Dacia preistorica si istorica
Prefata
Cristofi
Cerchez s-a nascut în comuna Baneasa-Herastrau, la 4 iulie 1872. Tatal sau se
numea Pavel Cerchez si era un modest functionar rural, împovarat de o casa cu
16 copii.
Desi hartuit de greutati si purtat mai mult pe drumuri, cu familie cu tot, pe
unde îl cereau slujbele, Pavel Cerchez, temperament optimist, a reusit sa
mentina de-a lungul vietii o atmosfera sanatoasa de familie, bazata pe
principii morale, transmise din stramosi, cultivînd respectul fata de om,
cinstea si dragostea de munca, alaturi de sotia sa devodata, Ana.
Autodidact, cu o cultura îngrijita si mare iubitor de arta, Pavel Cerchez îsi
daruia timpul liber literaturii nationale si muzicii. În mijlocul prietenilor
gasea prilej de aleasa desfatare spirituala. Luau parte deseori si scriitori
consacrati, ca Delavrancea, Caragiale etc., ca si pictorul N. Grigorescu, care
a facut portretul sotiei sale, Ana Cerchez, portret care în anul
Astfel se explica cum, în asemenea atmosfera, doi copii ai sai talentati,
Niculaie si Eugenia, s-au dedicat muzicii, urmînd amîndoi Conservatorul din
Bucuresti, primul la vioara, al doilea la pian.
Razboiul din 1877 si urmarile lui îi zdruncinara din temelii caminul. Pavel
Cerchez îsi pierdu bruma de gospodarie, urmata de o molima devastatoare care îi
rapi de timpuriu opt copii deodata.
Lovitura o înfrunta cu greu, dar reusi sa-si recapete echilibrul, datorita atît
resurselor sale spirituale, cît mai ales tovarasei lui de viata, care, cu tact
si întelepciune, îi sustinu încrederea în viitor. Luptînd eroic cu greutatile,
Pavel Cerchez îsi întretinu mai departe familia, dîndu-si copiii la învatatura,
fara sa le neglijeze aptitudinile.
Cristofi Cerchez, fiind printre copii cel mai vîrstnic, datorita perseverentei
îsi termina studiile primare în orasul Turnu Magurele si Alexandria (Teleorman)
si cele gimnaziale la “Mihai Viteazul” din Bucuresti, iar în anul 1894 este
absolvent al Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti. În scurt timp
obtine functia de subinginer la salinele Doftana, reusind astfel sa-si ajute
familia.
Înca din copilarie, Cristofi Cerchez dovedeste o deosebita sensibilitate
manifesta prin multiple inclinatii artistice. Elev fiind, el este subdirijor la
coruri bisericesti, dupa cum singur o spune în primele pagini ale cartii sale,
pe care o va întocmi de-a lungul vietii: “si de drag, si ca sa ma mai ajut cu
un ban de buzunar” (Dacia în lumina preistoriei).
Muzica îl atrage sub toate formele; cînta din gura, cînta la început dupa
ureche la pian si la vioara. Dar ceea ce îi trezeste de timpuriu interesul este
tovarasia batrînilor satului, pastratorii traditiei poporului românesc. Din
nenumaratele lor povestiri, tînarul Cerchez desprinde valoarea de netagaduit a
folclorului nostru, care se va reflecta mai tîrziu în activitatea sa.
Avid sa cunoasca cît mai mult trecutul neamului românesc, preocupat permanent
de studii de înalta factura istorica si dotat cu un pronuntat spirit analitic
dublat de o intuitie exceptionala, afirmata tot mai eruptiv, Cristofi Cerchez
îsi croieste drum anevoie printre golurile documentare, dublate de vinovata
indiferenta a istoricilor contemporani, care, fie din motive politice, fie din
pura neîntelegere ocoleau aceasta problema de deosebit interes national.
Cristofi Cerchez nu se lasa înfrînt si nu renunta la cautarile lui, pentru ca
mostenise de la tatal sau comoara de pret a optimismului, care l-a animat toata
viata.
O mare filantroapa de pe atunci, Elena Turnescu, mare sprijinitoare a
elementelor tinere cu drag de învatatura, auzind de preocuparile lui, îi ofera
posibilitatea sa plece în Italia, acordîndu-i o bursa personala. Dupa trei ani
de studii sustinute
În vremea studentiei, concomitent cu programul încarcat al scolii, Cristofi
Cerchez studiaza asiduu istoria poporului românesc.
Zaboveste ceasuri întregi prin biblioteci renumite. Pe cît îi permite timpul,
se opreste si în alte orase ale Italiei.
Aceste cunostinte le îmbina cu studiile de arhitectura, gasind ecouri în stilul
bramantesc. Întors în patrie, el îsi cristalizeaza bogatul bagaj de cunostinte
în realizarea autenticului stil românesc, pe care marele arhitect Ion Mincu,
predecesorul lui, un adevarat rapsod al neamului, reusise sa-l concretizeze în
arhitectura noastra.
Italia ofera tînarului Cerchez cheia cu care sa deschida poarta blindata în
cunoasterea trecutului istoric al neamului românesc, citind în original slova
marilor descali ai omenirii. Si bogata este seria lor. Pornind de
Dar stradania lui îsi gaseste deplina satisfactie în fata Coloanei Traiane din
Roma, cel mai viu si valoros document istoric.
Cu acest cunostinte pretioase, fara a fi viciat cîtusi de putin de
cosmopolitism, reîntors în patrie, Cristofi Cerchez îsi propune sa traduca în
fapt doua realizari fundamentale: sa faca cunoscut autenticul stil românesc si
sa stabileasca adevarul istoric al originii neamului nostru.
De la început, pe tarîm profesional el se izbeste de rezistenta forurilor
conducatoare, care încurajau numai pe acei ce aveau legaturi de rudenie, sau
prestau o activitate politica a timpului, iar în domeniul istoriei, de elemente
conservatoare, potrivnice cercetarilor revolutionare. I se imputa între altele,
influenta lui N. Densuseanu, care în lucrarea sa Dacia preistorica are o
pozitie mistica, lipsita de o fundamentare pozitiva.
Dar Cristofi Cerchez, artist prin definitie, si cu o cultura polivalenta a
profesiunii sale, ramîne neclintit, indiferent la toate opozitiile. Pasiv la
onoruri efemere, fara sa guste bucuria cîstigului banesc, el îsi închina
întreaga activitate cercetarilor. De cele mai multe ori abia poate face fata
existentei, avînd de întretinut o familie destul de grea, cu parinti si copii,
fiind singurul sustinator, fara sa ocupe posturi de stat sau la întreprinderi
particulare, decît sporadic (în timpul primului razboi mondial, functionînd ca
sef al Serviciului de arhitectura
Singur la batrînete, se aciuiaza pe lînga una din cele trei fiice ale sale,
care îl apreciaza în mod deosebit si îl întelege. Lipsit de vreun venit, fara o
pensie, ajutat uneori de prieteni, el duce o viata modesta, alaturi de aceasta,
care împarte cu tatal si un copil al fiicei lui, un cîstig mediocru si o viata
de privatiuni. Abia cu doi ani înainte de sfîrsitul vietii (1953), Cristofi
Cerchez, macinat de o boala grea, primeste de
De-a lungul vietii, Cristofi Cerchez s-a documentat continuu, adîncind tema
prea interesanta a trecutului nostru istoric, scriind neobosit numeroase
articole în presa (ziarul Universul), sau vorbind în cicluri de conferinte (
Este regretabil faptul ca lucrarea a lasat-o în manuscris, nerevazuta în forma
definitiva, nesistematizata pe caitole. Mi-a revenit mie datoria s-o dau
cititorului, încercînd ca redactarea sa pastreze imaginea cît mai autentica a
fondului si a formei. Prin aceasta îmi împlinesc un angajament pe care mi l-am
luat cu putine zile înaintea sfîrsitului tatalui meu.
Din cercetarile
de teren, din izvoarele istorice amintite si din studiul analitic al Coloanei
Traiane, Cristofi Cerchez, animat de un pronuntat simt de orientare, dezvaluie
o serie de date fundamentale, revolutionînd cunostintele curente legate de
istoria stramosilor nostri. Cu convingere si curaj, el rastoarna dogma potrivit
careia romanii, dupa ce au razbit neamul barbar al dacilor, bastinasii acestui
pamînt, le-au dat limba, obiceiurile si întreaga viata social-culturala.
Întemeindu-se pe multiple consideratii, rezultate din sapaturile arheologice de
pe atunci, la care era întotdeauna prezent, Cerchez le asociaza cu datele
istoricilor clasici si moderni, cum si cu traditia orala transmisa de tarani,
pastratori ai obiceiurilor pamîntului, aratînd într-o serie de capitole
vechimea milenara a Dacilor, dusa pîna catre începuturile cuaternarului, cu
profunde conceptii spiritualiste animate de o cunoscuta orientare cosmogonica.
Autorul stabileste în Dacia leaganul omenirii risipite ulterior prin flux în
Estul si Vestul Europei, ca si în Sud, în zona mediteraneana, pîna în Nordul
Africii (în Egipt): “La început, omenirea a format o singura masa, o singura
rasa – rasa latina, raspîndita pe tot cuprinsul Europei, si chiar în afara de
Europa, cu centrul de pornire în Dacia””
Într-un curat limbaj românesc, accesibil oricarei minti, Cerchez dezvolta acest
maret proces de migratie, subliniind pe tot parcursul expunerii, puternica
personalitate a poporului dac, “înzestrat de zei” – Titani sau Novaci – fii de
zei, protoparinti ai dacilor.
Cristofi Cerchez fundamenteaza istoria dacilor pe o mitologie locala, stabilind
adevaratul Olimp în muntii Carpati, considerat de istoricii antici drept munti
sfinti.
Interesant este capitolul privitor la limba dacilor, care de asemenea rastoarna
teoria curenta.
Poporul dac avînd o “origine sacra”, si limba dacilor este tot “sacra”, sanscrita
(scriere sfînta) – atribut ce îi revine Daciei, nu Indiei.
Cu aceasta limba au plecat misionarii daci în migratiunea lor catre Rasarit,
sub numele de sciti. Dacii sînt, cu alte cuvinte, detinatorii limbii cu
adevarat latine, ai latinei primordiale. Marturie stau tablitele subtiri
dreptunghiulare, cu scriere daca, asezate pe altarele templelor dace. Se adauga
o seama de cuvinte si derivatii, legate îndeosebi de cosmos si de viata
spirituala, pe care le aflam raspîndite în lung si-n lat la toate natiunile
care-si trag originea de pe aceste pamînturi, unde sensul lor si-a pastrat
adevaratul înteles.
Dacia, conchide autorul, este leaganul limbii sanscrite, indo-europene
primordiale. Glotologia dovedeste în India denumiri de plante si animale
inexistente în conditiile climatice ale locului, cuvinte ramase în urma
fluxului dacian.
Herodot citeaza, în Cartea II, un faraon egiptean, pe nume Psametus (sec. VII
î.e.n.), care afirma ca cea mai veche limba este a frigienilor, a pelasgilor.
Or, cine altii sînt acestia, decît stramosii Dacilor? “Dacii vorbesc limba
barbara de idioma latina”, spune Horatiu în Liber II.
Ne oprim la aceste exemple lasînd pe Cristofi Cerchez sa-si dezvolte tema,
întrebîndu-ne si noi dupa el: cum se explica faptul ca un popor stravechi, cu un
trecut victorios, recunoscut de cei mai aprigi razboinici ai Persiei si temut
de imperiul roman, a putut trai fara o limba vorbita sau scrisa, pîna la
venirea împaratului Traian?
De retinut sînt si capitolele privitoare la primele sanctuare dacice, la formele
primare de cult, strict spiritualiste, în care cosmogonia a servit de
intermediar, prin pronuntatul accent monist, usor de transplantat în
crestinism. Se explica clar cum vechile datini pagîne: Craciunul, Rusaliile,
Dragaica etc. au putut fi adoptate ulterior de biserica crestina ortodoxa. De
remarcat mai este si istoricul joc al calusarilor, foarte interesant ca
tematica, importat de la chaldeeni (joc de cult al soarelui), descris cu lux
amanunte si urmarit pe tot cuprinsul tarii.
Nu putem trece usor peste capitolul domniilor spirituale si materiale ale
Daciei, unde ne aflam în fata unui bogat sir de protoparinti ai regilor daci,
semizei, urmati de regi, în majoritate nepomeniti de istoria curenta. Numele
lor se încheie cu marele Decebal “sarabul dacilor”, viteazul sef al statului,
care s-a masurat cu invincibilul împarat roman, Traian: “Traian nu a venit în
Dacia sa o latinizeze si nici sa o civilizeze, pentru ca Dacii erau si latini
si civilizati înaintea Romanilor”, spune autorul. Adevaratul scop a fost
rezolvarea dificultatilor financiare în care se zbatea imperiul.
Decebal a fost un eminent strateg, superior lui Traian, fapt confirmat si de
Coloana Traiana. Si aici Cristofi Cerchez insista, prezentîndu-ne coloana în
toata perfectiunea ei, prin continut si executie. În cca 2.500 de figuri,
grupate în 124 tablouri, sculptorul imperial înfatiseaza razboaiele purtate de
Traian împotriva temutului popor dac, timp de cinci ani. Bogatia
basoreliefurilor reda scene de o infinitiva varietate, gravitînd în jurul
episoadelor de razboi. Deosebit de scenele de lupta, prezentate în toata
complexitatea lor, Apolodor dezvaluie celor vazatori prima icoana crestina –
figura lui Crist, care se recunoaste în compozitie dupa nimb, simboluri si
litere evocatoare epocii de crunta persecutie pagîna în care aceste evenimente
s-au petrecut. Sculptorul, însusi crestin, a cautat sa înfatiseze faptul cu
toata grija si totusi, stranie coincidenta, istoria aminteste ca, la scurt
interval de la terminarea lucrarii, el a disparut fara urma.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta ale Coloanei, Cristofi Cerchez afirma
ca Traian a purtat cu dacii trei razboaie, si nu doua, cum arata istoricii.
Apolodor înfatiseaza fara partinire etapele de lupte crîncene duse de ambele
parti, razboaie epocale, care exprima iscusinta dacilor, tactica lor de lupta,
strategia în atac, ca si repetatele curse folosite în scopul zadarnicirii
înaintarii trupelor romane, care au obtinut cu mari sacrificii biruinta finala.
Catre sfîrsitul celui de al treilea razboi, asistam la un ceremonial
reprezentînd unul dintre cele mai importante momente psihologice. Este scena
bauturii pe care o primesc capeteniile dace, interpretate pîna acum drept
otravirea lor în fata dezastrului iminent. Cihorius o explica, însa, ca savîrsirea
unui ritual, iar Froehner, drept împartirea rezervelor de apa în cetatea
asediata.
Cristofi Cerchez, cu un ascutit simt intuitiv si bazat pe o adînca cunoastere a
conceptiei daciane, este încredintat ca aceasta scena nu este altceva decît
primirea împartasaniei, în preziua luptei hotarîtoare, crestinismul fiind
atunci religie de stat. Se sprijina pe faptul ca o otravire a capeteniilor ar
fi dus implicit la sfîrsitul razboiului, ori luptele continua cu mai mare
îndîrjire. În plus, scena aceasta nu arata victimele otravirii, dimpotriva se
observa în timpul savîrsirii acestui ritual, cum capeteniile dace sînt în
atitudini de rugaciune: unii privesc catre cer, cu bratele ridicate, altii duc
mîna la cap în semn de închinare.
Compozitia înfatiseaza un moment de extaz, în care personajele cu pieptul
descoperit primesc bautura într-o atitudine pioasa.
Scena înfrîngerii temutului rege dac este redata magistral, lasînd posteritatii
un document de mare valoare. Marele titan de
Cucerirea tarii a însemnat un adevarat triumf al împaratului Traian, care a
sarbatorit mareata victorie cu un fast neobisnuit. Beneficiile victoriei au
salvat Statul Roman de la un iminent faliment economic, iar numarul mare al
istoricilor vremii au descris pe larg imensele bogatii, îndeosebi în aur si
sclavi, capturate din Dacia.
Capitolul “Arcul de triumf de
Cristofi Cerchez arata cum, dupa 190 ani de la aceasta înfrîngere, generalul
Galeriu, cu ajutorul armatelor dace, cîstiga razboiul împotriva partilor, care
pîna atunci erau biruitori. În cinstea acestui eveniment, Senatul Roman a
dispus ridicarea unui arc de triumf
Din interpretarea basoreliefurilor acestui arc, rezulta ca dacii s-au refacut
complet la scurt interval dupa dezastrul suferit.
Daca Coloana Traiana este actul de moarte al dacilor, Arcul de triumf de
Lucrarea autorului se încheie cu capitolul “Arta si arhitectura româneasca”, în
care cauta sa raspunda la urmatoarele întrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura româneasca?
2. Daca aceasta poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
În descifrarea acestor dificile probleme, autorul se sprijina pe bogatele
cunostinte însusite în studiile serioase începute din studentie si continuate
pîna la sfîrsitul vietii.
Daca lucrarea în asamblu prezinta pe alocuri interpretari subiective, asociate
cercetarilor de teren, în arhitectura, însa, Cristofi Cerchez leaga strîns
teoria de practica. El nu se adreseaza numai mintii, ci ne arata – de visu –
specificul bogat si variat al stilului românesc, care îsi poarta radacinile pe
pamîntul Daciei.
Arhitectul aduce exemple concrete, aratînd cît este de înzestrat taranul român,
purtator al folclorului si maestru neîntrecut al artei sub toate aspectele.
Trec peste clasificarile generale si locale a diferitelor forme ale
arhitecturii în evolutie, nefiind în rostul acestei prezentari. Las în grija
profesionalistului sa-si dezvolte acest capitol de un profund interes
documentar.
Lucrarea se încheie oferind numeroase jaloane de orientare oamenilor de arta si
cultura. Fapt cert este ca, în acest manuscris, pentru care si-a închinat cu
abnegatie si devotament întreaga viata, Cristofi Cerchez a strabatut un drum spinos,
asemenea unui explorator pasionat si neajutat de nimeni, care a strabatut cu
perseverenta paduri virgine, expus continuu la numeroase atacuri.
Daca lucrarea sufera vicii de forma, cer îngaduinta cititorului, mai ales
pentru coordonarea materialului, care s-a facut cu greutate, din lipsa unei
revederi finale a autorului care, pîna în preziua sfîrsitului sau, a revenit cu
adnotari si modificari pe alocuri.
Lucrarea am redactat-o ca un scrib constiincios, împlinindu-mi, asa cum am mai
aratat, o fagaduiala si trebuie sa marturisesc ca, în ciuda dificultatilor,
mi-a procurat clipe de o rara satisfactie.
Aduc multumiri totodata arhitectului Lucian Teodossiu, care m-a secondat în
redactarea lucrarii, facînd si controlul stiintific al citatelor si aducînd
suplimente bibliografice, pe lînga încurajarea pe care am avut-o permanent sa
duc la bun sfîrsit aceasta interesanta scriere.
Cristina
CERCHEZ
1 iunie 1958
Cuvînt înainte
“Sînt multi ani
de atunci” Stiu atît, ca eram copil prin clasa a III-a
Ceea ce ma atragea mai mult era muzica: pianul, vioara si mai ales corul. Si
orele de repetitie le faceam chiar
Di
În afara de învatatura si de orele de repetitie la cor, cum aveam timp liber,
veneam si ma uitam la ea; era ceva care îi vorbea sufletului meu. Îmi vorbea de
tara, de satul în care m-am nascut – Herastraul, nu cel de astazi, pe care
edilitatea Bucurestiului l-a cuprins în raza orasului. Cel de pe atunci era
departe de capitala, departe de zgomot, la tara. Îmi amintea de anii
copilariei, pe care pîna la vîrsta de scoala îi petrecusem în Olt,
Dar soarta si-a urmat cursul ei” Ma facui mare, intrai
Am ales bursa pentru Milano – arhitectura”
Pe la sfîrsitul primului an, cînd se predau proiectele de diploma, mare mi-a
fost bucuria privind la biserici, palate cu diferite cupole, castele etc.
prezentate în numarate stiluri. Dar printre ele era si o casa modesta, cu
înfatisare frumoasa si cu cerdac ca pe la noi.
La premiere, toate proiectele au fost recompensate mai mult sau mai putin si,
spre marea mea surprindere, casa cu stilul ca la noi a fost premiata cu medalia
de argint cu distinctie” Am ramas uluit si atunci mi-am permis sa-l întreb pe
autor (se numea Catanio Angelo): “Ce stil este acesta?” – “Stil bramantesc”,
îmi raspunse. Dar de ce semana cu stilul nostru românesc? – fapt ce mi-a dat de
gîndit, punîndu-ma si mai mult în nedumerire.
Am terminat scoala; am venit în tara cu un bagaj de cunostinte, mai ales în
ceea ce priveste stilurile, care de fapt nu sînt altceva decît rezultatul
împrejurarilor istorice. Am cautat sa ma documentez, dar stilul “bramantesc”,
casa de pe la noi ma urmarea în mod special si primul drum pe care l-am facut a
fost sa mai revad casa din str. Icoanei, cladita de “marele Mincu”. Dar n-am
mai vazut-o bramantesca, ci româneasca. Si am mai vazut si altele, am vazut si
bramantesti” Atunci de-abia mi-am dat seama de frumusetea si mai ales de
bogatia tarii pe tarîmul artistic.
Si astfel am început sa cercetez, iar dupa o munca de ani, cu toate necazurile
vietii, cu traiul greu, lovindu-ma mereu de o mentalitate specifica a noastra,
m-am hotarît totusi sa dau la lumina tot ce bruma strînsesem, fie bine sau rau
primite de cititorii mei, pe care îi rog de îngaduiala”
Asa am început sa scriu despre arhitectura rumîneasca, dupa ce am creat cîteva
lucrari în diferite caractere, cu specific rumânesc. Mai întîi am cautat sa vad
daca s-a mai scris si de catre altii în acest domeniu, bineînteles ceva mai
închegat; dar n-am gasit decît crîmpeie si atîta tot. Si atunci mi-am luat
curajul si m-am hotarît sa cercetez singur.
Prima problema ce mi s-a pus în fata ochilor a fost sa cunosc poporul, sa-i
cunosc radacina, pentru ca manifestarile pe care le vedeam nu erau talmacite în
adevarata lor lumina. Trebuia, asadar, sa cunosc taranul si pe stramosii lui,
dacii. Cum era si firesc, m-am adresat istoriei, filologiei si chiar teologiei
si am ramas cuprins de spaima de ceea ce am aflat; complet buimacit” Dacii au
fost betivi, netrebnici, barbari si, daca nu ar fi fost romanii, nimic nu s-ar
fi ales de capul lor si al nostru. Asa vorbeste istoria despre ei.
M-am adresat filologiei. Si mai grozav! Dacii nu au avut o limba proprie. Limba
noastra rumâneasca, o parte vine de la romani, alta de la slavi, de la unguri,
de la turci” iar de la daci, ca si cum oamenii acestia ar fi fost muti.
M-am adresat teologiei. Noul Testament, care are la baza Vechiul Testament, nu
spune nimic, desi traditiile poporului exprima un trecut foarte bogat.
Dar nu este destul sa spunem ca sîntem rumâni, trebuie s-o dovedim, cercetînd
adevaratul trecut al poporului nostru. Daca taranul se mîndreste cu numele de
rumân, el stie ca într-adevar el este rumân, pentru ca are o constiinta
întemeiata pe o cultura a trecutului, traditionala, înaltatoare, mult
superioara aceleia pe care o au cei mai multi dintre noi. Odata intrat la
scoala, el nu mai stie ce este.
Convins, deci, ca adevarata cultura îsi trage originea din traditie, mi-am
îndreptat pasii catre acest mare bibliotecar al neamului si taranului nostru
m-a luminat. Am vazut ca el stie, stie multe, multe de tot, atîtea lucruri de
care noi habar n-avem. Pacat, însa, ca el le vorbeste într-o limba necunoscuta
noua, pe care nici nu încercam s-o pricepem. O limba a carei cheie o gasesti pe
alte tarîmuri.
Si atunci m-am hotarît sa caut iarba fiarelor, care sa dezlege aceasta limba,
iar cît am putut prinde dau si eu cititorilor mei. O fi buna, o fi rea, vor
vedea si dumnealor. Asta e. Nu am pretentia sa fi descoperit totul, dar cel
putin o mica pîrtioara, cît de îngusta, pe care s-o mai largeasca si s-o mai
adînceasca cei ce vor umbla dupa mine, caci numai astfel poate sa se dea
poporului nostru cinstea si meritul la care are dreptul fata de alte neamuri.
Numai astfel ne vom putea numi rumâni cu adevarat. Altfel nu!
Cu aceste premize am pornit cercetarile mele, dar, pe masura ce ma afundam,
abisul mi se deschidea tot mai mult si atunci a trebuit sa împing cercetarile
si mai în adînc, la “geneza”, chiar pîna la formatia planetei.
Dînd drumul acestei carti în omenirea noastra rumâneasca, stiu de la început ca
nimeni nu e profet în tara lui, asa ca nu îmi fac nici un fel de iluzie, ci mai
mult o datorie pentru împacarea sufletului si mai ales a constiintei mele.
Scriitorul L. Chevreuil, în opera sa On ne meurt pas, spune: “Orice noutate
trece prin trei faze. Întîi este luata în rîs, apoi e contestata si mai tîrziu
se impune ca si cum s-ar împinge usi închise”.
“Poate voi cadea si eu în aceasta categorie.
“Si acum, pleaca în lume cartea inimii mele” Te trimit în lume”
Traditia
Ne aflam în
fata unui subiect pe cît de vast, pe atît de greu de patruns. Si tocmai
datorita greutatilor perceptibile si neperceptibile se explica nedumerirea si
ezitarea cercetatorilor de a ataca acest domeniu. Pentru un asemenea studiu, se
cere un spirit patrunzator, un spirit care sa stie sa citeasca în sufletul
marelui nostru bibliotecar – taranul –, dar nu orisicare taran, si nici din
orisice regiune, ci numai de acolo unde, simbolic vorbind, se vede camasa
lunga, tipica vechilor daci, singurul care poate desfunda calea întelenita.
Nu este exclus ca aceleasi ramasite sa se gaseasca si pe aiurea, acolo,
bunaoara, unde substratul a fost si este din ramura dacica, din marele arbore
dacic, cum este de exemplu Ucraina – vechea Sarmatie, sau Vestul Europei, sau
Nordul ei, sau în sfîrsit, în afara de Europa, pe acolo unde a calcat piciorul
strabunilor nostri daci.
Noile asezari formate din popoare straine noua nu au avut prea mare influenta
asupra autohtonilor; dimpotriva – ocupantul a suferit influente, dupa cum se
întîmpla în majoritatea cazurilor. Si acest scump capital noua – traditia –
confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele, ne pune în situatia de a
scoate din adîncuri marele briliant care se cheama Dacia.
Despre vechimea poporului dac fata de a altor popoare, cel mai autentic
document ni-l ofera folclorul si viata taraneasca, folclor care, în cele mai
multe cazuri, se refera la spirit, fiind pastrat si transmis de popor, care
calca sanatos. Cînd aud Desteapta-te, române, ma cuprinde indignarea si
întristarea, fiindca îmi dau seama ca sînt vorbe goale; adevaratul dusman al
tarii nu sînt cei din afara, ci noi sîntem, cei dinauntru. Dar sa lasam acest
mare proces în seama viitorului. Sa ne gîndim ca poate si împrejurarile
istorice au contribuit la aceasta. Sa ne gîndim ca, în fata unei straluciri
numai aparente, cum a fost cazul cu romanii, adevaratul drum a fost parasit.
Taranul nostru, ca nimeni pe lume altul, are constienta trecutului pierdut în
negura vremurilor, Constiinta lui paseste alaturi de stiinta, paralel cu ea, pe
aceeasi cale pastrata cu suferinte. Fiind vorba de folclor, ne aflam pe un
tarîm real, nu metafizic, care îndeparteaza îndoiala celui mai rau binevoitor,
celui mai sceptic. Este constiinta taranului nostru, care îi arata vechimea lui
pe pamînt, mergînd pîna la formarea planetei, pîna la geneza. Si, ca
verificare, este presupusul “esoterism al Orientului”, care sta la temelia
doctrinelor asiatice, adaugîndu-se Biblia, Vechiul Testament, în afara de
geneza adamica. În realitate, aici nu este vorba de esoterism, ci de cel mai
pronuntat exoterism – exoterism dacian*, care devine esoterism. Astfel ca nimic
dinlauntru, cum se crede, ci totul, în ceea ce îi priveste pe ei, totul vine
din afara, din Dacia. Si scriptele lor o confirma, cu exceptia, bineînteles, a
diferitelor aporturi locale, care survin mai tîrziu, fara sa fie în spiritul
exoterismului capatat, ci cu mult mai scazute. Nici nu leaga una cu alta, cum e
cazul cu Vechiul Testament – geneza adamica, care apare cu mult mai tîrziu.
Omul nu poate fi desprins de natura; nu sta pe socoteala si la bunul sau plac.
El se încadreaza în legile naturii.
În acest sens, Rabindranath Tagore, unul dintre cei mai mari sofisti ai
Orientului, as putea spune chiar ai lumii, face o comparatie foarte apropiata
în urmatorul pasaj din Sadhana (p. 20): “Cînd omul îsi paraseste punctul de
reazam în Univers si apuca pe frînghia subtire a personalitatii lui, trebuie sa
joace pe acea frînghie sau sa se pravaleasca”.
A scrie istoria dacilor, dupa cum vedem, este un lucru extrem de greu. Ne
lipsesc scriptele, mai ales cele rumânesti. Iar putinul pe care-l avem este
lipsit de valoare, pentru ca nu numai ca nu corespunde adevarului, dar e si
defaimator. Nu a ramas nimic de la daci, spun cercetatorii. Dar ce a ramas de
la etrusci? Nimic. Iar cele cîteva stele funerare descoperite sînt si ele
nedeslegate. Si cu toate acestea, etruscii au dat civilizatia Romei! Dar totusi
ne-a ramas ceva: o literatura orala foarte puternica. O literatura care nu este
opera unui singur om, de multe ori patimasa si necorespunzatoare adevarului, ci
o literatura “orala”, literatura taranului, “traditia” – care apartine tuturor.
Confruntata cu cea mai veche literatura scrisa a Orientului, nu numai ca o
justifica, dar se proiecteaza întîietatea ei fata de aceea a Orientului (a
Egiptului, a Asiei, a lumii). Se observa “materia prima”, se vede “matricea”.
Stramosii nostri nu ne-au lasat o arta monumentala în Asia, în Africa (Egipt).
Nu ne-au lasat piramide, cele mai de seama monumente ale lumii. Dar, daca
piramida este o sinteza, si este o sinteza, apoi “teza” este aici la noi, în
Dacia; este în marele monument al naturii, muntii nostri. Si daca piramida este
construita pe principiile tezei dacice, principii absolut spiritualiste, care
îi apartin, confirmarea marilor scriitori asiatici, egipteni, greci este o
marturie puternica. Aceasta nu pretuiesc mai mult decît orisicare document? De
aceea afirm: pentru a cunoaste istoria dacilor, trebuie mai întîi sa cunosti
foarte bine taranul si în urma Orientul. Si numai astfel, controlate între ele
si coroborate, se poate obtine ceva temeinic în cunoasterea marilor nostri
înaintasi – dacii.
Nu ne-a ramas nimic de la daci? Ne-au ramas tara, muntii, apele. Ne-au ramas
fiinta, vorba, limba, toate considerate de asiatici drept “sfinte” si acestea
vorbesc.
Nu voi cauta sa patrund marea arhitectura a Universului, Cosmosul, caci nu este
de competenta mea; nici de datele Bibliei, în paradox cu ea însasi. Voi
reaminti de spusele Evanghelistului Ioan: “La început a fost cuvîntul”“ Dar nu
numai atît. Natura poarta de grija omului, în ceea ce priveste hrana si viata
lui. În fiecare an, atunci cînd zapada, cu ultimul ei asternut, paraseste
pamîntul, ca sa lase libera munca omului, îi arata, ca un miracol, ce va iesi
din aceasta munca a lui. Îi daruieste acea planta minunata, acel indicator,
care îi prevesteste cum va fi recolta în acel an. Este planta care apare
primavara si dureaza numai cîteva zile, numita de taran, cu drept cuvînt: rodul
pamîntului, avînd dispuse de-a lungul tulpinii excrescente asemanatoare
principalelor culturi cu care se îndeletniceste taranul. De aceea poporul
considera cerul drept factorul principal al vietii, adevaratul lui stapîn si
caruia i se închina.
Marile elemente creatoare
I. CERUL
Cerul era
considerat în vechime drept unul dintre principalele elemente creatoare.
Confucius, marele filozof chinez, îi atribuie calificativul de “inteligent”.
Conducatorii statelor asiatice dau si azi edictele lor – “în numele cerului”.
Metafizica daciana atribuie cerului un rol preponderent. Iata cîteva versuri
evocatoare:
S-apuca de a
ceti
Si la cer a s’umili,
Ca e fiul Cerului
Si e domn pamîntului.
………………
Nu cînt împaratului,
Ci cînt numai dorului,
Dorului si fiului,
Cerului, pamîntului.
………………
Ia-ti copila iertaciune
De la mama, de la nene,
De la cerul cel cu stele.
(Marian, Nunta la rumâni)
De la cer provine si ideea de umanism:
Foaie verde-a
bobului,
N’am o scara sa ma sui
Sus în naltul cerului,
Sa iau cheia raiului,
Sa dau drumul dorului
Pe fata pamîntului.
………………
Cu glas mare din pamînt
Pîn’ la sfîntul ceriu strigînd,
Cu glas mare pîna’n cer,
Cu lacrimi pîna’n pamînt.
“Cei dintîi
oameni în Grecia considerau zei pe acei care erau adorati de catre cei mai
multi dintre barbari, adica soarele, luna, stelele, pamîntul, cerul” (Platon).
În colindele noastre, în balade etc., cerul este adorat si astazi ca
divinitate: “Cerul sfînt”, “Cerul Domnului”, “Cerul cu stelele”“ Tot ce exista
pe cer, toate constelatiile, întreaga bolta cereasca nu este altceva decît un
reflex, ca într-o oglinda, a tot ce este de seama pe pamînt. Astfel se vede:
carul mare, carul mic, closca cu pui, calea laptelui (nogatia), ciobanul cu
oile, crucea preotului, crucea siderala, simbol al cosmogonismului, legat de
viata omului pe pamînt, cu care împleteste o armonie perfecta, într-o simfonie
divina.
