TIA IN GRECIA ANTICA

TIA IN GRECIA ANTICA

- rezumat -

I.a. Definirea termenului "diplomatie"

[2]. Documentul impaturit ("indoit") conferea un privilegiu - de multe ori doar permisiunea de a calatori - celui ce-l purta; iar termenul a ajuns sa exprime documentele prin care anumiti conducatori confereau aceste favoruri.

[5], editia a cincia, foarte clar conturat: "stiinta raporturilor externe", "interese de putere" etc.

[7]) si alti lideri politici cu abilitati de negociatori.

Diplomatia in societatile primitive.

Conceptual de diplomatie poate parea unul care se dezvolta in mod natural in momentul in care o societate atinge un anumit nivel de dezvoltare. Dupa cum se pare, aceasta ipoteza este sustinuta de faptul ca ideile despre diplomatie au aparut in societatea primitive, aparent fara nici o interventie din exterior.

De exemplu, ideea de imunitate diplomatica este binecunoscuta in randul aborigenilor australieni. Un studiu al diplomatiei popoarelor primitive care cuprinde societatile din Australia, Asia, Africa si Americi arata familiaritatea gandirii acestora cu idei proto-diplomatice cum ar fi mesagerii ce sunt trimisi sa mentina relatiile intertribale. Unii dintre locuitorii acestor triburi inca mai cred ca acesti mesageri poseda un tabu protector care nu trebuie violat , iar altii primeau mesajele dupa un ceremonial sacral anume. Mesagerii erau deseori selectati dintre oamenii de frunte ai comunitatii .

Cele mai importante cunostinte despre diplomatia timpurie vin din Orientul Mijlociu, zona mediteraneana, China si India. Inregistrari ale tratatelor dintre orasele-stat mesopotamiene apar inca din anul 2850 iH. Dupa acea data, acadiana devine prima limba oficial diplomatica, servind ca limba internationala in Orientul Mijlociu, pana cand ajunge sa fie inlocuita cu aramaica odata cu extinderea teritoriului Imperiului Babilonian.

Multumita unei biblioteci cuneiforme fondate de regele asirian Sargon al II - lea in jurul anilor 700 iH, exista astazi destule dovezi ale soliilor dintre Asiria, Babilon si Elam in timpul domniei lui Asurbanipal al Asiriei, din jurul anului 626 iH[16].

[18]. Argumentele filozofilor chinezi timpurii, cum a fost Mencius intaresc aceasta: cel mai bun mod pentru un stat de a-si exercita influenta peste granita, dupa cum ei spuneau, era prin dezvoltarea unei societati morale care sa exceleze prin a-i admira pe straini, si asteptarea cu incredere ca acestia sa vina in China si sa invete .

[21]. Pentru a executa politicile derivate din aceste strategii geometrice, India antica a promovat trei categorii de diplomati (soli plenipotentiari ,trimisi insarcinati cu o singura problema sau misiune si mesageri regali); un tip de agent consular (similar cu grecescul proxenos) care era insarcinat cu managementul relatiilor si tranzactiilor comerciale; si doua tipuri de spioni (aceia insarcinati cu recrutarea persoanelor inteligente si cei insarcinati cu constrangerea sau alte forme de intimidare) .

Roma

[23]. Acordurile erau facute in general cu celelalte state sub incidenta legii internationale grecesti. In timpul Republicii Romane, Senatul a condus politica externa, desi era deja infiintat un departament de politica externa . Mai tarziu, in timpul Imperiului, imparatul era cel care avea ultima decizie cu privire la relatiile externe, emisarii fiind primiti cu ceremonii si onoruri, iar lor si insotitorilor acestora li se garanta imunitate pe timpul negocierilor.

[27]), dar la fel de bine si de alte popoare aflate la mai mare distanta: Roma, sau orasele-stat italiene ce tocmai isi incepeau dezvoltarea politica.

Dupa caderea Imperiului Bizantin, elemente importante din traditia diplomatica au supravietuit in Imperiul Otoman si in Italia Renascentista.

Islamul

Urmasii Profetului, inspirati de credinta lor religioasa, au cucerit teritorii semnificative incepand cu secolul al VII-lea dH, mai ales prin acapararea sudului Imperiului Bizantin si a provinciilor din nordul Africii .

