DEZVOLTAREA SOCIETATII SI A RAPORTURILOR INTERNATIONALE IN SUD-ESTUL EUROPEI IN SECOLELE XIV-XV

DEZVOLTAREA SOCIETĂŢII sI A RAPORTURILOR INTERNAŢIONALE ĪN SUD-ESTUL EUROPEI ĪN SECOLELE XIV-XV

Dezvoltarea societatii de pe teritoriul patriei noastre īn secolele XIV-XV este strīns legata de aceea a statelor vecine. Succesele obtinute īn consolidarea situatiei economice si politice de unele tari din rasaritul si centrul Europei-ca Rusia, Polonia si Ungaria-si eforturile acestora pentru stavilirea agresiunilor tata­resti, teutone si turcesti au influentat dezvoltarea societatii din tara noastra. La rezolvarea acestor probleme de politica internationala-ca si a altora-si-au adus contributia si tarile romīne. Ele au participat activ la lupta comuna pentru apararea independentei statelor si a culturii popoarelor din rasaritul si sud-estul Europei.

īn vederea apararii propriilor lor state sau urmarind cotropirea unor teritorii straine, feudalii din tarile vecine au desfasurat o larga activitate poli­tica, formīnd coalitii si uniuni statale, care au pus deseori īn primejdie indepen­denta unor state mai mici, cum erau Moldova si Ţara Romīneasca. īn acelasi timp, īnsa, datorita contradictiilor dintre statele vecine, se creau conditii pr 737g69h iel­nice pentru apararea si pastrarea independentei Moldovei si Ţarii Romīnesti.

Problemele cele mai importante de politica internationala ce au influentat dez­voltarea procesului istoric pe teritoriul patriei noastre īn secolele XIV-XV sīnt: problema rasariteana, legata de decaderea Hoardei de Aur si formarea statului cen­tralizat rus; problema statelor feudale vecine -Polonia si Ungaria-care reusesc sa-si asigure o oarecare consolidare economica interna, sa obtina unele rezultate īn īntarirea puterii centrale si, deci, sa poata urmari o politica de expansiune; problema expansiunii si cotropirii turcesti, ca rezultat al consolidarii imperiului sultanilor si a crizei prin care treceau statele feudale din Peninsula Balcanica.

Slabirea    Hoardei de

Aur si constituirea statului centralizat rus

īn rasaritul Europei, īn regiunile populate de rusi, invazia si apoi dominatia īndelungata a tatarilor au avut urmari grele pentru dezvoltarea societatii. Navalirea mongola gasise Rusia la un nivel īnaintat de dezvoltare. Distru­gerile provocate de invazie si dominatia mongola asupri­toare au contribuit la decaderea vremelnica, economica si politica, a Rusiei, īncetul cu īncetul, societatea rusa si-a revenit de pe urma loviturilor primite

si a reusit sa īnvinga piedicile din calea dezvoltarii sale. Chiar si īn conditiile dominatiei mongole, a avut loc o oarecare crestere a fortelor de productie, accentuarea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea mestesugurilor si a schim­bului. Aceasta dezvoltare economica a creat premisele eliberarii de sub jugul strain si formarii unui stat unitar rus īn jurul Moscovei. īn a doua jumatate a secolului al XV-lea, avīntul manifestat īn toate domeniile economiei a facut posibila desfasurarea unei politici hotarīte īn vederea lichidarii farīmitarii feudale de pe teritoriul Rusiei. Acest proces a fost grabit de necesitatea luptei īmpo­triva cotropitorilor mongoli.

