DEZVOLTAREA SOCIETATII SI A RAPORTURILOR INTERNATIONALE IN EUROPA RASARITEANA SI DE SUD-EST IN SECOLELE X -XIII

DEZVOLTAREA SOCIETĂŢII sI A RAPORTURILOR INTERNAŢIONALE ĪN EUROPA RĂSĂRITEANĂ sI DE SUD-EST ĪN SECOLELE X -XIII

Societatea de pe teritoriul patriei noastre 949f58j s-a dezvoltat īn strīnsa legatura cu aceea din tarile vecine. īn veacul al X-lea, pe īntreg acest spatiu geografic, dezvoltarea societatii omenesti se afla īn stadiul formarii statelor feudale, īn a caror structura erau pastrate resturi ale «comunitatilor de marca»l.

īnca īnainte de veacul al X-lea, formarea unei aristocratii militare - a carei actiune neīntrerupta uzurpa, treptat, pamīntul detinut de obsti - a creat premisele aservirii taranimii si alcatuirii domeniilor feudale. Procesul consoli­darii noilor raporturi de productie avea loc īn conditiile ascutirii luptei īntre fortele social-politice existente, pentru cresterea sau micsorarea exploatarii, īntr-o societate care se diferentia, treptat, īn doua clase antagoniste.

Statele feudale care īnconjurau teritoriul patriei noastre 949f58j īn acel timp - Rusia Kieviana, Moravia Mare, Ungaria Arpadiana, Bulgaria (īn perioada celui de-al doilea tarat) - cu toate trasaturile comune ale dezvoltarii lor, au cunoscut īnsa deosebiri importante, de care trebuie sa se tina seama si īn cercetarea particularitatilor feudalismului romīnesc. F. Engels a aratat ca existenta istorica a modelului clasic al unei orīnduiri - si exemplul pe care-1 da este cel al orīnduirii feudale - presupune tocmai varietatea formelor pe care le īmbraca realitatea istorica 2. Aceasta constatare caracterizeaza īn primul rīnd Europa rasariteana si de sud-est, regiuni aflate īntre feudalismul clasic apusean si cel oriental.

Deoarece nu toate aceste regiuni au ajuns sub stapīnirea Imperiului roman, iar asupra acelora care au cunoscut-o, aceasta stapīnire s-a exercitat īn grade deosebite, feudalismul nu s-a nascut peste tot din descompunerea orīnduirii sclavagiste, ci īn unele parti din descompunerea orīnduirii gentilice, īn altele din orīnduirea sclavagista si din cea gentilica coexistente. Aceasta a avut ca urmare varietatea formelor proprietatii feudale si a aservirii taranimii. Evolutia clasica de la alodiu la beneficiu si feud a cunoscut īn fiecare din aceste regiuni forme deosebite. īn Rusia Kieviana, de pilda, au existat initial votcina

F. Engels, Originea familiei, a proprietatii private si a statului, Bucuresti, 1957, p. 156.

F. Engels catre C. Schmidt, īn Marx-Engels, Ausgewahlte Briefe, Berlin, 1953, p. 583.

(asemanatoare alodiului) si pomestia (similara beneficiului), care numai ulterior s-au contopit īntr-o proprietate de tipul feudului. In teritoriile Peninsulei Balca­nice aflate sub dominatia bizantina, majoritatea obstiior aservite au fost multa vreme dependente de stat, ca proprietar feudal; abia īn veacurile XI-XII apare proprietatea feudala asemanatoare feudului.

īn Moravia, Slovacia, Pannonia, formarea proprietatii feudale a fost influentata de migratia popoarelor; aservirea obstilor s-a datorat atīt capeteniilor locale, cīt si cuceritorilor. Cu vremea, o parte din capeteniile locale au fost asimilate de cuceritori si au participat la formarea clasei feudale, iar produca­torii directi din rīndurile cuceritorilor s-au contopit cu populatia aservita. īn toate aceste regiuni procesul consolidarii noilor raporturi de productie s-a des­fasurat īn conditiile unei rezistente dīrze a obstilor, care au fost aservite de catre feudali si statul feudal numai dupa lupte īndelungate. Din aceste cauze, īn feuda­lismul timpuriu si categoriile de tarani aserviti sīnt foarte diverse.

īn perioada feudalismului timpuriu domina economia naturala; domeniile feudale si gospodariile taranesti produceau mai ales pentru subsistenta proprie, nu pentru schimb, iar mestesugurile nu se desprinsesera īnca de agricultura. De aceea, dezvoltarea relatiilor de schimb a fost foarte lenta. Comertul care se desfasoara īn aceasta perioada se face mai muit īntre tari decīt īntre regiunile aceleiasi tari.