Comunitatea islamica a aspirat intotdeauna la o singura societate umana in care institutiile seculare, cum ar fi statul sau relatiile externe inter-statale sa nu aiba un rol foarte important. Intr-o asemenea societate ar fi existat interactiuni politice, dar nu erau necesare misiuni diplomatice decat intre un conducator independent si un altul, nu intre state suverane.

Dezvoltarea diplomatiei italiene

[32]. Doua dintre cele patrusprezece puncte erau un acord la care s-a ajuns in mod deschis (care sugera sfarsitul diplomatiei "secrete") si stabilirea unei Ligi a Natiunilor.

[35] -doar era Ulise! Tot Ulise a fost rugat de capeteniile aheilor sa-l convinga pe Ahile sa se reintoarca si sa lupte contra troienilor dupa cearta cu Agamemnon.

Orasele erau extrem de constiente de propria lor individualitate, dar in timp au invatat sa recunoasca si sa respecte individualitatea, atat a prietenilor, cat si a dusmanilor. Aceasta perspectiva, i-a facut pe greci sa se angajeze, pe cat posibil, intr-o coexistenta pasnica, un termen-concept ce descria cel mai concret, "relatia normala" intre doua sau mai multe state. Aceasta relatie i-a facut sa se asocieze pentru perioade lungi de timp in evitarea razboaielor; stare ce, cu timpul a devenit tot mai clar, le aducea mai multe castiguri decat pierderi.

II.b. EPOCA CLASICA

[37] dintre state necreandu-si proprii diplomati profesionisti nici un limbaj diplomatic adecvat care sa ajute la dezvoltarea negocierilor. Diplomatii greci vorbeau ca orice alti cetateni si nu trebuie sa fim surprinsi de realismul, franchetea, lipsa reticentei diplomatice in aceasta societate competitiva.

[38], ar fi o inadvertenta sa ne asteptam la o prezenta constanta a acestor calitati in schimburile diplomatice dintre aceste mici dar ambitioase state. Prevalenta unei diplomatii deschise si cu o publicitate largita, participarea directa a politicienilor activi la negocierilor diplomatice au contribuit masiv la tipologia diplomatiei grecesti prezentate anterior.

[39]. Semnificatia altercatiilor brutale, ca cele dintre Peleus si Menelaos (Andromaca 577), Lycus si Amphitrion (Oreste 140), Admetus si Phenes (Alcestes 140) nu pot fi limitate la ocazii dramatice particulare - ele intr-adevar ilustreaza caracterul national elen : spirite inalte, filotimia, lipsa de temperare, parrhsia, belicozitatea si de aceea nu trebuie sa ne asteptam la o practica diplomatica ce nu este structurata pe aceste caracteristici nationale[40].

II.b.1 Cresterea puterii spartane

[41], ce-si avea ca centru, un grup de satulete care ,ulterior, unindu-se au definit Sparta.

Desigur calea cea mai probabila pentru care Sparta putea invoca un tratat de alianta defensiva era revolta hilotilor, iar in cazul unei asemenea revolte aliatii Spartei erau obligati sa trimita tot ajutorul posibil, in schimb fiecare dintre aliati putea cere Spartei ajutor impotriva atacurilor externe, nu doar in afacerile civile.

[43]. Cu toate acestea Apella nu era un forum al dezbaterilor deschise dupa cum nu era nici un corp din cadrul caruia se putea ridica conducerea cetatii, indatorirea ei principala era sa dea aprobarea constitutionala chestiunilor aflate pe ordinea de zi.

Prin urmare, putem concluziona ca politica Spartei tindea sa nu fie decisa printr-o discutie publica in cadrul unui corp deliberativ, asa cum era cazul Atenei, cum vom vedea in partea a doua a acestui capitol.

Era o caracteristica a spartanilor sa se incredinteze total in anumite abilitati recunoscute, de altfel, de-a lungul secolelor chiar de catre rivalii sai. Acesta era secretul eficientei lor militare, iar procesul diplomatiei era indrumat de oameni care intelegeau aceasta pricepere precum generalii Spartei arta razboiului.

