînd se simtea stapîn pe situatie, patriciatul trece la contraactiune, luînd severe masuri împotriva rasculatilor. Unii dintre conducatorii rascoalei au fost condamnati la

1 A. Scheiner, Die Sprache des Teilschreibers Qeorg Dollert. Anexa, în Archiv des Vereins, XLVII, 1933, p. 32 si urm.; Quellen, IV, p. 517-518.

moarte si decapitati iar altii expulzati. Miscarea aceasta de mare amploare dove­deste întarirea luptei de clasa în sînul populatiei acestui important centru orasenesc.

Rascoala mestesugarilor sibieni din 1556 nu a fost o miscare urbana izo-lata. Un an mai tîrziu are loc tentativa de razvratire condusa de blanarul Gheorghe din Brasov, îndreptata împotriva patriciatului din acest oras. Desi izvoarele pas­trate ne dau foarte putine informatii în aceasta privinta, amploarea miscarii poate fi judecata dupa masurile care s-au luat împotriva conducatorilor. Dupa arestarea lui Gheorghe blanarul de catre organele orasenesti, regina Isabella însasi poruncea ca « tulburatorului pacii si linistei publice si atîtatorului la razvratirea împotriva conducerii » sa i se taie capul1.

Miscarea de mare amploare de la Sibiu din 1556 si încercarea de razvra­tire de la Brasov din 1557 arunca lumina asupra întaririi luptei de clasa si în sînul populatiei oraselor în a doua jumatate a secolului al XVI-lea.

Dezvoltarea mestesugurilor a dus în cursul secolului al XVI-lea la întarirea unei minoritati de mestesugari-patroni, care acapareaza conducerea breslelor, exploatîndu-si calfele si ucenicii, precum si pe mesterii saraci. Faptul acesta a adîncit contradictiile dintre patroni si calfe. Manifestari ale unor astfel de contra­dictii se întîlnesc, de pilda, la Cluj, unde, în mai 1576, calfele de argintari au întrerupt lucrul si, adunîndu-se pe strazi, au pretins îmbunatatirea conditiilor de munca si sporirea retributiei. Doleantele calfelor arunca lumina asupra con­ditiilor lor de trai. în memoriul lor se spune, între altele, ca patronii concediau calfele dupa bunul lor plac si refuzau sa le plateasca leafa înainte de a vinde obiectele pe care le lucrasera, cu toate ca existau calfe lipsite cu totul de mijloace de existenta. Patronii, cu sprijinul conducerii orasului, din care faceau parte mai multi mesteri, au înabusit miscarea calfelor, aruncînd în închisoare pe condu­catorii acestora. Prin rezistenta calfelor se obtine eliberarea celor închisi, dar, deoarece ei lupta izolat, revendicarile lor ramîn nesatisfacute. Pentru a pune capat acestor framîntari, noile statute din mai 1591 luau masuri foarte severe împotriva calfelor. Confirmarea statutelor, la 23 august 1591, de catre principele Sigismund Bâthory a provocat o noua « greva » a calfelor de argintari. Nu se cunosc urmarile acesteia, dar miscarile repetate ale calfelor de argintari din Cluj sînt o dovada elocventa a luptei neîncetate pe care au dus-o elementele exploa­tate din cadrul breslelor.

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrari teoretice

Marx, K., Capitalul, voi. I si voi. III, partea a II-a, Bucuresti, 1948 sl 1956.

Contributii la critica economiei politice, Bucuresti, 1954.
Marx, K..-F. Engels, Opere, voi. IX, Bucuresti, 1959.

Lenin, V. I., Opere, voi. 3, Bucuresti, 1951.

Statul si revolutia, în Opere, voi. 25, Bucuresti, 1954.

1 Arh. Stat. Brasov, Fondul Privilegii, nr. 468.

II. Izvoare ,

Bezviconi, G., Calatori rusi tn Moldova si Muntenia, Bucuresti, 1947.