Pentru istoria patriei noastre este important faptul ca la īnceputul acestei perioade, aproape īn acelasi timp cu īncheierea procesului de formare a poporului romīn, se īncheia si procesul de formare a celorlalte popoare vecine sau apro­piate: rus, ucrainean, polon, ceh, maghiar, bulgar etc. Comunitatea de interese a popoarelor din aceste regiuni ale Europei a fost determinata, īn oarecare masura, de faptul ca ele s-au format īn īmprejurari istorice similare, factori interni si externi asemanatori actionīnd asupra procesului de cristalizare definitiva. Trebuie subliniat de asemenea ca aceste popoare s-au format o data cu structu­rarea īn linii mari a ierarhiei feudale, cu īmpartirea societatii īn exploatatori si exploatati.

Asemanarile si deosebirile constatate īn dezvoltarea istorica a popoarelor din aceste regiuni ale Europei se manifesta si īn organizarea statului feudal. Clasicii marxismului au aratat ca modul de organizare a statului īn perioada feudala depinde de forma pe care o ia stapīnirea asupra pamīntului. Acolo unde relatiile de obste ocupa un loc important (prin aceasta īntelegīndu-se nu numai obstile libere, ci si cele aservite de stat), puterea centrala e mai autoritara, sau, cum spune F. Engels cu privire la organizarea de stat unde exista relatii de obste, despotica chiar 1, Acesta e, de pilda, cazul clasic al Impe­riului bizantin pīna īn veacul al Xl-lea, cīnd, o data cu dezvoltarea puternica a

1 F. Engels, Frankische Zeit -Die Umwalzung cler Qrundbesitzverhaltnisse unter Mero-uringen uni Karolingen, īn Marx-Engels-Lenin-Stalin, Zur Deutschen Qeschichte, voi. I, Berlin, 1953, p. 88.

marii proprietati feudale, caracterul despotic al puterii centrale devine mai atenuat, īn Rusia Kieviana, pīna la mijlocul veacului al Xl-lea, puterea marelui cneaz era īnsemnata. īn aceasta vreme, īn Europa estica si sud-estica, monarhia nu a cunos­cut scaderea īnregistrata īn Apus īn perioada merovingiana si post-carolingiana. Feste tot īncercarile monarhiei de a īnfrīnge fortele centrifuge se aseamana cu cele ale statului lui Carol cel Mare, pentru ca si īn partile estice sau sud-estice ale Europei statele mari feudale s-au nascut prin reunirea mai multor teritorii. Dupa cum arata clasicii marxismului, « reunirea unor regiuni mai vaste īn regate feudale constituia o necesitate pentru nobilimea funciara. .. De aceea organi­zarea clasei dominante a nobilimii a avut peste tot īn fruntea ei un monarh » *.

Din aceasta cauza, īn perioada feudalismului timpuriu, si īn regiunile Europei estice si sud-estice, statul feudal se īnfatiseaza sub forma unor mari uniuni statale de tipul imperiului caroiingian, care pot fi mai mari sau mai restrīnse. Aceste uniuni statale, īn care domina economia naturala si unde schimbul era abia la īnceputul lui, erau lipsite de coeziune economica. Fragilitatea legaturilor economice interne a facut ca aceste īnjghebari statale sa fie inconsistente si vremelnice. Acest tip de state a asigurat, totusi, cadrul politic īn care s-a consolidat noua clasa dominanta, nobilimea feudala; īn cadrul lor s-a constituit aparatul necesar represiunii interne si cotropirii de pamīnturi straine, īn vederea īntaririi puterii economice si politice a feudalilor. Dar, o data consolidata puterea marelui domeniu feudal, uniunile statale au devenit o frīna īn caiea dezvoltarii acestuia - mai ales din cauza veleitatilor autoritare ale nucleului central - si, datorita fortelor de farīmitare, au īnceput sa se destrame si sa dispara. Conducatorii lor nu mai izbutesc sa guverneze decīt stimulīnd raspīndirea privilegiilor imunitare si pregatind, astfel, organizarea autonoma a provinciilor si marilor domenii.

Fenomenul istoric e deosebit de important, deoarece farīmitarea feudala - si, ca atare, īnceputul feudalismului dezvoltat - nu este rezultatul destra­marii unor state centralizate, ci a acestor uniuni statale. Chiar si īnlauntrul formatiunilor ce se nasc din destramarea acestor uniuni tinde sa domine sistemul farīmitarii feudale; atīt īn cazul destramarii Rusiei Kieviene, a Moraviei Mari, a monarhiei arpadiene, a taratului bulgar, cīt si īn acela al Imperiului bizantin - īn vremea cotiturii hotarītoare din veacurile XI-XII - fenomenul, īn esenta sa, este acelasi. Trecerea de la uniunile statale la farīmitarea feudala, spune F. Engels, a fost grabita de « .. .īmpartirea poporu­lui īn mari proprietari funciari, vasali, iobagi. Dar cu decaderea obstilor libere a decazut si vechea organizare militara; cu amīndoua o data a decazut si regali­tatea ». Aceasta a distrus «... unica baza a propriei sale autoritati » 2.