II.b.2 Dezvoltarea militaro-politica a Atenei

La inceputul secolului al VI-lea, dintre toate comunitatile din nordul Istmului Corintian, Tesalia era cea mai puternica din punct de vedere militar si avea o voce de care se tinea cont in treburile Amfictionului Delfic , asociatia religioasa formata din uniunea a douasprezece triburi din nord-estul Greciei. Primii ani ai secolului au surprins Atena supunandu-se loial si total conducerii Tesaliei in campania Primului Razboi Sacru, in acea vreme Atena nefiind, sub nicio forma, o putere de prim rang printre puterile grecesti. Din punct de vedere militar ii era inferioara Spartei si Tesaliei, iar in termenii resurselor navale si economice, era de departe surclasata de Corint.

In timpul secolului al VI-lea, multe dintre legaturile incheiate intre atenieni si alte comunitati aveau ca scop mai putin binele statului decat cel al individului. Primul conducator cu o oarecare importanta istorica al Atenei a fost Pisistrate, tiranul care era responsabil de rezolvarea multora dintre nemultumirile de ordin social si economic din Atena secolului al VI-lea; in cariera sa intalnindu-se cu variate situatii personale fericite de care a profitat la maximum, iar in timpul exilului sau creandu-si relatii selective cu mai multe cetati grecesti, relatii de care s-a folosit din plin mai tarziu[45] .

[49]. A fost un moment rar in istoria Greciei cand atat de multe orase-stat se unesc pentru a-si rezolva diferendele si pentru a oferi o opozitie inchegata invaziilor persane din anul 481/480.

II.c. PERIOADA ELENISTA (337 iH - 146 i.Hr.)

Platon, deziluzionat de instabilitatea politicii ateniene, a inchinat o viata de studiu academic subiectului si a cautat sa conduca experimente practice impreuna cu Dionysius al II-lea, tiranul Siracuzei. La nivel panhelenic, Xenofon vedea cu ochi buni metodele politice si aspiratiile regelui Agesilaus al Spartei, in rolul sau de erou al unificarii grecilor impotriva Persiei, o aspiratie reaprinsa rapid de Iason al Pheraei, iar Isocrates al Atenei a preluat tema conducerii panhelenice si pentru a conduce cruciada impotriva Persiei l-a propus pe Filip al Macedoniei.

Cele trei discursuri ale lui Demostene din Olynthus ,"Olynthiacele", contineau propuneri suplimentare, in special de a imbunatati resursele financiare, la fel ca si abuzarea oponentilor lui politici si a lui Filip; dar Filip reuseste sa-si exploateze prietenii politici si diviziunile politice care existau in cadrul si intre statele Ligii Chalcidice , state cu care a reusit sa intre in timp in diplomatie directa.

Nu este cunoscut anul cand Filip a conceput planul de a trece in domeniile Persiei din Asia Mica dar aceasta masura de-abia daca a putut pricinui surprize atunci cand a fost pusa in practica de fiul sau.

Artaxerxes al III-lea al Persiei incheiase un pact de neagresiune cu Filip, un act diplomatic care putea sugera in el insusi un conflict de interese latent intre doua puteri ale caror sfere se intalneau la Dardanele. Acolo interesele grupurilor s-au ciocnit iar in anii ulteriori luptei de la Cheroneea, satrapii persanii din nordul Asiei Mici complotau impotriva lui iar in anul marii victorii a lui Filip din Grecia, Persia a fost zguduita de asasinarea lui Artaxerxes.

Oportunitatea era prea buna pentru a fi ratata, dar desi Filip nu a trait sa-si vada indeplinite planurile, rezultatul a fost ca istoria greceasca nu a mai putut sa fie scrisa numai cu referire la ceea ce s-a intamplat in cadrul vechilor limite si ingradiri geografice.

II.c.2. Alexandru cel Mare si extinderea orizonturilor grecesti

Moartea lui Filip si criza dinastica macedoneana a fost considerata de multi ca o oportunitate de revolta fata de Liga Corintului mai ales pentru faptul ca desi Liga incorpora institutii federale importante si se baza pe practicile diplomatice care evoluasera in secolul al IV-lea, calitatea de membru nu era voluntara. Tanarul Alexandru de numai 19 ani, si-a asumat repede autoritatea in pamantul natal si a dat sa se inteleaga ca Liga trebuia sa continue asa cum era inainte, el putandu-i lua locul lui Filip ca lider militar.