Omul dac, la rîndul sau, nu s-a desmintit si a cautat sa fie cît mai mult în
vederile marelui creator, marelui arhitect al Universului, sa fie demn de opera
divinitatii în care s-a integrat, pentru ca era convins de ocrotirea
divinitatii pentru buna lui purtare fata de cer, care poate cu usurinta sa-i
retraga ajutorul lui si sa-l piarda, ori de cîte ori îl nesocoteste. Astfel se
explica raspunsul pe care l-au dat dacii lui Darius: “Nu te teme de nimic,
decît numai de mînia cerului” (Herodot).
Si folclorul nostru ne arata îndestul atitudinea dacilor în viata lor de toate
zilele fata de Marele Creator.
II. LUNA
Un alt element
creator, spiritual si material, care a impresionat omenirea, înca de la
începutul ei, îndeosebi pe stramosii nostri daci, a fost, fara îndoiala, luna,
“sfînta luna”, dupa cum si astazi o spun taranii.
Daca soarele, cu caldura lui dogoritoare, influenteaza materia, luna, prin
linistea ei fermecatoare, se adreseaza vietii, inimii, sufletului. Ea face
legatura între cer si pamînt.
În psihologia mistica daciana, Luna a fost cel mai însemnat element al creatiei
si, mai mult, ea a personificat procreatia.
Element ispititor, element care rascoleste sufletul, Luna predispune la
nostalgie, la liniste, la pace, la extaz. Si italianul în cîteva versuri spune:
Luna! dai
reflessi d’argento,
Io mi sento amarito!
…………………
în traducere:
Luna! cu reflexe de-argint
Eu ma simt pierdut.
Prin farmecul
ei, Luna, personificata în Ileana Consînzeana, l-a ispitit pîna si pe Soare,
întruchipat în Fat-Frumos. Soarele este în vesnica cautare a ei, fara s-o poata
ajunge. Obosita de insistentele lui, ea consimte casatoria, cu conditia ca, la
cununia lor, sa-i ridice o biserica de ceara cu noua altare, cu noua preoti,
toate de ceara, într-o insula a marii (Insula Leuce, probabil Insula Serpilor,
dupa N. Densusianu), cu pod de ceara, pe care sa treaca nuntasii pîna la
biserica.
Soarele se supune, dar, cînd a fost sa vina nuntasii, podul s-a topit de la
caldura soarelui si ei au cazut în apa. Fiind pe punctul de a se îneca,
Dumnezeu i-a luat si i-a azvîrlit pe cer, cu conditia sa nu se mai întîlneasca
niciodata, chiar de s-ar cauta. Si de atunci Soarele alearga continuu dupa
Luna:
Umbla frate mîndrul soare
Umbla frate sa se-nsoare
Noua ai pe noua cai,
Care noaptea pasc în rai.
Umbla cerul si pamîntul,
Umbla frate ca si vîntul,
Zi si noapte plin de dor,
Ars de-un foc nestingator.
Si odihna nu avea
Nici atunci cînd se vedea.
Cînd rasai eu, tu apui,
Sa nu fim pe-acelasi cui.
………………
Apoi Domnul Dumnezeu,
Cuvînta cu glasul Sau:
Iar cînd Domnul cuvînta,
Lumile se spaimînta,
Marile se tupila,
Muntii se cutremura,
Cerul se-ntuneca,
Tu, Ileana Consînzeana,
Sufletel fara prihana,
Si tu, soare luminate,
Trupusor fara pacate,
Cu ochii sa va zariti,
Dar sa fiti tot despartiti,
Zi si noapte plini de dor,
Arsi de foc nestingator,
Vesnic sa va alungati,
Cerul sa-l cutreierati,
Lumile sa luminati.
În biblioteca
regelui Asur (Asurbanipal), se afla urmatoarea legenda despre calatoria lui
Istar (Luna) în infern, culeasa cu 2.500 de ani î.e.n. din traditia adusa de
marele flux dacian.
“Frumoasa Istar, care personifica Luna, calatorind prin vazduhul albastru, pe
carul ei cu roate de argint, vede culcat, la umbra unui cedru urias, pe
încîntatorul cioban Dumuzi, feciorul lui Ea si al zînei Damakina. Cuprinsa de
patima violenta pentru dînsul, Istar îi cere mîna si îl face, desi muritor,
sotul ei. Ranit de moarte de un mistret, Dumuzi, cu toate plînsetele catre zeii
Infernului si rugamintile tovarasei sale Divina, se pogoara în Infern sa caute
izvorul de apa vie (viitorul botez), care tîsnea de sub pragul însusi al zeitei
mortii, neîndurata Allat:
“Catre lacasul
de unde nimeni nu se mai întoarce,
Catre tinutul departat al singuratatii îsi îndreapta
pasul Istar, fiica lui Sin, a zeului luna.
A zeului luna fiica îsi îndreapta pasul sau,
Catre lacasul noptii eterne, resedinta zeului Ir 141i86b calla,
Catre lacasul unde odata intrat ramîi pe veci”.
Ajunge la poarta, bate si ameninta cu distrugerea. Paznicul vine si o roaga sa se opreasca:
“Opreste,
stapîna, ma voi duce sa-i spun reginei Ninkigal
Aceste ape trecutu-le-a sora ta Istar.
Dar cînd Ninkigal auzi spusele lui se îngalbeni ca o
floare smulsa ce se cutremura ca nuiaua de trestie”.
Era revolta, era mîhnirea care o cuprinsese pentru ceea ce avea sa se întîmple pe pamînt. Plînse omenirea si zise:
“Ce gînduri o
împinse spre mine,
Ca valul revarsarii pica-vor lacrimile mele
Asupra barbatilor ce si-au lasat femeile,
Asupra nevestelor ce si-au lasat barbatii,
Asupra copiilor ce disparura mai înainte de timp.
Dar du-te, paznice, intrarea o deschide,
Cu dînsa te poarta dupa vechile datine”.
Si s-a dus
Namtar, portarul” Si la fiecare dintre cele sapte porti îi smulse cîte o
podoaba. Pe primul prag, Namtar îi smulse coroana de aur. “Pentru ce, paznice,
îmi smulgi cununa de aur?” – “Asa vor vechile datini”, raspunse Namtar” Si
astfel proceda mai departe, pîna ce trecu de a saptea poarta, cînd, goala
complet, se prezenta înfricosatoarei Allat, care avea trup de femeie, cu
membrele descoperite, cu vipere în loc de bice, cu aripi pe spate, cu fata de
leoaica” si trupul placerilor amoroase îl lovi cu lepra rozatoare si cazu
întinsa în tarîna”
Lipsita de ea, oamenii nu se mai nasteau, vitele nu se mai împerechiau; nici
chiar pentru jertfe nu mai erau. Si atunci zeii adunati plasmuira o alta
fecioara mai frumoasa, cu numele Udusunamir, si o trimisera lui Allat, în locul
lui Istar, cu porunca sa-i dea drumul.
Fata de aceasta mare nedreptate, regina Ninkigal grai, dînd porunca lui Namtar,
slujitorul sau:
“Namtar, du-te
de sparge palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Scoate duhul pamîntului din adîncimi,
îl aseaza pe tronul de aur,
Peste Istar întoarce izvorul vietii
Si las-o sa plece din umbrele mortii.
………………
Se duse Namtar si sparse palatul dreptatii,
Sfarîma toate columnele cele de marmora,
Duhul pamîntului din adîncuri îl scoase,
Pe tronul de aur îl puse,
Peste Istar întoarse izvorul vietii
Si drumul îi dete din umbrele mortii”.
Si cu acelasi
ceremonial o îmbraca la fiecare poarta si îi dete apa din izvorul vietii lui
Dumuzi.
Poema se încheie cu cuvintele:
“Catre lacasul de unde nimeni nu se mai întoarce”.
Chaldeea trecu
la cele mai oribile crime: Asurbanipal, cel mai milos dintre regii cruzi,
precum se numea el singur spune: “Pe fratele meu Samsumuchen, vicerege al
Babilonului, care se razvratise împotriva mea, l-am ars de viu, iar pe cei ce-l
urmeaza i-am nimicit, le-am scos limba din gura” (Teohari Antonescu, Lumi
uitate).
În cosmogonia daciana, Luna este personificata în Maica Domnului, beatificata
de catre Daci drept “Sfînta Vineri”, iar ziua ei este sarbatorita în post si
rugaciune, în reculegere. Interesanta este povestirea din cîntecul Murei
(cîntec de dragoste).
“Strigai!
Tinere, dragut prietene,
Spune-ti numele, dragut pruncusor.
Iar el, verzile ceste cetine
Ma cunosc numai ca vînator,
Maica-mi este dulcea “Vinere”,
Vînez inimi blînde tinere,
Iar tu, jura-te, prunca tînara
Ca-mi vei fi buna; eu sînt Amor,
Ca pentru tine eu viu si mor.
………………
De-atunci pare ca nu-s dulci fragile,
Cumu-s murele d’amor dragile”.
(Ioan Budai-Deleanu, Poezii,
Casa Scoalelor, p. 73)
Sau o alta poezie:
“Sa iubim pîna
în tinere vine
Sîngele salta si se revarsa,
Sa iubim pîna a iubi ne vine
Racorind inima de dor arsa,
Ca nu cumva apoi odinioara,
Cum ca n’am iubit rau sa ne para,
Sa iubim pîn’Amor ne prieste,
Pîn’ “Vinerea” ne poarta pe brate”.
Cea mai mare sarbatoare
la rumâni, prin mostenire de la daci, este Vinerea Mare, care personifica Luna.
Si dupa cum în ritualul Calusarilor, care se adreseaza Soarelui, jocul nu tine
mai mult decît atît cît soarele e pe cer, tot astfel în ritualul Vinerii Mari,
ceremonia religioasa nu se petrece decît atît cît luna este pe cer.
Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede în
cunoscuta manifestare a somnambulismului.
În lexicul rumânului mostenit de la daci, somnambulul apare sub numele de “lunatec”.
Nu cunosc interpretarea pe care strainatatea o da acestei boli, dar stiu ca
sînt destul de cunoscute cazurile de somnambulism, iar puterea de sugestie a
lunii asupra sistemului nervos, în unele cazuri devine zdrobitoare. Exemple
sînt destule si se aud si în zilele noastre.1
Iata ce ne spune prof. italian Archinti, în legatura cu adorarea lunii: “Analog
pietrelor oscilante este faimosul simbol al Astrateii, ’Venerea Sidonia‘, zeita
principala a arabilor si sirienilor, al carui cult înfatisat în Orient, de
catre fenicieni, era oficiat de preoti si eunucii stricati si prostituati.
Simbolul consta dintr-o piatra bruta, taiata grosolan în forma de con, cu trei
fete si cu vîrful întors în jos, prins într-o alta piatra asezata orizontal,
care sustinea conul”.
În antichitate era renumit marele sanctuar înaltat acestei divinitati, în
insula Pafo din Fenicia, unde era adorata sub strania forma de con sau
piramida, si de care preistoria noastra e plina. Zeita purta diverse denumiri,
dupa popoare: Astarteea, Baalti, Melita (Cipru), Mama noastra, Fecioara
noastra, Nascatoarea noastra, Alita, Istar, Isis (Archinti, Degli Steli,
Milano).
Arabii o numesc Venera Sidonia; dar ei vin cu mult mai tîrziu. Lucrurile se
explica astfel: arabii, în migratiunea lor, pe locurile ocupate si astazi în
Irak, s-au asezat pe substratul “zendic”. Zendi ˆ popor arian, o ramura din
marele arbore dacic. Ei erau astrolatrii, practicau sabeismul, cosmogonia. Dar
cine sînt sabeii? Sînt o ramura daciana, ca si etruscii, oscii, latinii, care au
luat parte la întemeierea Italiei si a Romei. În ceea ce priveste numele de
Sidonia, alaturi de Venera, aceasta o explica faptul ca fenicienii,
raspînditorii cultului, aveau doua cetati importante: Tirul si Sidonul.
Uimitoare este prezenta, în preistoria noastra, a unor mici piramide facute din
os, din lemn, din piatra, cu desene reprezentînd barbati si femei, care nu se
pot considera altfel decît simbolul lunii, al personificarii ei, al
procreatiei. De fapt, piatra, numita de arheologi oscilanta, nu este altceva
decît “pronia cereasca”, care se revarsa asupra pamîntului – Creatia. Este
aceea pe care Evanghelistul Ioan, crescut în cultul menhiric, o numeste –
“Cuvîntul”. (“La început a fost Cuvîntul”, spune el).
Luna, atît în antichitate, cît si mai tîrziu în crestinism, este considerata
drept “marea creatoare spirituala a lumii”, capatînd numele de Sfînta Vineri,
denumirea pe care poporul o da cuvioasei Parascheva.
III. STELELE
Stelele
completeaza frumusetea boltei ceresti, a întregului Univers în noptile senine,
parînd ca tainuieste ceva. Maretia aceasta vorbeste sufletului si cu el
întreaga natura resimte aceasta marturisire divina, revarsata asupra
pamîntului.
Si omul este un produs al naturii, al cosmosului, nu este izolat si nici de
sine statator pe acest pamînt. Fiind legat de cosmos, se încadreaza lui, ca
orisicare produs al naturii.
Ca e legat de natura, acest mare fapt îl afirma traditia noastra: “Fiecare om
îsi are steaua lui”. Miliardele de stele de pe cer reprezinta tot atîtea
suflete pe pamînt. Cînd omul moare, steaua lui apune, spune credinta populara.
Exemplu viu îl da pastorala Miorita, unde se vorbeste de trei ciobani care
veneau cu turmele la pasune: unul moldovean, altul vrîncean, si al treilea
ungurean (ardelean). Cel mai cu stare dintre ei era cel moldovean, iar ceilalti
doi, din aceasta cauza, s-au hotarît sa-l omoare. Taina lor a descoperit-o una
dintre oite, Miorita, care o destainuieste ciobanului, sfatuindu-l sa-si mute
turma într-alta parte si sa-si ia si un cîine cu el. Ciobanul roaga pe
nazdravana (asa o numeste el), ca de-o fi sa moara, sa-l îngroape în dosul
stînii, ca sa-si auda oile si cîinii. Iar la capatîi sa-i puna fluieras de os,
de fag, de soc, ca batînd vîntul în ele sa sune frumos. Iar maicutei sa nu-i
spuna ca a murit, ci ca s-a însurat cu o fata de crai, ca:
“La nunta mea
Mustacioara lui
A cazut o stea, Spicul grîului,
Soarele si Luna Perisorul lui,
Mi-au tinut cununa, Pana corbului,
Brazi si paltinasi Ochisorii lui
I-am avut nuntasi. Mura cîmpului”
Preoti muntii mari, Tu mioara mea,
Pasari lautari, Sa te’nduri de ea,
Pasarile mii Si-i spune curat,
Si stele faclii, Ca m-am însurat
Iar dac’ai zari, Cu-o fata de crai,
Maicuta batrîna Pe-o gura de rai.
Cu brîul de lîna, Iar la cea maicuta,
Din ochi lacramînd, Sa nu-i spui, draguta.
Pe cîmp alergînd Ca la nunta mea
Si la toti zicînd: A cazut o stea,
Cine-a cunoscut, C-am avut nuntasi
Cine mi-a vazut, Brazi si paltinasi,
Mîndru ciobanel, Preoti muntii mari,
Tras printr-un inel? Pasari lautari,
Fetisoara lui Pasarele mii
Spuma laptelui, Si stele faclii!”
Atunci va
întelege ea ca el a intrat întru ale naturii, ca a murit.
“Fiecare om are steaua lui”, spune rumânul. Si marele scriitor indian,
Rabindranath Tagore, care si-a desavîrsit studiile în Anglia, acolo unde
traditia daciana e prezenta, dupa cum vom vedea mai tîrziu, spune: “Steaua nu
cade, ea apune”. “Si nu orisice stea”, adauga Tagore, “ci steaua care se
gaseste în constelatia de pe meridiana vietii lui, care se determina dupa
directia în care arde în momentul mortii lui”.
Si biserica crestina spune ca, la nasterea Mîntuitorului Iisus Cristos, a
aparut pe cer o stea stralucitoare, ca o cometa, care i-a condus pe magi pîna
la locul nasterii, pierzîndu-se apoi în marea constelatie.
IV. SOARELE – MARELE ELEMENT GENERATOR
Pentru primii
oameni, a fost o totala nedumerire aparitia si disparitia repetata a soarelui
pe cer. Acest fenomen îi facea sa se întrebe cu îngrijorare, ori de cîte ori
apunea, într-o impresionanta apoteoza, în infinitele straluciri de culori, daca
va mai reveni. Turburarea lor o explica si faptul ca aveau în minte, prin
traditie, marele eveniment al cuaternarului, cu întunericul lui, cu sfîrsitul
lumii, cu sfîrsitul a tot ce este creatie, viata.
Aceasta teama le-a curmat-o soarele printr-o faptura care-i anunta rostul si
viata sa de dincolo de pamînt, ca si revenirea. Si într-adevar, aceasta faptura
închinata lui este cocosul1, care, în zorii zilei, ca si în timpul noptii, îi
vesteste existenta. Cu un sistem nervos strîns legat de univers, de sferele
eterice, simbol al reînvierii, cocosul îl vedem prezent în catacombe. El anunta
revarsatul zorilor, cursul zilei si miezul noptii.
Soarele traieste si revine cu acelasi fast, uneori mai fermecator decît acela
cu care a asfintit. Creatia îi da oul regenerator2, pe care gaina, dupa ce-l
face, îl cînta prelung, parc-ar vrea sa fie auzit de toata lumea. Este singura
pasare de pe pamînt care-si cînta oul.
Impresionat peste masura de marea revelatie, cum ca totul este opera soarelui,
taranul îl coloreaza în rosu aprins, ca soarele, si îl încondeiaza cu tot ce
are cerul mai frumos, în care predomina soarele cu globul sclipitor si cu
razele lui.
Ca omagiu adus divinitatii, printre obiectele care formeaza celebrul tezaur de
Biserica cosmogonica daciana, devenita crestina, pastreaza mai departe oul rosu
Datorita marelui flux dacian, popoarele asiatice si-au însusit si ele oul,
trecîndu-l în datine, care formeaza baza adevarata a credintei lor, colorîndu-l
si împartindu-l la înmormîntari, în vederea reînvierii, sau cînd soarele este
la echinoxul primaverii (viata noua). Evreii puneau pe masa pascala oua tari.
Persii, egiptenii, arabii, grecii considerau oul drept simbol al Universului
(reînvierea). Popoarele Europei nu au pastrat acest obicei.
În mitologie, soarele era personificat de Apollo, caruia traditia poporului
nostru îi da numele de Fat-Frumos.
Sa ascultam ce spun scriitorii: Ed. Schuré, în cartea sa Marii Initiati, se
opreste în special
Apollo traieste într-o comunitate întinsa, iar cînd vrea sa faca oamenilor un
dar regal, el le trimite din tara hyperboreenilor unul
dintre acele suflete luminoase pe care-l face sa se nasca pe pamînt, pentru a
învata si încînta muritorii. El însusi se întoarce în toate primaverile
În aceasta legenda a hyperboreenilor mijeste în raza stralucitoare fondul
ezoteric al mitului lui Apollo. Tara hyperboreenilor este imperiul sufletelor
binevoitoare, ale caror aurore astrale lumineaza zonele multicolore. Apollo
însusi personifica lumina imateriala si inteligibila, soarele fiindu-i doar
imaginea fizica, lumina din care purcede tot adevarul. Lebedele minunate care-l
aduc sînt poetii, divinele genii, mesagerii marelui sau suflet solar, care lasa
în urma lor freamate de lumina si armonie. Apollo hyperboreanul personifica
soarele, deci pogorîrea din cer, întruparea frumusetii spirituale în sînge si
carne, absorbirea adevarului transcendent prin inspirare si divinizare.
Si descrierea continua aratînd legatura cu cele mai vechi mitologii ale lumii.
O gasim în imnurile vedice, în cultul lui Zoroastru, al lui Mitra, personificatorul
soarelui la persani, transmise de daci în marele lor misionarism, cum si în
arta greceasca, aici turnat în forma omeneasca si dramatica, cu ideile cele mai
abstracte, exprimînd aceeasi doctrina a mitului lui Apollo hyperboreanul.
Tot Schuré, vorbind de marele mit al vechilor greci adauga: “Apollo, verbul
solar, este educatorul oamenilor, în a caror micime îi place sa traiasca
printre tinerimea barbata, în luptele poeziei” Dar nu ramîne acolo decît
vremelnic. Toamna se întoarce în patria sa, în tara hyperboreenilor, poporul
misterios al sufletelor luminoase si transparente, care traieste în eterna
aurora a unei desavîrsite fericiri”.
Nicolae Densusianu, în Dacia preistorica, vorbind de Apollo, aminteste de
ruinele unui maret templu ciclopic în Insula Serpilor.1
Templul este construit din marmora alba, dupa traditie, noua usi, noua altare,
noua sfesnice” Noua este numar simbolic, închinat divinitatii – cerul
(“Craciuna”). Si tot în insula se gaseste biserica si mormîntul lui Achille.
Insula s-a chemat la început “Leuce”, adica “insula luminata”, alba, dupa cum o
numeste Homer, Pindar s.a. Este destul aceasta veche denumire pentru a ne da
seama ca aici este vorba de soare, Insula Soarelui. Dar mai este de subliniat
si un fapt de mare importanta pentru noi: N. Densusianu, în urma cercetarilor,
face o analogie între Apollo si Ler-împarat din traditia noastra. Scriitorii
straini afirma, dupa cum vom vedea, ca Apollo a fost împarat al dacilor.
În colindele poporului închinate divinitatii (
Între monedele dacilor, toate de forma convexa (forma cerului), gasim pe
extrados, invizibil oamenilor, un norulet care întruchipeaza un chip de om cu
gura deschisa, iar pe intrados, vizibil pe Apollo, cu cîrja în mîna, sau numai
cîrja, calarind calul solar, iar la picioarele calului “Io” ˆ descendent din
soare.
Apollo, personificatorul soarelui, faptura luminoasa, purta, ca si marii
initiati, o mantie de culoare alba, culoarea soarelui. Pacat ca preotimea nu a
luat în atentie acest lucru si poarta îmbracaminte neagra, simbolul
întunericului, în loc de alba, simbolul luminii. Catolicii la solemnitati
poarta mantii albe.
Taranii nostri considera soarele drept “Soare sfînt”. Admiratori si iubitori ai
cerului, ei vad pe cer, în toate formatiile de stele, constelatii referitoare
la agricultura: carul mare, carul mic, closca cu pui (Pleiadele).
Cîntecele noastre populare sînt inspirate în mare parte de adoratia soarelui.
“Vazui trei
sori,
Trei surori
Ai sfîntului Soare.
La mine au alergat,
În sfînta haina m-au îmbracat,
În scaun de aur m-au înaltat”.
(Culegeri din Ardeal)
“Sfinte Soare,
Sfînt Domn mare,
Ai 44 de razisoare.
Patru mi le dai mie,
Patru tine-le tie,
Doua sa mi le pui în sprîncenele mele,
Si doua în umerii obrazului,
La toti feciorii sa le para,
Ciresi de munte înflorit,
Cu margaritare îngradit”.
(Poezii cu pasarea maiastra)
Cînd apune
Soarele, rumânul spune: A sfintit! – adica a devenit sfînt, tot asa dupa cum
crede ca omul cînd moare se face sfînt.
Sa amintim si despre o straveche mostenire ramasa pîna în zilele noastre, care
arata cum se celebreaza cultul soarelui la noi în jocul Calusarilor – “Calusul”
(Calul solar – vezi cap. “Calusarii”).
V. P{MÎNTUL
Alaturi de
celelalte mari elemente ale naturii generatoare, traditia neamului nostru
considera pamîntul de origine divina.1
Este de mare importanta sa cunoastem înfatisarea planetei noastre pentru
început, în raport cu celelalte planete.
Iata ce scrie Rabindranath Tagore: “A fost o vreme cînd pamîntul era numai o
masa de neguri, ale carei particele se împrastiau la departari prin puterea de
expansiune a caldurii; un timp cînd el nu ajunsese la forma lui hotarîta si nu
avea nici frumusete, nici finalitate, ci numai foc si miscare. Treptat, cînd aburii
lui se condensara într-un tot consistent si rotund, prin mijlocirea unei forte,
ce cauta sa aduca sub imperiul unui centru toate materiile divergente, îsi lua
el locul între planetele sistemului solar, ca un smarald într-un sirag de
diamante” (Sadhana II).
Geologii nu dezmint traditia, dimpotriva, o confirma. Pamîntul n-a fost asa cum
îl vedem noi astazi, ci o mare masa de apa cu o fauna si o flora acvatica de
mari proportii. Omul de asemenea era acvatic, înzestrat cu o inteligenta vie,
care îl ajuta sa se descurce”
Istoria asiatica pomeneste de “Ohanes”, care ziua iesea din apa si predica, iar
noaptea se cobora în locasul lui. Asemenea si de “Dagon”, pe care preistoria îl
numeste “zeul peste”, civilizator. La noi apare pe discurile bisericilor de
Dar atmosfera se raceste, o zapada eterna se asterne pîna la paralela
Berlinului. Marea Sarmatica se retrage în bazinul Marii Negre si ramîn
lacurile: Fundata, Amara, Lacul Sarat s.a., toate cu apa de compozitie marina.
Se formeaza Carpatii, pe care Dunarea
Iata ce spune Orientul, în urma marelui flux dacic civilizant, despre care voi
vorbi pe larg la capitolul respectiv:
Scrierile persane amintesc de omul acvatic, Dagon, zeul-peste civilizator,
caruia îi închina temple. Scrierile din Chaldeea, tara cu care dacii au luat
primul contact în Asia spuneau: “Pe vremea cînd ceea ce este sus nu se numea
înca cer, pe vremea cînd ceea ce este jos nu se numea înca pamînt, abisul si
eternul produceau oameni fantastici, asa cum se vad pe monumente. Razboinici cu
corp de pasera, oameni cu cap de corb, tauri cu cap de om, cîini cu patru
corpuri si cu coada de peste.
Omul, asa dupa cum îl vedem, traia gol si dezarmat în mijlocul acestor monstri,
pîna în ziua cînd Ohanes iesi din Golful Persic, pentru a-l instrui. El avea,
dupa cum am mai spus, corpul de peste, capul si glasul de om, iar picioarele îi
ieseau din coada de peste. Ziua si-o petrecea pe pamînt, învatîndu-i pe
chaldeeni practica literelor, stiintelor si altele, principii de legi, de
geometrie, de însamîntari si seceris. La sfintitul soarelui se afunda în mare
înotînd sub talazuri. De la el încoace nimic nu n-a mai fost inventat”
(Maspéro, Histoire de l’Orient, Paris, 1899).
Astfel, înaintea omului tertiar apare omul acvatic, stramosul lui, uriasul.
Este el destul de superior, pentru ca Homer sa-l considere prototip al zeilor?
Va raspund ca da! Si dovada ne-o face preistoria, unde este întemeiata grija de
suflet, pe care omul tertiar, urmat de cel cuaternar, o are pentru sufletul
disparutului. De asemenea si predecesorul sau, omul acvatic, dovedeste însusiri
spirituale.1
Iata ce spune Herodot despre omul de ieri: “Dupa cum marturisesc scitii
(dacii), neamul lor s-a format astfel: la început s-ar fi nascut pe acest
pamînt, care era pustiu, un barbat cu numele de Tarkitan. Si zic ei ca pamîntul
acestui Tarkitan – mie nu-mi pare ca spun lucruri de crezut –, dar spun ca ar
fi fost cerul si fiica lui, rîul Boristena (Niprul). Si ca acest Tarkitan avea trei
copii: pe Lipoxais, Apoxais si cel mai tînar, Galaxis” (nume grecizate –
Herodot, 1, IV).
Ei sînt primii organizatori spirituali ai bisericii cosmogonice daciane, dupa
cum, mai tîrziu, cei trei apostoli ai crestinismului în Dacia au fost Inu, Pinu
si Rininu, personificînd trei fluvii si care sfîrsesc înecati.
În solul si subsolul tarii noastre observam, pe locul fostei mari sarmatice,
fosile marine, pe care le gasim îndeosebi în Baragan, pe sub Albestii
Cîmpulungului etc. Pe coaste aflam fosile de plante din era secundara, feriga,
cum o numesc taranii si astazi. În vaile dealurilor s-au gasit în Muscel,
Geologii cred ca titeiul poate fi datorat amestecului hidrogenului cu carbunele
din interior – în proportii anumite. Decît numai ca pamîntul are o sectiune mai
mult sau mai putin regulata, întocmai ca taietura lemnului, si atunci ar trebui
ca titeiul sa se gaseasca în toate tarile lumii, pornind, se întelege, cam din
acelasi inel si la aceleasi adîncimi. Or, acest fapt nu se întîmpla. Petrol nu
se gaseste decît acolo unde odata a fost mare, iar raspîndirea lui în inelele
pamîntului se datoreste zacamintelor, depozitelor subterane de materii
organice, tot de prin adîncurile fostelor mari (stratul dacian, cum îl numesc
sondorii).
Într-adevar este vast acest capitol, dar el ne da ideea evolutiei pamîntului,
evolutie care întareste traditia stramoseasca cu privire la marile transformari
din decursul timpurilor.
E foarte important sa cunoastem cum arata subsolul României. Sub stratul vegetal
arabil, de grosimi variabile, se gaseste de obicei un strat de pamînt
galben-loess, o argila calcaro-nisipoasa cu concretiuni marnoase, numit de
popor siga. Sub loess se afla un strat de nisip cuartos, uneori feruginos. Sub
nisip se gaseste pietris de diferite marimi, numit în popor chisai si cu acest
pietris se termina seria straturilor diluviene, cu o grosime de peste 10
metri.1
Marea revelatie divina
Cunoscutul
scriitor francez Eduard Schurée, în cartea sa Les grands initiés, înfatiseaza
cîteva aspecte din secolul al V-lea î.e.n., referitoare la ideologia
antichitatii. Autorul aminteste de starea decadenta a Greciei, care ajunsese sa
conteste chiar si existenta lui Orfeu, autorul moral al desfrînatei Grecii,
desi acesta traia înca prin discipolii sai, cum era Pitagora, care petrecuse o
mare parte din viata în Egipt, de unde si-a însusit învataturile marelui preot
Sankis din Memfis. Plecînd în Chaldeea, Pitagora gaseste aceeasi ideologie si,
dupa ce calatoreste mai în tot Orientul, ajunge la constatarea ca peste întreg
pamîntul situatia este asemanatoare. În China, Lao Tse purcede din esoterismul
lui Fohi, cel din urma Buda. Sakia-Muni propavaduia pe tarmurile Gangelui. În
Italia, sacerdotiul etrusc trimite
Tot Schurée ne mai spune, prin gura lui Pitagora, ca Apollo, supranumit verbul
solar si hiperboreanul, vine în fiecare an
Explicatia acestui fapt ne-o da marele arheolog francez Alexandre Bernard,
adînc cunoscator al lumii galice, în cartea sa Archéologie celtique et
gauloise, prin cuvintele: “Nu trebuie sa ignoram faptul ca totul apartine unui
neam de oameni, care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici”
(dacii).
Pentru a calca pe urmele cercetatorilor, sa vedem ce s-a petrecut în Dacia în
vremea tertiarului. Istoricii nu amintesc nimic, dar sa ne adresam marelui
bibliotecar, taranul nostru, adînc cunoscator si pastrator al traditiei. Iata
ce auzim de la el: “A fost o vreme cînd ar fi trait pe pamînt niste jivine cît
casile de mari. Si o data cu ele si niste oameni tot atît de mari, care calcau
cu un picior într-un vîrf de munte si cu altul în alt vîrf, de le ziceau
’uriasi‘, ’jidovi‘. Dar vremea s-a fost posomorît, cerul s-a fost întunecat,
soarele si-a fost ascuns fata lui, muntii s-au fost batut în cap. Jivinele au
pierit si oamenii spun ca animalele fiind bune
Si vremea se schimba în rau. Atmosfera se raceste si se anunta cuaternarul.
Spiritul animînd o noua materie si-a pierdut constiinta trecutului,
identificîndu-se cu cea noua. “Iar cînd vremea s-a schimbat iar în bine,
Dumnezeu i-a desfacut tot în carnea si oasele lor, de le-a zis “Novaci”, oameni
noi, supraevoluati” (omul cuaternar).
Dar împietrirea si despietrirea au putut avea loc?
Este usor de vazut ca aici nu este vorba de împietrire si despietrire, ci de o
materializare si o rematerializare a omului care a binemeritat, deoarece de
materie nu poate fi vorba: aceasta nu a putut vietui în vremea marelui
cataclism. O materializare si rematerializare a spiritului omului ultramoral,
asa cum spune traditia. De aceea li se spune “Novaci” oameni noi. Ei au si
darul constiintei trecutului, care sa serveasca de exemplu viitorului. Dovada –
formidabila ideologie, pe care au raspîndit-o în toata omenirea, prin marele
flux dacian, punînd, totodata, pe lînga temelia scolilor teozofice si temelia
unei singure biserici, biserica daciana universala, dupa cum constata marele Pitagora.
Simbolul ei este bolovanul de piatra – menhirul. Si Carpatii devin sfinti:
“Piatra Domnului” (Car ˆ piatra; pati ˆ Domn, în limba clasica armeana, care
este o ramura dacica. Menhirul este un cuvînt compus: men ˆ spirit; hir ˆ hire
– hirea (firea) omeneasca, în perioada ei de trecere din tertiar în cuaternar.
Menhirul este simbolul perfectiunii si al vietii eterne. El stabileste o norma
în viata omului. Este un comandament divin.
Menhirul îsi avea psihologia lui. Cei vechi i se închinau, încredintati ca se
adreseaza însasi divinitatii, iar în aceasta forma sadita adînc în sufletele
lor, ca trimis de sus, menhirul se raspîndeste peste tot pamîntul. Sub acest
înteles a patruns peste tot locul unde exista suflare omeneasca, punînd temelia
unui singur lacas – biserica universala si a celei dintîi scoli doctrinare,
desavîrsite de marii initiati care le conduc.