īn dezvoltarea feudalismului timpuriu, tipul marilor uniuni statale a jucat, pe de o parte, un rol pozitiv, pentru ca, oferind o organizare statala de

K. Marx-F. Engels, Opere, voi. III, Bucuresti, 1958, p. 26.

Marx-Engels-Lenin-Stalin, Zur Deutschen Qeschichte, voi. I, p. 108.

ansamblu, a favorizat generalizarea relatiilor feudale, iar pe de alta parte negativ, pentru ca a īmpiedicat multa vreme drumul spre o viata feudala independenta a teritoriilor care faceau parte din cuprinsul lor.

Destramarea marilor uniuni statale a scos la lumina numeroase formatiuni politice mai mici. īn felul acesta, atentia contemporaneitatii se fixeaza asupra detaliilor unui spatiu geografic care īnainte era cunoscut numai īn general; izvoarele istorice īncep sa pomeneasca tot mai des astfel de formatiuni regio­nale si, īntre ele, fireste, pe cele romīnesti.

Rusia Kieviana si cne­zatul de Halict

La īnceputul veacului al X-lea, formatiunile feudale de pe malurile Niprului s-au unit sub autoritatea cneazului Oleg (879-912). īnlauntrul noului stat relatiile feudale se dezvolta iar teritoriul sau se extinde īn toate directiile. Un moment important īn dezvoltarea feudala a statului kievian a fost adoptarea crestinismului, īn vremea cneazului Vladimir (980-1015).

Organizarea statala a Kievului, consolidata īn vremea lui Iaroslav (1019-1054), a reprezentat īncercarea puterii cneziale de a depasi stadiul de uniune statala si de a īntari legaturile dintre nucleul central si partile componente ale statului. Asa se explica importanta Kievului, rolul sau activ jucat īn politica europeana īn cursul veacului al Xl-lea, īnrudirea marilor cneji cu numeroase familii domnitoare ale timpului.

Autonomia economica cīstigata de diferitele regiuni ale Rusiei Kieviene a īmpiedicat, īnsa, actiunea de unificare, īntreprinsa cīteodata cu violenta, ca, de pilda, la īnceputul veacului al Xll-lea, de catre Vladimir Monomahul (1113-1125). Povestea vremurilor de demult - īn care ideea directoare este aceea a unitatii puterii de stat - si Cīntecul despre oastea lui Igor - a carui idee principala este regretul pierderii acestei unitati -■ oglindesc īn mod vadit procesul istoric enuntat mai sus.

īncepīnd din veacul al Xll-lea, pe teritoriul statului kievian apar numeroase cnezate. Dintre aceste formatiuni politice, datorita vecinatatii lui cu teritoriile locuite de romīni, o īnsemnatate deosebita pentru istoria tarii noastre a avut-o cnezatul de Halici-Volīnia. Vecin nemijlocit cu stapīnirile regilor polon si maghiar, Haliciul a luat parte activa, īmpreuna cu acestia, la diferite razboaie si aliante. Aflat la īncrucisarea unor mari drumuri de negot, cnezatul de Halici-Volīnia a ocupat un loc important īn viata economica si politica a acestor parti ale Europei. Progresul intern si expansiunea externa se manifesta mai ales īn vremea domniei lui Roman Mstislavici (1199-1205), care, īn interior, s-a sprijinit pe mica boierime si pe paturile orasenesti, iar īn exterior, pe alianta cu Imperiul romano-german.

Dezvoltarea fortelor de farīmitare a dus, īnsa, la destramarea statului. Luptele feudale interne dintre 1205 si 1215 au pus fata īn fata, pe de o parte, boierimea haliciana, aliata cu feudalii maghiari si poloni, si, pe de alta parte,

masele populare. Victoria acestora din urma, sub conducerea cneazului Daniil Romanovici - care a izbutit sa reuneasca pamīnturile Haliciului si Kievului - a fost, īnsa, vremelnica; slabirea launtrica era prea mare ca sa mai poata fi. īmpie-dicata instaurarea jugului tatar.

Dezvoltarea istorica a Rusiei Kieviene si a cnezatului de Halici exterio­rizeaza astfel prefacerile care au loc īn structura societatii si care se reflecta īn organizarea statala. īn veacurile XII-XIII, coeziunea relativa din interiorul statului dispare; este epoca īnceputurilor farīmitarii feudale. Cu oarecare deosebiri, aceeasi e linia dezvoltarii istorice a tuturor uniunilor statale ce īnconjurau teritoriul tarii noastre, parti importante ale caruia intrau īn compo­nenta acestor mari dar fragile īnjghebari statale.

Statul polon

Acelasi este, īn esenta, procesul formarii statului feudal polon. īn veacurile X-XII are loc o crestere lenta, apoi tot mai evidenta, a marii proprietati funciare, laice si bisericesti, prin acapararea pamīntului stapīnit de obstile de tarani liberi. Cresterea puterii economice a feudalilor a avut ca urmare īntarirea influentei lor politice. Nume­roase privilegii - obtinute de la cneji, īncepīnd din secolul al XH-lea - confirmau imunitatea feudala a marilor domenii. Consecinta principala a acestei stari de lucruri a fost intensificarea exploatarii, careia taranii i-au raspuns printr-o apriga si neīncetata lupta, la care se referea staruitor asa-zisa Pravila polona de la īnceputul veacului al XHI-lea.