īnca din a doua jumatate a secolului al XlII-lea, aparusera īn sīnul Hoardei de Aur tendinte de farīmitare a puterii politice si de īntarire a unor stapīniri locale, ale caror legaturi cu centrul deveneau tot mai slabe. Germenii destramarii Hoardei de Aur se nascusera o data cu constituirea vastului imperiu al marilor hani, care era īn realitate o uniune militaro-administrativa a nobilimii mongolo-tatare nomade. Bazata mai ales pe jefuirea popoarelor vecine si pe exploatarea crīncena a populatiei supuse, aceasta īnjghebare artificiala era condamnata la farīmitare si slabire, nu numai din cauza conditiilor economice si sociale interne, ci si ca urmare a loviturilor primite din partea popoarelor supuse, care voiau sa scuture jugul feudalilor mongoli. Tendintele de farīmitare īn sīnul Hoardei s-au accentuat īn cursul secolului al XlV-lea, īndeosebi dupa moartea hanului Uzbec (1342) si au atins punctul culminant īntre 1360 si 1380, cīnd īn fruntea Hoardei s-au perindat numerosi hani. Luptele feudale īntre diferitele grupari ale nobilimii nomade au sporit si mai mult anarhia interna.

īn timpul si ca urmare a acestor lupte, cnezatul Moscovei a rupt lega­turile de vasalitate fata de Hoarda si a refuzat sa mai plateasca tribut. īncercarea lui Mamai de a restabili vechea stare de lucruri prin forta armelor a esuat. īn anul 1380, la Kulicovo, pe Don, ostile cneazului Dimitrie Donskoi au cīstigat o stralucita si hotarītoare victorie asupra armatelor tatare. Lupta de la Kulicovo a slabit mult puterea Hoardei de Aur. Starea de farīmitare feudala din Rusia si luptele dintre cnejii rusi au īnlesnit, totusi, mentinerea dominatiei tatare asupra Rusiei īnca un oarecare timp dupa aceasta lupta. La sfīrsitul secolului al XlV-lea, dupa īnfrīngerile suferite din partea mongolilor condusi de Timur Lenk, Hoarda de Aur nu s-a mai putut redresa si pe ruinele ei s-au constituit si s-au īntarit treptat hanatele de la Kazan, Astrahan si din Crimeea.

Slabirea Hoardei de Aur si lupta poporului rus īmpotriva asupririi tata­resti au permis cnejilor lituanieni sa-si īntinda stapīnirea asupra Ucrainei. īncer­carile unor hani mongoli de a opri expansiunea feudalilor lituanieni spre sud-est s-au terminat cu o grava īnfrīngere a mongolilor, la Sīnie Vodī, īn anul 1363. Dupa aceasta lupta, Kievul si o mare parte din Ucraina au ajuns sub stāpīnirea cneazului lituanian Olgierd. īn urma altor lupte, unul din urmasii acestuia, Vitold, a īntins hotarele statului lituanian īn regiunile dintre Nistru si Nipru, pīna la tarmul Marii Negre (1416).

īn secolul al XV-lea, dupa o perioada de framīntari interne si de noi agre­siuni din partea tatarilor, lupta pentru unificarea statului rus a fost reluata cu o deosebita energie de marele cneaz Ivan al III-lea Vasilievici (1462-1505). īnfrīngīnd īn interior rezistenta cnejilor si a marii nobilimi cu tendinte centri­fuge si luptīnd īn afara īmpotriva agresiunilor tatare si lituaniene, Ivan al III-lea a reusit sa faca din statul rus o putere de care trebuia sa se tina seama īn politica internationala.

īntarirea pozitiei Poloniei si Ungariei

īn urma loviturilor primite de Hoarda de Aur din partea poporului rus se creau conditii favorabile pentru consoli­darea statelor feudale romīnesti si pentru mentinerea independentei lor. īntarirea pozitiei Ungariei si Poloniei si tendintele de expansiune ale feudalilor din aceste tari au pus īnsa īn primejdie independenta statelor feudale romīnesti.

īn secolul al XHI-lea, īn regiunile Vistulei, dezvoltarea agriculturii si a mestesugurilor, cresterea relativa a oraselor si īntarirea legaturilor economice dintre diferitele regiuni au creat premisele necesare unificarii statului feudal polon. Regii poloni de la sfīrsitul veacului al XlII-lea au reusit sa-si īntinda stapīnirea asupra unor formatiuni politice marunte, īnsa nu au ajuns sa reali­zeze un stat centralizat. Monarhia polona - ca si cea maghiara, de altfel - s-a sprijinit pe clasa stapīnilor de domenii, acordīndu-le mari privilegii, si a īmpartit puterea cu reprezentantii acesteia, rolul predominant īn stat detinīn-du-1 marea nobilime.