Pentru explicarea faptului, dam cuvîntul profesorului arheolog Archinti, care,
în cartea sa Degli steli, vorbind de menhire, spune: “Istoria si descrierile
calatorilor antichitatii, ca si arheologii moderni, au semnalat existenta unei
imense cantitati de monumente brute, mai primitive decît toate monumentele cele
mai frumoase ale antichitatii”. Aceste “razii”, de cea mai veche arta primitiva
se gasesc raspîndite în întreaga omenire. Oriunde ramîne amintirea unei
stravechi civilizatii” Aceste monumente aflate pe toata suprafata pamîntului,
pe ambele emisfere, în unele centre sînt mai numeroase, iar în altele sînt
dispuse la distante foarte mari si rare. Cele situate în afara Europei sînt
putine si foarte departe unele de altele, iar cea mai mare parte au aspectul de
adevarate opere de arta, care au scapat atentiei arheologilor. Cele existente
în Europa stîrnesc de secole curiozitatea si interesul oamenilor de stiinta si
inspira o teroare mistica celor din jur. Numele lor e menhir sau menir, iar cea
mai mare parte se gasesc în Franta (Bretania), Anglia, Irlada, Scotia etc.,
formînd mari aliniamente sau cercuri sfinte (Cromlech). Noi avem Curm. Numele
lor sînt luate din vechile dialecte galice.
În regiunile unde este prezent menhirul, populatia vorbeste un dialect
neînteles nici de francezi, nici de englezi etc. ceea ce denota ca numele lor
sînt luate din vechile dialecte: menhiri, cromlechi; în Sardinia – “Pietre del
circo”“ toate cu acelasi caracter religios. Obiecte de groaza mistica, sau de
teroare, de legende stranii, fabuloase si socotite opere supranaturale, ele
sînt anterioare oricarei arte orientale egiptene sau asiatice.
Si acum ne punem întrebarea: cum si cu ce mijloace preistoricii au putut ridica
în picioare acei monoliti, menhiri, de înaltimi si grosimi considerabile
atingînd zeci de metri?1
Asemenea monumente se afla în nordul Frantei (Armorica), în Anglia (Irlanda),
în Spania, dincolo de Gibraltar, în nordul Africii. Ptolemeu, marele geograf,
le gaseste în Egipt. Se mai semnaleaza în Rusia, prin Siberia, India, Asia
(Chaldeea, Persia, Palestina), în America si peste tot pamîntul. Profesorul
italian Ed Morse a descoperit grupuri de dolmene la baza muntilor situati la
Menhirul este temelia bisericii universale, temelia adevaratului ortodoxism, în
sensul strict al cuvîntului. Si, cu toate acestea, Conciliul Ecumenic tinut la
palatul Trulli din Constantinopole, compus dintr-o preotime influentata de
Vechiul Testament, a hotarît sa se darîme pretutindeni aceste pietre sfinte,
oprind pîna si pomenirea numelui lor. Unul dintre membrii Conciliului a dat
ordin sa se distruga pietrele sfinte din Galia. S-a lovit, însa, de rezistenta
antropologului Quatrefages, care s-a opus acestui ordin. Pe întinsul Galiei,
s-au descoperit peste 15.000 de asemenea monumente sacre, cu toate intemperiile
si mai ales distrugerea oamenilor.
Preistoria
Aparitia omului
pe pamînt o stabileste stiinta, dar o mai arata si cartile de cult, si printre
acestea Biblia pomeneste de o serie de evenimente nepatrunse înca de spiritul
omenesc.
Din punct de vedere stiintific, însa, numai urmele materiale, pe care omul le
lasa dupa el, pot face dovada aparitiei si existentei sale pe pamînt.
Omul primitiv, pentru a-si duce existenta, avea înainte de toate nevoie de
hrana, începînd cu apa si cu asigurarea elementelor nutritive: lapte, carne,
fainoase, iar pentru îmbracaminte, în primul rînd de o piele de animal care
sa-i acopere trupul.
Pentru procurarea acestor lucruri si-a facut scule, la început foarte
rudimentare, ramasite care se vad si astazi adunate peste tot locul. Cît
priveste epoca în care au fost realizate, aceasta ne-o arata geologia, dupa
vîrsta straturilor de pamînt pe care le stabileste.
Odata definita proba materiala, arheologia ne da explicatii si asupra
atitudinii spirituale a omului primitiv, îi arata rostul si comportarea lui
care o are în fata acelui “ce” necunoscut, închipuit în diferite forme.
În studiul pe care mi l-am propus, voi cauta sa prezint cititorului Dacia
vazuta prin prisma celor doua laturi preistorice, ambele strîns legate între
ele, si anume:
1) Latura materiala
2) Latura spirituala1.
1) Înainte, însa, de a trata latura materiala, trebuie sa arat ce întelegem
prin “preistorie”. O spune însusi numele. Este stiinta care se ocupa de
existenta omului pe pamînt, mai înainte de scrierile cercetatorilor, este
stiinta care cerceteaza urmele lasate de om pe pamînt.
Preistoria a luat fiinta la sfîrsitul secolului XVIII în Danemarca. Ideea a
pornit de la secarea vechilor lacuri, a turbariilor de care e plina Jutlanda si
care aveau în stratificatie trunchiuri de copaci, rînduiti în paturi;
trunchiuri de fagi, care acopereau trunchiuri de stejari din ce în ce mai
marunti. Mai în adîncime trunchiuri de pini drepti si frumosi, apoi strîmbi si
chirciti, printre care s-au gasit diverse unelte rînduite astfel: în straturile
de la suprafata, scule de fier, sub ele scule de bronz, iar în adînc, printre
pini, scule de piatra, unelte de care s-au servit primii oameni.
Cel dintîi fapt care a determinat pe cercetatori sa stabileasca vechimea omului
pe pamînt au fost ramasitele de coji de stridii, de scoici, adunate în
adevarate gramezi, care au constituit hrana acestuia. Ele se gasesc din
abundenta pe coastele Danemarcei, ca si pe multe coaste ale apelor (în
Portugalia, pe malurile fluviului Tajo). Despre fosta existenta a acestor
scoici, chiar daca ele au disparut, ne vorbeste culoarea verde stralucitoare,
aproape sidefata, a plantelor crescute pe ele, observate de la mari distante
din cauza culorii lor stravezii.
În nisipurile de sub loess s-au gasit resturi neogene de animale diluviene
(dinotherium, mastodont, mamut etc.), care odinioara, înainte de diferentierea
climatului, traiau în turme pe pamînturile Daciei.
Muzeele tarii noastre au adunat numeroase resturi scoase de prin plaiuri si de
sub dealuri. Citez un schelet întreg gasit
Spre Dunare, loessul este mai gros, catre nord se subtiaza pierzîndu-si
culoarea înspre negru luînd denumirea de cernoziom (cuvînt dac slavizat).
La început, studiul obiectelor gasite în stratificatia pamîntului si a urmelor
lasate de ele nu a întîmpinat nici o greutate. A fost de ajuns un spirit mai
ascutit si o staruinta în cercetari pentru stabilirea originii lor. Mai tîrziu,
însa, cînd lucrurile s-au mai complicat, a fost nevoie de studii mai serioase
si de specialitate, pentru a se ajunge la rezultate pozitive, si astfel au
aparut o serie de cercetatori ca: Worsar, Thomson, Steentrup, Mortiller,
Montelier, Dumas, Boucher de Perthes s.a., de numele carora este legata
preistoria.
“Sub pamîntul” este marele bibliotecar al acestor marturii care dovedesc
existenta omului preistoric, a carui structura scheletica nu difera cu nimic de
a omului din zilele noastre. El a fost acelasi pe tot cuprinsul pamîntului,
numai climatul si mediul înconjurator a determinat rasele.
În subteran se afla înmormîntate de zeci de mii de ani, daca nu chiar de sute
de mii de ani, parte libere, ori în grupuri mai mari sau mai mici, parte
împreuna cu omul, o multime de unelte de care s-a folosit acesta; parte chiar
la lumina zilei, pe coaste, pe rîpi, prin locuri pe unde nu mai calca picior de
om.
Nu ma voi încumeta sa ma afund în studiul preistoriei, pentru ca nu acesta este
rostul scrierii mele. Voi arunca, însa, o privire generala în lung si-n lat,
staruind în special asupra tarii noastre, cu consecinte asupra întregii
omeniri.
Dupa felul materialului si al fasonarii lui, cercetatorii împart preistoria în
mai multe epoci:
Epoca eolitica (aurora epocii de piatra), epoca paleolitica, epoca neolitica,
epoca metalelor (arma, cositor, bronz, aur, fier).
Felurile de piatra întrebuintate de primii oameni au fost: silexul (cremenea)
si rocile eruptive (porfirul, dioritul, ofitul, granitul, serpentina), iar
dintre rocile sedimentare – gresia, piatra calcaroasa s.a. Au mai fost folosite
si alte pietre, înca neidentificate.
Printre uneltele mai des folosite s-au gasit: ciocane, dalti, cutite,
raschitoare, unelte de pescuit, buzdugane etc. etc.
Cezar Bolliac a facut o descoperire de mare însemnatate pentru noi, pe muntele
Lespedea din judetul Dîmbovita (vezi Trompeta Carpatilor, nr. 846, 1870). Iata
ce ne spune Bolliac: “Pe muntele Lespedea, din judetul Dîmbovita, se vad niste
pietre mari, pe care sta o lespede (pietroi), formînd un acoperamînt deasupra a
doua încaperi: una de 15 picioare lungime si 8 picioare largime, cu o intrare
si cu o iesire în partea opusa a intrarii, înalta de 7 palme si larga de 3
palme; bolovani mari, drept praguri si cîte un bolovan ca treapta de coborît într-însa.
Intrînd înauntru prin deschizatura de catre apus, la dreapta este un bloc de
piatra de forma patrata – altar (negresit), cu înaltimea de 4 palme si tot
atîtea de cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuse si cioburi
amestecate cu un fel de nisip. Am luat cîteva din aceste hîrburi, toate vinete
si albite pe dinafara, si am strîns si o cantitate din acea cenuse sacra.
Alaturi cu aceasta sala, despartita printr-un zid format dintr-un singur bloc
de piatra, care acopera si prima sala în forma de tinda, este o alta sala mai
mica decît cea dintîi, fara altar si fara nici o îngradire”.
Pe malul Oltetului, în apropierea manastirii Polovraci, se afla o cetate. Mai
sus de ea, în minunata “Poiana lui Pades”, se gaseste o straveche necropola,
unde se observa clar urmele monumentelor dolmenice, ale caror pietre au fost
smulse de la locul lor si aruncate la vale. Necropola este înconjurata de un
sant foarte adînc, iar putinele sapaturi facute în graba au scos la iveala
resturi de oase amestecate cu mici cioburi de lut asezate pe un strat destul de
gros de cenusa si carbuni. Pe coasta dealului s-a gasit un schelet de om cu
genunchii la gura si cu mîinile strînse pe genunchi. Mai la vale s-au gasit
cîteva obiecte de lut.
Teohari Antonescu ne spune urmatoarele: “Am fost
În vreme ce
preistoria se gasea înca în fasa în lumea vestica, Rumânia, înainte cu cîteva
zeci de ani, încerca o noua si mare transformare.1 Era tocmai în acele vremuri
cînd studiul preistoriei se plamadea în special în Danemarca, apoi în Franta si
în Germania, iar oamenii nostri de stiinta de pe atunci, de mult în strînse
legaturi îndeosebi cu Franta, nu puteau ramîne surzi si orbi la cele ce se
petreceau în vest.
Astfel, A.T. Laurian (1840), N. Beldiceanu, C. Butureanu, Al. Odobescu si altii
începura sa faca sapaturi în locurile banuite ca s-ar afla asemenea marturii,
în special dupa spusele taranilor nostri, tinîndu-se seama chiar de numele date
de ei unor localitati.
Ceea ce i-a preocupat cu precadere pe cercetatori a fost traditia, pe care au
înteles-o, fapt ce le face cinste. Era acea literatura orala, care curge din
gura în gura, ducînd chiar pîna la formatiunea planetei. Se observa fara
exagerare, legatura cu stiinta geologiei, verificata în traditia taranului
nostru (existenta planetei si formatia ei; aparitia vietii – fauna si flora.
Si cercetarile lor au dat rezultate rodnice. Pretutindeni, dar mai ales prin
locuri anumite, unde se aflau ridicaturi de pamînt, ceva mai rasarite decît
pamîntul din jur si despartite de el printr-un sant larg sau chiar doua, ei au
gasit sumedenie de obiecte de os, de lut, de coarne de cerb etc.
2) În legatura cu viata spirituala, omul preistoric ridica adevarate monumente
de pamînt, carora le da numele de gorgane: “gorg” ˆ sus; “dolj” ˆ jos. Acestea
se afla în genere în apropierea statiunilor preistorice.
Bucurestiul, centru cunoscut de asezari preistorice, îsi are si el gorganul
lui, peste care, poate din traditie mistica, este asezata Biserica Sf. Ilie din
Gorgani. Tara noastra, mai mult ca oricare alta, fiind centru de pornire,
numara cu miile. În Vîlcea, aflam Movila Tursanului; în Romanati – Movila
Turtanului (etrusci). Nu trebuie sa se uite ca etruscii s-au numit la început
tursi, tusci, tisci, tirsi, iar “agatirsii” sînt din aceeasi familie. Aga –
prefixul, s-a tradus în urma “marire”. Si agatirsii au însemnat mult în istoria
dacilor.
Facînd sapaturi în “gorgane”, s-au descoperit schelete omenesti, cea mai mare
parte în sicrie de piatra, sau libere, acoperite de lespezi de piatra, asezate
vertical (sistem de înmormîntare neolitic).
Dr. D. Goilav, un medic din Iasi, a cercetat cu cîtiva ani în urma zeci de
asemenea movile de pe malul Prutului, în preajma asezarilor preistorice, si a
gasit în ele trupuri omenesti alaturi de obiecte preistorice. Acolo unde
lipsesc gorganele, sînt cimitire asezate pe terenuri mai ridicate, îngradite cu
stîlpi din pietre mari, sau cu stîlpi fixati la capatîiul mortului, spre
rasarit. În acestea se depuneau sicrie cu diferite obiecte de pamînt, de os, de
piatra, chiar si alimente asezate cu grija lînga cel decedat, dovedind ideea
unei vieti eterne, poate si a reînvierii. Statiunea Sarata Monteoru ne ofera
exemple de îngropari la mari adîncimi, în conditiile aratate mai sus.
În Iliada, vîrful cel mai înalt al muntelui Ida se numea Gargaron (Homer,
Iliada, VII). Vechile gorgane erau facute de pamînt (Iliada, VI). În Apulia
(Italia) un munte purta în antichitate numele Garganes (Plinius, Istoria
Naturala, III). Omul cuaternar avea în constiinta lui ideea existentei
sufletului, conceptie raspîndita pretutindeni si mai ales în întreaga Europa,
datorita marelui substrat dacic. Horatiu, în odele lui, vorbeste de gorgane
(Ode, II).
Galii spun “kerougant” sau “galgal”, si nu dolmen – kerkeno (A. Bernard), iar
irlandezii – “kruochau”.
În rasaritul Europei, pamîntul ocupat de URSS este plin de asemenea gorgane
(morminte).
Herodot, cu mult înaintea lor, afirma acelasi lucru.
Asemenea monumente sînt raspîndite si în Balcani, în Tara Galilor si în Italia.
Mausoleul împaratului August era un tumul enorm de pamînt (Strabo, Geographica,
V).
Localitatile raspîndite peste tot pamîntul tarii, multe la numar si ferite de
atacurile oamenilor sau al fiarelor erau asezate mai mult pe malul apelor sau
al lacurilor, chiar pe gradistele apelor. Taranii le numesc cetati sau cetatui
si precizeaza: cetati de pamînt. Aceasta interpretare o dau dupa aspectul
exterior al pietrelor din jur, care le imprijma si un caracter mistic; cimitire
pagînesti prin continutul sapaturilor. Este extrem de semnificativ ca taranii
nu au pierdut constiinta acelor necropole. Ei spun: Cetatea Letinilor sau
Horoborenilor, cuvînt deformat din “hyperboreeni”.
Mai toate cetatile sînt asezate pe Jurasic, pe depozitele diluvice, sub
straturi de cenuse umede, în care s-au descoperit locuinte, obiecte de cult din
lut nears, din os, coarne de cerb, piatra; la început numai aschii din piatra
necioplita, mai tîrziu trasa la roata si urmînd, pe scara progresiva, metalele
(arama, bronzul, fierul, aurul) lucrate cu o perfectie artistica, care uimeste
pe cei mai iscusiti gravori moderni. Toate acestea sînt executate pe acelasi
temei principal neîntrerupt, dovedind continuitatea unui aceluiasi neam, dotat
cu însusiri care constituie frumusetea artei noastre taranesti, înlaturînd
ipoteza unui popor de migratiune.
În unele locuri, satul se transforma în oras, pe masura evolutiei, cum este
Bucurestiul nostru, unde cartierele marginase mai pastreaza înca pe ici, pe
colo manifestarile artistice de arta taraneasca.
Dar asezarile nu arata numai existenta primilor oameni, ci stabilesc si rasa,
care joaca un rol important în mersul omenirii (de exemplu, Cetatea Letinilor).
În Dacia, sînt popoare ramase locului, pastratoare ale amintirii genezei si
care formeaza marele trunchi comun, cu ramuri pornite în migratiune, chiar din
primele faze ale preistoriei, dînd nastere popoarelor cunoscute, despre care
voi vorbi mai tîrziu.
Localitatile mai cunoscute din tara noastra unde s-au gasit numeroase vestigii
sînt statiunile de
Interesanta este pictura vaselor cu grafit si culori. Casele din paianta,
asemenea celor din ziua de astazi au unele dintre ele peretii pictati.
Sapaturile de
Sapaturile facute în vechea albie a rîului Aranca (Banat) si în colinele din
jur au dat la lumina obiecte preistorice de foarte mare valoare, ne spune prof.
dr. Rosca de
Da
Asezata pe un platou înalt, statia Brebu a fost scutita de influente geologice.
Dupa marturia preotului, mai toate obiectele au fost gasite pe malul rîului
Lupea si la mica adîncime. Geologii sînt de parere ca respectivele “statui”
reprezinta “trovanti” – separatiuni sferoidale în depozite nisipoase (gresii)
slab consolidate, forme diferite, mai ales ovale întîlnite în depozitele de
gresie. Trovantii sînd de asemenea gresii, dar mai bine cimentate decît restul
sedimentului.
Studiile geologice ne arata ca cuaternarul si-a îndeplinit opera, dînd nastere
pîrîului, afluent al Doftanei, care a taiat statia în doua, fapt care a facut
posibil ca majoritatea obiectelor gasite sa poata fi vizibile în coastele
malurilor, determinînd pe preot sa-si întinda cercetarile descoperind sumedenie
de obiecte, care au fost completate cu altele aduse de rîu de la departare mai
mare.
Obiectele preistorice sculptate în piatra sînt de o valoare artistica aproape
michelangeleasca, reprezentînd toate vîrstele prin care a trecut omenirea, de
la vremurile cele mai îndepartate pîna dincoace de epoca fierului, de la
sculpturi, care unele din ele se pot talmaci drept conglomerate (datorita
fluviilor tertiare), din care nu lipsesc însa obiecte facute de mîna omului,
pîna la sculpturi cu tendinte anatomice (nuduri). Între aceste straturi s-au
gasit si scule de silex, cremene si coarne de cerb, toate cioplite si
lustruite, executate cu cea mai splendida perfectiune.
În vreme ce în Franta obiectele se marginesc la gravura, la noi gasim si
sculptura si gravura.
Interesanta este cercetarea pe care a facut-o Bolliac în 1869, într-un deal de
lînga satul Oravita (Mehedinti), unde se gaseste cetatea preistorica numita de
tarani cetatea Letinilor.
Bolliac gaseste în sapaturile de aici, printre cioburi de culoare cenusie si
alba, printre oseminte omenesti si vase cu cenuse, obiecte de bronz si de fier
(vîrfuri de sageti s.a.). El este surprins de ce taranii i-or fi zicînd cetatea
Letinilor, cînd nu a gasit nimic “roman” într-însa. Dar taranii au fost destul
de clari; ei nu i-au spus cetatea romanilor, ci cetatea letinilor, care nu este
acelasi lucru. Din punct de vedere etnic, acest cuvînt indica numele rasei si
al pornirii.
Aproape în toate statiunile, sculele de piatra sînt întovarasite de ceramica.
În frumusetea acesteia ca desen, colorit si mai ales înteles, nelipsit de semne
cosmice-astrologice, se întrevede de la început vechimea si mai ales evolutia
spirituala a stramosului nostru. Se întrevede un focar de civilizatie, ce nu
întîrzie sa apara, care înlesneste trecerea mai departe la epoca aramei.
O statie, care dainuieste din preistorie si unde ceramica este viu prezentata
pîna în zilele noastre o aflam
În alte locuri, evolutia nu a urmat calea normala din Dacia. Dovada o fac
obiectele de bronz, pe care le gasim imediat dupa piatra, fara trecerea prin
epoca de arama, de unde deducem ca bronzul a fost luat de la noi. Uneltele de
bronz din Dacia, comparativ cu alte regiuni, sînt mai frumos executate.
Mestesugul prepararii bronzului (aliajul cositorului cu arama) înclin sa cred
ca provine de la noi, fiind dus ulterior în alte parti, iscusinta care apartine
omului nostru preistoric. Acest fapt explica o continuitate fireasca
certificata si de cercetatorii clasici de mai tîrziu. “Armuraria dacilor este
cu mult mai perfecta ca executie, desen si ornamentatie, decît aceea a
grecilor” (Pausanias).
Dar pîna la armuraria dacilor sînt sculele de bronz ale epocii si monedele de mai
tîrziu, care se scot de sub straturile urmatoare aramei, întrecînd orice
perfectiune.
Asemenea obiecte le gasim raspîndite în întreaga Europa, din Atlantic pîna
dincolo de Caucaz, din Elada pîna
Muzeul nostru arheologic are o colectie bogata de astfel de obiecte aduse din
Franta, apartinînd epocei Madeleine – neolitice, scose din albia rîului Vazère
(sudul Frantei), care daca nu ar indica dupa inscriptie localitatea, ai crede
ca sînt gasite la noi, atît de mare fiind asemanarea; parca ar fi una si
aceeasi mîna peste tot locul.
Marele preistoric Worse, elev al lui Thomson, împarte neoliticul în doua mari
vîrste:
a) vîrsta primara “primele migratiuni” (el admite migratiunea);
b) vîrsta megalitelor, a blocului de piatra, adica trecerea la cuaternar.
Egiptul
Primele siruri
misionare ale dacilor se îndreapta spre Sud-Vest, trec Gibraltarul, înfiinteaza
Cartagina, dîndu-i numele de Bîrsa si se opresc în Egipt, unde formeaza talpa
tarii.1 Ei vorbesc un dialect aparte, deosebit de limba araba oficiala. În ceea
ce priveste religia, felahii au trecut la islamism, care nu este altceva decît
continuarea fireasca a vechii religii cosmogonice daciane. Cei de la oras,
coptii au primit crestinismul, confirmarea dacismului; oficial, ei se numesc
felahi.
Cei mai vechi oameni, considerati si astazi adevaratii autohtoni ai Egiptului
sînt felahii (valahii nostri).2
Avînd un pamînt fertil, Egiptul este invadat mai tîrziu de arabi, care îsi
parasesc pamînturile lor nisipoase si pun stapînire pe aceasta manoasa tara,
impunînd limba lor felahilor redusi ca numar, astfel ca limba araba ramîne
oficiala.
În Egipt, felahii au manifestat întregul ideal de viata dac, atît pe tarîm
material, cît si pe cel spiritual, cautînd sa se identifice cît mai mult cu
patria-muma, Dacia, lasînd impresia ca au nazuit sa faca Egiptul cu Dacia un
corp comun.
Întreaga conceptie dacica dusa în Egipt dovedeste ca valahii nu s-au desmintit,
ci si-au îndeplinit cu prisosinta înalta lor misiune. Si, într-adevar,
preocuparile si manifestarile psihice si materiale le citesti pe toti peretii
monumentelor, exprimînd felul lor de trai, cu portul lor: femeia cu bibilurile
înca din preistorie, cu floricica în par, cu gradinita în fata casei; barbatul
cu îndeletniciri agricole – semanat, cules, treierat (Archinti, Egiptul).
Asa au ramas felahii pîna în zilele noastre, cu toate influentele primite de la
negroizi, arabi si englezi, pastrînd fondul în pofida schimbarilor exterioare.
Si cu aceste premize sa intram în miezul subiectului”
Locuit de negri din timpuri întunecate, Egiptul se afirma de îndata dupa ce
primii înaintasi latini, valahii, s-au oprit pe aceste pamînturi, formînd
patura autohtona (Gibbon). Faptul îl confirma si litaniile preotilor din
Memphis si Teba. Substratul autohton continua sa traiasca si astazi sub numele
de felahi, cu aceleasi îndeletniciri (agricultura), mostenite de la patria-muma
– Dacia.
““Neam inteligent, traieste astazi resemnat, sarman” Tara se numeste ’Aia‘.
Poporul cultiva smochinul si vita de vie, iar roadele sînt din abundenta,
datorita pamîntului fertil, care dadea grîu si orz din belsug, iar turma
nenumarate pasteau pe colinele înverzite” (J. Knittal, El Hakin).
Cinstea, caracteristica dacilor, nu le lipseste, nici întelepciunea.1 Dar cel
ce completeaza latura practica, batrîneasca si psiho-logia lor este Novacul
Osiris (Ostrea), caruia dacii i-au închinat un munte în Gorj, venit în Egipt
mai tîrziu. Novac, urmas al uriasilor, protejat de zei, divinitate care, dupa
cum spune Homer, personifica soarele, si are de sotie pe Isis (luna din
baladele noastre). Osiris completeaza stiinta agriculturii, întemeiaza dinastia
preotilor, adevaratii conducatori ai statului si protejeaza scriitorii de aur.2
În vremea lui Osiris se fac canalizari, se asaneaza terenuri, se pun temeliile
celor doua capitale: Memphis si Teba, la care ia parte si Man, conducator
spiritual, pe care egiptenii îl socotesc întemeietor al rasei umane.
Osiris îsi începe misiunea în Dacia. Se mai vede si astazi la noi Brazda lui
Ostrea Novacul. Auxiliarul sau – boul –, considerat divin în Dacia, tot divin
este si în Egipt, unde este adorat sub numele de Apis si Minevis. De asemenea
în Armenia, Persia, Chaldeea, India si în întreg Orientul, pe unde au trecut
dacii ducînd cu ei si întreaga ideologie menhirica, a caror mare maturie este
“piramida”.
Osiris poarta cîrja preotiei si haina lunga pîna la pamînt, haina de preot.
Dupa aceasta haina lunga, mai tîrziu cu veacuri, Ioan Botezatorul recunoaste pe
Iisus, ramura daciana între evrei1, deosebindu-l în învalmaseala multimii, cu
ocazia botezului sau. Aceasta haina a ramas caracteristica preotimii, pacat ca
este neagra. O parte si voevozii nostri si ctitorii de biserici la mari
solemnitati (blana de hermina).xxx
S-a scris mult despre Egipt si despre piramide, si s-a vorbit si mai mult. S-au
risipit multe litere, dar fondul a ramas necunoscut pentru simplul motiv ca
nici unul dintre cercetatori nu a cunoscut Dacia, punctul de pornire material
si spiritual al marii conceptii egiptene. Am spus si o repet: ca sa cunosti
piramidele, trebuie sa cunosti mai întîi Dacia, pentru ca numai Dacia si
spiritul dacic deslusesc marea taina a piramidelor, cele mai impresionante si semnificative
realizari ale Egiptului.
În preistoria tarii noastre, se gaseste, între alte obiecte, “mica piramida”
facuta din os, din lemn sau pamînt si care simbolizeaza luna, creatoarea
spirituala si materiala a tot ce se vede si nu se vede, a întregii omeniri.
Cunoscator al psihologiei daciane aduse de Osiris, faraonul la piramida se
opreste ca sa-si zideasca mormîntul. Mai întîi, el cauta o apropiere strînsa de
masivul carpatin si se orienteaza dupa meridiana spirituala, vizînd polul
getic, ultima stea din Carul Mare, punct din care, coborînd verticala, cade în
masivul carpatin. Voind sa dea o importanta cît mai mare piramidei, faraonul
alege un loc potrivit pentru constructia ei. Cum Nilul îi sta în cale, se
coboara
Piramida cuprinde doua camere destul de mari. În cea dintîi, camera umbrei,
vedem pe faraon stînd pe o sedila si tinînd discul solar în mîna dreapta,
descendenta si misiunea lui – puterea materiala, iar în mîna stînga – cîrja
spirituala (stapînitor material si spiritual). În fata lui, în genunchi sta
Iisus (Luna), care îi ofera ramura de brad, viata vesnica. În camera a doua,
faraonul îsi asigura materia, prin mumificarea trupului, iar ca prevedere, în
cazul cînd mumia s-ar pierde, îsi face si dublura de piatra. O data cu aceasta
apare si scrierea hieroglifica.
De retinut este faptul ca în primele piramide, faraonul, ca si Osiris,
stramosul lui, nu poarta insignele boieriei, adica pilul si cîrligul de sef
material, cîrja de sef spiritual si tiara, ci numai ramura de brad – viata
nesfîrsita – care este oferita lui. Aceste insigne (însemne), care apar în
piramide mai tîrziu, le aflam numai în camera umbrei, nu si în camera mumiei,
unde nu se mai putea intra.
Pilul si cîrligul exprima o vanitate si o magulire a faraonului conceputa de
cei interesati; ele nu au nici o legatura cu ideologia carpatina, care avea cu
totul alt continut. În Carpati, se observa simplitatea si umilinta în fata
divinitatii, nicidecum vanitatea.
Marea revolutie adusa de Osiris se citeste în primele piramide, care pastreaza
unitatea în simplitate a celor doua camere: camera mumiei si camera umbrei,
care dubleaza fiinta mumiei de alaturi. De aici se vede ca autorul primei
piramide nu a urmarit altceva decît ideea carpatiana. Ulterior, însa,
piramidele si-au pierdut spiritualitatea specifica primelor piramide inspirate
de ideologia carpatina, intervenind diferite simboluri, care au dat nastere la
fel de fel de interpretari pe care eu le atribui magiei (influenta ebraica).
În ceea ce priveste hieroglifele de pe peretii camerei umbrei, aici nu mai
poate fi vorba de o mistificare, ci este înfatisata însasi doctrina daciana,
care este imortalizata. Atitudinea de rugaciune a reginei Nefertiti
În consecinta, piramida se prezinta sub doua aspecte:
1. sub aspectul ideologiei daciane (adevarata piramida)
2. sub aspectul magiei, care pentru noi nu mai prezinta interes.
Acelasi fenomen se petrece si în Chaldeea, unde vedem pe rege purtînd pilul si
cîrligul, simbolurile boieriei, cum si titlul de Io – “descendent din soare”,
cu care se intitula Nabucodonosor.
În mijlocul uneltelor trebuincioase vietii materiale, s-au gasit mumii sezînd
cu genunchii la gura, pozitia socotita de egipteni drept cea mai potrivita.
Asemenea atitudini le aflam mai ales în stratele diluvice, denotînd vechimea
lor. Cunoasterea ierburilor, servind pentru îmbalsamarea întregului corp, nu
numai a scheletului, arata gradul de perfectiune la care ajunsesera popoarele
antichitatii. Un exemplu viu îl gasim
Fie ca s-a pierdut cunoasterea puterii ierburilor, fie ca acest fel de înhumare
este greu de executat, mai tîrziu apare un al doilea fel de înmormîntare, în
pozitie orizontala, asezat pe partea stînga si cu genunchii strînsi.1
Înmormîntarea se facea numai la apus de soare, considerînd corpul, materia
sfînta. Cercetatorii au aratat ca se vad urme de culori, în special rosu, ca si
cum cadavrul ar fi fost vopsit. Mai mult înca, pentru a se arata lumii ca în
mormînt se afla un “om”, aseaza afara, la intrarea piramidei, un sfinx (cu cap
de om si trup de leu), înfatisînd forta.
Unii dintre faraoni pun în locul capului de leu, un cap de miel, care
simbolizeaza bunatatea.
Toate civilizatiile, doctrinele si curentele religioase, care au la baza
morala, dogmele si marii initiati stau pe o temelie comuna, temelia daciana
(Rama, Osiris, Apollo, Orfeu, Buda, Zoroastru, Mitra, Pitagora, Moise, Mahomed,
Iisus). Unii dintre ei – Rama, Osiris, Apollo – sînt porniti din Dacia; iar
ceilalti au aceeasi ascendenta. Pitagora considera doctrina lui, sublima
doctrina orfica, pornita din cuaternar. Gnosticismul, spune Pitagora, este
temelia omenirii. Marile scoli spiritualiste din Eleusis, Delfi, doctrina
eseniana, toate traiesc pe acelasi cuaternar avînd ca centru de raspîndire
Dacia.
Nordul omenirii africane este patruns de ideologia daciana si, pentru a întari
aceasta realitate, sa dam cuvîntul scriitorilor:
“Getulii se spune ca au fost geti, care au plecat cu corabiile lor în numar
foarte mare si au ocupat Sirtele din Libia” Si fiindca venisera din teritoriile
getilor au fost numiti getuli” (Isidori Origines, 1, 9, 1) Ei stapîneau
regiunile dintre Mauritania, Numidia, Cirenaica si desertul cel mare.
“În drumul lor spre sud, si anume în Egipt, se observa o civilizatie neolitica
cu caracter preistoric, venita înca din epoca de piatra” (Morgan, Recherches
sur les origines de l’Égypte; l’Âge de la pierre, Paris, 1896-97).
“Libienii au fost un popor agricol. Femeile lor purtau pieptare de piele,
boceau mortii si aveau stergare pe cap” (Herodot, IV, 191-198, Hecatel,
Historie Gr., I).
“Cartagina a fost la început pelasga” (Silly, Ist. Punica).
“Cel mai vechi nume al Cartaginei a fost Byrsam” (Strabo, Virgil).
Scriitorul german Cremer spune: “Cultura egipteana a fost precedata de alta cu
mult mai veche decît aceea a popoarelor asiatice” (T. Antonescu, Lumi uitate;
Cremer, Semitische Kulturentlehnung).