Progresele cunoscute de mestesuguri īn aceasta perioada au dus la dez­voltarea oraselor, care aveau un rol important de-a lungul drumurilor pe care se desfasura tranzitul comercial de la Marea Baltica la Marea Neagra, strabatīnd si teritoriul viitorului stat feudal Moldova. Stīnjenite īn dezvoltarea lor de dependenta feudala fata de cneji, la sfīrsitul veacului al XH-lea, orasele si-au intensificat lupta īmpotriva acestora.

Ca īn toate celelalte formatiuni statale vecine, structura social-economica proprie feudalismului timpuriu a influentat īn acelasi sens evolutia istorica a cnezatelor polone. Slaba legatura dintre cnezate facea ca statul polon - format īn vremea lui Mieszko (962-992) si extins teritorial sub Boleslav cel Mare (992-1025) --sa fie o īnjghebare tot atīt de fragila ca cele ale vecinilor sai, fiind create conditiile obiective ale farīmitarii feudale.

Declansarea procesului de farīmitare a dus īn chip firesc la frīnarea si apoi chiar la anihilarea tendintelor incipiente de centralizare. īn urma īnabusirii miscarilor taranesti din 1037-1038, puterea consolidata a marilor feudali le-a īngaduit acestora sa se opuna din ce īn ce mai mult autoritatii centrale. īncer­carile lui Boleslav al II-lea nu au putut sa īmpiedice aceasta evolutie. Luptele feudale interne au slabit considerabil statul polon, care a īnceput sa se farīmiteze. Rezultatele actiunilor de unificare din prima jumatate a veacului al XH-lea, ca, de pilda, aceea a lui Boleslav al III-lea, au fost vremelnice. Farīmitarea feudala

deplina a fost consfintita de asa-zisul statut din 1138, īn urma caruia puterea centrala a devenit pur simbolica.

Pentru soarta statului polon īn veacurile XIII-XIV, consecintele acestei stari de lucruri au fost deosebit de grave. īncepīnd din a doua jumatate a veacului al Xll-lea ■- dupa cotropirea pamīnturilor slave de la est de Elba - feudalii germani au īnceput sa cucereasca teritorii poloneze īntinse, fara a īntīmpina o rezistenta serioasa din partea feudalilor poloni īnvrajbiti si, astfel, usor de īnvins. Din aceeasi cauza, la 1241, īn īmprejurarile marii invazii tatare, nu s-a putut realiza o aparare unitara, organizata, din care cauza Polonia a cazut prada pustiirilor tataresti.

Moravia Mare

īn al patrulea deceniu al veacului al IX-lea, a avut loc actiunea de unificare a mai multor triburi slave, sub conducerea lui Moimir, capetenia unuia dintre aceste triburi. Urmasul acestuia, Rostislav (846-869), a consolidat mostenirea īnaintasului sau si, extinzīnd teritoriul stapīnirii sale, a īntemeiat marele stat morav. īn a doua jumatate a veacului al IX-lea, victoriile morave īmpotriva agresiunii germane si activitatea misionara a lui Chirii si Metodiu, de īntarire a organizarii bisericesti, au contribuit la consolidarea statului morav.

Prin pozitia sa geografica, Moravia a influentat īndeaproape dezvoltarea feudalismului timpuriu īn unele regiuni dunarene. Dieceza Pannoniei, īntemeiata īn aceste īmprejurari istorice, a exercitat o īnsemnata īnrīurire īn acest sens.

Caracterul neunitar al Moraviei a usurat, īnsa, la sfīrsitul veacului al IX-lea si īnceputul celui urmator, desfasurarea ofensivei triburilor maghiare, care - īn urma victoriei din 906 - au cotropit parti īntinse din teritoriul Moraviei Mari si, mai ales, Slovacia, ai carei locuitori slavi ajunsesera pe o treapta dezvoltata de civilizatie.

Slabirea Moraviei a deschis calea catre lupta pentru afirmare īn cadrul statului a elementului ceh; ce poate fi considerata īncheiata īn prima jumatate a veacului al X-lea, īn vremea lui Boleslav (929-967), care a izbutit sa smulga pentru o vreme statului ungar teritoriile cotropite, contribuind la oprirea expan­siunii maghiare spre apus.

Dezvoltarea economica a tarii īn veacurile XI-XII a facut ca, pe līnga orase mai vechi, ca Praga, sa se ridice orase noi, ca Brno si Olomcuc. Cu toate ca, la sfīrsitul veacului al Xll-lea, Cehia s-a constituit ca regat ereditar, datorita faptului ca apar numeroase centre economice autonome noi, legaturile dintre tarile ceho-morave slabesc tot mai mult. De aceea, cuceririle īntinse ale lui Ottokar al II-lea, din a doua jumatate a veacului al XHI-lea, nu au putut fi decīt de scurta durata. si tarile ceho-morave depasisera, ca atare, stadiul feuda­lismului timpuriu si intrasera īn epoca farīmitarii feudale.