Opera de unificare a statului polon s-a desfasurat īn cadrul unei lupte īndīrjite īmpotriva marcgrafilor de Brandenburg si pentru stavilirea agresiunilor cavalerilor teutoni. Pretentiile regilor Boemiei din dinastia de Luxemburg de a alipi Polonia la posesiunile lor au determinat o apropiere politica a acestei tari de Ungaria.

Statul feudal polon a cunoscut o perioada de expansiune īn timpul domniei lui Cazimir al III-lea (1333-1370), care-renuntīnd la unificarea deplina a teritoriilor polone si la eliberarea pamīnturilor cotropite de cavalerii teutoni si lasīnd Silezia si Pomerania sub stapīnire straina - a cedat staruintelor feuda­lilor din Polonia Mica si a īntreprins, īn anii 1349-1352, cucerirea Haliciului. Rezultatul acestei politici de cotropire a fost transformarea Poloniei īntr-un stat locuit de mai multe popoare, slabit de puternice contradictii interne.

Pentru istoria tarii noastre, mai ales a Moldovei, noua directie a politicii de expansiune a panilor poloni din aceasta perioada are o deosebita importanta.

Expansiunea statului polon spre rasarit venea īn contradictie cu interesele cnejilor lituanieni. Din aceasta cauza, īntre feudalii din cele doua tari au izbucnit razboaie de lunga durata, pentru stapīnirea Haliciului si Volīniei, tocmai īn vremea cīnd Moldova reusise sa scape de sub suzeranitatea statului feudal maghiar si lupta pentru a-si mentine independenta de curīnd cīstigata. Statul

polon iesind īnvingator din luptele purtate, domnii si boierii moldoveni au trebuit sa tina seama de prezenta acestei noi puteri la granitele Moldovei si de tendintele manifestate īn politica externa de panii poloni.

īn veacul al XlV-lea, succesele īnregistrate īn Ungaria īn domeniul agricul­turii, dezvoltarea mestesugurilor si a comertului au contribuit īntr-o mare masura la consolidarea economica a tarii si la īntarirea vremelnica a puterii centrale. Regii din dinastia de Anjou - Carol Robert si Ludovic I - au desfasurat o politica de expansiune pe un vast teritoriu, care se īntindea de la Marea Baltica pīna īn sudul Italiei.

Magnatii poloni - ca si cei maghiari, de altfel - foloseau orice īmpre­jurare pentru a limita cīt mai mult puterea regala. La moartea lui Cazimir al III-lea, īn 1370, ei au preferat sa recunoasca pretentiile lui Ludovic I la tronul Poloniei si sa sprijine īnfaptuirea uniunii dinastice polono-maghiare. Ludovic s-a ocupat mai mult de treburile statului maghiar si a neglijat pe cele ale Poloniei. Mai mult īnca, pentru a satisface interesele feudalilor maghiari, el a aplicat prevederile conventiei īncheiate cu regele Cazimir īn 1350 si a despartit Haliciul de Polonia, atribuindu-1 ca feud, īn anul 1372, palatinului Ladislau de Opolia. Acest fapt, precum si lipsa de interes manifestata de rege fata de problemele Poloniei, au marit nemultumirea nobilimii polone si au accentuat tendintele ei separatiste. Pentru a-i da satisfactie, regele s-a vazut nevoit sa-i acorde, īn 1374, largi privilegii, īn detrimentul puterii regale. īn schimbul acestora, a obtinut promisiunea din partea nobilimii ca tronul Poloniei sa fie lasat, dupa moartea sa, uneia dintre cele doua fiice ale sale.