Bogdan, I., Documente si regeste privitoare la relatiile Ţarii Romînesti cu Brasovul ti Ungaria

în sec. XV si XVI, Bucuresti, 1902. Botero, G" Le relazioni universali, Bergamo, 1596. Chronicon Fuchsio-LupinO'Oltardinum sive Annales Hungarici et Transilvaniei, Bratov,

Cronicile slavo-romîne din sec. XV-XV/, publicate de Ion Bogdan, editie revazuta ti comple­tata de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1959.

Documente privind istoria Rominiei, A, Moldova si B, Ţara Romîneasca, veac. XVI, Filitti, L, C, Documente din arhivele Vaticanului, voi. II, Bucuresti, 1914. Gereb, Laszl6, A hazai osztdlyharcok irodalma 1525-1660, Budapesta, 1955. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria romînilor, voi. II/4, U/5, ZII/1, XI, XV/l. Iorga, N., Studii si documente, voi. I - II.

Acte si fragmente, voi. I.

Istoria Ţarii Rominesti, 1290 - 1690. Letopisetul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu si D. Simo-

nescu, Bucuresti, 1960.

IvAnti, B., Ket kozepkori sâbdnya-statutum, în Szdzadok, 1911, p. 10 - 30, 98 - 113 si 187-195. Jako, Zsigmond, A gyalui vdrtartomdny urbdriumai, Cluj, 1944. Kiss, Istvân N., 16. szdzadi dezsmajegyzekek, Budapesta, 1960. Legrand, E., Deux vies de Jacques Basilicos, Paris, 1889. Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, voi. I-IV, 1875 - 1878. Pascu, stefan, Petru Cercel si Ţara Romîneasca la sfîrsitul sec. XVI, Sibiu, 1944. Quellen zur Qeschichte der Stadt Kronstadt, voi. IV, Brasov, 1903. Reichersdorffer, G., Chorographia Transilvaniae, în Script. Rer. Hung., voi. III,

ed. G. Schwandtner, Tyrnaviae, 1765. Scheiner, A., Die Sprache des Teilschreibers Qeorg Dollert. Anexa în Archiv des Vereini,

XLVII, 1933, p. 1-207. Szamoskozy, Istvân, Torteneti maradvdnyai, 1542-1608, în Mon. Hung. Hist. Scriptores,

voi. XXX, Budapesta 1880. în romîneste I. Craciun, Cronicarul Szamoskozy

si însemnarile lui privitoare la romîni, Cluj, 1928, Szikely okleveltar, voi. II, Cluj, 1876. Takâts, Sândor, A mârmarosi sâbdnydk jSvedelme 1551/2 as 1600/ 1-ben, în Magyar Qazdasdg'

tortenelmi Szemle, 1899, p. 192-195. Tomassi, G., Delle guerre et rivolgimenti del regno d'Ungaria e della Transilvania,

Venetia, 1621. Ureche, Gr., Letopisetul tarii Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Ii-a, Bucuresti,

1958. Veress, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei si Ţarii Romînesti,

voi. I-II, Bucuresti, 1929-1930.

III. Lucrari generale

CostAchel, V.-P. P. Panaitescu-A. Ca zacu, Viata feudala in Ţara Romîneasca ti

Moldova (sec. XIV-XVII), Bucuresti, 1957. Kovari, LXszl6, Erdely tortenelme, voi. III, Pesta, 1860. Metes, st., Relatiile comerciale ale Ţarii Romînesti cu Ardealul pîna în veacul al XVlll-lea,

Sighisoara, 1921. Pascu, st., Mestesugurile din Transilvania pîna în secolul al XVI-lea, Bucuresti, 1954.

57 - c. 1180

1-2. Dezvoltarea social-economica si politica a Moldovei si Ţarii Romînesti

Berza, M., Haraciul Moldovei si Ţarii Rominesti în sec. XV-XIX, în St. mat. ist. medie,

voi. II, 1957, p. 7-47. Cihodaru, Ci Contributii la cunoasterea obstii taranesti în Moldova, în St. cerc. st., Iasi, VII,

1956, fasc. 1, p. 1-34. Iues, A., stiri în legatura cu exploatarea sarii în Ţara Romîneasca pîna în veacul al XVIII-lea,

în St. mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 155-197. Iorga, N., Istoria armatei romînesti, voi. I, Bucuresti, 1929.