Monumentele vechi de civilizatie - ca, de pilda, catedrala de la Hradiste, din veacul al IX-lea, sau vechile orase-cetati create īn veacurile IX-XIII - atesta

existenta la nord-vest de teritoriul tarii noastre a unui intens centru de civilizatie feudala, cu care poporul nostru s-a aflat un timp īn contact.

Ungaria Arpadiana

De mare īnsemnatate pentru dezvoltarea societatii din tara noastra, īn aceasta epoca, este evolutia regatului feudal maghiar. Patrunderea maghiara s-a īnfipt ca o pana īn masa slava, despar-tind-o, folosind īn acest sens slabiciunea īnjghebarilor statale din aceste regiuni. Asupra triburilor maghiare - aflate pe o treapta inferioara de dezvoltare social-economica - s-a exercitat īn chip firesc influenta populatiilor autohtone de pe teritoriile cucerite, ce se gaseau pe o treapta superioara de dezvoltare. Ca urmare, īn veacurile X-XIII, s-a desfasurat cu oarecare rapiditate procesul de cristalizare a relatiilor feudale īn societatea maghiara, de formare a clasei nobiliare, rezultata din contopirea capeteniilor maghiare cu cele bastinase, si a clasei taranimii dependente, formata din masele producatoare maghiare si cele autohtone aservite. Desfasurarea acestor procese determina formarea statului feudal timpuiiu, care este, de asemenea, de tipul uniunilor statale, ca si Rusia Kieviana, statul polon, Moravia Mare si, mai tīrziu, Cehia.

Feudalizarea statului arpadian a luat un ritm mai grabit īn vremea lui Geza (972-997), care a zdrobit rezistenta elementelor tribale, dar mai ales īn timpul domniei primului rege maghiar, stefan (997-1038), cīnd a avut loc si crestinarea ungurilor. īnlaturarea treptata a ramasitelor tribale, īnfiintarea episcopatelor ca instrumente ale feudalizarii si organizarea teritoriului īn comitate administrative au determinat o evolutie rapida īn directia consolidarii statului ungar. Victoria obtinuta de oastea maghiara īmpotriva celei germane invadatoare, īn 1030, si reprimarea miscarilor populare din partile de rasarit ale tarii, īn aceeasi epoca, dovedesc acest lucru.

Intensificarea exploatarii maselor de producatori directi a facut sa creasca īmpotrivirea lor, dar marile miscari populare din 1041-1044 si 1046 nu au izbutit sa opreasca dezvoltarea feudalismului, sa īmpiedice uzurparea pamīntului obstilor si aservirea taranimii de catre feudali. Legiuirile din vremea regilor Ladislau I (1077-1095) si Coloman (1095-1116), precum si cele din deceniile urmatoare, oglindesc īncheierea procesului de formare a claselor antagoniste īn societatea feudala maghiara.

Dupa cucerirea Slovaciei, Croatiei si Transilvaniei, statul maghiar cuprindea un teritoriu foarte īntins, pe care a cautat sa-1 organizeze din punct de vedere politic, fiind nevoit sa recunoasca īnsa o larga autonomie teritoriilor cucerite.

īn prima jumatate a veacului al XHI-lea, statul feudal maghiar era pe punctul de a depasi, la rīndul sau, stadiul feudalismului timpuriu si de a trece la feudalismul dezvoltat. Aceasta trecere a avut loc īntr-un moment īn care puterea centrala era slabita si de amestecul Imperiului bizantin si al Imperiului romano-german īn treburile sale interne.

īn a doua jumatate a veacului al XH-lea, alaturi de marea aristocratie, se dezvolta o patura numeroasa de nobilime mica si mijlocie. Luptele dintre paturile nobiliare īntretin īn tara o stare de anarhie aproape permanenta, fapt care duce la slabirea continua a puterii centrale. La īnceputul veacului al XHI-lea, un anumit rol īn crearea acestei situatii 1-a jucat absenta prelungita din tara a regelui Andrei al II-lea (1205-1235), participant la cruciade si expeditii razboinice departe de hotarele tarii. īn 1222, fortele de farīmitare feudala erau destul de puternice ca sa smulga regelui faimoasa Bula de aur, expresie a anarhiei feudale. Slabirea launtrica a statului maghiar era atīt de mare, īncīt, īn īmprejurarile dramatice ale invaziei tataresti din 1241, acesta s-a gasit la un pas de pieire.