Magnatii poloni si-au dat curīnd seama ca uniunea dinastica polono-maghiara nu le era de nici un folos īn lupta īmpotriva agresiunii cavalerilor teutoni din regiunile baltice, de unde venea cea mai mare primejdie pentru statul polon. Pentru a face fata acestei primejdii, era mai avantajoasa strīngerea legaturilor politice cu Lituania. O astfel de schimbare īn orientarea politicii polone, cu urmari īnsemnate pentru tarile romīne, s-a produs dupa moattea lui Ludovic I, īn anul 1382. Problema succesiunii la tron a dezlantuit noi tul­burari si lupte cu caracter feudal īn Ungaria. Razboaiele feudale interne au durat pīna īn 1387, cīnd Sigismund de Luxemburg - casatorit cu Maria, fiica lui Ludovic - a reusit sa īnfrīnga, vremelnic, partida adversa si sa obtina recu­noasterea sa ca rege. Dar asemenea tulburari s-au mai produs si dupa aceasta data, slabind mult pozitia statului feudal maghiar īn politica internationala.

Anarhia feudala din Ungaria a fost folosita de panii poloni pentru īnfap­tuirea uniunii dinastice polono-lituaniene. Proclamīnd regina pe Hedviga, a doua fiica a lui Ludovic I (1384), au casatorit-o apoi cu Iagello, marele cneaz al Lituaniei, care a fost īncoronat ca rege al Poloniei, sub numele de Vladislav al Il-lea (1386).

Realizarea uniunii polono-lituaniene din 1386 constituia mijlocul cel mai potrivit pentru a se pune capat actiunilor agresive ale cavalerilor teutoni, dar,

īn acelasi timp, ea urmarea consolidarea stapīnirii lituaniene īn Ucraina si Bielo-rusia, precum si cucerirea unor noi teritorii īn est. Totodata, īncepe o perioada de rivalitati si lupte īntre Polonia si Ungaria.

Situatia politica internationala era īn aceasta vreme favorabila planurilor magnatilor poloni, care s-au grabit sa o foloseasca īn interesul lor. īn anul 1387, ei au organizat o expeditie īn vederea realipirii Haliciului la Polonia. Dregatorii maghiari au fost izgoniti, iar Haliciul a devenit o provincie a coroanei polone, bucurīndu-se pīna la 1434 de o larga autonomie.

Statul polon atingea, astfel, din nou granitele Moldovei, fapt ce a deter­minat o noua orientare politica a domnilor din Moldova si Ţara Romīneasca. Atitudinea lor fata de Ungaria si Polonia rivale a variat, pe de o parte, īn raport cu cresterea amenintarii turcesti din sud, iar pe de alta, cu ascutirea sau slabirea contradictiilor dintre feudalii maghiari, poloni si lituanieni. īn conflictele care au izbucnit īntre aceste tabere rivale, ei au intervenit adeseori.

Timp de patru decenii, dupa constituirea ei, uniunea polono-lituaniana a fost slabita de actiunile separatiste ale feudalilor lituanieni, condusi de Vitold, varul regelui Vladislav Iagello. Dupa moartea lui Vitold (1430), aceeasi politica a desfasurat-o, ca mare cneaz al Lituaniei, Svidrigaillo, fratele mai mic al regelui polon. Razboiul provocat de feudalii lituanieni, īn anul 1431, a durat, cu mici īntreruperi, timp de opt ani. Abia īn timpul domniei regelui Cazimir al IV-lea (1445-1492), Lituania a fost inclusa mai organic īn componenta statului polon.