Hommel, adîncind si mai mult cercetarile, crede ca perioada protosemita a
Egiptului a trebuit sa fie precedata de o alta, cînd protosemitul traia
laolalta cu arianul primitiv. Asa se explica asemanarea de radicali la unele
cuvinte din limbile ariene cu cele semite. Autorul presupune ca egiptenii sînt
veniti din Asia Mica (Chaldeea) si de aici confuzia. Aceasta negura ce
învaluieste realitatea se explica prin faptul ca se dau concluzii fara sa fie
cunoscute premizele.
Cînd si cît de îndelung a trait împreuna aceasta lume, nu se poate spune, dar
presimtim multimea mileniilor, care s-au scurs pîna la ruperea grupului
egipto-chaldeu din trunchiul comun. Dar, oricît de neguroasa ar fi aceasta
perioada de cultura, îndaratul ei distingem cu puterea închipuirii si a
patrunderii o alta lume si mai veche, lumea ariana. În orice caz, fiorii ce
cuprind în fata acestei prapastii adînci a trecutului, în care mai mult simti
decît vezi agitîndu-se popoare fara nume si fara caractere distinctive,
învaluite, precum sînt în negura vremurilor (Antonescu, Lumi uitate, p. 128).
Dupa cum am spus, getii – valahii – ocupa tot Nordul Africii. Ideologia
menhirica se împrastie peste tot. Toate triburile arabe, beduine sînt patrunse
de marea opera daciana, careia îi ramîn credincioase, cu tot mahomedanismul
care nu o altereaza, adaugînd bineînteles influente locale foarte slabe. Astfel
o primeste Mahomed, înscriind-o cu litere de aur în Cartea Sfînta (Coranul).
Dacismul ramîne la temelia mahomedanismului.
Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thessaliei, ci este “Olimpul cel vechi”, de
lînga Istru, unde era originea zeilor (Homer, Iliada, I, XIII).
Titanii sînt prototipurile zeilor si ale oamenilor distinsi, prototipurile
parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
În rugaciunile lor, sufletele mumiilor egiptene se adreseaza divinitatilor
supreme, care traiesc în nordul Istrului (Homer, Iliada).
Titanii se numeau geniile vechiului pamînt si fiii pamîntului (Virgil).
În Carpati se afla muntele Mamîie (cuvînt dacic). În limba noastra se aude si
astazi destul de des: “Ce stai ca o mamîie?”
În Carpati emigrau sufletele celor morti ai Egiptului, spre a-si continua viata
noua si fericita (Dionysi).
Scitii din Europa au domnit peste Africa. Acestia erau scitii de
La baza religiei hyperboreenilor sta credinta în imortalitatea întîlnita de
Strabo denumeste sciti întreaga familie latina, în frunte cu dacii (scit ˆ
misionar religios, de unde au ramas prin derivatie cuvintele schit si schinic,
schimnic).
Sosirea poporului preistoric în Egipt se anunta înca din paleolitic, mai ales
în Algeria (Anthropologie, An. IX, 1900).
Cea mai veche dinastie egipteana, numita a “zeilor”, a fost preistorica
(Manethonis, Histoire des Grecs, II Diodori, Lib. I).
Memfis, prima capitala a Egiptului, aminteste numele lui Man. Teba, de
asemenea, dainuieste din preistorie; a fost înfiintata de regele Ogybus din
Beotia. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pamînt (Homer, Iliada,
IX; Tzetzes, Lycophron; Diodor Siculi, Lib. I). În tara noastra, Tape (Banat)
aminteste de Teba.
Înaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul preistoric (Cantre, Hist. Univ.,
I).
Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau blaci, de la belaci (derivat din
valahi).
O localitate din Asia Mica, lînga muntele Olimp din Bitumia se numeste Blakia
(Melal, Lib. I; Pliniu, V). Acesti locuitori au fost o colonie a getilor din
Nordul Dunarii de Jos (Strabo, XII).
Civilizatia egipteana este pelasga, începînd din neolitic (Morgan, Origines de
l’Égypte).
Cei dintîi locuitori din sesul Nilului au fost zeii, care domnisera peste
Egipt, iar patria lor era în nordul Istrului (Georges Pierret, Livre des morts,
Lib. VI, I).
Catre acesti oameni-zei, care au domnit peste Europa si Africa, adreseaza
mumiile egiptene rugaciunile lor, sa li se îngaduie ca si pe cealalta lume sa
lucreze pamîntul, sa are, sa semene, sa treiere, sa irige locurile lipsite de
apa, sa transporte nisip de la apus spre rasarit (Pierret, ibidem).
În Dacia, Istrul, rîul cel mai mare, era considerat divin (Pierret, Livre des
morts).
Istrul este parintele zeilor (Homer, Iliada).
Istrul este rîul sfînt; el apartine istoriei religiilor timpurilor primitive
(Dionisii).
“Acolo era catena muntilor sfinti, în care un vîrf se numea Man, muntele
vietii, unde se gaseau stîlpii cerului” (Pierret, Livre des morts; Maspéro,
Hessiod, O.D.).
În vechile litanii scrise de preotii din Teba si Memfis, pentru divinizarea lui
Osiris, se aminteste, ca o binecuvîntare eterna, ca una dintre gloriile cele
mai mari ale acestui monarh este aceea ca a deschis drumurile din regiunea
Nordului, adica din Tara Scitilor (Dacia) (Pierret, C.M.).
În papirusurile pe care preotii egipteni le depuneau lînga corpul mumiilor se
aminteste de tara cea fericita si divina din partile de Nord ale lumii vechi,
era situata lînga rîul cel mare si sfînt – Istrul, unde s-au nascut toti zeii
si unde migreaza sufletele celor morti (Pierret, L.M.).
Zoroastru, întemeietorul religiei persilor, care traise cu mii de ani în urma
marelui eveniment petrecut în Dacia, a rezumat numai vechile traditii, credinte
si legende ale Apusului, transmise în Media si Partia prin imigrarile si
peregrinarile Scitilor (Isidori Origines, XIV).
Cei dintîi oameni care au descris regiunile pamîntului numeau sarmati pe
hyperboreeni, locuitorii din Nordul Pontului si al Istrului (Strabo, XI).
Dupa ideile cosmogonice ale hyperboreenilor, Universul era considerat ca o
sfera concava, în centrul careia se afla asezat pamîntul (Platonis, Axios,
Didot II, 560).
Scriitorii fixeaza si orientarea astronomica în locul unde se afla geticul
polus (Martiales, Epigr. L. IX, 46). Statius îl numea hyperboreii axis
(Statius, Thebaida, L. XII, 650).
Polul Nord se afla în Scitia, pe muntele Rîpei (Virgilius, Georgicele, I).
Ovidiu vorbeste de Ursa getica. Axa boreala, în jurul careia se învîrtea
Universul, atingea pamîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hyperboreenilor,
sau getilor (Pliniu, H. N. IV, 26).
Nu este lipsit
de interes sa stim ce s-a ales de acesti felahi, dupa mii si mii de ani.
Pentru a raspunde la întrebare, citim un pasaj al autorului mentionat, Knittel,
în cartea sa El Hakim, scrisa dupa memoriile unui doctor felah: ““Sa nu va aud
ca noi egiptenii sîntem negri, arabi sau semiti! Ce prostie! Nu neg ca
stapînirea straina ne-a pecetuit rasa cu stigmatele ei fizice si sufleteste, si
ca sclavele aduse din Sudan ne-au altoit în vine sîngele lor negru. Dar nu toti
dintre noi. Rasfoiti paginile stravechii noastre istorii, examinati cu atentie
profilurile zugravite pe stravechile ziduri ale bisericilor, sau pe
sarcofagurile noastre; aceste profiluri pure, eterne si stramosesti, si sa nu
îndrazniti atunci sa sustineti ca acel sînge curat, sîngele stravechi al celor dintîi
oameni nu mai pulseaza în Egiptul de astazi”. Tot atît de semnificativa este si
credinta doctorului, pornita din subconstient: “NU! Fii drept. Nici într-un an,
nici în douazeci nu va ajunge ’tara ta‘, asa cum vrei tu sa fie. În împaratia
stramosilor tai””
Privitor la credinta felahului din zilele noastre, trebuie sa aratam ca, pornit
din patria-muma – Dacia –, în Egipt, înca din preistoria cu ideologia
cosmogonica, o parte dintre ei, o data cu patrunderea crestinismului, devini
crestini (copti). Cealalta parte ramasa, în special taranimea, trece la
mahomedanism, fara sa-si uite, însa, etnicul lor. Mai este de observat ca
ritualul mortilor s-a pastrat pîna în prezent.
Din cele
aratate mai sus, tragem urmatoarele concluzii:
Dacii, în drumul lor spre Apus, sub conducerea lui Osiris (Ostrea), trec
Gibraltarul, înfiinteaza Cartagena, pe care o numesc Byrsa, urmaresc mai
departe litoralul mediteranean, trec Sirtele si se opresc în delta Nilului,
populînd-o sub numele de felahi. Iau apoi contact cu negroizii Egiptului si
impun limba si psihologia daciana peste tot pamîntul. ““Am pus sa traga plugul
peste tot Egiptul, pîna
Psihologia daciana este prea cunoscuta, ca sa mai revin asupra ei. Adaug doar
ca, în drumul lor, dacii duc menhirul, pe care-l vedem la ei transformat în
obelisc. Cît priveste divinitatile lor, acestea nu sînt altceva decît marile
puteri creatoare, marele politeism, raspîndit peste tot pamîntul.
Marele flux dacian
Europa latina
Dacii, cu
numele generic de Sciti – misionari religiosi – s-au raspîndit în lumea
întreaga ducînd cu ei doctrina unitatii cu divinitatea si avînd ca simbol al
acestei unitati piatra, menhirul.
Din rîndurile dacilor au iesit marii initiati: Rama, Osiris, Orfeu, Mitra. Dar
calugarul sau misionarul, neavînd puterea sa oficieze, se impunea necesitatea
unui factor indicat pentru asemenea lucrare – preotul; el tîrnoseste biserica,
el o deschide, el o slujeste.
În lexiconul spiritual dacian exista propozitia “pre”, rezervata divinitatii.
Crestinismul a pastrat aceasta prepozitie în slujba religioasa, unde auzim: pre
Tine, pre Împaratul, pre Dumnezeu” Dacii au substantivizat prepozitia “pre”,
formînd cuvîntul preot – detinator, purtator, înfaptuitor al cuvîntului divin.
În Italia se spune “prete”; lombarzii îl prescurteaza la “pret”; francezii,
prin mostenire de la vechii gali, îl numesc “prêtre”; germanii asezati si ei ca
si primii pe substrat dacic îi spun “priester”. Cît priveste numele de “popa”,
acest cuvînt apare ceva mai tîrziu.
Primul templu
dacic închinat soarelui a fost ridicat pe muntele Istrita Buzaului, dupa
vechiul obicei de a se alege înaltimile drept lacas de rugaciune. Acolo unde
acestea lipseau, se ridicau movile artificiale, ca bunaoara cele din Ialomita,
“bakine”.
Cuvîntul dus prin flux îl gasim si în Siria “bakine”. Slujitorii templului se
numesc “popki”, cuvînt ramas la moldoveni “poki”, în restul tarii degenerînd în
“popa”.
Pe drept cuvînt, Rabindranath Tagore scrie: “Iar cînd arianii (dacii) au venit
în padurile Indiei, s-au pus bazele brahmanismului si civilizatiei indiene”.
Dacii, în pornirea lor succesiva, grupati pe familii, s-au raspîndit în Europa,
ca o imensa masa prelatina, împartita în: etrusci, osci, sabeli, gali, basci,
catalani. Neamul prelatin se întinde astfel peste tot si cuvîntul latin dateaza
din preistorie (în Oltenia avem, asa cum am aratat, “Cetatea Letinilor”).
Virgiliu spune: “Regele latin, primind pe ambasadorii lui Enea le adreseaza
cuvintele urmatoare: ’Nu fugiti de ospitalitatea noastra, nu ignorati pe
latini, ginta lui Saturn, oameni drepti nu prin pedepse, nici prin legi, ci
prin inclinatia lor, care de bunavoie mai pastreaza si astazi cu sfintenie
institutiile stramosesti ramase de
Cu acest însusiri pornesc ei si formeaza Europa latina, materiala si
spirituala, dînd nastere statelor cunoscute: Galia (Franta de azi), Belgia,
Anglia cu Irlanda (Isverna), Spania, Portugalia, Italia, Macedonia, Albania,
Dalmatia, Istria.
Italia la început s-a numit Saturnia Ausonia, dupa numele lui Auson, rege dac,
care a înfiintat-o, iar mai tîrziu Italia, dupa Italus, rege al Arcadiei. În
Nord, Finlanda era dacica1 si se numea Suomi (Tara de Sus). De asemenea, dacice
sînt Suedia, tot centrul Europei, sudul Rusiei europene, Ucraina, vechia
Sarmatie, Moldova.
De la daci pornesc marile învataturi – teologia si filozofia, cu marii
initiati. Toate divinitatile pamîntului îsi au obîrsia în Dacia.
Prin analogie cu Carpatii si Istrul, considerati sfinti în Dacia, observam si
în tarile unde a patruns fluxul dacian, aceeasi traditie de a considera sfinte,
apele si muntii mai de seama (Asia, Africa, America). India numeste Muntii
Himalaia, munti sfinti, iar Gangele, apa sfînta; Tibetul, Persia, Armenia,
China, Japonia, Egiptul la fel.
Menhirul, simbolul misionarismului (bolovan mistic) îsi pastreaza de asemenea
pretutindeni caracterul sau spiritual, ca si construirea templelor pe înaltimi
naturale sau artificiale. Mormintele le sapa în munti, ornamentîndu-le
intrarile (Egipt, Licia, India etc.) spre a fi cît mai strînsa legatura cu
spiritul carpatin, cu menhirul (Mausoleul lui Midas).
Dar un obiect nu devine factor de adorare, de cult, decît numai atunci cînd
este legat de un factor divin. Si menhirul nu a fost adorat de om înainte ca
divinitatea sa-si fi aratat puterea sa. În menhir divinitatea a materializat pe
om cu calitatile lui superioare, ocrotindu-l de marele dezastru cuaternar. Mai
mult, la semiti (la evrei în special), piatra (menhirul) este luata în înteles
dacian, drept simbol al reînvierii, si asezat în cimitire la capatîiul
mortilor, ca si crucea, acel instrument de tortura, inventat de fenicieni cu
mii de ani înainte de era noastra, si care devine sfînta, adorata si
protectoare în fata raului, abia atunci cînd Iisus si-a dat sfîrsitul pe ea.
Piramida “hram”, loc sfînt, dupa cum îi spun arabii, nu este considerata ca
atare, decît numai dupa ce defunctul si umbra lui sînt asezate în interior, în
spirit carpatin.
Aceste principii fundamentale dacii le-au raspîndit în omenire prin marele
flux, în miscari succesive, ducînd cu ei menhirul.
Dupa ce am vazut ca simbolul minionarismului dacian este “menhirul”, care
proclama biserica universala una si singura peste tot pamîntul, sa urmarim acum
prin cîteva exemple consistenta ei luata în sensul de mare simbol al adevaratei
credinte (ortodoxe).
Daca facem o comparatie între cele trei religii: crestina, ebraica si
mahomedana, observam ca adevaratul ortodox e mahomedanul.
Iata ce spune Mahomed în Coran: “
De asemenea, vechea biserica la evrei, templul, compusa din marea sala
rezervata publicului, apoi din locul Sfintei catapetesme si în fund locul cel
prea Sfînt, care era o camaruta mica cu pamînt pe jos, avea în mijloc un stîlp
de piatra rupt din stînca Setijah (menhirul), unde salasluia Iahve. O data cu
Vechiul Testament, noua lege pastreaza menhirul, dar îi pierde semnificatia pe
care si-o însuseste sarbatoarea Iom Kipur (împacarea cu Dumnezeu si iertarea
pacatelor). În biserica crestina ortodoxa din zilele noastre, la slujba de
parastas, se pomeneste: “Si ne-ai întarit pe noi pe piatra marturisirii tale””,
înteles pe care preotii nu-l cunosc, deoarece nu au patruns geneza.
Herodot, Dione
Laertiu, Maspéro si alti scriitori sustin ca dacii, sositi mai tîrziu în
regiunile pomenite mai sus, au gasit pe acele locuri primele lor ramuri care
aveau aceleasi obiceiuri si vorbeau o idioma identica cu limba lor.
Dar menhirul (piatra sfînta) este strîns legat si de ideea de suflet, de ideea
de spirit, care e în curs de a se desavîrsi, iar aceasta notiune de continua si
vesnica existenta a spiritului a interesat pe om cu deosebire, ducînd astfel la
ideea de rematerializare spirituala, pîna la perfectionare (teoria
spiritualista).
Pitagora spune: “Ceea ce se misca în tine, ceea ce se numeste – tu – sufletul
tau este un dublu eterat al corpului, care cuprinde în sine un spirit
nemuritor. Acest corp spiritual este organul spiritului. El slujeste sa
însufleteasca corpul, care fara dînsul ar sta inert”.
Fluxul dacian
se semnaleaza si se verifica prin denumirea asezarilor ramase pîna în ziua de
astazi. În India gasim astfel regiunea Dacistan; în Persia, în Turkestan, se
gasesc de asemenea urme dacice.1 Ecoul mersului lor misionar, acolo unde ei
n-au ajuns ni-l certifica prezenta menhirului, avînd acelasi caracter în
locurile cele mai îndepartate ale Siberiei, Japoniei, pîna dincolo de ocean (în
America).
Omul apare pe toata suprafata pamîntului împreuna cu celelalte vietuitoare.
Inferior dintru început, datorita calitatilor lui superioare, omul se aseaza la
locul de cinste fata de toate vietuitoarele, fata de întreg universul,
înscriindu-se în ritmul armonic al cosmosului. Si marea faclie purcede din
Dacia, de la daci, adevaratii posesori ai atomului astra. Acestora, dupa cum am
spus, le urmeaza marii initiati, iluminati ai lumii. De
Sa urmarim mai pe larg raspîndirea ramurilor în Europa de Nord si de Sud.
În Nord, aceste ramuri se aseaza în Finlanda, Sudul Angliei, Tara Galilor,
Irlanda1 (Isverna).
Arheologii Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard spun: “Popoarele care au
navalit în Suedia si Finlanda si au locuit-o la început veneau dinspre Dunare
si Marea Neagra”.
Asupra acestor asezari a influentat si climatul prin schimbarea elementelor
somatice ale omului. Centrul Europei îl ocupa Dacia. Cu poporul finic s-a
petrecut un fenomen asemanator asezarii ungurilor în Ardeal. Folclorul
finlandez este o marturie, care întareste aceasta realitate. De exemplu: în
noaptea de 24 iunie, finlandezii aprind focuri spre a goni spiritele rele si
executa jocuri rituale, fapt corespunzator cu obiceiurile noastre în noaptea de
Dragaica.
O serie de scriitori straini afirma ca arienii primitivi au locuit în sud-estul
Rusiei – Sarmatia (Schrede), sau lînga Volga, acolo unde Volga se împreuna cu
Kama (Tomaschek, Taylor), iar Cuno arata ca arienii s-au întins pe întreg sesul
dintre Franta si Urali.
Abii sînt o ramura a hyperboreenilor: “Oamenii cea mai buni, cei mai drepti
dintre toti muritorii” (Homer, Iliada, XIII, V, b). Abii locuiau în nordul
Istrului si erau foarte evlaviosi, praznicile lor fiind vestite si cautate de
cei din jur (Homer, Iliada, I, XIII). Amazoanele erau fiicele lui Marte, din
neamul scitilor (Justini II).
Primii scriitori care au descris regiunile pamîntului numeau sarmati arimaspi
pe hyperboreeni, aflati deasupra Pontului Euxin si al Istrului (Strabonis XI).
Rasa cailor lor moldovenesti era renumita (Cantemir, Descrierea Moldovei).
Scitii au fost cei mai faimosi calareti (Dione Cassius). Rasa boilor vînjosi si
mari în coarne, care se întinde din Caucaz si pîna în pusta maghiara, e tot moldoveana
(Brum, prof. Valeriu).
Dacii se raspîndesc si spre Apus, în Galia, unde ramura galica se aseaza din
timpurile preistorice, pastrîndu-si obiceiurile si vorbind aceeasi idioma.
Porniti din partile noastre, duc cu ei mai tîrziu druidismul, care are toate
caracterele religiilor vechi, secrete si metafizice orientale. Druidismul se
suprapune religiilor primitive ale vechilor gali, constînd din adorarea
fortelor naturale personificate printr-un fetisism grotesc si înfricosator,
reprezentînd divinitati create de propria fantezie, sub impresia fenomenelor
naturii, interpretate în mod primitiv. Galii au si menhirul, caruia i se
închina, precum si cuvîntul “menire”, fara sa-i cunoasca originea, dînd
diferite întelesuri menhirului, necorespunzatoare.
În tara noastra sînt o serie de denumiri ca: Pasul Chimerilor (Muntii
Gorjului), Breasa Streiului (Cîmpia Transilvaniei), unde Streiul face o
spartura – breche, satul Simeria dovedind pe aceste locuri existenta galilor
înca din preistorie.
Iata ce spune Archinti: “Rasa galilor este cunoscuta în istorie ca împartita,
înca de cînd istoria vorbeste de ea, în doua ramuri. Originea ei se pierde în
preistorie. Au ramas proverbiale urme chimerice (în Crimeea de astazi). Mai
mult, ’chimeri‘ este adevaratul nume al rasei, care se împarte în doua ramuri,
prima a galilor si a doua, care-i cuprinde pe armoricani (bretoni)1, belgi,
volki, boii.
Prima ramura a ocupat Galia înca din preistorie. A doua ramura a familiei
galice, în secolul XII î.e.n. porneste si ea spre Galia, dar numai o parte,
cealalta ocoleste Dacia, ocupa Balcanii si trece Helespontul în Asia Mica.
Ramura ajunsa în Galia se suprapune primilor gali sositi acolo însa din
preistorie”. Este interesanta descrierea pe care o face vicontele Hersart de
Thierry, ca si scriitorii care s-au ocupat de originea galilor, au gasit în
formatiunea lor ramura boilor, pe care îi aflam si în marea masa a scitilor, ca
misionari. Burebista (Boerebista), regele dacilor, îsi tragea originea din
aceasta ramura. Unii scriitori francezi presupun ca rumânii ar fi urmasii
galilor, pentru ca dacii, din care se trag ei, au pornit dinspre Atlantic
printr-o miscare de migratie. Dar faptul s-a petrecut invers. Amédée Thierry
precizeaza ca miscarea galilor porneste din Dacia spre Galia. El se întemeiaza
pe scrierile lui Herodot, Dione Laertiu s.a. cînd afirma urmatoarele: “La anul
632 î.e.n., a doua ramura galica porneste din Crimeea luînd doua directii: una
înconjoara Dacia înfiintînd localitatea Galati, patrunde în Balcani, trece
Hellespontul si intra în Asia Mica, unde înfiinteaza între rîurile Halis si
Sangarius, imperiul Galatilor – Gangarnisch. Cealalta ramura porneste spre
Galia, unde se suprapune primei ramuri galice, stabilita acolo înca din
preistorie, dupa cum am aratat mai sus si care vorbea aceeasi idioma si avea
aceleasi moravuri. În trecerea lor prin Italia înfiinteaza orasul Milano, a
carui marca galica – scroafa cu purcei – se vede si astazi în vechiul palat al
bursei, în basorelief. Tot ei înfiinteaza si orasul Padova”.
Etruscii (toscanii), destul de cunoscuti, au dat civilizatia Italiei. Ei aveau
o preotime instruita si o literatura bogata în ritualuri, ca si latinii din
preistoria noastra. Din pacate, romanii au stricat limba curata mostenita de la
latini, grecizînd-o, încat marele filozof Seneca le spunea: “Ispraviti cu atîta
lumina greceasca, ca o sa orbim”.
Agatirsii, artisti recunoscuti în faurirea obiectelor de arta din metale
pretioase, locuiau în preajma rîului Mures. Ei erau o populatie tursena, spune
Stefan Bizantinul, de origina dacica. Tot daci sînt si arimaspii (lucratori de
aur), alutenii, getii (Strabo, Virgil). O alta ramura dacica foarte importanta
sînt si oscii, cu centrul de pornire în Tara Oasului. Prin flux îi gasim în
Franta (Languedoc), în Caucaz (osetii) si în Italia, al carui rege Auson
întemeiaza Roma. “Neam stralucit”, spune Horatiu.1
Si astazi osenii pastreaza aceleasi calitati superioare de odinioara. Cu portul
specific, cu plete lungi, taranii din Tara Oasului au o tinuta deosebita. Se
adreseaza totdeauna cu cuvîntul “placa” (s’il vous plait; please). Cu toata
saracia din casa lor, întîlnim adeseori pe perete diploma de voevod, reînnoita
de unguri în secolul XI, care le dadea dreptul a fi scutiti de serviciul
militar.
În tarile britanice, în lumea galica, taranii au aceleasi caractere ca cei de
pe la noi, uneori aceeasi idioma.
Dar Nuraghele, inspiratoarele viitoarelor castele medievale? Cele dintîi
manifestari pe care le aflam în Orient, ca si în Occident, în Asia Mica si
Italia (Sardinia), au ramas pîna în zilele noastre nedescifrate de cercetatori,
în privinta lor. Scriitorii analizînd sensul cuvîntului “nuraga”, au ajuns la
concluzia ca înseamna “foc mare”, prin traducerea cuvintelor ebraice si
asiatice. “Nur” ar însemna foc, iar “hag” – mare, cap. Adevarul, însa, ei nu-l
cunosc, pentru ca nu cunosc Dacia. Denumirea aceasta s-ar mai putea referi, în
sens figurat, la uriasi, la locuinta. S-ar putea sa-si traga originea de la
gorganele preistorice. Rumânul spune: “i-a dat de hag””
Dar talmacirea cercetatorilor o darîma pastorii din Sardinia, cu ceea ce au
mostenit ei din traditie. Daca îi întrebi ce sînt aceste constructii, ei îti
raspund: “Domos de antigos, domos de gigantes, domos de Orkos” (“orcos” în
dialectul sard înseamna “gigant”, “om teribil”).
Este vorba asadar de casa omului preistoric, mai înstarit.
Trecînd mai departe în Spania, ramurile basce, catalane etc. imprima nobilul
caracter dacic, care ramîne model de viata pîna în timpurile noastre.
În Italia îi gasim ca osci, etrusci, volki (valahi ˆ latini), umbri, ramuri din
marele arbore dacic. Numele de Ausonia, dat Italiei, dupa întemeietorul ei de
care am amintit (Auson), originar din Dacia, s-a extins în urma întregului
imperiu roman. Si Ovidiu în Tristele lui, spune: “Am fost exilat la marginele
Ausoniei, granita cu Sarmatia”.
Ramurile dacice care ocupa centrul Italiei, fundînd Roma, dau provinciei numele
de Latiu. Si astazi de
“Nu ignorati pe latini, ginta lui Saturn” (Vergiliu, Eneida, VII).
Roma ante Romulus fuit, et ab ea nomen Romulus advenisivit (Servius).
Despre trecerea galilor prin tarile noastre ne vorbesc scriitorii vechi si noi.
Sf. Ieronim îi gaseste în vremea crestinismului asezati
În Sud-Vest sînt si astazi ramuri dacice sub numele de dalmatini si ciribiri.1
Cine doreste sa se documenteze asupra lor, sa citeasca cartea Drumuri ciricire,
de Leca Morariu, Buc., 1941).
Titu Liviu, marele istoric al secolului I d.C. spune ca, pe vremea aceea, se
mai vorbea înca etrusca (limba de origina daca) în Alpi.
În Sud, ramura peleasga si valaha se întinde în întreg Balcanii Macedoniei;
numele de Macedonia îl ia mai tîrziu de la un episcop, Makedon.
Primii locuitori ai acestui tinut sînt valahii, pelasgii, precum si alte
neamuri din marele arbore central – dacii. Si Eschyl citeaza: “Eu sînt pelasg,
fiul lui Palaechton, nascut din pamînt”. Iar Diodor Siculi: “Pelasg a fost
stranepotul Istrului si al Tisei, nascut în Carpati”. Si Pausanias, scriitor
asiatic, care a trait cu 700 ani î.C. spune: “Pelasg s-a nascut în tara neagra,
cu muntii avînd culmile cele mai înalte, Carpatii”.
Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti. Pelasgii dau
nume dupa ramuri, atît punctului lor de pornire, cît si locuitorilor unde s-au
stabilit. Tot asezari pelasge sînt Etruria, Umbria, Albania, Macedonia. Întreg
substratul balcanic, cu numele de rumîni, arumîni, cuto-vlahi, timoceni, are constiinta
etnicului dacic, pastrînd pîna în zilele noastre graiul românesc.
Asemanarea între folclorul si arhitectura multor tari (Ucraina, centrul Rusiei,
Finlanda, Spania, Galia, Bretania, Macedonia si, în sfîrsit, pe tot întinsul
Europei) duce la concluzia existentei unei foste Europe dacice, Europa latina,
peste care s-a asezat, din vremuri întunecate, rasa germanica si, mai tîrziu,
cea slava.
În urma razboiului lui Traian, autorul Evului Mediu, popoarele ugro-slave care
ne înconjurau au rupt lantul latin. Astfel se explica similitudinea observata
în limba, folclor si arta, despre care vorbesc autorii citati si multi altii.1
Spre Rasarit, în drumul lor spre Orient, dacii misionari, sub numele de
moldoveni, împartiti în alpi, alani, oseti (osceni), lasa urme nepieritoare
dovedind existenta omului tertiar dac pe tot cuprinsul Europei de rasarit, din
Caucaz pîna dincolo de centrul Rusiei. Aceste dovezi le fac gorganele si toate
urmele preistorice, paleolitice si neolitice si mai ales cele din epoca
bronzului. Menhirele îmbogatesc nordul Marii Negre, punînd în valoare solul
Rusiei de sud si al Ucrainei de astazi. Tot atunci se înfiinteaza nenumarate
porturi
Cu numele generic de “moldoveni”1, popor cu radacina divina, dupa cum îl numesc
indienii (mula ˆ radacina, dava ˆ Dumnezeu), osetii, valahii si alanii se
întind din Carpati pîna dincolo de Caucaz, avînd între ei pe abi, ramura
latina, cunoscuta de clasici drept cea mai culta, religioasa, dreapta, buna,
mai cinstita si mai bogata dintre ramuri.
Tinutul moldovean capata oficial numele de Sarmatia, de la regele dac Sarmis,
care apare ca primul rege dac cu moneda batuta. Pîna la el, monedele purtau pe
ambele parti efigia cosmosului. Pe o fata – cerul, în forma unui nor neregulat,
parte din el conturîndu-se ca o figura aproape umana, cu gura deschisa (“la
început a fost Cuvîntul), iar pe cealalta parte fortele constructive ale
naturii: soarele, luna, stelele.
Moneda lui Sarmis apare între multele obiecte descoperite de Chantres în sudul
Rusiei, unde gasim globul solar cu cap si coada, schimbat apoi în ovoid, ca sa
se termine apoi în pasare – marca latinitatii, “fenixul”, sau pasarea cu doua
capete, unul cautînd spre soare-rasare, celalalt spre soare-apune. Mai tîrziu
aceasta este luata ca marca a Rusiei, a Germaniei, a Cantacuzinilor (familia
domnitoare de la noi) etc.
Fenixul apare si în bisericile noastre (la biserica Izvorul Tamaduirii din
Bucuresti, cartierul Izvor, asezat pe frontispiciul altarului.
Tara bogata, precum si starea atît de înfloritoare a Sarmatiei determina un
comert intens. Se întemeiaza capitala Helon, orasul soarelui, spune Herodot, pe
temeliile caruia se ridica Kievul de azi. Tot atunci se înfiinteaza numeroase
orase si porturi pe tarmurile Marii Negre: Callatis, Tomis, Odesus,
Ovidiopolis, pîna în Caucaz.
Fenicienii, argolicii si milezienii bat aceste porturi în legaturile lor
comerciale cu Dacia. Fenicienii îsi procura chihlimbarul din partile Buzaului.
Din Helon porneau carele încarcate cu aur, spun scriitorii (aluzie la carele
încarcate cu grînele sarmatice).
Alaturi de toate acestea se semnaleaza grandioasele aliniamente menhirice, care
începeau din Crimeea, traversau Transnistria, Basarabia, Moldova si se pierdeau
în Carpati, purtînd denumirea de Sînbie – Sfînta Cale. În lungul lor, regii
daci faceau marile lor praznice pentru evocarea stramosilor.
Elementul moldovean a pastrat obiceiurile si caracterul lui eroic. Jan
Sobieski, regele polon, în razboiul lui cu rusii spunea la consiliul de
coroana: “Cu cazacii de pe Volga este usor, trecem peste ei; cu cazacii de pe
Don e mai greu, aceia sînt toti moldoveni slavizati”.
În Ucraina, ofiterii nostri au întîlnit zeci de sate moldovenesti. Multi dintre
sateni si-au uitat limba. Întrebati daca sînt ucraineni raspundeau invariabil:
“Niet ukrainskii, moldovanskii!”; iar daca li se spunea ca sînt rumâni repetau:
“Niet, moldovanskii!” Ei nu cunosc notiunea de rumîni, care în fapt are un
caracter psihic, de credinta.1
În apropiere de orasul Vosnesensk, la rasarit de Bug, se afla centre rumânesti
de seama, raspîndite în satele Serbani, Malini, Rascova, Sibcenco, Subuca,
Alexandrovca, Nouhriorinca, Bulbarca; mai reduse în satele Razef, Serbanski,
Novogrigoresk si chiar în orasul Vosnesensk. Dupa spusele locuitorilor, se
gasesc rumâni în mai toate satele din stînga Bugului, pîna
Elementul dacic a fost prezent pe acest pamînt si în secolele anterioare, de
vreme ce gasim în limba tatarilor o multime de cuvinte rumânesti ca: cioban,
oi, cas, mamaliga, brînza. Ba înca, spre tarmul marii a fost cîndva cetatea
ciobanilor (Ciobanii-Kule).