Realizarile lui Alexandru pot fi atribuite poate resurselor militare care au fost puse la dispozitia sa precum si viziunilor tactice si strategice cu care a realizat aceste misiuni, dar viteza cu care a dobandit succesul a fost mentinuta in parte de catre viziunea sa politica patrunzatoare in manevrarea relatiilor cu celelalte comunitati .

III.           Precepte filosofico-politice ale diplomatiei grecesti antice

III.a Conceptul de pace in antichitate

2- daca amenintarea violentei a fost suspendata de acordul intre doua sau mai multe parti, o conditie a "pacii formale",

3- cand amenintarea violentei de la una dintre parti este atat de mare incat ii impiedica pe ceilalti sa recurga la violenta, iar aceasta este conditia "pacii imperiale".

[55] - ca si ei se considerau in razboi cu toti ceilalti, pacea existand numai ca incetare a ostilitatilor impusa sau acceptata formal.

Aceasta viziune, desi credem intrucatva valida, subestimeaza eforturile comunitatii de a crea pentru sine o conditie a pacii si importanta pacii in sistemul antic de valori. Nu incape nicio indoiala ca acesta era un lucru comun in antichitate, dar relatiile internationale ale lumii antice prezentau o gama larga de mijloace menite sa evite si sa impiedice violenta. Dincolo de tratate, armistitii si intreg protocolul diplomatic familiar lumii moderne, aceste mijloace includeau si angajamente precum "inrudirea" si prietenia colectivitatilor[56], mai putin familiare si prin urmare adesea ignorate.

Daca razboiul era comun in antichitate, nu era asa din cauza unei deficiente a conceptului antic de pace sau din cauza lipsei de credinta in ideal, ci pur si simplu din cauza ca o multime de factori politici, sociali si culturali care favorizau violenta cantareau adesea mai mult decat dorinta pentru pace - intocmai cum s-a si intamplat de-a lungul istoriei.

III.c. Proxenia, premisa esentiala in dezvoltarea diplomatiei

[61]. Acesta urma sa fie prietenul lor de peste hotare, cu tot ceea ce implica aceasta functie.

Proxenul functiona in cetatea in care isi avea resedinta si era numit conform unui anumit protocol avand ca atributie apararea intereselor cetati de care fusese numit. Aceasta functie constituia un post de onoare si a avut atributii apropiate de cele ale consulatelor din epoca moderna.

Institutia proxeniei, care a capatat in Grecia o raspandire foarte larga, a stat la baza tuturor legaturilor internationale ulterioare din lumea antica. Toti strainii care locuiau intr-un anume oras, chiar cei exilati, se aflau sub protectia zeului Zeus - Xenios (Zeus-ospitalierul).

Din moment ce aceia care detin proxenia sunt in majoritate politicieni, nu este surprinzator ca aflam cateodata mai mult de un proxenos al unui stat intr-un oras. Era probabil de cele mai multe ori un beneficiu pentru interesele cetatii-mama - si ar putea de asemenea sa reflecte rivalitati politice interne - faptul de a face contracte cu mai multi politicieni sau factiuni politice din alt stat.

Privilegiile pe care o numire de proxenie le aduce primitorilor ei sunt cu siguranta si de o insemnata importanta politica. O propozitie este repetata destul de frecvent: protectia statului face parte din numire. Asemeni xeniei - analogul sau in relatiile private - conferirea proxeniei este vazuta ca aducand o mare responsabilitate morala in protejarea si asistarea celui numit. Decretul atenian care reglementeaza relatiile cu casa Iulia asigura pedeapsa celor ce au ucis proxenosul atenian[62]. Fraza "έπιμελεϊσθαι πως μή άδικήται" (sau una asemanatoare) apare destul de frecvent si acorda de fapt aceeasi protectie ca cetatenia. Asemenea dispozitive de siguranta erau fara indoiala dependente de presiunea politica si materiala care putea fi pusa in spatele lor. Am vazut insa ca Atena i-a ajutat pe aceia care au fost nevoiti sa fuga din tara lor din cauza inclinatiilor pro-ateniene. Intre conditiile de existenta ale statelor grecesti, protectia si siguranta refugiului politic erau de mare importanta.

IV. Practicile, instrumentele, scopurile si metodele diplomatiei Greciei antice

In lumea Greciei clasice scopurile diplomatiei erau concepute la o scara destul de modesta comparativ cu ultimele realizari maritime si imperiale. Diplomatia era directionata in primul rand spre reglarea relatiilor dintre statele mici sau grupuri de state si vecinii lor imediati.