Lehr, L., Comertul Ţarii Romînesti si Moldovei în a doua jumatate a sec. XVI fi în prima ju­matate a sec. XVII, în St. mat. ist. medie, voi. IV, 1960, p. 223-306. Mioc, Damaschin, Despre modul de impunere si percepere a birului în Ţara Romîneasca pind

la 1632, în St. mat. ist. medie, voi. II, 1957, p. 49-116. Mioc, D.-H. Chirca-st. stefanescu, L'evolution de la rente feodale en Valachie et

en Moldavie du XlV-e au XVIlI-e siecle, în ~Nouvett.es etudes d'histoire, voi. II,

Bucuresti, 1960, p. 221-252. Olteanu, st., Mestesugurile din Bucuresti în secolele XVI-XVII, în Studii, XII, 1959,

nr. 5, p. 71-112. Otetea, A,, Consideratii asupra trecerii de la feudalism la capitalism în Ţara Romineascd ti

Moldova, în St. mat. ist. medie, voi. IV, 1960, p. 307 - 390. Panaitescu, P. P., Dreptul de stramutare al taranilor în tarile romîne pîna la mijlocul secolului

al XVII-lea, în St. mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 63 - 122.

Marea adunare a tarii, institutie a orînduirii feudale în tarile romîne, în Stuci:.
X, 1957, nr. 3, p. 153-165.

Grecu, Al. (P. P. Panaitescu), Rascoala taranilor din Moldova, în anii 1563-1564, în Studii. VI, 1953, nr. 2, p. 201-213.

începuturile dreptului scris in limba romîna, în Studii, VII, 1954, nr. 4,
p. 215-228.

Stanescu, Eugen, Colaborarea militara dintre romîni si cazaci în ultimul sfert al veacului al XVI-lea, în Studii, VII, 1954, nr. 3, p. 119-144 si nr. 4, p. 187-213.

3. Situatia social-economica a Transilvaniei

Cselenyi, B., A szekely felkelok es a szdszok kapcsolatairâl 1562-ben, în Buletinul Univ. V. Babe;

siBolyai, Cluj, seria st. sociale, voi. I, 1956, nr. 1-2, p. 191 - 198. Dobosi, Al., Exploatarea ocnelor de sare din Transilvania în evul mediu (secolele XIV-XVI/,

în St. cerc. ist. medie, II, 1951, nr. 1, p. 125 - 166.

Din framîntarile calfelor de aurari din Cluj în a doua jumatate a veacului al
XVI-lea, în St. cerc. ist. medie, 1950, nr. 1, p. 112-119.

Goldenberg, S., Brasovul la mijlocul secolului al XVI-lea si încercarea de razvratire din 1557, în Buletinul Univ. V. Babes si Bolyai, Cluj, seria st. sociale, voi. I, 1956. nr. 1-2, p. 201-215.

Clujul în sec. XVI. Productia si schimbul de marfuri, Bucuresti, 1958.
Gondisch, G., Der Hermannstadter Aufstand des Jahres 1556, în Forschungen zur Volks- und

Landeskunde, 1959, nr. 1, p. 75-110. Jickeli, O. F., Der Handel der Siebenbiirger Sachsen in seiner geschichtlichen Entwicklung. in

Archiv desVereins, XXXIX, 1913, p. 33-184. Manolescu, R., Le role commercial de la viile de Brasov dans le sud-est de l'Europe au XVI-e

siecle, în Nouvelles etudes d'histoire, voi. II, Bucuresti, 1960, p. 207-220. Pascu, st., Mijcari taranesti prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul in Transilvanul. în

St. mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 123 - 154.