Imperiul bizantin

īn veacurile X-XII, cel mai puternic dintre vecinii teritoriului locuit de romīni, la miaza-zi de acesta, era Imperiul bizantin. Desi pretentiile sale de monarhie universala erau de mult depasite de mersul istoriei - dat fiind ca aparuse un al doilea imperiu īn Europa, Imperiul romano-german - prestigiul Bizantului era īnca mare. El a putut fi mentinut īn urma victoriilor militare repurtate īn Europa si Asia, īn vremea īmparatilor Nicefor al II-lea Phocas (963-969), Ioan Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025).

Cucerirea Bulgariei rasaritene, īn a doua jumatate a veacului al X-lea, si apoi a īntregii Bulgarii, la īnceputul veacului urmator, īntarirea influentei bizan­tine īn restul Peninsulei Balcanice si īn Italia meridionala, extinderea hotarelor īn Asia, toate acestea ilustreaza apogeul expansiunii bizantine. La moartea lui Vasile al II-lea, Bizantul parea mai puternic decīt oricīnd. Dar prefacerile care aveau loc, īncepīnd din veacul al Xl-lea, īn societatea bizantina au dus la slabirea iremediabila a statului bizantin si la ruina marelui imperiu. īn cīteva decenii, pierderile teritoriale īn Asia si Europa s-au succedat cu atīta repeziciune iar ofensiva turcilor selgiucizi dinspre rasarit si miazazi, a pecenegilor dinspre miaza­noapte si a normanzilor dinspre apus au fost atīt de impetuoase, īncīt, īn 1081, la īnscaunarea lui Alexie Comnenul, teritoriul statului bizantin era mult redus.

īncercarile facute de īmparatii din familia Comnen si, mai ales, de Manuel Comnenul (1143-1180) pentru restaurarea imperiului sīnt cu atīt mai intense, cu cīt era mai evident ca puterea bizantina era departe de a fi cea din trecut. La aceasta a contribuit foarte mult extinderea, īn veacurile XI-XII, a «proniei», prin distribuirea domeniilor statului feudalilor. īn acelasi timp, se extinde « escussia » (scutirea de dari) iar dreptul de stapīnire asupra pamīntului īncepe sa devina ereditar si, īntr-o anumita masura, imunitar.

Puterea marilor feudali, īn necontenita crestere, a avut drept consecinta nu numai reducerea tot mai mare a suprafetei de pamīnt detinute de obstile de tarani liberi, ci si cotropirea pamīntului aflat īn proprietate ostaseasca, ceea ce va dezorganiza sistemul militar de aparare a granitelor, cu urmari dintre cele mai nefaste pentru securitatea teritoriului bizantin.

Setea de īnavutire a aristocratiei bizantine a dus la saracirea taranimii, la nimicirea micii nobilimi militare. Pe de alta parte, acordarea unor privilegii oraselor comerciale italiene a avut drept rezultat ruinarea orasenimii bizantine, alta data īnfloritoare. Expansiunea venetiana si apoi genoveza a dus, cu vremea, la dominarea īntregii economii bizantine si a comertului din regiunea Marii Negre de catre negustorii italieni. Astfel se naste si se dezvolta dezinteresul unei parti considerabile a societatii bizantine pentru apararea integritatii si chiar a fiintei statului.

Procesul acesta este īndelungat si, īn esenta, indica transformarea Impe­riului bizantin īntr-un stat īn care ierarhia feudala se bazeaza pe precumpanirea proprietatii imunitare. Ca urmare a acestui fapt, puterea centrala devenea tot mai putin autoritara, iar unitatea teritoriala a Imperiului bizantin tot mai fra­gila. Regiunile reocupate de Comneni nu mai erau legate de puterea centrala prin acel sistem de guvernare care asigurase Bizantului, timp de veacuri, taria si maretia sa. īncepuse decadenta, iar contradictia tot mai accentuata dintre clasele dominante si masa producatorilor directi nu putea decīt s-o grabeasca.

Reprimarea sīngeroasa a miscarii pavlicienilor si bogomililor si esecul miscarilor populare īndreptate īmpotriva dominatiei economice italiene lipseau Bizantul de sprijinul maselor populare, atīt de necesar īn īmprejurarile grele ce se anuntau, astfel ca evenimentele din 1203-1204 - care au dus la ocuparea si īmpartirea teritoriului bizantin de catre feudalii din cruciada a IV-a - au jucat un rol important īn procesul istoric obiectiv de farīmitare feudala, declansat īnca din veacul al Xl-lea.

Caracterul organizarii statale a Imperiului bizantin din aceasta perioada a creat o situatie speciala posesiunilor bizantine din partile nord-vestice ale Peninsulei Balcanice si de la Dunarea de jos. Exploatarea acestor teritorii era cu atīt mai salbatica, cu cīt, īn veacurile XI-XII - sub loviturile provocate de ultimele popoare migratoare - statul bizantin nu mai era īn stare sa asigure continuitatea stapīnirii sale, nici desfasurarea unei vieti economice normale, si nici sa reprime miscarile populare, din ce īn ce mai dese. Frecventa si inten­sitatea acestora oglindesc tocmai gradul exploatarii si incapacitatea statala tot mai vadita. Rascoala comuna bulgaro-sīrbeasca din 1040-1041, de sub con­ducerea lui Petru Delian, a fost cu greu īnabusita de catre bizantini. si mai grava pentru imperiu a fost rascoala din 1071-1073, la care au participat si orasele dunarene, īnabusita numai cu ajutorul mercenarilor normanzi si germani. Elibe­rarea treptata a teritoriilor sīrbesti īn veacurile XI-XII si a Bulgariei, īn urma marei rascoale din 1185-1186, arata neputinta Imperiului bizantin de a mai pastra īn componenta sa teritoriile periferice.