Este de remarcat la populatia din Crimeea, ca la toti rumânii risipiti spre
Rasarit, un grai surprinzator de frumos, care merita sa fie studiat de
filologii nostri. Se pastreaza si acum numele lor rumânesti de familie: Ghocu,
Munteanu, Anastase, Serbu, Leulescu, Iuga, Dragomir, Manta, Cica, Banu, Verza,
Tabanu, Cornea, Rosca, Tara Lunga etc. Si izvorul se mareste, se largeste,
devine rîu, fluviu, mare, rasfirîndu-se în întreaga omenire”
Marele flux dacian trece granitele.
Refluxul
În descrierea
refluxului dacian, vom pastra aceleasi principii, aceeasi ordine pe care am
urmarit-o în expunerea marelui flux.
Egiptul, Grecia si întregul Orient, care nu aveau nici un fel de notiune asupra
ideii de Creator, de Divinitate, în urma revelatiei transmise de daci, pun
temelia bisericii universale pe principiile daciane, înfiintînd secte si scoli
teozofice peste tot pamîntul: în India, Tibet, China, Japonia.
La evrei, secta esseniana, cu scoala de
Aceasta conceptie spiritualista daciana a determinat ulterior un reflux catre
Dacia, la început în grupuri restrînse si mai apoi în mase tot mai compacte.
Dovada refluxului o da numele de Sam-Soare, adus din Chaldeea, pe care-l aflam
în ritualul calusului, dans de cult. Din India ne vine “Indra”, subalterna lui
“Diaus”, care reprezenta acolo pe Dumnezeu. Ne vin nume de comune ca: “Buda”,
nume de rîuri ca: “Veda” (Sf. Scriptura indiana, sau “Iama”, “Siva” (pomenit în
ritualul Vasilica). Ostrovul din fata Ramadanului (Giurgiu) este închis între
trei mari rîuri, considerate sfinte: Istrul, Vede si Kama
(zeul amorului la indieni). Apoi Deva (Dumnezeu), numele orasului din judetul
Hunedoara, fosta resedinta a lui Decebal (oras divin). Si tot un Deva gasim în
Spania, nume transmis de Daci. Dar cel mai de seama eveniment al refluxului
este venirea “rahmana” sau “rohmana” în Dacia.
Rohmanii fac parte din marea familie hindusa, familie care, urmînd învataturile
marelui initiat carpatin Rama, cade în bigotism si pleaca sa-si faca sihastria
chiar în patria lui, în special în locul de nastere al acestui mare initiat, în
muntii binecuvîntati – Carpatii. Aici se stabilesc ca pustnici, întinzîndu-se
pîna în nord, în Galitia, dar avînd centrul
Sînt multi curiosii sau învatatii care au încercat sa cerceteze aceasta secta,
fara a ajunge însa la rezultate satisfacatoare. Interesant este studiul
profesorului german dr. I. Hanusch, care îi considera secta brahmanica, venita
în Carpati, din India, ca propavaduitori ai lui Rama (I. Hanusch, Die
Wissenschaft, Lemberg, 1842, p. 197).
Scriitorul Gh. Cosbuc considera pe rohmani crestini, dar nu cu învatatura
crestina ca noi, de
Doctorul W.
Confirmarea marelui flux indian ne-o dovedeste credinta lor în Oi. Explicatia
acestui cuvînt, pe care n-am gasit-o în carti, mi-a dat-o dr. Mulgund, indian
(brahman).
Astfel “Oi” este un derivat din auma ˆ om, divinitatea la indieni a trecut prin
transformarile “auma” ˆ “aui”ˆ”oi”, iar fiul Oi ˆ natura, spune dr. Mulgund.
Credinta în “Oi” si “fiul Oi”, în urma misionarismului lui Rama în India,
certifica în totul ideologia daciana – Dumnezeu si natura – iar ca omagiu adus
divinitatii i se închina cel mai înalt vîrf de munte din sirul carpatin, cu
numele de “om”. Om, nu “Omul”, spun taranii nostri.
Prof. Nielsen, arheolog german, considera pe rohmani drept o ramura brahmanica,
în urma studiilor facute la fata locului. Rohmanii sînt un neam cu
predispozitii spirituale ca si brahmanii; ei duc o viata contemplativa si sînt
buni la suflet si blajini, de unde li se mai spune si blajini.
“Rohmanii locuiesc pe lînga gurile apelor ce curg din Moldova, pe lînga apele
cele mari, în care se varsa toate rîurile; în ostroavele marilor sau în
pustietatea de pe tarmurile marii. Traiesc sub umbra pomilor, se nutresc cu
poamele pustiului si se întîlnesc o data cu femeile lor. Atunci petrec noua
zile împreuna, apoi iarasi se despart si-si duc viata în singuratate; barbatii
într-o parte, femeile în alta. Îsi petrec viata în devotiuni religioase (sînt
anahoreti). Rohmanii aveau intuitia ceasului de pe urma si se pregateau singuri
pentru ultima clipa a vietii lor. Se îmbracau în haine de moarte, chemau preotii,
rudele si prietenii la ceremonia de despartire, iar apoi acel caruia i-a sosit
ceasul trecea singur dupa un deal, iar ceilalti se întorceau acasa” (N.
Densusianu, Dacia preistorica, p. 740).
Alta traditie spune ca rohmanii sînt un soi de oameni care traiesc pe lînga apa
Sîmbetei1, la marginea pamîntului si stau ascunsi. Cînd vad coji de oua rosii
pe apa, atunci stiu ca este Pastele crestinilor si-l serbeaza si ei. Secta lor
traieste cu veacuri înainte de era noastra, încît nu este nici o legatura sincronica
cu Pastele crestin, dar este o legatura spirituala. Oul rosu în realitate e
simbolul anului nou, simbolul reînvierii, de aceea preotii nostri care nu
cunosc adevarata semnificatie, considera ideologia rohmanilor drept o deviere
de la crestinism.
Rohmanii sînt adevaratii crestini cu centrul bisericesc
Ou
Rohmanii sînt marunti la faptura si putintei la minte. Ei cred ca apa Sîmbetei
ocoleste de trei ori pamîntul, ca un sarpe facut de 33 ori colac, iar în urma
se baga în pamînt si merge pîna în iad si duce acolo sufletele pacatosilor. Asa
este scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa
le duca spre apa Sîmbetei, si de aceea, tu crestinul de azi este bine sa-ti
faci cruce si sa sufli pe ape cînd te scalzi (Nordul Transilvaniei, Maramures,
Bucovina, Moldova si Basarabia de Nord).
Rohmanii sînt cunoscuti si de ruteni, iar la hutuli se numesc rahmani. Ei au un
caracter nobil si exceleaza prin toate virtutile; stau între zei si oameni.
Taranii care nu cred în existenta rohmanilor sînt trazniti de Dumnezeu.
Dr. I. Hanusch, în cartea de mitologie tiparita
Sa cautam a analiza scrierile de mai sus:
Rohmanii sînt crestini, dar nu au învatatura de
Rohmanii sînt de caracter nobil, excelînd prin toate virtutiile. Ei stau între
zei si oameni. Si aceasta particularitate a lor nu este consecinta psihologiei
daciane – omul si divinitatea?
Rahmanii, adeptii Marelui Initiat carpatin Rama, puteau avea alta ideologie
decît aceea a lui Rama, unul dintre alesii divinitatii?
Pe marginea istoriei
…De la lume
adunate
si iarasi la lume date
Asia a fost cel
dintîi si cel mai civilizat continent de pe suprafata pamîntului. Asa cum spun
scriitorii: leaganul civilizatiei.
Este foarte adevarat. Un lucru: aceasta civilizatie le apartine asiaticilor,
ori este importata de pe undeva din afara?
Pentru a raspunde la aceasta întrebare, ma voi ocupa mai întîi de problema
religioasa, deoarece cred ca de la ea porneste si civilizatia asiatica,
concentrata în special în zona cu climat cald.
Popoarele care locuiesc în zona central-sudica din cauza temperaturii ridicate
au nervii mai slabiti, simturile mai dezvoltate si o tendinta catre
contemplare, catre misticism. Cu aceeasi pornire, însa, trec cu usurinta la o
atitudine complet opusa, la simtul eului material, la speculatii, care nu mai
cunosc idealul si nici limita lui, scazînd astfel personalitatea omului.
Primeaza interesul personal, indiferent de mijloace, urmarind un singur scop: a
parveni. Acestea au au fost cele doua manifestari ale Asiei dintru început.
Istoria lamureste destul de bine acest proces, scotînd în relief importanta
interesului care a dictat în toate timpurile.
Dar sa lasam acest al doilea aspect si sa ne oprim la primul, cercetînd partea
spirituala, care a preocupat pe asiatici. La ce se refera aceasta? La trei mari
probleme:
1. Cunoasterea naturii
2. Cunoasterea creatiei
3. Cunoasterea omului în lumina creatiei.
Acestea erau tezele care îi atrageau si care le-au adus si civilizatia. Erau
înclinatii care se înscriau în cadrul credintei, al religiei, cea dintîi
preocupare a omului, indiferent de starea lui sociala.
Grija cea mare a primului om a fost: cum a aparut el si ce se va mai întîmpla
cu el? O asezare echilibrata, daca actiunile lui sînt la înaltimea creatiei,
sau una nelinistita, razvratita, în caz contrar.
Se naste însa întrebarea, daca acest mare material spiritual, caci e un mare
material, apartine omului asiatic, sau îi vine din alta parte? O spun, pentru
ca îl aflam pretutindeni si intra, deci, în universalitate, pornind de la
acelasi izvor. Si atunci toti de pretutindeni, toata Asia, Africa, Europa si
chiar America, din Atlantic si pîna în Japonia, toata omenirea se întreaba: de
unde?”
Raspunsul voi încerca sa-l dau eu: din Dacia, de la daci, dupa cum voi arata în
cele urmatoare.
India, tara ultramistica, stînd pe principii daciane, îi numeste pe daci “popor
sfînt”; Dacia, tara lor, “tara sfînta”; limba lor, “limba sfînta”. Si aceasta
limba ei si-au apropiat-o, si nu numai limba, ci si întregul material cosmic –
natura, în care se înscrie totul, întrebarile si raspunsurile asiaticilor, pe
care le vom analiza în capitolele urmatoare.
În cinstea si pe temeiul acestui material, India a ridicat lacasuri religioase,
lacasuri dumnezeiesti, sanctuare, temple, scoli. Acest material, transmis apoi
în traditie a permis marilor initiati Buda si Confucius sa spuna: “Am pus mai
mare pret pe traditie, decît pe toate scriptele” (Confucius). Si aceste
conceptii, dogme, doctrine, religii iesite din traditie formeaza temelia
existentei omului. În aceasta consta întreaga problema a vietii Indiei, marea
taina a civilizatiei asiatice, de unde porneste totul si despre care vorbesc
scriitorii lor. Vorbesc marii initiati: Rama, Krishna, Orfeu, Osiris etc.
templele din Memfis, Delfi, Eleusis” vorbesc si ele. Ideea cosmogonica
primeaza, unitatea creatiei cu creatorul: cerul, disciplina morala.
Dar prin ce mijloace a patruns atît de radiant acest mare si sublim material
dacic, si cum a fost primit? Prin marele flux dacian ne spune traditia si în
urma toate scriptele religioase. “Dac” ˆ “Cuvîntul Domnului”. El este primul
misionar religios, cu carucioara lui: Scytarum solitudo. Acesta era numele
generic al rasei, dupa Strabo, de unde ne-a ramas termenul de schit.
Dar nu trece mult si întunecarea se iveste. Preocuparilor înalte, spirituale,
le iau locul speculatiile. Se ivesc zei si semizei, unii mai buni, altii mai
rai, care îsi disputa fiecare întîietatea. Disciplina si, o data cu ea, morala
încep sa scada, biciuita de zeii raului. Templele se profaneaza, devin centre
comerciale, obscenitatile se întrec unele pe altele; imoralul ia locul
moralului, Istoria începe sa se afirme prin revolte, razboaie. Popoarele Asiei
sînt în fierbere, împaratiile cad una dupa alta, se prabusesc.
Trecutul este
garantia viitorului. Oamenii sînt aceiasi în ascensiune, atît timp cît nu li se
scoate radacina. La noi, însa, împrejurari nenorocite au facut sa se destrame
continuitatea, legatura cu traditia.
Este foarte adevarat ca, în ultima vreme, s-a format în tara noastra un curent
dacic, dar toti pornesc de la ideea gresita ca dacii au fost un popor de
pastori sau de munteni, un fel de triburi, iar civilizatia si latinitatea le-au
dat-o romanii, prin romanizare. Nimic mai utopic, nimic mai neadevarat,
deoarece romanii sînt un produs al dacilor, o ramura din trunchiul dac si prima
lor civilizatie au primit-o de la daci, dupa cum voi arata.
Trebuie sa se înteleaga ca elementul autohton dacic a ramas pe loc, în asa-zisa
Dacia Felix, care a fost “felix” pentru romani, nu si pentru daci.
Cînd ne gîndim la fractiunile dace: moldoveni, blaci (valahi), letini, pelasgi,
etrusci, osceni (osci), maramuri si stim ca acestia au dat civilizatia lumii,
te cuprinde revolta gîndind cît de gresit au deslusit unii istorici realitatea
faptelor.
În Banat, si astazi taranul dac, caci de departe îl vezi, spune: “Or hi multe
neamuri pe pamîntul ista” dar fruncea, noi sîntem fruncea”.
Mai acum cîtiva ani, pe cînd vizitam Muzeul Satului de
“– Buna seara oameni buni!
– Buna seara d-voastra. Ati venit si pe la noi?
– Am venit. Dar de unde sînteti d-voastra?
– Pai de unde sa fim? Din Uioara.
– Dar ce esti d-ta mosule?
– Ce sa fiu? sînt dac.
– Dar matusa?
– Pai, daca si dumneaei” ca noi luam altele.
– Stii mosule, ca am fost si eu pe la d-voastra?
– Ei, ei! Pe unde ai fost?
–
– Ei! Ei,
– Dar
– Pai nu e, raspunse acesta cu dispret. Boierii spun. E a altora.
– Dar a d-voastra unde este mosule?
– Unde sa fie?
– Dar motii ce sînt? mai întrebai eu. Sînt daci?
– Sînt amestecati cu altii, raspunse mosul tot cu dispret.”
Citeam în ochii si în sufletul lui, ura pe care o purta impostorilor de acum
2.000 de ani.
Dar n-a trecut mult si spusele batrînului s-au adeverit.
Dupa cîtiva ani, ma aflam
Cercetînd în
adînc viata taranului nostru, purtator al unei bogate traditii si înzestrat cu
o înalta conceptie spirituala, urmarind diferitele lui manifestari în arta;
casnica, industriala, arhitectura militara si civila, conchidem ca Dacia a fost
focarul întregii civilizatii de mai tîrziu, de unde s-a raspîndit în toate
colturile lumii, cu precadere în Orient.
Sa dam numai cîteva exemple: olaria, cu minunatele ornamente de
Aruncînd o privire în urma, peste toate cele aratate, care s-ar putea amplifica
la maximum cu numeroase exemple, ajungem la concluzia ca acest puternic trunchi
dacic a dat primele mari roade si datorita altoiului dac s-a putut înregistra
marele revelatie a Asiei, civilizatia.
Dar care au fost marile calitati ale stramosilor nostri, pentru ca roadele lor
sa fie cunoscute si pastrate în lumea asiatica?
Primul pas spre civilizatie este datoria de a te cunoaste pe tine însuti: a-ti
cunoaste “menirea” fata de tine, fata de tot ce te înconjoara; menirea fata de
întreg universul, în simfonia caruia te integrezi ca om si în fata caruia
trebuie sa dai socoteala cu fiinta ta. Aceasta este marea calitate, care
trebuie sa nu ne paraseasca niciodata. Si astazi, dupa mii de ani, auzi acest
corectiv: controlul (self controlul) tradus în limbajul nostru prin cuvintele:
“Asta e menirea ta? Om esti tu?”
Vergiliu vorbind despre Daci, îi numeste genus antiqum terrae (cel mai vechi
popor de pe pamînt) si terrae filli (fii pamîntului) (Eneida, VI, 580). Si
Servius spune acelasi lucru.
În Orient, dacii iau numele de Titani sau Giganti. Mai mult, Homer îi numeste
“zei Titani” (Hymn in Apoli, 335, Hesiod, Theogonia, 630-668). Iar în Iliada,
tot Homer le spune “protoparintii zeilor” si ai oamenilor distinsi, sau
protoparintii parintilor nostri (Homer, Iliada, XIV).
Aceste concentrate spicuiri adunate atît din folclorul poporului nostru, din
traditia orala a taranului, cît si din aprecierile clasicilor, trebuie sa
trezeasca si sa mentina în constiinta noastra datoria de a nu ne dezminti
titlul de om, de om adevarat.
Satul
Taranul,
detinatorul traditiei, denumeste asezarile de sate preistorice cetati sau
cetatui.
Dintru început omul a tins, în manifestarile sale, la o convietuire în
colectiv, în adevarate asezari, sate. Si a fost atît de valoroasa denumirea de
“sate”, încît India, în urma sugestiei capatate prin marele flux dacian, le
aseaza alaturi de divin, în prima lor Triada, si anume: Tat, Sat.
Sat ˆ înjghebare spirituala – Para Brama. Tat savi Tenrut.
În Egipt, prin analogie este Hermes ˆ Dumnezeu, constiinta, sir al initierii,
aspect nemanifestat al triadei: Sat, Chit, Ananda.
Chit ˆ inteligenta la oameni (si noi avem “chit” în limba: sîntem chit).
Ananda ˆ fericirea, iubirea, întelepciune, care realizeaza unirea tuturor
lucrurilor, bucuria suprema. Si rumânul spune: “nu faci sat cu el”.
Ca satul este o înjghebare spirituala, aceasta ne-o dovedesc satele
preistorice, asa zisele cetati, unde grija sufletelor, spiritualitatea se vede
în toata maretia ei.
În fata marii revelatii divine si a diversitatii problemelor spirituale care li
se puneau, dacii au simtit nevoia sa se adune în mici colonii, unde batrînii,
profund traditionalisti, aveau sa se sfatuiasca între ei. Sînt colonii, pe care
urmasii le-au botezat “satul batrînesc”, ramas si astazi în gura urmasilor,
adînc sapat în sufletele lor, încît dupa multe mii de ani, se mai pastreaza si
acum, în plina civilizatie (în special în Ardeal).
Conducerea satului o avea primarele, de obicei un batrîn ascultat de toti. El
tinea si contabilitatea privind miscarea satului, însemnînd socotelile pe un
lemn în forma de baston mai gros, de care taranii tineau seama; un adevarat
corbitor cinstit.
În Bucovina i se spune “rabus”. “Bus” ˆ gura (“bouche” în franceza), “busa” –
cuvînt în vechea denumire dacica. Prin unele parti, influenta slava i-a
schimbat numele în “raboj” (Boj ˆ Dumnezeu).
Judecata se facea de catre un consiliu ales dintre sateni, sub conducerea
primarului. Cînd satele se înmultesc si devin adevarate colonii, se instituie o
conducere mai mare, avînd un sef spiritual si material.
În ceea ce priveste educatia morala a satului, rolul femeii este preponderent.
Ea imprima copilului preceptele morale si obiceiurile pastrate din traditie.1
În familia dacilor domnea matriarhatul. Femeia, “mama”, nu “omul”, barbatul,
era temelia casei. Acest obicei, dupa spusele scriitorilor îl aveau si sumerii,
ramura dacica nordica. Matriarhatul sta în picioare si astazi: “Cine trecu, fa?
Gheorghe al Floarei”. În cazarmi se aude: “Stana Ion, Pauna Ion”.
Cel mai mare filozof al dacilor se chema Ana Carsa.
Un deosebit interes prezinta impresiile scriitorului francez Pierre Kropatkin,
în urma vizitelor, pe care le-a facut prin satele indigene, mult înapoiate.
Scriitorul, dupa ce vorbeste de viata sociala a omului primitiv, trecînd la
latura spirituala o gaseste aceeasi pretutindeni. Într-una dintre lucrarile
lui, intitulata Ajutorarea omului primitiv, P. Kropatkin spune: “Viata sociala
a acestuia este asemanatoare. Uneltele de piatra se gasesc strînse la un loc,
ceea ce dovedeste existenta satului din cea mai îndepartata vechime”. Geologii
constata prezenta omului tertiar în pliocen si chiar în miocen.
Scriitorul francez Lartat afirma ca omul paleolitic din sudul Frantei obisnuia
praznicul dupa înmormîntare. Grija aproapelui, mai ales la boala, o aveau si
primitivii. Desi nu aveau o religie, în sensul liturgic, dovedeau sentimente
religioase si cultul mortilor. Batrînul familiei exercita functia de judecator.
Un fapt notabil era iubirea parintilor fata de copii. Viata frumoasa a
primitivilor este o enigma pentru cei civilizati. Sentimentul matern era atît
de pronuntat, încît mama era în stare sa se sinucida la pierderea copilului ei,
pentru a avea grija de el dupa moarte.
Pretutindeni cercetatorii au aflat aceleasi obiceiuri, aceeasi viata sociala a
clanului. Primitivul era si superstitios, considerînd raul ca o urmare a
actelor sale, carora nu le putea prevedea consecintele (P. Kropatkin, L’entr’aide,
1910).
Comparînd obiectele de care s-a servit omul primitiv, cu acelea ale omului
neolitic, precum si atentia pe care o are el pentru viata spirituala, observam
apropierea dintre omul despre care vorbeste Kropatkin, cu omul fluxului dacian.
Dacii se strîngeau de obicei sarbatorile la un pahar de vin, unde îsi spuneau
pasurile, în timp ce tinerii petreceau în jocuri. Printre ei nu lipseau nici
marchidanii (negustorii).
În complex adunarea o numeau “ora” (nu hora), de unde romanii au luat cuvîntul “for”.
Astfel s-a format mai tîrziu “orasul”.
Grecii spun: “horas”: O! Atina proti horas (O! Atena, cel dintîi oras).
Ungurii, dupa veacuri i-au spus: “varos”.
În sate si în locasurile lor de retragere, dacii îsi organizeaza marile lor
sarbatori, începînd cu Craciunul închinat Divinitatii.
Dar primul pas pe care l-au facut a fost al dezvoltarii materiale: agricultura.
Odata pamîntul destelenit de zapada cuaternara, de catre Novacul Traian, neamul
dacic începe sa-si puna în valoare bogatia pamîntului lor, sub toate aspectele:
agricultura, albinaritul, minele de aur, de arama, cositor, fier, carbuni, sare
s.a.
În ceea ce priveste cultura, temelia ei spirituala, dacii au raspîndit-o cu
darnicie. Astrologia, astronomia, psihologia, metafizica” toate au fost duse cu
ei în lume. Pe temeliile acestui bogat material iau fiinta marile scoli
doctrinare de
Putem, oare, declara ca dacii au fost lipsiti de cultura, cînd etruscii duc
civilizatia
Ca nu se cunosc caractere de litere? Dar ce sînt caramizile de
Si scriitorul nostru, Costache Negruzzi se ridica împotriva numelor de: az,
buche, vede”, cînd ele de fapt aveau numirile lor valahe si sînt de caracter
valah si nu cirilic.
Sarmisegetuza – Atena – Roma
Într-un articol
scris în ziarul Universul (26 febr. 1935), am aratat, vorbind de cele trei
orase însemnate ale antichitatii, despre însemnatatea Sarmisegetuzei în raport
cu celelalte doua.
Ce a reprezentat si cum a evoluat Sarmisegetuza?
Ca si Roma, Sarmisegetuza îsi pierde numele în mitologie” Capitala a unui popor
autohton, ramas aici din mersul popoarelor prelatine spre vest, Sarmisegetuza
îsi croieste o viata proprie.
Dacii, cu o fire contemplativa, cu un simt estetic accentuat, care-si manifesta
superioritatea în fata celorlalte popoare, duc o viata sobra, o viata de
ordine, de respect, mult invidiata de romani în epoca lor de aur, în vremea lui
August.
Popor temut în razboaie, spune Tacit; adus pîna la ferocitate cînd este
încalcat, spune Ovidiu, popor de mare disciplina si de mare respect al
familiei, spune Horatiu, popor de mare arta, o spun Martial si Pausanias. Popor
de mare activitate si cu mult spirit comercial, spune Herodot, completînd pe
marii profeti, cercetatori ai vremii: Isaia si Ezechiel; popor de mare traditie
a tot ce e frumos si înaltator, spune întreg folclorul nostru în toate
domeniile.
Dacii dau tarii mari regi si mari sacerdoti; dau Romei mari împarati.
Nu ne-a ramas de la daci nimic scris?
Nici de la etrusci, fratii lor, nu ne-au ramas scrieri, desi înca nu se stie.
Nici galii nu au scris, dar în cuvintele lor de leagan pe care le cînta mamele
bretone, se aud cuvinte luate din astrologie, astronomie, metafizica,
filozofie, spuse de catre druizi, vechii lor preoti, ucenicilor lor, fara ca
mama sa stie o iota din ceea ce spune, asa dupa cum auzim astazi în literatura
noastra de folclor, cuvinte înaltatoare de o importanta si frumsete fara
seaman. Miorita o gasim si în literatura egipteana, fara ca sa atinga nici pe
departe conceptia ei metafizica.1
Litere au avut si le-au dat italicilor, si dupa veacuri le-au dat si slavilor.
Si nu au scris? Dar atunci la ce le-or fi folosit literele? Si nu au avut arta,
muzica, dans si poezie?”
Atrasi de gloria dacilor, care îngîndura; de avutul lor care îndestula, romanii
îsi îndreapta privirile catre Dacia. Neputinciosi sa lupte singuri cu un colos,
recunoscut chiar de scriitorii lor, romanii aduna toate popoarele lumii: ale
Europei, Asiei, Africii si cu totii laolalta pornesc razboiul de distrugere
asupra Daciei. Iar dupa ani de lupte si hartuieli izbutesc sa o rapuna, si cu
aceasta, fara sa-si dea seama rapun chiar si Roma lor. Distrug sentinela si
ramîn ei însisi în fata puhoiului evului mediu. Sarmisegetuza cade, arde, se
naruie. Dacii, desi slabiti, nu pier; fata, însa, nu mai pot face.
O cercetare a
celorlalte doua orase, mai amanuntita, nu-si are rostul, pentru ca ele sînt
destul de cunoscute istoriei.
Stim ca Atena, în viata sociala a fost focarul civilizatiei clasice, fara ca
totusi ea sa fi fost chiar si creatoarea. Spiritul artistic al elenului, sub
toate aspectele a stiut sa vada, sa aleaga, sa acumuleze si sa cizeleze
adevarata lumina asiatica, ca apoi sa culmineze sub Pericle (sec. V î.e.n.). În
mersul ei, lumea ramîne credincioasa principiilor marilor artisti din aceasta
epoca. La doi pasi de înaintasii ei, Atena nu poseda însa nici liniile mari ale
Asurului, nici liniile Tebei, orasul cu 100 porti, cu strazile subterane,
pentru ca miscarea trupelor în vremea razboaielor sa nu o simta populatia, ci
numai reîntoarcerea victorioasa, cu prizonieri, haremuri, cu rege, cu sclavi,
lei, tigri, pantere, elefanti; o întreaga menajerie imperiala a razboitului
împarat” Totul în sunete de tobe, de fanfare si în aplauzele multimii
entuziaste, pentru ca în urma praf si cenuse sa se asterne peste tot; nimic din
toate acestea
Roma, zamislita
din popoare italice, prelatine, dintre care cel mai important – etruscii –
porniti de pe plaiurile Europei centrale, poate chiar ale Daciei, la contactul
cu popoarele meonice, care vin din Sud, reusesc sa faca din oras o capitala cu
cladiri de toate felurile si de toate formele, cu stradute strîmte si
întortochiate, un amalgam, care displace lui August. La porunca lui încep sa se
zideasca din piatra temple, terme, amfiteatre si multe altele, dar disproportia
fiind mare, nu place spiritului artistic avîntat al lui Nero (sec. I î.e.n.),
care da foc Romei (se spune). Se naruie case, temple, teatre, foruri, ca în
urma, dupa planuri bine întocmite si bine studiate, în sensul vederilor
neuitatului împarat (care dupa unii a fost un monstru, si a fost fata de
crestini), sa se ridice o Roma noua, cu cladiri înalte, chiar prea înalte, cu
strazi regulate, cu gradini, piete etc., care fac din monstru cel mai mare
urbanist al timpului.
Dar soarta Romei este în repetate framîntari. Sub loviturile barbarilor (care
si-au croit drum prin distrugerea Daciei, straja de la rasarit), Roma cade,
pentru ca mai apoi, datorita principiilor umanitare ale crestinismului, care
înfiera sclavia, Roma sa se prabuseasca cu totul, luîndu-i locul o noua Roma,
cu o viata de libertate, de fraternitate. Iesit de sub asuprire, întregul
popor, întregul geniu latin este pus la contributie, pentru a reda gloria
marelui oras, dar la marginea gloriei apare decadenta. Si modernismul ia locul
celei mai frumoase si artistice vieti. În mersul frenetic dupa progres, tot ce
este vechi si înaltator se uita, se naruie, dispare. Arhitectura, pictura,
sculptura, muzica, filozofia, literele si viata în sine se banalizeaza, pentru
a face loc vietii usoare, dezordinii, revoltelor, vietii bastarde puse în
slujba regimurilor politice nefaste.
Bucurestiul în lumina trecutului
Dupa 20 de
veacuri, ca din cenusa a aparut Bucurestiul” Asezat într-o regiune si în
conditiuni cu totul exceptionale, fata de oricare alt oras al Europei, originea
Bucurestiului se pierde în negura preistoriei.
Daca originea asezarii Romei, ca si a celorlalte orase ale Italiei, care sînt
si cele mai vechi apartin de pragul istoriei (Roma îsi gaseste temelia în
personajele lui Homer), Bucurestiul nostru are la temelia lui preistoria, sub
toate formele si cu tot fondul gîndirii, constituind baza metafizicii, cu
primele notiuni de cosmogonism.
A fost poate si un noroc aceasta asezare (de altfel, apanajul românului), care
îndeplinea atunci poate numai o cerinta estetica, ca mai tîrziu sa raspunda
unor necesitati vitale, concentrînd la un loc apararea (dealuri, vii, lacuri,
ape, potrivnice razboaielor), cu agricultura, nervul vital al întregii tari,
indicate cu deosebire vietii unei capitale.
Sa analizam foarte succint noua capitala a românismului, asa cum ne-am propus, dupa
caderea Sarmisegetuzei, vechea capitala a tarii.
Observînd solul, pe care este asezat orasul, si în special analizînd
stratificatia geologica, gasim în sistemul diluvic, ca prim strat – pamîntul
vegetal, caruia îi urmeaza cel galben – loessul sau siga, apoi nisipul, deseori
feruginos si în sfîrsit pietrisul sau chisaiul, totul asezat pe argila
tertiara.
Cele doua straturi din urma constituie diluviul sur, care poarta urma de
neogen, apartinînd perioadei tertiar (mamifere, care au mai putut rezista marelui
cataclism de trecere a pamîntului din perioada tertiara în cea cuaternara.1
Dupa perioada tertiara, pamîntul ia forma pe care o vedem, cu Dîmbovita
serpuind printre doua maluri abrupte, cu afluenti veniti fie din lacurile
abundente, pe dreapta si pe stînga ei, fie de la departari mai mari, ramasite
ale marii sarmatice, dupa retragerea ei, formînd ca un fel de gratar, peste
care omul cuaternar îsi face aparitia.
Numeroasele centre preistorice din jurul Bucurestiului, si chiar din interiorul
lui, ne dovedesc acest fapt. Obiecte de silex, de os, de cremene, de lut,
coarne de cerbi” toata viata neoliticului, continuata cu cea de arama, de
bronz, de fier, din care obiectele cu caracter mistic nu lipsesc, arata o viata
neîntrerupta pe aceste meleaguri.
Taranii, pastratorii traditiei, numesc “gorgane”, peste tot cuprinsul tarii,
niste ridicaturi de pamînt artificiale, care ascund înlauntrul lor adevarate
necropole, cimitirele omului preistoric, principiul viitoarelor piramide.
Daca viata preistorica a stramosului bucurestean o ascunde pamîntul, gorganul
ei fiind prea înalt a ramas în afara, ca o marturie, si deasupra lui, ca si cum
ar fi fost predestinat, avem noi cei de astazi lacat de pietate, cu numele de
Sf. Ilie din Gorgani.
În aceasta “delta”, în acest gratar de ape, s-au strîns stramosii nostri, fapt
care ne face sa ne întrebam: care a fost ratiunea ce a determinat o asezare
omeneasca într-un loc destul de neospitalier si, în special, destul de
nesanatos?
Adapost de migratiuni nu se poate atribui omului preistoric, pentru ca aceste
migratiuni s-au facut linistit si fara ciocniri. Pamîntul a fost destul de
încapator, ca sa-i primeasca pe toti, la început putini la numar, porniti
dintr-un singur centru si raspînditi mai apoi pretutindeni; dovada toate obiectele
preistorice de peste întreg pamîntul, facute din acelasi material si cu acelasi
dimensiuni, combatînd astfel geneza biblica.
Nu teama de ciocniri a hotarît locul orasului (pe care o vedem mai tîrziu
Asezarea Bucurestiului pe aceste locuri nu o putem atribui decît sau unui
interes de ordin vital (alimentul de capatenie fiind pestele din lacuri, care a
lasat în preistorie atîtea elemente-greutati de aruncat plasele de prins peste
etc.), sau un interes cu totul sentimental, de care omul a fost stapînit dintru
început. Ne aflam, deci, în fata unei noi si mari probleme, a carei dezlegare
ne-o ofera metafizica.
Pe multi cititori îi va face sa zîmbeasca poate, aceasta argumentare,
considerînd metafizica drept ceva închipuit, cu totul abstract. Sub aspect
etnografic, însa, metafizica joaca un rol deosebit de important în viata
popoarelor, si mai ales atunci cînd abstractul îmbraca forme concrete, asa cum
se observa în epocile care au urmat cosmogonismul. În cazul de fata, ne aflam
în prima ei faza, a cosmogonismului, cînd gîndirea, care joaca un rol
primordial se concretizeaza si ea prin forme primitive, gravuri, chipuri
întîlnite în neolitic.