Urmarind realizarea planurilor sale de slabire a Poloniei, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, nu s-a folosit numai de nemultumirea si rezistenta nobilimii lituaniene, ci si de alianta cu cavalerii teutoni, pe care i-a atītat īmpo­triva vecinilor lor. īn anul 1409, a reizbucnit razboiul dintre Polonia si teutoni. Lupta hotarītoare a avut loc la Griinwald (1410). Fortele militare polone, litua­niene, ruse, cehe si romīnesti au cīstigat aici o victorie decisiva, care marcheaza īnceputul declinului puterii teutonice īn regiunile baltice. Sigismund de Luxem­burg nu a intervenit la timp īn ajutorul aliatilor sai; ostile sale au atacat tīrziu Polonia, dupa īnfrīngerea teutonilor. Ales īmparat romano-german, īn anul 1410, din cauza complicatiilor ivite īn imperiul sau, īndeosebi datorita intensifi­carii miscarii husite īn Boemia, Sigismund nu a mai putut continua razboiul īmpotriva Poloniei.

īn asemenea īmprejurari, s-a īncheiat tratatul de la Lublau (1412), prin care cele doua state rivale - Polonia si Ungaria - renuntau la politica lor ostila unul fata de celalalt si se angajau la o actiune comuna īmpotriva turcilor. Tra­tatul mai cuprindea o clauza cu privire la īmpartirea Moldovei īn cazul īn care domnul acesteia ar fi refuzat sa participe la campaniile puse la cale de cei doi aliati īmpotriva Imperiului otoman.

Contradictiile dintre feudalii maghiari si poloni nu au īncetat prin īncheierea acestui tratat. Sigismund a continuat, mai ales dupa congresul de la Luck (1429), sa īncurajeze actiunile separatiste ale feudalilor din Lituania. Dupa moartea

lui Sigismund de Luxemburg, īn 1437, a urmat la tron ginerele sau, Albert de Habsburg (1438-1439), care a dus o politica similara cu aceea a prede­cesorului sau.

īn vremea lui Matei Corvin (1458-1490), Ungaria reprezenta o forta capabila sa faca fata agresiunii turcesti la Dunare, dar feudalii din aceasta tara, ca si cei din Polonia, urmareau cotropirea unor teritorii straine, sporirea privi­legiilor lor si asuprirea taranimii si nu tineau seama de adevaratele interese ale tarii. E destul de caracteristica īn aceasta privinta atitudinea politica a statului polon īn ultimele decenii ale secolului al XV-lea, cīnd regele Cazimir al IV-lea a desfasurat o politica primejdioasa pentru toti vecinii sai: īn rasarit s-a opus actiunilor īntreprinse de marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, īn vederea centralizarii statului rus, sustinīnd pe cnejii separatisti, a luptat sa puna stapī-nire pe Boemia si sa īnlature pretentiile lui Matei Corvin la tronul acestei tari, reusind, īn cele din urma, sa impuna pe fiul sau Vladislav ca rege al Boemiei (1479), apoi si al Ungariei (1490), ramīnīnd el īnsusi si mare cneaz al Lituaniei.

Planurile iagellonice, amenintatoare pentru toti vecinii Poloniei, au deter­minat constituirea unei coalitii antipolone, formata din Ungaria, Rusia, Moldova si hanatul Crimeei, care a īmpiedicat realizarea unei uniuni de state sub condu­cerea Iagellonilor si a permis statului feudal moldovean sa-si pastreze indepen­denta īn fata tendintelor de cotropire ale panilor poloni.

Pericolul otoman si tarile balcanice

īn timp ce nobilimea feudala din Polonia si Ungaria lupta pentru interese meschine sau pentru cotropirea de teritorii straine, urmarind īntarirea privilegiilor ei si asuprirea maselor taranesti, din sud se ridica o forta care avea sa doboare statul feudal maghiar si sa dea grele lovituri Poloniei. Aceasta noua putere, care a intrat pe arena relatiilor internationale din sud-estul Europei pe la jumatatea secolului al XlV-lea, a fost Imperiul otoman.

Statul militar-feudal al turcilor osmanlīi sau otomani a luat fiinta si s-a consolidat īn a doua jumatate a secolului al XHI-lea, īn Asia Mica. Slabiciunea Imperiului bizantin, sfīsiat de puternice contradictii interne, a permis armatelor cotropitoare turcesti sa se instaleze, īn anul 1354, pe teritoriul Peninsulei Balca­nice si sa īntreprinda apoi cucerirea ei. īn anul 1362, a fost ocupat orasul Adrianopol, de unde sultanul Murad I (1359-1389) avea sa dirijeze actiunile de cotropire si pustiire a tarilor balcanice.