Evenimentele din veacurile XI-XII dadeau īn acest fel la iveala caracterul contradictoriu al civilizatiei bizantine: pozitiva cīt timp favoriza dezvoltarea fortelor locale, retrograda cīnd īncepea sa īmpiedice aceasta dezvoltare. īn ceea ce priveste regiunile limitrofe teritoriilor locuite de romīni, veacurile XI-XII

constituie perioada īn care poate fi. datata criza influentei bizantine, care se manifesta prin marile rascoale antibizantine. Prefacerile structurale din societatea si statul bizantin īn veacurile XI-XII au īnlesnit lupta pentru neatīrnare a locuitorilor din regiunile de la nord de Balcani si din partile Dunarii.

Bulgaria īn vremea do­minatiei bizantine si a celui de-al doilea tarat

Dintre popoarele ce sufereau dominatia bizantina, o lupta necurmata pentru independenta a dus poporul bulgar. Aceasta lupta devenea tot mai dīrza pe masura ce crestea asuprirea maselor de catre statul feudal si marii feudali. La exploatarea fiscala se adauga achizitionarea fortata, la preturi foarte scazute, a produselor agricole de la tarani, care marea si mai mult mizeria poporului. Abuzurile administratiei bizantine - ai carei functionari erau numiti de arhiepiscopul grec Theophilact de Ohrida, «tīlhari si jefuitori » - contri­buiau la īnrautatirea situatiei paturilor largi ale populatiei. Cele mai bune pamīn-turi ale Bulgariei fusesera acaparate de feudalii bizantini, clerici si laici. Din aceasta cauza, persistenta dominatiei straine dupa consolidarea relatiilor de productie feudale īn Bulgaria, īn veacul al Xl-lea, a frīnat īn chip vadit dezvol­tarea fortelor de productie ale tarii. La toate acestea se adauga marile dificultati create de razboaiele Bizantului, care au secatuit īntreg Imperiul, dar mai ales teritoriile recent cucerite.

Un rol īnsemnat īn lupta poporului bulgar pentru independenta a avut bogomilismul, care - ca orice miscare eretica din evul mediu - ascundea sub haina religioasa revendicari sociale *. īn 1084 - de pilda - rascoala din Plovdiv a fost condusa de un grup de bogomili, īn frunte cu Traulus; bogomilii au fost, de asemenea, cei care au organizat rezistenta īmpotriva cruciadei a IlI-a, Miscarea bogomila era atīt de puternica īncīt, de la 1140 la 1160, au fost con­vocate patru sinoade pentru combaterea ei.

Acestea au fost, de fapt, premisele eliberarii din 1185, cīnd, sub conducerea lui Petru si Asan, boieri'din Tīrnovo, populatia vlaha si bulgara - ajutata de romīnii de la nordul Dunarii si de cumani - s-a rasculat, izbutind sa distruga garnizoanele bizantine din Bulgaria rasariteana. Trei mari campanii conduse de īmparatul Isac Anghelos-īn anii 1186-1187-au ramas fara rezultat; prin tratatul din 1187, Bizantul a fost nevoit sa recunoasca independenta Bulgariei de nord-est. Miscarea s-a īntins īn Macedonia si tinuturile īnvecinate īn asemenea masura īncīt, cu toate īncercarile bizantine, s-au format īn aceste regiuni cnezate independente, care au intrat īn componenta celui de-al doilea tarat.

Cu toate victoriile repurtate īmpotriva Imperiului latin, cu toata expan­siunea sa teritoriala, statul Asanestilor nu a izbutit sa devina o constructie statala solida, ceea ce va duce la decaderea sa, īn a doua jumatate a veacului al XlII-lea.