Cea mai obisnuita cauza a conflictelor de interes era detinerea de teritorii si dreptul de acces. Rezultatul era acela ca de multe ori relatiile dintre statele vecine erau mai tensionate decat cele dintre statele aflate la mai mare distanta.

In ciuda importantei consideratiilor economice, razboiul si diplomatia nu erau in ultima instanta directionate de ratiuni imperialist-economice sau de initiativa mercantila, desi multi cercetatori ar considera ca interventia ateniana din Sicilia din anul 416/5 a fost afectata de asemenea motive. Statul in lumea antica avea responsabilitatea de a superviza aprovizionarile si de a controla pietele interne in privinta anumitor bunuri de baza cum ar fi cerealele sau uleiul de masline, dar nu avea nici un interes vital sau vreo responsabilitate in producerea, promovarea si managementul bunurilor. Chiar si marfurile de baza era administrate de contractori privati si antreprenori.

Tratate si aliante erau in mod obisnuit incheiate din cauza unor motive imediate si presante, si nu pentru imprejurari indepartate; odata ce acele ratiuni imediate incetau sa mai fie consideratii active, aranjamentele diplomatice care se savarseau pentru a le rezolva tindeau sa fie neglijate.

Avand in vedere multiplicitatea statelor si natura guvernelor lor este surprinzator ca multe aliante au fost atat de durabile pe cat se preconiza. In anumite aspecte diplomatia se pare ca reprezenta mai degraba o reactie defensiva si negativa decat o activitate constructiva sau altruista, dar chiar si comunitatile mici nu adoptau atitudini fataliste si pesimiste.

Razboiul putea fi distrugator din punct de vedere economic( desi mai putin in comunitatile agricole din lumea antica), si de asemenea era distructiv si din punct de vedere social si psihologic, (cum a fost cu generatia din timpul Razboiului Peloponeziac); dar paradoxal poate putea de asemenea produce atitudini pozitive.

Daca privim din nou razboiul dintre Sparta si Elis, observam ca rezultatul nu a fost numai o pace ci o pace si o alianta. Pacea lui Nicias, incheiata in primavara anului 421 intre Atena si Sparta a fost urmata in vara de incheierea unei aliante.

Consideratiile panelenice au jucat un rol mic in practica diplomatiei grecesti. In limbajul obisnuit se putea vorbi despre greci, pe de o parte, ca fiind opusi nevorbitorilor de greaca, barbarilor, dar nu era usor sa argumentezi pe baza premiselor politice sau pe premise intelectuale ca o asemenea divizare detinea un sens viabil si nici politicienii sau filosofii nu erau capabili sa construiasca ceva pozitiv din notiuni populare si idei preconcepute indreptate inspre directia mai sus-mentionata.

Conduita diplomatiei depindea de schimbul si contactul direct dintre oameni si organele constitutiei diferitelor state. Nu depindea de metodele indirecte de comunicare sau de mijloace formale de adresare, cel putin pana in era elenistica, sau chiar de folosirea unei terte parti. Comunicarea directa era mentinuta intre state atat pe perioada razboiului cat si in perioade de pace iar in absenta misiunilor diplomatice permanente chestiunile diplomatice constituiau o tema recurenta in agenda consiliilor si a adunarilor.

O varietate mare de cuvinte erau folosite de greci spre a descrie pe cei care erau trimisi in diferite misiuni diplomatice: heralzi (kerykes), soli (presbeis) sau mesageri (angeloi). Termenul angelos poarta cel mai larg sens si poate fi folosit spre a semnifica pe cei care indeplineau functia de presbeis, dar era banal pentru solii greci sa fie numiti in literatura presbeis precum si mai obisnuit era pentru solii non-greci sa fie numiti angeloi. Niciunul dintre acesti trei termeni, totusi, nu a avut vreun sens care initial era legat de diplomatie. Intr-adevar, dupa cum s-a si notat, cuvantul prebeis inseamna doar "batrani" si nu are forma de singular.