Curīnd dupa aceea, prezenta ostilor turcesti pe valea rīului Marita a con­stituit o grea amenintare pentru sīrbi si bulgari si a provocat o vie neliniste chiar īn apusul Europei. Cruciada organizata īmpotriva lor de papa Urban al V-lea nu urmarea ajutorarea efectiva a statelor balcanice, pentru a rezista agre­siunii otomane, ci sprijinea actiunile cotropitoare ale regelui Ludovic I, īndrep­tate īmpotriva Bulgariei, slabind īntr-o mare masura puterea de rezistenta a statelor slave din aceasta parte a Europei.

īn ajunul cuceririi turcesti, farīmitarea feudala luase o mare amploare īn statele balcanice. Dupa moartea cneazului sīrb stefan Dusan (1355), se desprin-sesera din statul sau mai multe stapīniri feudale marunte: Macedonia, Tesalia, Albania si Epirul. Urmasul sau, stefan Uros al IV-lea (1355-1371), luptīnd īmpotriva politicii agresive a regelui maghiar Ludovic I, a reusit sa refaca īn parte unitatea statului, astfel īncīt, la moartea sa, īn 1371, acesta constituia princi­pala forta care putea sa īnfrunte atacurile cotropitorilor turci. īn aceasta lupta, el avea īn banul Bosniei stefan Tvartko (1353-1391) un aliat de nadejde.

Mai grea de cīt situatia Serbiei era aceea a Bulgariei. Pe la sfīrsitul secolului al XHI-lea, puterea statului bulgar era īn declin. Lupta cu Serbia pentru hege­monie īn Balcani a slabit mult puterea celui de-al doilea tarat bulgar. īn lupta de la Velbujd, din 1330, ostile tarului bulgar Mihail au fost īnfrīnte. Dupa aceasta lupta, a crescut influenta Serbiei īn regiunile sud-dunarene. Faptul ca īntre dife­ritele regiuni ale Bulgariei nu existau legaturi economice strīnse a contribuit la accentuarea tendintelor lor separatiste. īn anul 1363, tarul Ivan Alexandru (1331-1370) a īmpartit tara īntre cei doi fii ai sai, Sratimir si sisman. īn regiunile dobrogene, pīna la sud de Varna, se constituise un al treilea stat independent. īn aceasta situatie, Bulgaria nu putea opune decīt o slaba rezis­tenta īnaintarii turcesti.

īn anul 1387, ostile sīrbo-bosniace au cīstigat la Plocnik o frumoasa victorie īmpotriva turcilor. Evenimentul acesta a avut un larg ecou si a redesteptat mari sperante īn rīndurile popoarelor balcanice. Pentru a īmpiedica realizarea unei coalitii a popoarelor sud-dunarene īmpotriva lor, turcii au atacat, īn anul 1388, Tīrnovo si alte orase bulgare, care au fost cumplit pustiite. īn anul urmator, Serbia a fost si ea invadata. Ostasii sīrbi si bosnieci au luptat la Kossovopolje cu mult eroism, īnsa nu au putut īnfrīnge fortele superioare ale agresorilor. Victoria turcilor la Kossovopolje a dat posibilitate noului sultan Baiazid I sa consolideze si sa extinda cuceririle turcilor īn Peninsula Balcanica. Sub stefan Lazarevici (1389-1427) - urmasul despotului Lazar, cazut īn lupta de la Kos­sovopolje - Serbia a devenit tributara sultanului. īn 1393, īn urma unei noi invazii turcesti, Bulgaria centrala a fost prefacuta īn provincie turceasca. īn acelasi timp, stapīnirea turcilor s-a īntins si asupra Dobrogei.