1 F. Engels, Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958, p. 49.

īn veacurile X-XIII, uniunile statale din aceasta parte a Europei nu se caracterizeaza numai prin mobilitate interioara, ci, īn acelasi timp, prin relatii externe, politice si economice, instabile. Datorita bogatiei si puterii sale, Bizantul este statul care determina mai ales o anumita circulatie de bunuri si de oameni, de la nord la sud si de la sud la nord, solii pasnice si expeditii razboinice. īn 862 o misiune morava la Constantinopol solicita contributia Bizantului la īntarirea statului morav, prin trimiterea de misionari. Cu doi ani īnainte, se semnala, pentru īntīia data, prezenta unei armate ruse īn fata capitalei bizantine; īn 911, Oleg, cneazul Kievului, īncerca stabilirea de relatii comerciale cu Bizantul; īn 941 si 944, cneazul Igor cauta sa forteze dezvoltarea acestor relatii. īn 967, īn vremea lui Sviatoslav si Nicefor Phocas, s-a īncheiat prima alianta ruso-bizantina īmpotriva Bulgariei, care s-a transformat, īnsa, pīna la urma, īn razboi, declansat de catre bizantini. O a doua alianta s-a īncheiat īn 988, pe vremea lui Vladimir si Vasile al II-lea, urmata īnsa de un nou razboi ruso-bizantin, īn Crimeea. O ultima expeditie kieviana īmpotriva capitalei Bizantului a avut loc īn 1043. A urmat apoi o lunga perioada de colaborare culturala, de actiune comuna, politica si spirituala, īmpotriva catolicismului.

īn a doua jumatate a veacului al XH-lea, Haliciul si-a consolidat situatia externa prin alianta cu Bizantul si Ungaria, iar īn 1C91 a ajutat activ pe bizantini īn razboiul īmpotriva pecenegilor. īn veacul al XHI-lea, dupa destramarea statului bizantin, alianta cu Bizantul a fost īnlocuita cu alianta bulgara. Dupa o scurta perioada de colaborare cu feudalii maghiari, spre mijlocul veacului al X'III-lea - īn īmprejurarile grele din ajunul si din timpul invaziei tatare - Haliciul se afla īn strīnsa alianta cu tarile ceho-morave.

Amenintat dinspre nord de Imperiul romano-german, regatul ungar a preferat, de asemenea, de multe ori alianta cu Bizantul, iar īnspre nord, legaturile sale cu tarile ceho-morave si cu Haliciul au alternat īntre razboi si alianta.

De-a lungul Dunarii, amenintate de agresiunea bizantina dinspre sud, formatiunile politice de pe ambele maluri ale fluviului au luptat īmpreuna īmpotriva pericolului comun.

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrari teoretice

Marx, K., Forme premergatoare productiei capitaliste, Bucuresti, 1956. Marx, K.-Engels, F., Ausgewahke Briefe, Berlin, 1953.

Ideologia germana, īn Opere, voi. III, Bucuresti, 1958.

ConUHeuuH, voi. XVI, partea I-a, Moscova, 1937.

Engels, F., Anti-Duhring. Domnul Eugen Diihring revolutioneaza stiinta, editia a IlI-a, Bucuresti, 1955.

Engels, F., Originea familiei, a proprietatii private si a statului, Bucuresti, 1957.

Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958.

Rolul violentei īn istorie, Bucuresti, 1958.
Marx-Engels-Lenin-Staun, Zur Deutschen Qeschichte, voi. I, Berlin, 1953.

II. Lucrari generale

Brehier, L., Le monde byzantin, voi. I, Paris, 1948.

Cross, S. H., Les civilisations slaves a travers Ies siecles, Paris, 1955.

Ganshob, Fr. L., Histoire des relations internationales. Le Moyen Age, voi. I, Paris, 1953.

Histoire Qenerale (r6d. par G. Glotz), Histoire du Moyen Age, voi. III; voi. IV-1, Paris, 1936,

HcmopUH BoJiBapuu, voi. I, Moscova, 1954. McmopuH Ha EzAiapux, voi. I, Sofia, 1954. HcmopUH Flo/ibiuu, voi. I, Moscova, 1956. Hcmopun yexocAoeaKUU, voi. I, Moscova, 1956. HcmopUH wyicHUX u 3anadw>ix cjiaenn, Moscova, 1957. Levcenko, M. V., Hcmopun Bu3anmuu, Moscova-Leningrad, 1940.

OuepKU no ucmopuu pyccKo-eu3aumuucKux omHouteiiuu, Moscova, 1956.

OuepKu ucmopuu CCCP. Ilepuod cpeodanu3Ma, IX-XV ee., voi. I, Moscova, 1953. Ostrogorski, G., Qeschichte des Byzantinischen Staates, Munchen, 1952.

III. Lucrari speciale

Dvornic, Fr., Les Slaves, Byzance et Rome aux IXe siecle, Paris, 1926. Grekov, B. D., La culture de la Russie de Kiev, Moscova, 1947.

KueecKan Pycb, Moscova, 1949.

Kajdan, A. P., K eonpocy 06 oco6euHocmHx cfieoda/ibHoU co6cmeemocmu e Bu3aumuu VUI-Xee.,

īn Bu3aumuucKuu epeMeuHUK, X, 1956, p. 48 - 65. Leib, B., Rome, Kiev et Byzance a la fin du Xl-eme siecle, Paris, 1924. Litavrin, G. G., EoAiapun u Bu3aumuH e XI-XII ee., Moscova, 1960.

Uhlirz, K.-Uhlirz, M., Handbuch der Geschichte Oesterreichs und seiner Nachbarlander Bdhmen und Ungarn, Graz, 1927.