Adorator al Universului, pentru ca se gasea în absoluta dependenta de el, omul
preistoric este impresionat de cele patru forme creatoare: cer, pamînt, soare
si apa, deoarece de ele sînt însasi existenta lui. Si toate monedele dacice, ca
si folclorul ne vorbesc îndeajuns de acest fapt.
Cu mersul vremii, aceste elemente, cel putin la noi, si se verifica si astazi,
au legaturi pîna si cu sufletele celor vii; cade o stea; taranul spune ca moare
un om etc.
În credinta anticilor, astrele si întreg cosmosul erau în strînsa legatura cu
sufletele celor ce se duc. Mai mult, nimic din ceea ce exista pe lume nu poate
sa traiasca fara sa fie animat de un suflet din sferele astrale, fie ca omul
moare de la sine, fie ca se provoaca moartea lui. Cer, soare, pamînt, casa,
biserica s.a. – toate trebuie sa aiba suflet ca sa traiasca.
Upanisadele ne confirma acest fapt” Si doar noi spunem ca sîntem indoariani.
Este o stare de antroporfism, al carui germene îl gasim în figurinele
neoliticului, în asa-zisii idoli de lut, de os, de piatra etc. Încît numai unei
asemenea conceptii se poate atribui apropierea omului cît mai mult de acest
gratar de ape ale Bucurestiului, mai ales ca aici prin complexitatea lor se
prezinta si sub o forma grandioasa.
Odata viata începuta prin aceste locuri, ea se continua mai departe pîna în
zilele noastre. Acest fapt este dovedit de preistorie. Astfel, daca observam cu
atentie neoliticul de pretutindeni, aflam si în Bucuresti manifestari cu un
început de arta decorativa, care prin forma si specificul ei pune temelia
viitoarei arte taranesti, pe care o gasim mai tîrziu raspîndita în toata tara,
evoluînd în diferite centre, dupa loc si împrejurari, dînd nastere stilului
arhitecturii taranesti. Acesta este cel mai important argument de continuare
neîntrerupta, pîna în zilele noastre a omului preistoric peste tot cuprinsul
tarii.
Dar se pune si o alta întrebare: omul preistoric a continuat sa traiasca în
acest gratar de ape, neîntrerupt si sa dezvolte si aici o arta taraneasca,
justificîndu-si viata lui, pîna în vremea cînd istoria a început sa vorbeasca
despre el, ori el a pornit vreodata din aceste locuri si mai tîrziu a revenit
de prin alte parti? Raspunsul este foarte simplu. Eu cel putin cred, si ca mine
gîndesc si altii, sînt convins ca nici un motiv n-ar fi facut pe omul bucurestean,
ca odata nascut, crescut aici si ajuns la maturitate, sa paraseasca la un
moment dat locul unde a vazut lumina zilei, ca mai tîrziu urmasii lui sa se
reîntoarca tot pe acelasi loc, pastrînd vechile traditii. Ar fi o naivitate, o
lipsa de logica sa credem astfel, ignorînd o serie de argumente care ma
îndreptatesc sa vad originea Bucurestiului în preistorie.
Sa urmarim acum evolutia acestei asezari, sa vedem cum ia forma de oras si mai
tîrziu de capitala a tarii. Cercetînd acest lucru pe plan artistic si cautînd a
determina faptul pe temeiul arhitecturii, nu este un drum tocmai simplu, cu
toate ca arhitectura vazuta sub aspect general are epocile ei bine stabilite,
care pot determina o cronologie, dusa la aproape o exactitate a faptelor. Dar
aceasta se întîmpla numai în tarile unde se succed faptele pe date stabilite de
maestrii, care le-au determinat. Nu este acelasi lucru în cazul nostru, unde
arhitectura este opera tarii întregi si nu a individului. Aici fenomenele s-au
însiruit în mod automat, întocmai ca valurile marii, care se urmaresc unele pe
altele, fara sa-ti dai seama cînd te gasesti în mijlocul apei, de unde încep si
unde se ispravesc. Si abia numai pe ici, pe colo, cînd intervine ceva din
afara, cu datele cunoscute, se mai poate fixa un punct de reper, ca astfel
adunînd totul la un loc sa determine evolutia orasului nostru. Un exemplu este
interventia manifestarilor straine de
Cultura asiatica, despre care am vorbit, si care a fost fîntîna de la care s-au
adapat dacii, a determinat si o arhitectura folosita în Dacia, mai mult de
catre clasa cu dare de mîna, fiind foarte costisitoare. O data cu caderea
Sarmisegetuzei si cu risipirea clasei avute, aceasta arhitectura trece în
Moldova si în Bucovina. Ajunge si în Ardeal, dar pe scara foarte redusa, în
mîna celor ramasi pe loc si a celor asezati pe plaiurile Maramuresului, care-si
mentineau rangul de boierie, asa dupa cum puteau. Asa se explica spre exemplu,
relicvul din palatul contilor Bethlen din Deva (centrul dacismului), care
reprezenta “phenixul”, pajura tarii (stema României).
Alaturi de aceasta arhitectura, tot restul tarii, în special taranul, ducea mai
departe lantul traditiei – arhitectura româneasca – care evolua pe aceleasi
baze ale trecutului. Cu timpul, ea se afirma în centre diferite (Fagaras,
Sighisoara, Curtea de Arges, Cîmpulung-Muscel).
Bucurestiul odata constituit evolua la fel ca si orasele din restul tarii, pe
baza acelorasi principii. Nici o influenta noua ca
Acesta este Bucurestiul nostru, prelatin la temelie, latin pîna în zilele
noastre. Pacat ca ultimele lovituri ale tîrnacopului de acum 30 de ani au
distrus cele mai autentice marturii: casa Turnescu si casa Ciurcu. Numai cele
doua ramase – casa Melic (str. Armeneasca) si casa Moruzzi (Calea Victoriei) se
mai vad si astazi, stricate însa de un arhitect francez chemat sa le repare,
acum vreo 80 de ani, si care nu le-a priceput. Nu mai vorbesc de zilele de
adevarat prapad ale lui 23 August 1944, care a pierdut în flacari si ruine
adevarate cladiri de arta.
Ca marturie a acestei sublime arhitecturi rumânesti, de care eu sît puternic
legat sînt cladirile: casa General Candiano (parcul Filipescu, distrusa de
bombardament) si casa N. Stanovici (din strada Remus nr. 6) ambele cladite de
mine, unde am imprimat caracterul autentic al caselor bucurestene din veacul
XVII. Nu pot trece cu vederea nici creatiile altor colegi, ca de exemplu: casa
Rosianu (str. Dr. Racovita), cum si cîteva vile din orasul Cîmpulung-Muscel,
ale arhitectului Berechet.
Cît priveste prima faza, Cîmpulung Muscel ne ofera un numar de vile din vechile
exemplare; Argesul de asemenea, iar în Bucuresti, ca o copie fidela – casa
Matasaru (din str. Porumbaru nr. 12). Ca fapt nou, nu s-ar putea considera
altceva, decît intervenirea unui nou si mare stil de arhitectura valaha, care
germineaza din manifestari pre-bizantine si pre-renastere, ce îsi fac aparitia
în Bucurestii din timpul domniei lui Serban Cantacuzino si care culmineaza apoi
în epoca lui C. Brîncoveanu schimbînd fata orasului. Este cea mai frumoasa
pagina din istoria artei noastre, care îi aduce consacrarea. Pacat ca
restauratorul din zilele noastre al castelului Brîncoveanu, de
Acesta a fost Bucurestiul de ieri”
Dar numele orasului?
Orasul pierdut în preistorie, dupa cum am aratat, este greu de admis c-ar fi
trait fara un nume. Banuiala ca numele s-ar trage de la acea biserica a lui
Bucur nu sta în picioare, fiidnca aceasta biserica este mult mai noua decît
multe alte biserici aflate si astazi în oras.
Sa nu uitam ca una dintre apele care lega lacul Icoanei de Dîmbovita se numea
Bucurestioara. Si numele orasului, dupa cel al apei se pierde în toponimia
dacica, aidoma cu al tuturor apelor si localitatilor, muntilor si vailor din
tara noastra. S-ar putea ca numele lui Bucur si al Bucurestiului sa se traga de
acolo, asa dupa cum s-a tras al jienilor, de
Este eronata afirmatia ca numele Dîmbovita e de origine slava, deoarece ei au
venit abia în secolul VI, cînd desigur ca rîul avea un nume al lui.
Nu putem încheia fara sa pomenim numele marilor ziditori: Matei Basarab si în
special Constantin Brîncoveanu care, pe temeiul traditiei au dat Bucurestiului
si tarii, cele mai frumoase pagini de manifestare artistica în Cîmpia Dunarii.
Pacat ca noi nu o prea întelegem.
Limba poporului dac
Am aratat în
capitolele precedente ca cele mai de seama documente ale omenirii dateaza din
preistorie, în special din neolitic. Pe temeiul lor, si mai ales al menhirului
s-a ajuns la concluzia ca la început omenirea a format o singura masa si,
consecinta o singura rasa, raspîndita în tot cuprinsul Europei si în afara de
Europa, cu centrul de pornire în Dacia.
Am vazut ca scriitorii si documentele arata ca menhirul îsi are originea în
Dacia (de altfel numai noi avem cuvîntul, care si-a pastrat adevaratul înteles).
Asa se întîmpla si cînd arunci o piatra în apa; la mijloc, unde a cazut piatra
apa se turbura pîna în adînc, si cu cît de departezi de centru, inelele îsi
pierd din intensitate.
Aceasta rasa raspîndindu-se, cu timpul a dat nastere la state de- sine-statatoare,
peste care, si chiar în inima Europei a patruns rasa germana, invadînd lumea
latina, fenomen asemanator cu invazia ungurilor la noi.
În scoala s-a înradacinat dogma în a considera de origine romana tot ce se
gaseste în subpamîntul tarii noastre. S-ar putea întîmpla ca eu, care nu sînt
de aceasta credinta, sa am soarta lui Galileo Galilei, fara sa fiu pus pe rug,
pentru ca am depasit acele vremuri. Am credinta însa ca odata si odata va iesi
adevarul la iveala, pentru ca trebuie sa sfîrsim cu aceasta stare de lucruri de
a trai din mila cutaruia sau cutaruia, fara se ne recunoastem comorile noastre
materiale si spirituale.
Germanii,
patrunzînd în aceasta masa latina, despart popoarele Europei în: finezi (care
ramîn la nord), în gali si franci, stabiliti pe locurile unde se gasesc astazi,
în itali si iberi, împinsi în sud-vest, în daci si traci, ramasi pe loc în sud
si sarmati, catre rasarit, formînd state cu diferite denumiri.
Incursiunea lui Traian a zdruncinat Dacia din temelii, reusind s-o dezmembreze.
Aceasta a fost opera cuceritorului, promotorul Evului Mediu, care a facut prin
aceasta o mare greseala politica, distrugînd zagazul de
Desi crunt încercati de înfrîngerea suferita în razboaie, dacii ramîn totusi în
centrul latinitatii si detinatorii limbii adevarat pre-latine, limba legata de
existenta poporului.
Marele evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai si au fost
scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau caramizile de
Astfel scriau Dacii cartea lor sfînta, cu litere sapate pe tablite subtiri
dreptunghiulare, asezate pe altarele templelor lor, care s-au transmis apoi cu
aceeasi cinste pe altarele tuturor templelor lumii (cartea preceptelor de aur,
cum o numeste India.1
Pornind de la faptul existentei dintru început a unei singure mase de oameni,
un trunchi comun, cu centrul de raspîndire în Dacia si cu o limba comuna,
aratam ca acele cuvinte de prim ordin ca: cer, stele, noapte, a fi, soare etc.
sînt comune la toate natiunile. Si un exemplu tipic îl ofera derivatiile
multiple ale cuvîntului “menhir”: omenie, neomenie, om-neom, aminte, cuminte,
nimeni, amen, menit, dezminti, încremenire, descremenire, amnar, pomenire etc.
Iata o serie de cuvinte cu o radacina comuna, care a existat în toata omenirea,
încît ne aflam în alternativa: ori asezam leaganul omenirii în India, ori îl
asezam în Dacia.
În India nu subzista aceasta credinta. Putem vorbi de indo-germani, de
indo-slavi, dar nu de indo-arieni. Nu putem fi si indo- si arieni. Ori sîntem
indo-, ori sîntem arieni, pentru ca “arian” înseamna “om legat de pamînt”.
Dar sa admitem totusi ca venim din India. În acest caz, ar mai fi crezut cineva
ca Dacia este o tara sfînta? Deoarece tara aceasta a fost considerata sfînta,
poporul sfînt, Dunarea sfînta, muntii sfinti, aceasta dovedeste ca de aici s-a
raspîndit omenirea, iar teoria care o atribuia Indiei nu sta în picioare. Se
admite deci o limba comuna, o limba universala, o limba sfînta ca si purtatorul
ei – limba sanscrita (“san” ˆ sfînt; “scrit” ˆ scris) care ne apartine noua, nu
Indiei.
Si acum un scurt apel la glotologie. Din cercetarile filologilor, cît si ale
altor oameni de stiinta, s-a stabilit ca în India se gasesc denumiri de plante
si animale, care n-ar fi putut trai prin acele parti, din cauza conditiilor
climatice. Acestea au fost duse acolo o data cu fluxul dacian si, neputînd
subzista, le-a ramas doar numele.
Cu aceasta limba sanscrita au plecat misionarii daci spre Rasarit, sub numele
de sciti1, misionari religiosi. Noua ne-a ramas cuvîntul “schit” ˆ manastire si
“schimnic” ˆ calugar, cu calificativul de crestin ˆ fiul Domnului, dupa cum
“dac” ˆ “ajutorul Domnului, iar “moldova” popor de radacina divina.
Si acum sa cercetam vechile scrieri”
“Si era peste tot pamîntul o singura limba”” (Moise, Cartea I) dar nu o
numeste.
Psametus, unul dintre cei mai culti faraoni ai Egiptului, care a trait cu sapte
veacuri î.e.n. spune: “Am facut multe experiente în viata mea, ca sa aflu cel
mai vechi popor pe pamînt si ce limba vorbea acel popor; în sfîrsit am ajuns la
convingerea ca limba cea mai veche a fost a frigienilor, adica a pelasgilor si
prin urmare acesta este cel mai vechi popor” (Herodot, Cartea II).
Dar cine sînt pelasgii?
O spune Diodor Siculo: “Eu sînt pelasg, nascut din pamîntul negru al Daciei”
(Diodor Siculo a fost stranepotul Istrului si al Tisei, nascut în Carpati).
De la pelasgi ia numele fractiunea de popor dac, care a ajuns mai tîrziu si în
Italia. Pelasg a fost o divinitate nascuta din Novaci, Titani sau Giganti.
Ctitorul Asiei, Pausania, care a trait cu 700 de ani î.e.n., era pelasg si a
fost crescut pe muntii cu culmi înalte ale Carpatilor.
“Limba prisca, adica limba batrîna a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii
cei mai vechi ai Italiei în timpul lui Ianus” (Isidori, Origine). Ianus 11 ani
a fost zeificat
“Latini au fost aceia care au existat înainte de întemeierea Romei” (Festus).
“Colchii si dacii ma cunosc; vorbesc limba barbara de idioma latina” dintre
popoarele latine fac parte dacii” (Horatiu, Lib. II).
Sextus Rufus spune ca proclamatiile date de romani catre Filip, regele învins
al Macedoniei, cum si proclamatia din 167 e.n., pentru noua organizare a
acestei tari s-au facut în limba latina populara, nu pentru ca sa impuna
învingatorului, ci pentru ca idioma populara era latina barbara.
Titu Liviu, marele istoric din vremea lui August, afirma ca în Alpi se vorbea
limba etrusca. Ori etruscii, dupa cum stim, sînt o ramura comuna cu dacii.
Ovidiu povesteste ca, fiind trimis într-o regiune salbatica, între sarmati si
geti, singura-i distractie era sa compuna versuri, dar ca nu se gasea nimeni
care sa le citeasca si sa le înteleaga, deoarece în acea regiune nu se cunostea
latina vorbita de romani (Elegiae, III). Populatia Tomisului era compusa din
geti si greci, elementul get fiind preponderent. “Ce pacat, spune el, ca limba
getilor a pastrat unele urme din limba greaca si acestea desfigurate, dupa
pronuntarea getica. În acest popor nu este nimeni, care din întîmplare sa
vorbeasca macar cîteva cuvinte latinesti, cît de simple” (Elegiae, VII).
Dar cum era limba latina în acea vreme? Limba vorbita
Seneca spune: “Ispraviti cu atîta lumina greceasca, ca o sa orbim”. Iar
Catilina: “Ispraviti cu atîtea grecisme în limba, ca nu ne mai putem întelege
cu poporul”.
Cezar, asasinat în Senat, vazînd în capul conjuratiei pe Brutus, i-a strigat în
greceste: Essi ios emu (Tu esti fiul meu).
Asa întelegea Ovidiu latina, asa întelegea el o limba culta, latina vorbita de
romani, daca aceea se putea numi limba, si înca pretentie de culta, limba
latina complet grecizata, artificiala, care de aceea nici n-a putut trai. Si
totusi, acelasi Ovidiu spunea: “Armoniosul Horatiu a tinut urechile mele, cînd
a compus poezia culta pe lira ausoniana” (limba daca negrecizata – Elegiae,
IV).
Si profesorii nostri cauta originea limbii rumînesti “adevarata limba latina”,
prin derivarea ei din limba grecizata a romanilor”1
Ovidiu, vorbind de scrierile lui, sustinea ca nu putine cuvinte barbare s-au
strecurat în ele, dar vina nu este a lui, ci a locului – Ausonia (Elegiae, VII).
Si tot el adauga ca, pentru a se întelege cu getii a trebuit sa învete sarmata.
Faptul este lesne de înteles, fiindca sarmatii sînt moldoveni si vocalizarea
lor este la fel cu aceea a etruscilor; Etruria Toscana s-a numit la început
Ianicola.
Papa Nicolaie I, într-o scrisoare adresata lui Mihail al III-lea, împaratul
Bizantului, scria: “Grecii numeau limba latina, limba pe care o vorbeau
scitii”.
Ori toate acestea nu sînt documente? De unde vrei sa le iei? De
Avem noi constructia lor de fraza? Avem noi pe: us, is, os si verbul la
sfîrsit, asa cum aveau romanii? Nu, vorbim asa cum am vorbit de cînd ne gasim
pe pamîntul acesta. Noi pastram întreaga traditie, pe care alte popoare de
aceeasi origine nu o mai au. Italienii nu au traditia noastra si nici folclorul
pe care-l avem noi. Se cunoaste ca este un popor nou.
Si daca lucrurile stau astfel, cum poate sa gîndeasca cineva ca oamenii
acestia, a caror rasa si limba era bine determinata, au amutit si au surzit,
trebuind sa astepte 1.000 de ani, pîna au venit peste ei romanii sa-i vindece
de mutenie si sa-l învete limba romana?
Atît fiinta, rasa, cît si civilizatia si limba dacii au dat-o romanilor, iar nu
ei noua. Îsi poate închipui cineva ca Traian a fost pîna în Urali, unde
ofiterii nostri au gasit zeci si sute de sate moldovenesti? A fost pîna acolo
Traian si i-a învatat si pe aceia sa vorbeasca latineste?
Rabindranath
Tagore, în cartea sa Shadana, la capitolul I, spune: “Cînd Arianii au patruns
în padurile Indiei, s-a pus baza brahmanismului si civilizatiei indiene”. Este
vorba asadar de ariani si de limba lor, care a fost indianizata. Dar cine sînt
acestia si ce limba vorbeau? Oameni sfinti, veniti dintr-o tara sfînta – Dacia,
iar limba lor era aceea cu care s-a scris Vedele, scrierea lor sfînta.
Si Krishna Murti, urmasul lui Buda, cum si alti scriitori laici si mireni
indieni, îi califica pe arieni drept rasa nobila, rasa spirituala, care au adus
limba si civilizatia în India.
Elena Blavatski, fosta presedinta a Societatii Teozofice din India, în scrierea
sa Vocea Tacerii, spune: “În cartea preceptelor de aur – Vedele –, aproape
toti, daca nu chiar toti cei mari archati (acei care emigrara în Tibet,
viitorii lamaisti), erau hindusi si arieni, iar nu mongoli. Originalele
perceptelor sînt gravate pe lame rectangulare, subtiri si lunguieti, asezate pe
altarele templelor”.
În poema epica Ramayana, unde se gasesc celebrate principiile carpatine ale
marelui initiat Rama, se insista mult asupra primelor monumente, care poarta
numele de “stupo”, ca si în Afganistan. Acest cuvînt sanscrit (dac) s-a pastrat
la noi pîna în zilele noastre; si într-adevar monumentul are forma de “stup”.
Si acum, daca vom cauta procentul de cuvinte din limba lor, vom afla, daca nu
în totalitate, ca majoritatea ne apartine noua rumînilor. Aceasta este limba
ariana, de care s-au servit hindusii, si toate încercarile cercetatorilor de a
arata ca limba noastra deriva din sanscrita sau romana sînt lipsite de temei.
Dictionarele sanscrite si cele ale lui Barbulescu Dacul, Nica, cum si
diferitele scrieri din presa, ale lui dr. N. Lupu, Bratescu-Voinesti s.a.
considera fundamental gresit cînd afirma derivarea limbii noastre din
sanscrita, deoarece lucrurile s-au petrecut cu totul invers. Acestia,
influentati de scrierile arheologilor moderni, care nu au ajuns sa cunoasca
Dacia, îi socotesc pe daci drept indo-arieni, ca si cum totul porneste din
India, si astfel scriitorii nostri se consuma în derivari eronate.
În lexiconul dacic, apare înca din preistorie “cra”, “cre”, “cri”, atunci cînd
este vorba de demnitati înalte. Exemple:
Craciun ˆ ziua de omagiu adusa Divinitatii
Cra ˆ stapîn; un ˆ unul singur
Caraiman ˆ munte închinat lui Man
Craiova ˆ capitala domneasca
Creator, cremene, creasta, crestet, credinta
Crestinii sînt fiii Domnului.
Cristos este calificativul dat Marelui Iisus.
India, în urma fluxului dacic confirma întelesul acestor prefixe. Astfel, în
dictionarul clasic sanscrit francez, al lui Emile Burnouf, gasim cuvîntul:
crestin ˆ “homme éminent par sa naissance ou autrement”. Rama, Krishna ˆ
crestin. India atribuie totul zeitei Cri, zeitei binefacerii, a avutiei,
frumusetii, demnitatii, majestatii. Dar cuvîntul acesta n-a venit oare din
fluxul dacian?
Marele scriitor si profesor de
În încheiere subliniez ca de indo-arianism, pe temeiul limbii sanscrite nu se
poate vorbi, deoarece am aratat cum s-a format în India limba sanscrita. Cît
priveste pe indo-germani, sau indo-slavi, aceste denumiri facute tot pe temeiul
limbii, pot fi justificate, daca atingerea acestor doua neamuri în India, s-a
produs în urma indianizarii limbii dacice (în arhitectura taraneasca rusa se
observa o oarecare influenta indiana, pe care rusii au trecut-o în clasicismul
lor).
Sa nu se uite ca majoritatea cuvintelor ambelor popoare, cele în legatura cu
cosmosul si cu viata spirituala si unele cuvinte mai vechi din viata materiala,
care au un caracter latin, se datoresc asezarii acestor neamuri pe substratul
dacian. Încît nici de vorbit nu este de germanisme sau slavisme în limba
noastra, ci dimpotriva, de rumînisme în limba lor, în afara bineînteles de cele
bisericesti, dat fiind influenta cultului slavon în limba noastra.
N-am pretentia sa schimb toate cartile de gramatica de la noi, dar trag nadejde
ca cu vremea o s-o lasam ceva mai domol, ca sa intram pe fagasul demnitatii si
al cinstei, în care ne-am nascut si în care trebuie sa traim în ciuda tuturor
acelor, care vor sa ne falsifice trecutul.
Sanctuarele daciane
Templele si marii sacerdoti
În afara de
arta taraneasca, apare în Dacia arhitectura de mare valoare în forma si
continut, “arta ciclopica”, arta inspirata.
Pe scara evolutiva, atît marile aliniamente, numite de daci “Cale sfînta” –
Sînbie – (termen necunoscut cercetatorilor nostri), cît si impresionantele
“cromleh”-uri asezate în cerc, toate au la baza menhirul, piatra sfînta.
Menhirele asezate în forma de cerc simuleaza soarele, asezat în mijloc, purtînd
numele de hirmen, “datator de suflet”, de viata. Cu vremea acestea se unesc
între ele dînd nastere astfel primelor temple.
N. Densusianu, în lucrarea sa Dacia preistorica, ne spune ca, în urma
cercetarilor sale, templul Soarelui de pe Istrita avea o forma circulara cu o
zidarie masiva, cu diametrul de
Primele temple construite au imaginat stelele cu raze.1
Începînd cu Templul Soarelui, cu o forma rotunda, ridicata pe înaltimi,
traditia transmite principiul mai departe, si acolo unde nu sînt înaltimi
naturale, s-au creat artificiale, din pamînt, purtînd numele de “pochine”.
Un alt aspect al primelor temple îl arata asa-numita “Casa zînelor”, cercetata
si descrisa de C. Bolliac.
Avînd intuitia apropierii cît mai mult de Divinitate, oamenii au cautat sa-si
ridice primele lor sanctuare chiar în inima muntilor, în menhire.1
Unul dintre primii mari initiati carpatini, care a propovaduit prin partile
noastre a fost, fara îndoiala, Zamolxe, cuvînt care despartit în doua, înseamna
în albaneza: “za” ˆ gura si “molxe” ˆ mos.
Dar, cu mult înaintea lui, Rama este primul personaj mistic, urmasul vechilor
misionari daci. El apare în panteonul întregii omeniri, dupa cum o dovedesc
scriptele si litaniile preotilor egipteni, indieni, chinezi, si mai ales dupa
Avesta.
Pornit din Dacia, Rama îsi întemeiaza doctrina printr-un mare act de bunatate,
de pace (se împotriveste jertfelor religioase omenesti). Parasind Europa în
vremea primului flux, trece Caucazul, Iranul si ajunge în India, unde devine
împarat, zeu, cel mai mare diriguitor de popoare de pe malurile Oceanului
Indian. Cerîndui-se în vis sa renunte la demnitatea de sef material în schimbul
nimbului ceresc, el îndeamna popoarele sa-si aleaga regi, dupa legile firesti
ale lumii. (“Eu voi veghea de sus asupra voastra”, spune el).
Învatamintele lui Rama2 s-au împrastiat peste tot pamîntul (Egipt, Iran,
India), fiind consacrat drept cel mai mare initiat, caruia îi urmeaza în India,
Krishna, Buda.
Un alt mare initiat, tot carpatin, dac de origine este Orfeu3, care a predicat
în acelasi spirit ca si Rama, în Balcani, Asia Mica, Grecia, Sicilia si a pus
temelia Scolii de
Egiptul a avut pe marele initiat Osiris, asemenea lui Rama în India. Ostrea, în
Egipt – Osiris – a pus temelia atît vietii spirituale, cît si a celei materiale
– agricultura.
Tot mare initiat a fost si Man1, care a domnit peste egipteni (Diodor, Herodot)
si era considerat de preotii din Memphis drept întemeietorul dinastiei umane în
Egipt (Diodor)2. Man a fost acela care a canalizat Nilul si a întemeiat orasul
Memphis (Herodot, 1, II).
Cosmogonia
Ne gasim în
fata unei probleme, pe cît de dificila, pe atît de controversata de istorici.
Este vorba de cercetarea primelor forme de credinta ale stramosilor nostri,
legate de marele cosmos si adoptarea lor de religia crestina.
Dupa Biblie, în Potop a pierit întreaga suflare, oamenii nefiind demni sa
supravietuiasca. Nu a ramas decît Noe cu familia lui, care a dat nastere
poporului evreu.
Dupa traditia taranului nostru, mostenita de la daci, în acest cataclism nu a
pierit nici un om. Divinitatea i-a mentinut prin împietrire si despietrire.
Împietrirea s-a facut în muntii Carpati; acolo s-au împietrit si tot acolo s-au
despietrit” si de aceea Carpatii au fost considerati munti sfinti, ca si
Dunarea (Istrul). Ca un simulacru, indienii au muntii Himalaia si Gangele (apa
sfînta, purificatoare) si egiptenii – Nilul (fluviu sfînt).
Elementul creator al Divinitatii a fost “cerul”, cu exponentul sau “soarele”,
iar elementul generator “pamîntul” si “apa”.
Dacii au asadar constiinta existentei sufletului si a nemuririi, prin
împietrire si despietrire, luînd piatra ca simbol al genezei si raspîndindu-se
în omenire prin marele flux, primit pretutindeni cu mare si deosebita cinste.
Ca omagiu adus Novacilor, Titanilor, s-a ridicat în Persia,
În facultatea noastra de teologie se învata ca la început oamenii se închinau
la pietre. Credeti dvs. ca au adorat pietrele caldarîmului? Piatra a avut fara
înaoiala o semnificatie, a fost primilor martiri, si în cinstea lor s-a ridicat
templul de
Crestinismul, legînd biserica cosmogonica cu biserica crestina a pastrat
sarbatoarea celor 40 de mucenici, întelegînd pe cei 40 de martiri crestini, o
interpretare anacronica, pe care o vom explica la capitolul sarbatorilor
crestine.
Vorbind de credinta stramosilor nostri, legata de marele cosmos, nu putem trece
cu vederea marele eveniment petrecut în Dacia, si anume venirea rohmanilor, în
urma fluxului dacian. Acest neam necunoscut multor istorici îl aflam în nordul
tarii (în Maramures, Bucovina, pîna în Galitia). Despre rohmani am vorbit mai
pe larg la capitolul “Reflux”, aratînd derivatia numelui lor din “Oi” ˆ “auma ˆ
“om” ˆ “Divinitate”. În cinstea acestei Divinitati s-a numit “Omul”1 vîrful cel
mai înalt al Carpatilor Meridionali.
Pe monedele dacice figureaza soarele, ca exponent al cerului; în capul soarelui
se afla o semiluna cu corn – diagrama Divinitatii.
Biserica cosmogonica daciana se prezinta sub forma de trinitate2: cerul
(creator), pamîntul si apa divinitati generatoare, carora le corespund
urmatoarele sarbatori:
Craciunul – închinat cerului,
Rusaliile – închinate pamîntului si soarelui,
Dragaica – sarbatoarea apelor.
O data cu venirea rohmanilor au fost aduse din India si divinitatile lor: Buda,
Kama, Siva, Iama, precum si credinta în existenta spiritelor rele care au dat
nastere la superstitii. Împotriva acestor spirite rele poporul a dus o lupta
continua. Si astazi se pastreaza obiceiul de a înfige un topor în pamînt pentru
ca sa le îndeparteze.
În credinta dacilor, exista o strînsa legatura între pamînt si plante.3
Un alt ritual în cosmogonia daciana sînt si “ditarii”. Despre aceasta ne
vorbeste un profesor de liceu, de limba româna, care s-a ocupat asidu de
traditiile poporului român. Fiind într-o echipa de cercetare cu prof. D. Gusti
(
Intrigat si persecutat de aceasta forma de cult m-am adresat d-lui Salagian, un
vechi cunoscator al traditiilor Orientului, care mi-a raspuns ca “este masa
sfînta în timpul focului, apartinînd cultului lui Zoroastru”.
Profesorul Gusti a cumparat cîteva masti, fara sa cunoasca pe atunci
semnificatia lor.
Mai amintesc despre un alt obicei numit “caloian”, o papusa care se aseaza pe
apa, într-un cosciugel, si i se da drumul. Este o imitatie a lui Iani,
simbolizînd purificarea apelor.
Dupa ce am aratat prin cîteva exemple aspecte ale religiei daciane, legate de
cosmogonia si adoptarea lor în mare parte de catre biserica crestina, voi trece
în paginile urmatoare la dezvoltarea temei privind ritualul marilor sarbatori.
Marile sarbatori
Craciunul
Cea mai mare
sarbatoare, rînduita de daci în cinstea marii Divinitati este Craciunul (“cra”
ˆ crai, “ci” ˆ eufonie, “un” ˆ unul, un singur stapîn), care ocupa primul loc
în calendarul dacic.
Cuvîntul Craciun îl au toate popoarele, dar adevarata lui semnificatie nu o
cunosc.
Germanii spun: Weihnachten; italienii: Natale, referindu-se la nasterea lui
Cristos. Francezii, constienti de originea lor galica, îl numesc: Noël;
spaniolii: Novidat. Dar la ce se refera acest Noël sau Novidat? La serbarea
pomului, pentru ca pomul este adus la nasterea Mîntuitorului. Pomul vietii
n-are nici o legatura cu nasterea lui.1
Spre deosebire de celelalte popoare, numai noi am pastrat, pe lînga ritualul
crestin, si pe cel vechi, al adevaratului Craciun, necunoscut multor oameni de
stiinta.
Un prim ritual se refera la nasterea lui Cristos: Steaua, Vicleimul, Icoana
etc., iar dupa un interval de cîteva zile apare al doilea ritual: Plugusorul,
Pomul, Vasilca.
Sarbatorile Craciunului tin 9 zile, de la 22 pîna la 31 decembrie, iar a zecea
zi, adica 1 ianuarie, devine prima zi a anului, începutul noului an, începutul
vietii.2
Dacii serbeau Craciunul ca omagiu adus Divinitatii, pentru binefacaerile
soarelui din cuaternar. În primele zile serbeau focul (ignes), care a
intervenit la definitivarea si asezarea pamîntului în sistemul solar. Biserica
noastra l-a desfiintat, cinstind în locul sau pe Sf. Ignat. Cred ca nu este
nici o legatura între Ignes si Ignat, în afara ca este si anacronic.1 Biserica
a mai înlocuit si pe Bazil împaratul cu Sf. Vasile, desfiintînd în fapt marea
sarbatoare daca.
Noaptea de 31 decembrie, a 9a zi a Craciunului, este sarbatorita pîna în zilele
noastre de întreaga omenire. În Occident, lumea cunoscuta si necunoscuta se
îmbratiseaza pe strada. În tara noastra, veselia generala a poporului se
manifesta prin strigari si urari de bine ale colindadorilor, care umbla din
casa cu “Vasilca”. Dar ce este Vasilca? Este o capatîna de porc, frumos
împodobita, asezata pe o tava, pe care taranii o poarta umblînd din casa în
casa, citînd: “Vine Siva la-mparatul / Sa-l judece Dumnezeu””
Cine este Siva? Este zeul distrugator, care ia locul lui Sundra si se prezinta
împaratului (Vasilevs) sa-l judece Divinitatea. Între Siva si Dumnezeu este
împaratul, cu dubla calitate, de sef spiritual si material, mentinuta pîna în
vremea din urma, cînd regele da mitropolitului cîrja arhiereasca. Dar, de unde
vine cuvîntul “vasilevs”? De la “vasilisa”, nu cum spun unii scriitori: de la
“vasilicon”, pe care îl cînta tiganii.