īn urma acestor evenimente, tarile romīne si Ungaria ajung sa fie direct amenintate de turci. Statul feudal maghiar nu a acordat un ajutor efectiv popoa­relor din Balcani pentru a rezista invaziei otomane. Numai īn fata pericolului devenit iminent pentru Ungaria, regele a luat initiativa unei ofensive īmpotriva turcilor, dar cruciada organizata de el s-a sfīrsit cu dezastrul de la Nicopole (1396). Dupa aceasta lupta, Bulgaria apuseana, cu centrul la Vidin, a fost trans­formata si ea īn provincie turceasca.

Dezastrul suferit īn 1402 de ostile turcesti la Ankara -unde au fost īnfrīnte de mongolii condusi de Timur Lenk - luptele interne care au urmat īn Imperiul otoman si rascoalele populatiei din regiunile cotropite nu au fost folosite de

puterile europene pentru izgonirea turcilor din Europa. Bizantul, Venetia si Genova au sprijinit pe turci, iar Sigismund de Luxemburg s-a īngrijit īn aceasta perioada de obtinerea coroanei imperiale si de sprijinirea actiunilor de cotropire ale teutonilor. īn aceste conditii, interventiile domnului Ţarii Romīnesti Mircea cel Batrīn si ale despotului sīrb stefan Lazarevici nu au avut drept rezultat decīt slabirea turcilor, nu izgonirea lor din Europa.

Ocupat īn razboiul cu husitii din Boemia (1419-1434), Sigismund de Luxemburg a preferat sa apere acolo interesele nobilimii feudale si ale papalitatii si a lasat deschisa calea agresiunilor turcesti. Abia mai tīrziu, dupa moartea lui Sigismund si a urmasului sau Albert de Habsburg, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, s-a preocupat īn mod serios de problema stavilirii īnaintarii tur­cesti si chiar de izgonirea acestor cotropitori de pe teritoriul Europei. In cautarea mijloacelor necesare īnfaptuirii planurilor sale, el a luptat pentru realizarea uniunii dinastice polono-maghiare (1440) si pentru constituirea unei coalitii antiotomane, formate din cele trei tari romīnesti. Victoriile sale din Peninsula Balcanica au pus Imperiul otoman īntr-o situatie grea.

īn anul 1453, Constantinopolul a fost cucerit de ostile lui Mahomed al Il-lea (1451-1481), iar la trei ani dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Serbia a devenit provincie turceasca (1459). Rezistenta opusa cotropitorilor de masele populare din tarile romīne si Ungaria a īmpiedicat vreme de aproape un secol īnaintarea tuicilor īn Europa.

BIBLIOGRAFIE

I.          Lucrari generale

Iorga, N., Qeschichte des osmanischen Reich.es, 2 voi., Gotha, 1908 - 1909.

HcmopuH Eo/iiapuu, voi. I, Moscova, 1954.

HcmopuH hu EiJizapux,vo\. I, Sofia, 1954.

HcmopuH TJojibuiu, voi. I, Moscova, 1954.

OiepKU ucmopitu CCCP, Tlepuod <p~eoda/iU3Ma, IX-XV ««., Moscova, 1953.

BceMupuan ucrnopun, voi. III, Moscova, 1957.

II.         Lucrari speciale

Bazilevici, K. V., Politica externa a statului centralizat rus īn a doua jumatate a sec. al

XV-lea, Bucuresti, 1955. Dostean, I. S., Eopbda joztcHocjiaeMHCKux ucpodoe npotnue mypetfKou aepeccuu e XIV-XV ee.j

īn BusahmuucKuu epeMeHHUK, VII, 1953, p. 32 - 49. Levcenko, M. V., 3aeoeeanue mypKOMU KoHcmaHmuHono/in e 1453 z. u ucmopunecKue

nocjiedcmeuH amcto co6umun, īn BusaumuucKuu epejueHHUK, VII, 1953, p. 3 - 8. Minea, I., Principatele Romīne si politica orientala a īmparatului Sigismund, Bucuresti, 1919. Panaitescu, P. P., M-ircea cel Batrīn, Bucuresti, 1944.