Desi anumite situatii si relatii dintre state si persoane puteau fi manipulate de indivizi, era totusi destul de greu ca initiativele personale sa fie rezolvate si concretizate fara aprobarea publica. Indiferent cat de inchegate erau relatiile formale dintre state si reprezentantii lor, cel mai mare orizont de initiativa era acordat comandantilor care rupeau angajamentele militare si incheiau armistitii, insa acestia erau raspunzatori pentru actiunile lor.

Socrate il tachina pe un tanar politician aspirant intrebandu-l daca acesta cunostea resursele financiare si puterea armata a propriului stat precum si a celorlalte mari state din Grecia. Filosoful afirma ca orice om de stat ar trebui sa fie foarte bine informat pentru a calauzi propriul stat in politica sa. In termeni mai duri, politicienii de vaza ar trebui sa aiba o idee clara despre oportunitatile militare si diplomatice ce erau oferite statelor lor. Ei admiteau, in genere, ca succesul sau esecul in arta razboiului depindea de inferioritatea sau superioritatea numarului dintr-o parte sau din cealalta. Relatarile despre razboi, fie ca erau ale lui Homer, Tucidide sau Xenofon, erau insotite frecvent de cataloage ale respectivelor aliante. Intr-o anumita masura experienta grecilor atat in campaniile impotriva Persiei cat si in timpul dominatiei spartane arata importanta strategiei precum si a atentei antrenari militare.

BIBLIOGRAFIE

Arnould, D., Guerre et paix dans la poésie grecque (New York 1981)

Arrianus, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, Bucuresti, 1966

Barston, Ron, Modern Diplomacy (Second Edition, 1997)

Bederman, D. J. (2001) International Law in Antiquity. Cambridge. (Cambridge Studies in International and Comparative Law)

Berridge, G.R., Diplomacy: Theory and Practice, third Edition, Palgrave, 2005,The first edition by Prentice Hall / Harvester Wheatsheaf, 1995

Campbell, Brian, Diplomacy in the Roman World, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), 1-22

Cohen, Raymond, On Diplomacy in the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP discussion paper 2, 1995)

Cohen, Raymond, The Great Tradition: the spread of diplomacy in the ancient world, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001)

Demostene, Filipicele, in Oratori greci (ed. A. Marin), Bucuresti, 1969,I

Ducrey, P. (1999) Le traitement des prisonniers de guerre dans la Grèce antique dès origines à la conquete romaine. Paris.Hansen, M. H., The Athenian Assembly in the Age of Demosthenes, Oxford, 1987

Hamilton, Keith and Langhorne, Richard, The Practice of Diplomacy: its evolution theory and administration (Routledge, 1995)

Hoffman, David, Beyond Public Diplomacy in Washington Quarterly, nr.25, nr.2, spring 2002

Homer, Iliada, tr. G. Murnu, Bucuresti, 1985

Lefevre, F. (1998a) L'amphictionie pyleo-delphique: histoire et institutions. Rome. (BEFAR 298).

Lerner, R. E., Meacham, S. and Burns, E. M. Western Civilizations, Vol. 2, W. W. Norton & Co. Inc., 1988.

Ma, J., Fighting poleis of the hellenistic world, in H. van Wees (ed.) 2000, 337-76

Martin, Laurence M, Diplomacy in Modern History (New York, 1966)

Meiggs, Russel, The Atenian Empire, Oxford, Clarendon Press, 1972

Nicolson, Harold Sir, Diplomacy, Oxford University Press, London, 1939

Nakategawa Y., Forms of interstate justice in the late fifth century, KLIO 76

O'Faolain, Sean - The Atlantic Monthly, ian.1964

Papasitiriou, Charalambos Queller, Donald E., The Office of Ambassador in the Middle Ages, Princeton University Press, Princeton, 1967

Ryder, T. T. B., Koine Eirene. General peace and local independence in ancient Greece. London, 1965

Sidebottom, H., Philosophers' attitudes to warfare under the principate, in Rich and Shipley, 1993

van Wees, H (ed.), War and Violence in Ancient Greece (London 2000)

Tucidide, Razboiul peloponesiac, Bucuresti, 1966 si https://remacle.org/bloodwolf/historiens/thucydide/livre1gra.htm

Zampaglione, G., The Idea of Peace in Antiquity (Notre Dame and London 1973)

Dictionnaires d'autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect al Universittii din Chicago, la https://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane , 1998, apud www.vocabular.ro

Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com