În zorile zilei de 1 ianuarie, un grup de flacai, îmbracati în minunate costume
nationale, colinda cu un brad1, frumos împodobit, asezat pe un plug tras patru
sau sase boi, cu coarnele aurite. Flacaii troznesc din bice si striga:
“Aho, aho,
copii, argati, Si-a încalecat
Stati putin si nu mînati, Pe-un cal învatat
Lînga boii v-alaturati Cu nume de Graur,
Si cuvîntul mi-ascultati: Cu seaua de aur”
S-a sculat mai an Mînati mai, hai, hai”.
Badica troian
Este asadar
vorba de Troian, care a destelenit pamîntul de zapada si sarbatoarea se refera
la divinizarea cerului.
Dupa traditie, Troian a tras prima brazda, de
La noi, boii împrumuta nume de zei: Miercan, Duman, Sîmbotin, pentru ca boul
intra în cosmos, se integreaza în el. Si aceasta semnificatie sacra s-a
transmis si în Egipt, prin fluxul dacic. Sub numele de Apis si Nevis, boii au
fost sanctificati, iar cu ajutorul lor, Isis si Osiris au tras primele brazde.
În plugul de Craciun apare si pomul vietii, frumos împodobit cu panglicute.
Pomul vietii este prezent si la nunti, înmormîntari si pe acoperisul caselor,
atunci cînd zidirea ajunge la acoperis (zidarii înfig pe acoperis un pom, urînd
proprietarilor viata lunga).
Pomul vietii îl au si chaldeenii.1
Din cele aratate tragem concluzia ca sarbatoarea Craciunului nu se refera la
nasterea lui Cristos, ci nasterea sa a fost adusa la marea sarbatoare a
Craciunului, la sarbatoarea Divinitatii, ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Cercetînd ce spun învatatii nostri despre originea cuvîntului Craciun, am gasit
numai
În vremea regilor daci, dupa Titani, Tani, scrie Herodot în Cartea VI-a, a
cazut din cer un plug, un jug, o secure si o patera de aur.
Arheologii unguri, facînd sapaturi în Transilvania, au gasit în multe locuri,
la adîncimi nu prea mari, aceste obiecte mici de aur.
Badita înseamna în limba elena om întelept.2
Boul3 apare ca sfînt în heraldica noastra. În sapaturile de
Crestinismul în Dacia
Dupa ce am
aratat în cîteva exemple, primele manifestari religioase ale poporului dac,
axate pe cosmogonie, cum si semnificatia si ritualul marilor sarbatori, voi
încerca sa expun pe scurt cum au devenit stramosii nostri crestini.
Dupa anii istorici, dacii au fost barbari si crestinismul a aparut o data cu
venirea romanilor”
În fapt, crestinismul a patruns chiar de la început, adus de apostoli, iar
biserica noastra este apostolica, si nu evanghelica.
Dacii, avînd constiiinta cuaternarului, nu urmeaza doctrina Bibliei iudaice,
care sustinea ca Dumnezeu a coborît din cer si a facut pe Adam si Eva.
Principiul iudaic este în plina contrazicere cu Evanghelia; nu se împaca
Vechiul Testament (doctrina severa, cu implicatii care contrazic uneori morala)
cu Noul Testament (doctrina cu totul altruista, fundata pe iertare, ajutorare,
întelegere).
Poporul nu stie de Vechiul Testament, ci de ceea ce a apucat din stramosi. Prin
mostenire de la daci, taranii nostri au constiinta cuaternarului, de care au
fost ocrotiti prin împietrire si despietrire, iar drept simbol al acestui fapt
este menhirul, raspîndit prin fluxul dacian în întreaga omenire. Asa se explica
de ce menhirul a fost adorat pîna în vremea din urma si numai printr-o gresita
interpretare în secolul XVI s-au dat dispozitii severe de a se distruge
pietrele sfinte (Consiliul ecumenic din Palatul Truli de
Dacii au adorat natura, cosmosul, geneza fiind un fenomen al naturii, fapt ce a
condus la întemeierea bisericii cosmogonice daciane.
Prima biserica daciana a fost întemeiata de Tar Titan (Tar Kitan), împreuna cu
cei trei fii ai sai. Biserica cosmogonica avea la baza, ca si crestinismul,
trinitatea, formata din cele trei elemente: cer, pamînt, apa, care s-au
transmis în Chaldeea prin flux cu numele de: un, ea, bil avînd acelasi sens.
Acestei trinitati denumite “Tri Murti” de hindusi1 îi mai corespund cele trei
sarbatori: Craciunul, Rusaliile si Dragaica.
Cuvîntul “biserica” este de origina daca, iar bazilica romana n-are nici o
legatura cu biserica noastra.
“Sarica” înseamna vesmînt împaratesc, iar “be” – de doua ori, împarat spiritual
si material. Acest cuvînt ne apartine numai noua si numai noi l-am pastrat.
Biserica a fost înfiintata de Novaci (Titan era Novac), iar crestinismul a fost
adus în Dacia de catre apostolul Andrei, care avea si el trei scoliti, pe: Inu,
Pinu si Rinu. În traditia noastra, acestia sînt fiii lui Tar Titan, rematerializati.
Teologii spun ca cei trei apostoli ar fi fost omorîti; în realitate ei au murit
înecati.
O serie de elemente îmi întaresc asadar convingerea ca crestinismul nu a fost
adus în Dacia de catre colonistii romani, asa cum se spune.
Se stie ca libertatea cultului în Italia si în întreaga omenire a acordat-o
Constantin cel Mare, prin edictul de
La noi, crestinismul s-a înscaunat fara varsare de sînge, întrucît temelia
peste care s-a asezat doctrina crestina era apta sa o primeasca.
Discutînd cu preoti de seama, care negau patrunderea dintru început a crestinismului
în Dacia, le-am adus în sprijinul convingerii mele argumente evidente,
descoperite pe Coloana Traiana de
D
Sculptura si basoreliefurile exprima, dupa cum se observa, felul de viata al
poporului dac, obiceiurile si credinta, în timp ce cartea de istorie, scrisa
uneori cu patima, poate denatura adevarul”
În scena de la sfîrsitul celui de-al doilea razboi, care reprezinta apoteoza
lui Traian, am observat, ca o relevatie, figura lui Crist si a evanghelistului
Luca. Este cel mai autentic chip al Mîntuitorului, care murise cu 70 de ani
înainte, sculptorul, Apolodor silindu-se, desigur, sa-l înfatiseze cît mai apropiat
de adevar.1 Ca sa ma lamuresc si mai bine, am cercetat si cealalta coloana din
Roma, a lui Antoniu si am observat existenta unor scene religioase, scene de
ritual la romani, cît si la germani. Era, deci, firesc ca si pe Coloana lui
Traian sa se afle asemenea scene legate de viata spirituala a poporului dac,
dotat cu o sensibilitate specifica, contemplativa, cu un substrat budist, mai
propriu crestinismului. Si atunci m-am întrebat: sa nu fi avut în vremea lui
Decebal acest popor nici un fel de credinta? La care logica mi-a întarit
convingerea ca subiectul e simbolic, destul de ferit ochilor împaratului, în
vremea aceea de mari persecutii. Si nici lui Apolodor nu i-ar fi convenit sa
cada prada fiarelor.
Fireste ca foarte multi se întreaba cum este posibil ca pe Coloana lui Traian
sa fie reprezentat chipul lui Cristos. Dar cînd îti comanzi o haina la croitor,
stii ce ti-a strecurat înauntru? Asa s-a putut întâmpla si în cazul nostru.
Fapt este ca Hadrian, sub un pretext oarecare, l-a ucis pe Apolodor.
Studiind cu atentie cele doua figuri, Mîntuitorul si evanghelistul Luca, prima
mai sus, cealalta ceva mai jos, ambele dau impresia unei atitudini de adoratie.
Figura de sus tine cu mîna stînga coarnele unui berbec, iar cu dreapta umerii
persoanei a doua, în fata careia sta un bou, acoperit cu grija de mîneca celui
de sus. La o observatie mai atenta se vede pe îmbracamintea primei persoane,
sub capul berbecului, semnul conventional al “crestinilor”, urmarit cu
înversunare de catre autoritati, semn des folosit în catacombe – X, hi grecesc
ˆ Isus Cristos.
Si pe încetul continutul acestei planse mi se dezleaga ochilor: “berbecul”,
pasiunea lui Crist în catacombe.
Pe umarul stîng un alt X taiat de litera V ni grecesc ˆ Isus Cristos Nica. În
jurul capului Lui, sînt dispuse trei aureole concentrice, începînd cu nimbul
vertical din jurul capului, care dovedeste începutul ortodoxismului înaintea
catolicismului (care are nimbul orizontal) urmat de petale si de înca o
aureola, care închide a doua persoana. Aureola este în litere. Si, ca sa nu
ramîna nici o îndoiala, deasupra primei figuri – trei litere: I.S.N. ˆ Iesus
Nazarensis.
A doua figura are nimbul vertical în jurul capului, cu o inimioara deasupra lui
si cu doua litere pe umar: E (epsilon cu caracter grecesc) si alta, L (cu
caracter latin) stabilesc persoana evanghelistului Luca; iar în apropiere –
boul, simbolul lui.
Pe pieptul lui Luca, un V – triunghi – Sf. Treime.
Într-o alta scena, pe vexila regelui Decebal (steagul tarii), chiar în mijlocul
ei, apare aceeasi litera X încadrata de alte semne metafizice pe care timpul
le-a sters.
Cele analizate mai sus îmi întaresc convingerea ca crestinismul poarta pecetea
oficialitatii, este religie de stat si aceasta înainte de razboaiele dacice.
Dacii erau crestini, ca si Apolodor din Damasc, de unde îsi avea originea si
apostolul Pavel. Si aceasta cu 200 ani înaintea crestinarii romanilor.
În marea apoteoza închinata împaratului, Traian este înfatisat pe un sedil, în
mijlocul suitei, privind Dacia umilita la picioarele lui. La sfîrsitul scenei
apare figura lui Crist, ca o replica, cu cuvintele: “Isus Cristos Nika” – Isus
Cristos învinge” Si asa s-a si întîmplat.
Din cele
analizate, am ajuns la concluzia ca în Dacia se întemeiaza religia crestina.
Preotii crestini au tolerat sarbatorile cu denumiri dacice. Rusaliile si
mucenicii am vazut ca sînt sarbatori care nu apartin crestinilor. De asemenea
parastasele, colivele, mataniile, pe care nu le are biserica de rit catolic.
Nasterea Mîntuitorului a fost adusa la sarbatoarea Craciunului;
Iata, asadar, cît de strîns s-a adunat biserica pe traditie. Poporul spune:
“Mîine avem Rusaliile”, si nu “Mîine este pogorîrea Sf. Duh”, pentru ca a
pastrat mostenirea vechii biserici cosmogonice daciane.
Si acum cîteva cuvinte despre slujitorii bisericii.
Cum se alegeau preotii? Se stie ca nu orice om de la tara putea fi numit preot.
Pentru aceasta se cerea o conditie: “dignus et axios”.
Iornande1 citeaza un document al lui Dione Crisostomul, care ne explica
fundamentul organizarii statului dac. Iata ce spune: Ut refert Dio, qui
historias eorum annalesque graece stilo composuit, qui dixit primum Sarabas
tiareos, deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generosi extabant: ex
quibus eis et reges et et sacerdotes ordinabantur” În traducere: “Dione, care a
scris în greceste istoria dacilor, ne spune ca la dînsii se numeau sarabi
tiarei, pe latineste pileati, clasa cea de sus, din care se alegeau regi si
sacerdoti”.
Întîiul împarat pamîntean avea deci doua atributii. Denumirea de “sarab” era
precedata de particula “ba”, sinonima cu “bi”, regele detinînd în acelasi timp
puterea spirituala si materiala. Iar prin faptul ca familiia regelui era
socotita de origina divina, s-a pus înainte cuvîntul “Io” – “soarele”.
Acest fapt se poate verifica cercetînd monedele dace din veacurile VI-VII
î.Cr.: pe o parte este reprezentat soarele, sub care sta scris “io”, iar pe
verso – dumnezeirea, cerul. Dacii nu bateau monede cu efigia regelui. Acestea
apar numai de
Pri
Pileatii, de care vorbeste Dione, apartineau clasei de sus, din care se alegeau
oamenii de seama. Ei aveau ca simbol “pilul” (o biciusca – simbol al marilor
turme pe care le stapîneau) si “cîrligul”, pe care, prin fluxul dacian, le-au
adoptat si faraonii Egiptului.
Filozofia religiei
Se pune
întrebarea de ce la noi religia nu a atins nivelul pe care îl merita si a ramas
umbrita de numeroase interpretari confuze?
Un distins profesor de filozofie, Ion Petrovici, arata într-o discutie legata
de aceasta tema, ca religia scade în fata stiintelor pozitive, începînd de la
primele clase de liceu, atunci cînd copiilul începe sa-si formeze bazele
judecatii, din pricina lipsei dovezilor materiale si recomanda pentru aceasta,
ca îndreptar, filozofia.
În principiu ar putea sa aiba dreptate ilustrul profesor, dar si aici se poate
da o explicatie: vina nu este a religiei, ci a interpretatorilor ei, cum si a
gresitei predari în scoala.
Sa examinam toate religiile din lume, începînd cu a noastra. Sînt ele abstracte,
nu au nimic concret la baza lor? Dar ce este Evanghelia, altceva decît un apel
la morala, la omenie, la umanism, la iubirea aproapelui. Dar ritmul naturii nu
este o religie, nu este un concret? Sii omul nu face parte oare din natura, nu
se integreaza în ea? Traieste si actioneaza pe contul lui propriu, este de
capul lui?
Si Rabindranath Tagore spune: “Cînd omul îsi paraseste punctul de reazam în
Univers si apuca pe frînghia subtire a personalitatii lui, trebuie sau sa joace
pe aceasta frînghie, sau sa se pravaleasca”.1
Calauza pe care a dat-o Creatia omului este sufletul. Sufletul ales, sufletul
de elita, cu care sa se descurce în viata, indiferent de situatia sociala, ca
astfel sa fie demn de opera creatiei, fata de toate celelalte vietati, sa fie
cu alte cuvinte “om”. Si aceasta manifestare o observam înca de la omul
primitiv. Acolo se vede si iubirea aproapelui si grija de “mîine”, cuvînt care
în limba hindusa se traduce prin “viata viiitoare”.1
De aceea iubim biserica pentru ca în ea ne regasim pe noi; ne regasim sufletul
nostru, al stramosului nostru, al omului cuaternar, care a pus temelia
bisericii înca de la geneza, lasîndu-ne noua drept mostenire.
Primii oameni (omul tertiar) au fost impresionati de puterea creatiunii, iar
traditia noastra spune ca divinitatea i-a ocrotit prin împietrire si
despietrire, pentru ca au fost buni
Expresi
Bogatia tarii
Dacia, dupa cum se stie, a fost dintotdeauna o tara bogata sub toate raporturile, o tara cu adevarat binecuvîntata. Grînele, fructele, legumele, cresterea animalelor, albinaritul, abundenta pestelui, ca si bogatiile subsolului au fost rîvnite de o seama de popoare straine, care au adus în schimb nesfîrsite necazuri poporului rumânesc.
Agricultura
Traditia aminteste de brazda trasa de Traian Novac, care, pornind din Apus,
traverseaza întreaga Dacie, trece apoi în Basarabia si sfîrseste în Caucaz,
cuprinzînd tot tinutul sarmatic moldovenesc.
Mai tîrziu, dupa decenii, se vorbeste în unele parti de o alta brazda, “brazda
lui Ostrea” (în Gorj se afla muntele închinat lui Ostrea), care este una si
aceeasi persoana cu Osiris. Brazda a fost trasa de doi boi negri, Apis si
Nevis, consacrati lui Osiris si zeificati. Despre Osiris ne vorbesc si
papirusurile egiptene (G. Pierret, Livre des morts). Stefan Bizantinul
pomeneste si el de brazda trasa de Osiris (Ostrea) în Crimeea, tinut
moldosarmatic.
Dupa traditie, cartea orala a poporului, taranii povestesc ca brazda lui Novac
începe acolo de unde apune soarele si sfîrseste unde rasare soarele, peste tot
pamîntul, cuprinzînd întreaga Europa, vechi pamînt dacic, si anume în Irlanda,
Germania1, Ungaria, Rusia, în special în sud, unde i se spune troian, pîna în
Caucaz (prin analogie – troian de zapada).
Homer spune în Iliada: “Dacia produce grîu fara sa astepte grija lucratorului.
Produce de asemenea orz, vita încarcata cu struguri; de albine nu mai poti
trece”.
De
Arborii
fructiferi
“Pamîntul acestei tari este foarte bun si fertil în toate, iar clima are o
temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc de doua ori pe an”
(Hecatius). Livezile de pruni împînzesc din antichitate regiunile Muscelului,
Argesului si toata regiunea subcarpatica a tarii.
“Merele de aur” este o metafora referitoare la bogatia tarii în fructe. Arges
în limba persana înseamna pamînt bogat în fructe (“ar” ˆ pamînt; “ges” ˆ
fructe). “Merele de aur ale legendei erau din tara hyperboreenilor. Ele au fost
cerute de Euristeu (regele Mycenei) lui Hercule” (Apolodor, Lib. II).
Vita-de-vie
Cultul lui Dionysos, care avea ca atribut vita-de-vie, este destul de cunoscut,
ca si grandioasele serbari consacrate culesului viilor.
Cresterea
animalelor
Una dintre importantele îndeletniciri ale neamului dac o constituie cresterea
animalelor, considerate de origine divina.
Calul1 era socotit drept un atribut al soarelui, ca si gaina (closca cu pui).
Boul2 era de asemenea divinizat, ca si în Orient, fapt verificat înca din
preistorie (în neolitic, daca nu chiar în paleolitic). Boul poarta steaua în
frunte, un semn în forma de vîrtej, care în metafizica indiana se numeste
“chakras” (centru eteric de origine divina), în legatura cu sistemul nervos si
care, fiind situat în frunte, poarta numele de “plexus frontal”, atribuit numai
acelora alesi de divinitate. Devenit astfel sacru, boul este raspîndit în
India, Siria, Persia (în cultul lui Zoroastru), Egipt (boul Apis), dus în
aceste locuri de marele flux dacian.
Italia, de asemenea era bogata în cirezi de boi, carora le închina
Turmele de oi numeroase de asemenea cunoscute din antichitate. Este cunoscuta
legenda expeditiei argonautilor, care, condusa de Iason, a ajuns pe meleagurile
noastre, la curtea regelui Aete, ca sa-i ceara berbecul cu lîna de aur.
Iata ce spun scriitorii despre bogatia Daciei: “Turmele de oi sînt asa de
numeroase, încît un singur boier are cîte 24.000, iar oile sînt atît de mari,
încît din departare par boi sau vaci”; “Coada unei singure oi moldovenesti are
o greutate cît o jumatate de oaie obisnuita” (Marci Bandini); “Pastorii daci
vin cu turmele lor pîna în Pind: ei au întemeiat oracolul de
Într-o poezioara populara, adunata de V. Alecsandri, se spune acelasi lucru:
“Ce-am vazut la
Oprisanu,
N-am vazut nici la Sultanu,
Ca el are în cîmp de soare,
Mii si sute mioare.
“““““““
El în curte a-naintat,
Într-un cui a aninat,
Un cîrlig de împarat,
Cu pietere scumpe lucrat,
Ce luceste ca un soare
Într-o zi de sarbatoare”.
Albinaritul este o alta bogatie binecunoscuta înca din antichitate si faptul îl
ilustreaza Herodot, cînd spune ca în Dacia nu se poate patrunde, din cauza
multimii albinelor.
Dupa cum se stie, albinele prezinta o deosebita importanta economica pentru
ceara si mierea pe care le produc, atragînd atentia si rîvna neamurilor straine
din toate timpurile, fiind un element de baza în schimburile comerciale si mai
ales amintita ca pesches, dijma sau deseatina în multime de hrisoave, alaturi
de alte danii, pe care eram obligati sa le daruim cotropitorilor, de-a lungul
istoriei.
Bogatia
subsolului
Minele de aur ale Transilvaniei de apus, de la nord catre sud, cum si
numeroasele zacaminte de minereuri, sînt amintite de Homer în Iliada (XI).
Ramura dacica a agatirsilor se ocupa – se stie – cu extragerea aurului din
mine1 si din nisipurile aurifere ale albiei rîurilor.
Atît extragerea aurului, cît si neîntrecuta maiestrie a cizelarii a adus faima
Daciei dincolo de hotarele ei. Este destul sa privesti la vestitul tezaur de
Recunoscuta, de asemenea, bogatia tarii în ocnele de sare, semanate pe tot
cuprinsul Daciei, alaturi de minele de arama, zacamintele de carbuni si de
petrol, cunoscute pe toate meridianele continentului, fara sa mai vorbim si de
alte minerale care, adunate laolalta, întregesc o bogata lista de daruri ale
pamîntului.
Comertul
Cum era si firesc, pamîntul Daciei, îndestulat de sol si subsol, a fost mult
pomenit de scriitori înca din cele mai vechi timpuri, ceea ce a antrenat dupa
sine primele incursiuni negustoresti.
Fenicienii strabat Marea Neagra, Dunarea (Istrul), rîurile si dupa ei
argolicii, milestii (greci), purtînd marfurile lor încolo si încoace si ducînd
de la noi produsele solului si subsolului.
O serie de porturi iau fiinta pe malurile Marii Negre: Odessus, Tomis,
Callatis, Istros etc.; pe malurile Dunarii: Sulina, Galati. Schimburile de
marfuri sînt din ce în ce mai bogate, iar produsele Daciei devin tot mai
apreciate pîna în inima Orientului. Fenicienii suiau cu corabiile lor sprintene
pîna pe apa Buzaului, de unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate
obiecte de podoaba, depozitele paleogene din regiunea vaii Buzaului oferindu-le
bogate rezerve, foarte apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de
rumanit si moldavit. Si în acest sens este cunoscuta mentiunea scriitorilor
Italiei: “Ambra se le procuravano dal Buzeu e Mar Nero”.
Argolicii dau numele portului-oras Drubeta (în Mehedinti); Aspasionopoli – dupa
numele Aspasiei (sotia lui Pericle) si, mai tîrziu, Constantinopole, oras
întemeiat de împaratul Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecesti
Bysantion, la anul 326, devenind capitala Imperiului roman de Rasarit si apoi a
Imperiului bizantin, cu numele de Bizant.
Domniile spirituale si materiale
ale Daciei
Domniile spirituale
În capitolele
precedente, am cautat sa arat, printr-o serie de exemple, accentul pe care-l
pune întreaga mentalitate daca pe fundamentul cosmogoniei, un adevarat fir rosu
în dirijarea tuturor manifestarilor.
Dupa cum am vazut, Carpatii sînt considerati drept centru al spiritualitatii,
iar domnia spirituala a fost cea dintîi forta care a condus tara aceasta
considerata sfînta.
Scriitorii clasici, papirusurile egiptene si scrierile chineze socotesc pe
Novaci drept protoparinti ai zeilor lor, din care au descins Saturn, Uranus,
Atlas, Cronos, Hermes, Orfeu, Cibele, Marte, Apollo, Tiphon, Osiris, Ianus1,
zeii si primii regi ai Daciei. Acestia sînt fii ai Olimpului (Carpatilor), iar
Dacia, patria lor, “Tara sfînta”.
Noi nu avem scrieri si nici o urma despre regii zei de mai sus, dar au ramas
ecouri în folclorul neamului nostru. Dupa traditie, cel dintîi împarat a fost
troian (Novacul Troian), care a destroienit pamîntul de troienii cuaternari. Si
astazi a ramas zicala: “Ce troian de zapada!””
Saturn si Uranus, tatal sau, sînt originari din Carpati. Adevaratul si cei mai
vechi Olimp este cel din preajma Istrului, urmat mai tîrziu de Olimpul
Tesaliei, al Iliadei.
“Din Carpati îsi trag originea zeii” (Homer, Iliada, IV).
“Saturn este parintele zeilor” (Pindar, Olimp, II).
Apollo a fost rege al dacilor; el a parasit Olimpul în urma unui conflict cu
Joe, venind la ginta sfînta a hyperboreenilor. Apollo purta numele de
Hyperboreeanul (Pindar), de acolo de unde era resedinta lui Uranus si a lui
Saturn (Homer, Iliada, VII). Apollo personifica soarele1, Liber Pater2, Ler
împarat (Cicero, v. VII). Nu exista colinda precrestina, în care sa nu se auda:
“Hai Leroi, Dai Leroi Doamne”. Apollo este cunoscut în metafizica daciana sub
numele de Ler-împarat si al nostru domn tineral (Daul, p. 44). Faptul pare
verosimil deoarece, personificînd soarele, de la care se asteapta totul, îl
gasim sub acest nuume, ca refren în toate colindele noastre, atît în cele
precrestine, cît si în cele de mai tîrziu: “Hai Leroi, Dai Leroi Doamne!” “Hai”
si “Dai” este un apelativ, ca si în jocul calusului (Hai Sam), iar apelativul
“Doamne” indica ideea de fiinta spirituala, de divinitate. Cuvîntul “Doamne”
s-a pastrat si mai tîrziu la voevozii nostri, alaturi de “Io”, descendent din
divinitate, ca si cuvîntul “domn”, spus astazi urmasilor daci, divini.
Dimitrie Cantemir povesteste ca Preda Stambol, un voinic din tara munteneasca,
i-a spus: “…precum ca în Tara Româneasca, aproape de Dunare, pe malul Oltului,
sa se fi vazînd niste temelii de pe acolo, carora din batrînii lor apucînd, le
zicea ’Curtile lui Ler împarat‘“ (ed. 1901, p. 217).
Scriitorii antici amintesc si de alte domnii spirituale:
Prometeu a fost rege în Scitia (Herodot).
Atlas este un alt rege hyperboreu (Pindar, Pit. X), care avea cunostinte de
astrologie (Diodor Sicul IV).
Achile a fost rege al Scitiei (Lykophron).
Marte este originar din muntii din tara getilor (Valerius Flachus, Argon V).
Toti sînt urmasi ai Novacilor si îi vedem figurati pe patera de aur depusa cu
mare cinste în templul soarelui de pe Istrita.
Dupa domniile spirituale urmeaza sirul domniilor materiale.
Regii daci, considerîndu-se descendenti din Divinitate, si-au pastrat particula
Io1 ˆ soare, ca si conducatorii spirituali, punînd-o înaintea nuumelui de
“Basarab”, cuvînt cu sensul de doua ori conducator (“sarab” ˆ conducator; “b” ˆ
de doua ori; “a” ˆ eufonie) a împaratiei materiale si spirituale. Exceptie face
Decebal care, dupa cuvîntul “dece”, pune sufixul “bal” ˆ soare, dupa moda
feniciana. Dupa acesta, însa, se reia vechea formula, care ramîne prezenta pîna
la fanarioti.
Domniile
materiale ale Daciei
Seria regilor materiali începe cu Takitan, care este si organizatorul bisericii
daciane, urmat de cei trei fiii ai sai: Inu, Pinu si Rinu. Neputîndu-se stabili
însa o cronologie exacta, voi însira cîtiva regi mai proeminenti:
Dupa legenda, Aete a fost unul dintre cei mai bogati regi, renumit pentru
rafinamentul artistic de la curtea sa (auraria si pietrele nestimate). Aete,
avînd legaturi comerciale consolidate cu Orientul, si-a mutat capitala de
În traditiile argonautice, locuitorii din regatul lui Aete1 (rege hyperboreu),
figureaza cu numele de kiti, însusi regele Aete se chema Kitacos si avea
capitala
Geryon este tot un rege dac, cunoscut ca mare economist si cel mai bogat în
turme de oi, cirezi de boi, herghelii de cai. El a trait în vremea lui Hercule
(Herodot). O relicva semnificativa este un basorelief, care îl reprezinta pe
Hercule mînînd de la spate cirezile de vite ale lui Geryon.
Urmeaza regele dac Auson2, stramosul osenilor (oscilor) din Tara Oasului, care
vorbeau o limba latina rustica.
Sarmis este unul dintre cei mai mari regi ai dacilor. Interpretat dupa moneda,
se vede a fi, pe lînga un mare conducator religios, si întelept si un bun
organizator. Pe o fata a monedei batute de el, capul îi apare bifacial, cu o
fata spre rasarit si alta spre apus, privindu-si imperiul, cu numele lui scris
în litere grecesti: Sarmis basilevs ˆ Sarmis împaratul. Pe fata opusa, se figureaza
un templu, avînd la intrare, gravate pe pardoseala, zvastica si boul, care
simbolizeaza munca si legatura cu divinitatea (boul Apis la egipteni).
Urmeaza regele Ariantan si, dupa el, Idantirs, în timpul caruia Darius, regele
persilor, face faimoasa incursiune în Dacia, descrisa de Herodot în cele mai
mici amanunte.
Nu putem trece cu vederea faimoasa încurcatura în care l-a pus pe invincibilul
Darius delegatia dacilor trimisa de Idantirs, înfatisîndu-i o pasare (cocos), o
broasca, un soarece si cinci sageti, talmacite de vraci astfel: voi persilor,
daca nu veti zbura cum zboara pasarea, daca nu veti înota ca broasca si nu veti
intra în pamînt ca soarecele, veti pieri de sagetile noastre.
La scrisoarea lui Darius, în care acesta îl face pe regele dac las, pentru ca
fuge din fata lui si nu primeste lupta, Idantirs raspunde: “Eu, care nu m-am
temut de nimeni niciodata, nu am fugit, si nici acum nu fug dinaintea ta” Daca
însa ar trebui numaidecît sa ajungem mai în graba la o batalie, avem din
întîmplare mormintele noastre stramosesti. Poftiti de le gasiti si încercati a
le turbura; atunci veti afla daca noi ne vom lupta sau nu, pentru mormintele
noastre” si drept raspuns la cuvintele prin care ai zis ca esti stapînul meu,
eu îti raspund: ’Vai de tine!‘“ Si Darius a fost biruit!
Seria regilor continua cu Cotison, supranumit “rege poet”, din vremea lui
Octavian August. Si Suetonius, scriitorul roman, spune: Marcus Antonius scribit
primum eum Antonius filio suo despondisse Iuliam, deinde Cotissoni, Getarum
regi, quo tempore sibi quoque invicem filiam regis in matrimonium petisset”
(Octavian Caesar Augustus, LXXIII). În traducere: “Marc Antoniu scrie ca el
(August) promisese pe fiica sa Iulia în casatorie fiului sau Antoniu, iar mai
apoi lui Cotison, regele getilor, în vremea cînd el însusi ceruse în casatorie
pentru fiica regelui”.
Despre Cotison, Ovidiu vorbeste destul de frumos într-o scrisoare: “O, tu rege
poet, intervino pe lînga Cezar”.
Dupa acesta, urmeaza la domnie regii citati de istorie Burebista1 (? – c. 44
î.e.n.) si Dromihete (în jurul anului 300 î.e.n.).
Sirul regilor daci se încheie cu nefericitul Decebal (87-106), care din motive
strategice îsi muta capitala de
Decebal
Decebal1,
“sarabul dacilor”, personifica pe cel mai mare si mai viteaz rege al Daciei,
care s-a afirmat în istorie prin razboaiele purtate cu invincibilele armate ale
Imperiului Roman.
Dupa Suetonius, scriitor din vremea împaratului Traian, adevaratul nume al lui
Decebal era Durpaneus (Durban).
Decebal înseamna în exprimare etimologica “al zecelea rege al soarelui” (“dece”
ˆ zece; “Bal” ˆ soare) în esoteria feniciana.
Dupa cum se stie, suirea pe tron e legata de împrejurari politice din cele mai
grele. Prelatinitatea era compusa din diferite neamuri, împaratie în provincii:
iberi, itali, albani, macedoneni, daci, oseti, sarmati, alani etc., dintre care
italii (romanii) aveau pretentii de dominare, în afara de o multime de alte
neamuri din afara, care amenintau tara Daciei. Astfel: de
Pe de alta parte, ebreii, refugiati în urma distrugerii Ierusalimului de catre
Titus (70 e.n.) îsi fac aparitia pentru prima oara prin partile noastre.
Amestecati în afacerile minelor de aur ale Daciei, pentru ca sa se razbune pe
romani, alimentau continuu cu bani rascoalele, fapt pe care îl spune Josephus
Flavius, un evreu renegat, scriitor în vremea lui Traian.
În asemenea climat, domnia lui Decebal este o piatra de încercare în conjuctura
politica, mai ales ca navalirea romana, care se manifesta tot mai periculos era
si o riposta, cu gînd de razbunare, pentru înfrîngerea suferita de împaratul
roman Domitian în ciocnirile anterioare. Nu mai vorbim de criza financiara în
care se zbatea imperiul roman1.
Traian nu a venit în Dacia ca s-o latinizeze si nici ca s-o civilizeze, pentru
ca dacii erau si latini si civilizati înaintea romanilor. Au venit, cum s-a
vazut ulterior, ca sa-si rezolve o serie de încurcaturi, care complicau si
pereclitau mîndria Romei, catre care se îndreptau cu admiratie si teama
popoarele dinauntru si dinafara Imperiului roman.
Decebal, perfect constient de aceasta situatie, si animat de un instinct
primitiv, pe lînga o inteligenta sui generis, a fost nevoit sa-si ia toate
masurile dictate de împrejurari, pentru a stavili o incursiune masiva, care
ameninta cu dezastrul atît tara lui sfînta, cît si securitatea popoarelor
Europei, fapt dovedit cu prisosinta în anii care au urmat. Ca era un strateg
superior lui Traian, faptul îl ilustreaza îndeajuns Coloana Traiana.
Traian, pe de alta parte, stiind ca în fata sa avea un adversar redutabil, a
venit împotriva lui Decebal cu legiuni adunate de pe toate meleagurile pamîntului:
din Mauritania, Libia, Egipt, Siria, Mesopotamia, Macedonia, Galia, Panonia
etc., la care s-au atasat nomazi mercenari, un fel de zlatari, care colindau
tara nesuparati, asa dupa cum ne arata Coloana.
Sarmizegetusa, capitala Daciei a devenit astfel o Plevna de proportii
grandioase, înconjurata de siruri de redute, care au obligat pe romani s-o
cucereasca pas cu pas.
Plansele Coloanei ne arata ca o carte deschisa tactica celor doua mari tabere
dusmane si observam uneori o serie de diversiuni, care îi fac pe romani sa se
bata între ei. Alteori, dacii trec Dunarea cu cavaleria înot, pentru a provoca
rascoale în Balcani si a taia retragerea lui Traian. Si i-au taiat-o în primul
razboi. În cele din urma, Traian trece Dunarea pe un pod de vase, însotit de
doua mari armate, luînd calea Jiului si a Oltului, iar o a treia armata venind
din Asia se îndreapta spre Dobrogea (unde avea si baza lui de operatii), trece
Dunarea pe un pod de piatra, mai jos de Hîrsova, si apoi peste alte patru
poduri peste Borcea: Nouvos Pontes (poduri noi), spune Plinius. Se îndreapta
spre Ialomita, strabat Baraganul, trec prin Valeni, Drajna, Tabla Butii,
Brasov, cu obiectivul – Sarmizegetusa. Calatorul care porneste de
Dar, în final titanul cade” si asemenea lui Brîncoveanu este decapitat si capul
este expus multimii pe o tipsie. Si, o data cu el, cad si capetele feciorilor
sai, doi baieti, unul de 16 ani si altul de 20 ani înfatisati pe Coloana”
Îmi amintesc
ca, înca licean fiind, mintea mea ardea de curiozitate sa stiu cum era Decebal
la înfatisare. Dar cîta nemultumire am simtit cînd cartile de istorie îl arata
asa cum îl vedem noi si pîna în ziua de astazi. Si chiar busturile facute de
sculptori de mîna a doua îl prezinta prin muzeele istorice cu acelasi aspect
depersonalizat; o figura lipsita de expresie, fara un contur deosebit, fara
planuri, fara acel joc al muschilor fetei si al ochilor, caracteristic unui
portret, fara absolut nimic autentic.
În memorie de pictura, sculptura, cînd este vorba de redarea figurii, desenul,
si mai ales personalitatea celui ales, trebuie sa arate trasatura
caracteristica a lui, pe lînga gradul de intuire a artistului care îl executa,
spre a-i determina autenticitatea. Este ceea ce numim noi “tehnica lucrului”,
în care un ochi exersat, o mîna abila, o experienta mare garanteaza
verosimilitatea figurii. Este adevarat ca fotografii, pe vremea lui Decebal, nu
existau, si nici pictori nu se cunosc, care sa fi lasat portrete. Dar erau
sculptorii”
Crescuti la scoala mesopotamica, artistii greci au înteles sa aduca arta cît
mai apropiata de natura. În timp ce sculptura mesopotamica nu a putut iesi din
formele rigide si interpreta atributele zeilor prin simbolisme (un compromis
între vechea conceptie cosmogonica si viitorul politeism teogonizat), grecii au
înteles sa perfecteze antropomorfismul în legatura cu subiectul ce aveau sa-l
reprezinte. Si aceasta au realizat-o scolile neîntrecute nici pîna în zilele
noastre, care fac admiratia muzeelor lumii: Scoala lui Fidias, Scopas,
Praxitele, Polictet, Mirone1 etc.
Si Apolodor din Damasc, artist prin definitie, prieten al dacilor, a cautat sa
ia toate masurile spre a lasa posteritatii chipul marelui rege. O figura
serioasa si plina de întelesuri, în fata marelui act pe care-l traieste, din
care totusi blîndetea nu-i lipseste, este expresia înteleptului, marelui
Basarab, crescut în spiritul umanitarist al budismului, veche a doctrina
daciana, perfectata în crestinism.
O data cu acesta, marele sculptor si-a dat osteneala sa înfatiseze si figura
lui Traian, alaturi de alte numeroase scene pe care le-a socotit de prima
importanta.
Organizarea statului
Cu privire la
organizarea statului dac, istoricii ne dau foarte reduse informatii.
Cele mai vechi scrieri dateaza de
Am aratat
Senatul dacilor era compus din rege, conducator suprem, pileati si sacerdoti.
Si senatul roman avea aceeasi componenta: împaratul si patricienii – patres
conscripti. O data cu August, împaratul este supranumit “Divu”.
Armata
Ariantan, rege
dac, vrînd sa stie cîti luptatori are statul dac, dadu ordin ca fiecare
luptator sa aduca un vîrf de sageata si istoria spune ca s-au adus atîtea
sageti, încît s-a asezat un vas mare de bronz în care s-au depus toate aceste
marturii.
Cînd Darius, regele persilor, a venit cu 500.000 de razboinici asupra dacilor,
deducem ca si armata regelui dac Idantirs dispunea de un numar apropiat de
luptatori.
Fapt semnificative este relatarea lui Horatiu, care spune: “Abia astept sa plec
din Roma. Nu pot iesi din for, ca toata lumea ma întreaba: ’Spune-mi ce se mai
aude cu dacii? Stii, desigur, ca doar esti în tainele zeilor. Nu vreau ca
copiii nostri sa moara în lupta cu Titanii‘“. Si August marturiseste acelasi lucru”
Ovidiu, scriind de Tomis, spune: “Adevarata figura a lui Marte o au soldatii
geti. Sagetile lor sînt muiate în venin de vipera”.
Tacit, scriiitor latin în vremea lui Nero, vorbind de germani si despre
moravurile lor spune: “Germanii sînt despartiti de romani prin munti si apa,
iar de daci printr-o frica reciproca”.
“Se lupta cu Titanii de
Coloana lui Traian, dupa cum se poate cerceta, ne ofera cea mai autentica
indicatie despre modul cum era organizata armata daca.
Si, în urma studiului ei amanuntit facut cu interes pentru adevar, sentiment si
multa pregatire, am ajuns la concluzia ca Traian a purtat cu dacii 3 razboaie,
cu 7 episoade, si nu doua cum afirma istoricii nostri.
Nu pot încheia aceasta scurta prezentare a subcapitolului armata, fara a
mentiona ca steagul de razboi al dacilor este simbolic. El reprezinta un balaur
cu cap de lup, balaurul simbolizînd întelepciunea, iar lupul, forta – forta
prin întelepciune.
Moneda
Dacii, în dorinta
ca întreaga omenire sa cunoasca principiile fundamentale ale cosmogoniei lor,
aveau nevoie de un element circulator, pe care sa imprime simbolurile lor
diriguitoare; de un mijlocitor mai eficace decît scriptele, si astfel au ales
moneda.
Pe moneda, cu putere mare de raspîndire, dacii au pecetluit asadar marea opera
divina, care înfatiseaza conceptia lor.
Daca monedele de mai tîrziu sînt dedicate marilor împarati si regi, prima
moneda care a luat drumul în lume este închinata marelui creator. Aceasta
conceptie în fapt deschide capitolul artei lor decorative, arta considerata de
marii scriitori cu titlul de divina.
Pausanias, scriitor grec, considera arta decorativa daca, superioara celei
grecesti, iar Martial mentioneaza ca dacii sînt neîntrecuti în conceptie, în
cabuson (dovada Closca cu pui).
Moneda daciana, astfel, înlocuind trocul de pîna atunci, cu puterea ei de
raspîndire, face cunoscuta lumii înalta spiritualitate daciana, ca o carte vie
în vesnica miscare.
Trebuie sa subliniem înainte de a face prezentarea ei, faptul ca dacii erau
superiori grecilor si în privinta notiunilor cosmografice. În vreme ce grecii
socoteau miscarea soarelui în linie dreapta (Apollo, zeul soarelui, umbla pe o
biga trasa de patru cai ceresti), dacii observa miscarea lui în linie curba.
Astfel, prima lor moneda înfatiseaza bolta cereasca asa dupa cum si este,
rotunda, concava. Pe partea convexa, invizibil pentru omul de jos, un nor, care
într-o parte contureaza o mare figura umana, cu gura deschisa din care ies
stelele, cu buzele întoarse, care ar spune: “Cuvîntul”, “Sa fie” (Divinitatea;
pe Dumnezeu este cu putinta a-L vedea). Pe partea concava, vizibil pentru
oameni, este înfatisat soarele si semiluna sus, cu un punct la mijloc: soarele
în mersul lui rotativ. Este Apollo carpatinul, calarind calul solar.
Aceasta este pe scurt talmacirea primelor monede concave, care, dupa mii de
ani, sînt reluate de împaratul Constantin cel Mare (dac de origine), dar fara
semnele cosmice, uitate desigur în negura timpurilor. Aceste monede, denumite
“constantinate” si-au pierdut întelesul creatiei, pe care îl detineau dacii.
Moneda cu efigia împaratului apare în timpul domniei lui Sarmis, fondatorul
Sarmisegetuzei. Pe o parte a ei se vede figura acestuia, bifacial, privind spre
marele lui imperiu de Rasarit si Apus, iar pe cealalta parte se observa un
templu. La usa templului se afla un bou sacru si zvastica, gravata în prag, ca
o continuare spirituala a primelor monede.
Toate monedele au reprezentata pasarea soarelui, “phoenixul” cu ciocul întors
spre soare (pe partea unde este înfatisat templul), careia crestinii mai tîrziu
i-au pus o cruce în cioc.
Pheonixul ramîne ca marca a tarii pîna în zilele noastre, iar nu vulturul
roman. Este o precizare pe care o aduc, pentru a combate pe acei scriitori ai
nostri care nu si-au dat seama ca pasarea reprezentata este un pheonix.
Aceasta pasare a soarelui o mai vedem reprezentînd marca orasului Buzau, prima
capitala a Daciei, în apropierea caruia se afla, asa cum am aratat, templul
soarelui de pe muntele Istrita.
Cel mai frumos exemplar de pheonix, ca marca a tarii, îl gasim în orasul Deva,
în palatul contelui Bethlen. Este executat foarte frumos în marmora de Carrara,
iesind dintr-o flacara, cu ciocul întors spre soare.
Legi1
La daci, legile
se cîntau, ca sa nu se uite, sau erau imprimate pe coloane de arama, pe tablete
triungliulare sau dreptunghiulare: Leges belogines.
De aceste condice de legi ale dacilor, s-a servit Solon, marele legislator
atenian, care marturiseste ca la întocmirea lor s-a inspirat dupa legile
Spartei facute de Lycurg, cum si de luminile unuia dintre cei mai mari
legislatori si filozofi ai Daciei.
Tot de aceste legi s-au mai servit si decemvirii,
Coloana Traiana
Coloana Traiana
reprezinta pentru cunoasterea trecutului nostru, cel mai valoros document
istoric, fiindca ne face cunoscut, sub forma unei carti deschise, marile
evenimente politice ale timpului.
Prin bogatia planselor, care ating 2.500 de figuri în basorelief, plastica
antica, sub mîna iscusitului sculptor Apolodor, ne ofera studierea – de visu –
a atmosferei social-politice a Daciei si în special desfasurarea celui mai
înversunat razboi purtat de Imperiul Roman, împotriva nefericitului popor dac,
neîngenuncheat pîna la împaratul Traian.
Iata ce spune istoricul Salomon Reinach, în cartea sa intitulata Le Collone
Trajane au Musée de Saint-Germain1: “Informatiile obtinute de studiul Coloanei
sînt cu atît mai valoroase, cu cît privitor la epoca lui Traian, istoricii nu
au lasat decît scurte descrieri foarte sarace, Coloana vorbind în locul
cronicilor piierdute”.
Pe lînga faptul ca Coloana reprezinta un monument al victoriilor daco-romane,
ea contine la baza o camera mortuara, unde a fost depus corpul împaratului
Traian. Inscriptiile nu mentioneaza faptul, însa istoricul antic Dione Cassius
o certifica (LXVIII, 16).
În urma razboaielor daco-romane, Traian a ridicat
Maretia acestor constructii a facut pe împaratul Constantin cel Mare sa spuna,
pe drept cuvînt, cu 200 de ani mai tîrziu, cînd si-a facut intrarea triumfala
în Roma, ca nu are pereche”
Un arc de triumf deschidea o piata imensa, înconjurata de colonade, în centrul
careia se ridica statuia ecvestra a împaratului Traian. Ceva mai departe se
ridica Bazilica Ulpiana, avînd cinci sîni, pardosita cu marmora frigiana. De
cealalta parte se ridica mîndra Coloana Traiana, înalta de
Pentru realizarea acestor minunate opere de arta, arhitectul imperial Apolodor
din Damasc a fost nevoit sa taie o coloana întreaga, care se întindea între
Quirinal si dealul Capitolin.
Dar, dintre toate aceste lucrari valoroase, astazi nu a mai ramas decît Coloana
Traiana, pe care au crutat-o invaziile barbare. Mormîntul împaratului a fost
violat, statuia de bronz din vîrf a fost data jos si topita, dar
basoreliefurile au ramas, ca un memento al evenimentelor petrecute.
Epoca crestina a luat sub ocrotirea sa acest maret document istoric (Papa
Grigore, sec. VI e.n.).
În secolul X e.n. în piata forului se ridica o mareata manastire, careia
Coloana îi servea drept clopotnita.
Basoreliefurile Coloanei Traiane minunat executate au constituit sursa de
inspiratie pictorilor Rafael, Leonardo da Vinci, Iuliu Roman si Polydoro
Caravaggio, precum si marelui sculptor al tuturor timpurilor, Michelangelo.
Iata cîteva date istorice în legatura cu evenimentele petrecute în jurul
acestei sculpturi nemuritoare:
În anul 1536, papa Paul al III-lea Farnese a dat dispozitii sa se îndeparteze
toate ruinele îngramadite în jurul ei.1
În 1587, în vremea papei Sixt al V-lea, arhitectul Domenico Fontana a dispus
darîmarea caselor ridicate recent din vecinatate, oferind acestei marete opere
de arta perspectiva pe care o necesita2, si, ca s-o puna la adapost de
eventuale stricaciuni, a împrejmuit-o cu un zid. Papa Sixt al V-lea a dispus sa
se zideasca interiorul, pentru a mari rezistenta suportului si, în locul statuiei
lui Traian, care disparuse, a asezat o statuie de bronz aurita, a Sf. Petru,
batînd si o medalie comemorativa cu inscriptia: Exaltavit humiles3.
În anul 1812-1814, Împaratul Napoleon a dispus sa se îndeparteze toate
depunerile care amenintau sa invadeze piedestalul.
Dar cu 15 ani mai înainte, Coloana Traiana a trecut printr-un nou pericol. Dupa
tratatul de
Initiativa de a se studia episoadele Coloanei dupa gravuri si mulaje apartine
Frantei, lucru pe care îl certifica si urmatoarele evenimente, înca cu ani
înainte:
Istoria ne vorbeste de regele Francisc I, marele admirator al lui Traian, care
în anul
Acest proiect a fost reluat în anul 1665 de Ludovic al XIV-lea, sau mai bine zis
de Colbert. Lucrarile au fost duse pîna la capat, obtinîndu-se mulajele
întregului monument, sub directa supraveghere a lui Charles Errard, primul
director al Societatii Franceze din Roma. Mulajele, terminate în 1670, nu au
fost expediate toate
Î
aduse de
În 1876, s-au luat supramulaje pentru muzeul din Kensington (Londra), unde
Coloana Traiana a fost expusa în întregime.
În 1864, mulajele Coloanei au fost fotografiate si reproduse prin fototipie în
4 enorme in-folio, publicate în anii 1872-1874 de Froehner si Arosa. A fost o
lucrare foarte costisitoare, unde fototipia a dat rezultate mediocre.
În anul 1865, Froehner a publicat o nota de formatul in-8°, pentru a face
lucrarea accesibila publicului, realizînd un studiu de ansamblu reusit al
acestui monument. Volumul cuprinde si gravuri, care nu redau însa decît scenele
principale ale Coloanei, dar a caror executie nu este tocmai fericita.
Coloana Traiana în continut este o cronica lapidara a razboaielor lui Traian cu
dacii, o oglinda fidela a luptelor, care au durat cinci ani, reprezentate în
124 de tablouri sculptate în spirit realist, asemenea operelor de arta egiptene
si asiriene, care exprima sentimentul national al acestor popoare.
Motivele figurate pe coloana sînt de o varietate infinita: drumuri, navigatii,
consilii de razboi, lupte, asalturi, incendii, interogatorii cu prizonierii,
sacrificii, negocieri, episoade în succesiune fara a obosi atentia. Este o
imagine a vietii militare în toata complexitatea ei, însumînd toate aspectele.
Nu lipsesc nici scenele duioase: ajutorarea ranitilor, daci plîngînd pe tinerii
disparuti, Traian luînd sub protectia sa dupa victorie printesele captive si
copiii lor etc. etc.
Împaratul Traian este reprezentat de peste 50 de ori, îndeplinind dublu rol: de
conducator suprem si de mare pontif. Soldat si preot, el lupta si oficiaza
sacrificii. Traian nu era numai seful armatei, ci si primul dintre soldatii
romani.
Sculptorul n-a fost nedrept nici cu învinsii. El înfatiseaza rezistenta lor
eroica si dispretul în fata mortii”
Coloana Traiana este construita din marmura de Paros, cu o înaltime de 100
picioare romane1, fara a socoti piedestalul si domul, care încoroneaza
capitelul. Înaltimea totala în starea actuala este de
Studiile întreprinse în anul 1833, sub conducerea lui M. Semper, au dus la
concluzia ca basoreliefurile poarta urme de pictura aurie; probabil pe figuri,
pe arme si pe cuirase. Dar aceste presupuneri nu au fost stabilite cu
certitudine.
Urmarind desfasurarea scenelor de lupta de pe Coloana, am ajuns la concluzia ca
împaratul Traian a purtat trei razboaie cu dacii.
În paginile care urmeaza, încerc sa fac o interpretare cît mai veridica a
diferitelor episoade petrecute în desfasurarea planselor.
Razboaiele daco-romane
Dupa ce am prezentat Coloana Traiana, ca aspect si continut, sa trecem la interpretarea scenelor figurate pe plansele cu maiestrie sculptate de marele ei autor, Apolodor din Damasc.
Razboiul I
1. Pregatirile
de razboi au început în primavara anului 101, Traian parasind Roma la data de
25 martie. Plansa arata malul stîng al Dunarii pazit de sentinelele romane,
care vegheaza din turnurile de aparare la descarcarea proviziilor masive de
grîu, furaje, lemn de constructie, butoaie etc. aduse în ambarcatiuni.
2. Pentru trecerea armatelor s-a construit un pod de vase pe Danubiu,
personificat ca zeu, care se arata favorabil oamenilor, tinînd cu mîinile una
dintre barcile podului. În departare se zaresc zidurile unui oras, probabil
Viminacium (Kostolatz, în Serbia).
3. Împaratul Traian, urmat de armata, trece podul, întrerupt de o insula
(probabil Orsova). El merge pe jos însotit de ofiteri, care au port-drapele,
iar în fata-i este calul sau de razboi dus de capastru.
4. Odata debarcat pe pamîntul Daciei, Traian, asezat pe un tron, prezideaza un
consiliu de razboi.
5. Se oficiaza primul sacrificiu de bun sosit în tara inamica; un taur, un
berbec si un porc, ritual pe care-l savîrseste chiar împaratul, îmbracat într-o
toga de mare preot.
6. În picioare pe o platforma si asistat de doi aghiotanti, Traian vorbeste
trupelor si da semnalul de plecare. Un trimis al burilor purtînd un mesaj scris
pe o ciuperca, este trîntit de catîrul care-l purta.
7. Traian supravegheaza lucrarile de construire a unui castru, care sa sustina
înaintarea romana, sau sa serveasca de reazam la o eventuala retragere.
8. În drumul ei, armata trece peste rîuri si ridica noi castre, doborînd
copaci, din care taie grinzi necesare lucrarilor.
9. Pretutindeni Traian supravegheaza lucrarile.
10. În fata împaratului este adus un prizonier sau un spion dac.
11. Romanii construiesc un pod peste un rîu si întaresc un nou castru.
12. Traian trimite în recunoastere cavaleria.
13. Armatele romane strabat o padure si taie arborii pentru a-si croi drum.
14. Se da prima batalie
15. Soldatii daci îsi aduna ranitii pentru a le da primul ajutor.
16. Traian suit pe o colina ordona sa se incendieze casele inamicului; se vad
capete înfipte în pari ale celor cazuti în captivitate, si un steag dacic în
forma de sarpe cu cap de lup.
17. Armatele dacilor se retrag urmarite de romani, care trec prin vadul unui
rîu.
18. Înaintea împaratului Traian se înfatiseaza o delegatie daca, cerîndu-i
pace.
19. Romanii urmaresc pe daci în panica si dau foc caselor. Se vede un batrîn,
cautînd sa fuga însotit de un copil.
20. În apropiere se observa o grota plina cu animale ucise de daci, pentru a nu
cadea în mîinile dusmanului.
21. Femei si copii sînt luati prizonieri de romani (probabil din familia
regelui dac. Traian le fagaduieste ocrotire.
22. Ne aflam în iarna anului 101. În lipsa lui Traian, plecat
23. Un post roman înaintat înfrunta atacul infanteriei dace si al cavaleriei
sarmate îmbracate în zale. Alti daci încearca sa faca o spartura în zidul
castrului roman, cu ajutorul unui berbece de lemn cu cap de fier.
Razboiul al II-lea
24. Razboiul
începe în primavara anului 102. Pe malul de nord al Dunarii, corabii descarca
proviziile necesare campaniei care se apropie.
25. Împaratul, debarcat pe pamîntul Daciei dintr-o birema1 comandata de el
însusi, vorbeste armatei si apoi porneste calare în galop în interiorul tarii
urmat de trupe. În drum este întîmpinat de doi calareti Romani.
26. Încep luptele; sarmatii vin în ajutorul dacilor. Batalia tine ziua
întreaga, pîna la caderea noptii. Bustul noptii apare deasupra stîncilor. O
capetenie daca, un pileat, se omoara, pentru a nu cadea captiv inamicului.
27. Romanii iau prizonieri batrîni, femei si copii pe care îi duc legati. Se
construieste, sub supravegherea împaratului, un castru roman.
28. Se dau îngrijiri ranitilor romani.2
29. Armata se pune în miscare si se încinge o batalie înversunata sub ochii
împaratului, în fata caruia este adus un prizonier dac. Romanii arunca sageti
cu ajutorul catapultelor asezate pe carucioare. Dacii sînt pusi pe fuga, lasînd
pe cîmpul de lupta morti si raniti.
30. Traian vorbeste trupelor si le împarte recompense. Un soldat, fericit ca a
fost decorat, cade plin de emotie în bratele unui camarad; un altul saruta mîna
lui Traian.
31. Se vad prizonieri daci sub paza într-o transee.
32. În interiorul unei întariri dacice, prizonierii romani sînt torturati de
femei, care-i ard la focul tortelor.
33. Pe malul unui rîu, împaratul primeste supunerea sau alianta a doi sefi
barbari.
34. Traian trece, în fruntea trupelor, un rîu pe un pod de vase si ocupa o
întarire parasita de daci.
35. Împaratul Traian da dispozitii trupelor sale.
36. În fata unei fortificatii puternice, împaratul primeste o delegatie daca cu
propuneri de pace.
37. Soldati romani doboara copaci pentru construirea de întariri.
38. Traian oficiaza un sacrificiu si vorbeste armatelor.
39. Armata înainteaza într-un teren paduros, croindu-si drum printre arbori. Se
vad doua capete de inamici, probabil spioni, înfipte în pari dinaintea unei
întarituri.
40. Împaratul trece calare podul peste un rîu si ordona incendierea satelor
dusmane. Dacii se retrag.
41. Romanii construiesc un castru fortificat. Un sef dac vine sa i se supuna.
42. Armata romana înainteaza, urmata de un sir nesfîrsit de carute încarcate cu
provizii.
43. Se vede o pozitie romana fortificata. Sub privirea împaratului, cavaleria
auxiliara numida1 se arunca în lupta, calarind fara sea si haturi, dupa
obiceiul tarii lor.
44. Dacii sînt pusi în fuga si se ascund în paduri.
45. În primul plan, se vede o catapulta pe un carucior tras de doi catîri. În
fundal se ridica constructia unei întarituri romane.
46. Traian primeste delegatia a doi printi daci trimisi de Decebal.
47. Negocierile nu reusesc si o noua batalie se încinge în padure.
48. Dacii doboara copaci si îsi construiesc o întaritura pe o colina.
49. Romanii înainteaza ridicînd si ei o întaritura. Împaratul ancheteaza
(cerceteaza) un prizonier.
50. Dacii sînt din nou atacati si respinsi pe pozitiile lor. Romanii dau asalt
întariturilor, formînd broasca testoasa (aparîndu-se de lovituri cu ajutorul
scuturilor lipite unul de altul).
51. Împaratului stînd pe o stînca i se aduc capetele a doi daci.
52. Armata romana înainteaza, se încinge o noua batalie, în care dacii sînt
învinsi.
53. Traian supravegheaza construirea întariturilor.
54. O noua fortareata se ridica în apropierea unui izvor. Împaratul, asezat pe
o estrada, primeste supunerea lui Decebal, cerînd pace, însotit de nobili daci,
care unesc rugile lor, dupa ce si-au depus armele.
55. Dacii îsi distrug fortificatiile.
56. Scena care urmeaza dupa supunerea lui Decebal si a nobililor sai este
interpretata de istorici astfel: Un lung sir de femei, batrîni si copii mînînd
vitele se reîntorc la vetrele lor pe care le parasisera din cauza razboiului”
Eu, însa, dau acestei scene un alt înteles, întemeindu-ma pe un complex de
litere si figuri simbolice, care îmi întaresc convingerea ca este vorba despre
cea mai mareata apoteoza crestina. Interpretarea am expus-o pe larg la
capitolul “Crestinismul în Dacia”.
57. Traian vorbeste trupelor victorioase. Zeita victoriei, înconjurata de
trofee, înscrie pe un scut un nou triumf al Romei.
Razboiul al
III-lea
Se încheie pace între romani si daci
Istoria spune
ca Decebal, socotind umilitoare conditiile biruitorilor la încheierea pacii, nu
a tinut socoteala de ele, fapt care a determinat pe Traian sa porneasca un al
treilea razboi, cu intentia de a-l îngenunchea de asta data si a preface Dacia
în provincie romana.
58. Este miez de noapte. Într-unul din porturile Marii Adriatice din Magna
Graecia (Italia de Jos), probabil Ancona (arhitectura mi-o spune) stau ancorate
în chei, gata de plecare, trei mari galere romane. La pupa vasului se înalta
fanionul de comandant suprem. Cîteva cuvinte adresate matelotilor si mica
escadra porneste în larg.
59. Dupa o calatorie destul de lunga, traversînd Adriatica, vasele poposesc
vremelnic într-un mare port al Albaniei, probabil Durazzo. Este vorba de o
întîlnire cu un scop bine hotarît, pe care împaratul tine s-o îndeplineasca în
trecerea lui prin marele oras. Pe cheiul înaintat în mare, care sta pe sute de
arce, ai caror pilastri de reazem sînt cufundati în mare, multimea asteapta pe
nobilii calatori, avînd în preajma lor un altar si un taur de sacrificiu.
60. Calatorii debarca îndreptîndu-se spre piata din port. Traian, urmat de
suita care-l însotea, este întîmpinat de o mare multime de nobili si
patricieni, în frunte cu guvernatorul, aflati în fata colonadei marelui for din
port. Dupa obiceiul roman, cele doua personaje – împarat si guvernator, purtînd
amîndoi în mîna stînga sceptrul de comandant, se saluta ridicînd mîna dreapta.
Cîteva cuvinte rostite produc o stupoare în întreaga adunare. E vorba de un
ajutor militar cerut de împaratul Traian, pe care nu toti îl împartasesc.
61. Dupa o odihna binevenita, în urma calatoriei pe mare, împaratul intra în
oras. El tine sa-l cinsteasca cu un sacrificiu de bun sosit. Urmat de lictori
si de o suita în toge, Traian iese pe sub arcul din poarta orasului, afara în
cîmp, în timp ce trirema din port sta pregatita pentru continuarea calatoriei.
62. În fata a doua altare simbolizînd fraternitatea romano-balcanica, se afla
patru tauri: doi la altare si alti doi deoparte, tinuti de jertfitori cu
securile în mîini, gata pentru sacrificiu. Un Ave Caesar general si întreaga
adunare saluta sosirea împaratului, ridicînd mîna dreapta. Insignierii a doua
legiuni si legionarii din castrul vecin se asociaza si ei nobilului salut.
Serbarea a luat sfîrsit.
63. Calatorii îsi urmeaza în liniste drumul. Trec frumosul arhipelag lasînd în
urma pozitiile minunate ale Bosforului si molcom vasele spinteca valurile negre
ale Euxinului. În cele din urma, ajung la locul hotarît, probabil
64. În fundal, împaratul urmat de cavaleristi si de pretorienii garzii, cu trei
insigne decorate, debarca dintr-un vas de razboi îndreptîndu-se spre castrul
zidit pe malul pietros, cu ziduri fara decoratiuni.
65. Armata romana împreuna cu împaratul porneste spre un mare oras, asezat în
cîmpie, cu cladiri si colonade, cu cerdace si acoperisuri de tigla. Traian lasa
în urma orasul, parcurgînd un lung drum, în fruntea unei coloane de cavalerie,
marsaluind în galop. Faptul ca a ales aceasta cale, contrar obiceiului de a
merge pe jos, dovedeste ca i s-a adus la cunostinta ca barbarii au atacat
armatele romane, si atunci se grabeste spre cîmpul de lupta. Ofiterul din
spatele împaratului, un tînar cu barba, este probabil generalul Hadrian. Pe
drum sînt întîmpinati de o delegatie daca (11 barbati si 4 copii). Barbatii au
înfatisarea specifica dacilor, cu barba si mustati; cîtiva au obrajii rasi,
lasînd numai o barbuta resfirata (sînt probabil gali). Dupa atitudinea lor
(unul întoarce capul, iar alti doi tin pumnul strîns ridicat, restul tin
bratele întinse), reiese ca cer pacea fortat.
66. Împaratul Traian nu-i baga în seama; îsi continua drumul si nu se opreste
decît la locul stabilit pentru constructia podului, hotarît de el si de
arhitect, pentru a fi aproape de armata si a fi scutit de o eventuala
zadarnicire în timpul lucrului. În poarta arcului de triumf, Traian oficiaza
singur slujba punerii temeliei maretului pod peste Dunare. În flacarile
altarului arunca vinul spunînd cîteva cuvinte, în vreme ce augurii prezic, iar
baciumasii suna ruga. Romani si daci, barbati, femei si copii, privesc la marea
solemnitate. Ceva mai sus, în fata altor patru altare, simbolizînd celelalte
patru poduri aruncate peste Borcea1, stau la rînd jertfitorii, tinînd de gura
patru tauri mari si frumosi, împodobiti pentru sacrificiu.
67. Solemnitatea continua, în timp ce o mare multime de lucratori romani si
daci prizonieri (zidari, dulgheri etc.) muncesc la facerea grinzilor, pentru ca
sa execute cît mai curînd constructiile. În mare graba se ridica si zidaria
castrelor de aparare si a celorlalte constructii alaturate, cu caracter
religios si distractiv. Se toarna betoanele în cutiile temeliilor, se încheie
tiparele boltilor, se fac parapetele si armatura podului. Se doboara numerosi
stejari falnici si ulmi, pentru mareata constructie a podului care trebuie sa
înfrunte talazurile si curentii celui mai mare fluviu al Europei. Operatiile se
efectueaza cu mare bagare de seama dar si cu mare repeziciune.
68. Decebal dîndu-si seama, dupa maretia lucrarii, ca Traian ia masuri
hotarîtoare pentru distrugerea definitiva a Daciei, cauta prin diferite
mijloace sa-i zadarniceasca planurile. Încheie în graba o alianta cu daco-galii
din josul Dunarii si cu ajutorul lor întreprinde o serie de hartuieli în
Dobrogea de Jos. Armatele întaresc transeele.
69. Romanii îsi consolideaza si ei transeele cu ziduri.2 Pentru a-i însela pe
romani, dacii închipuiesc ceva mai departe un mare atac asupra unui castru
roman; o diversiune, care s-a soldat cu lupte destul de sîngeroase. Romanii
nebanuind planul lor si vazîndu-si castrul atacat, îi vin în ajutor dîndu-se
lupte pe zidurile cetatii si în afara ei.
70. Vazîndu-i încurcati, grosul armatelor dace, care ocupau transeele, pornesc
la adevaratul si marele atac planuit. Sprijiniti pe transee, dacii înainteaza
pîna ce ajung în fata liniilor romane, înaintînd cu o iuteala si o îndîrjire
nemaipomenita. Abia atunci romanii îsi dau seama de cursa dacilor si cauta sa
le tina piept, luptînd pe viata si pe moarte. Cu o iuteala nemaipomenita, dacii
sar din sant în sant, ocupînd rînd pe rînd transeele romanilor, fara însa a-i
putea scoate complet de pe pozitiile ocupate. Si nu a lipsit prea mult ca sa
fie atacata si transeea din care veghea si conducea lupta Traian. Dar,
încurajati de împaratul lor, romanii nu capituleaza si primesc macelul pe
“pozitii”, încît oameni, scule, arme, însemne, capete, ziduri se fac una cu
pamîntul. Si, în învalmaseala luptei, în care cruzimea omului a atins apogeul,
devenind fiara salbateca, biruinta revine de partea celui în numar mai mare.
Romanii biruiesc.
71. Dispretuind moartea, împaratul Traian paraseste cîmpul de lupta si calare,
urmat de nobili si de cavaleria garzii, spectaculos, cum ne-am obisnuit sa-l
vedem, porneste în directia unde-l asteapta o alta mare ceremonie, lasînd în
urma castrele. Lucrarea podului celui mare de peste Dunare se terminase si nu
ramasese decît inaugurarea lui si apoi trecerea armatelor romane în Dacia.
72. În fata impunatoarei opere a podului de piatra, cu tablier de lemn, pierdut
la orizont, spre a nu se repeta motivul ritmic devenit monoton artistului,
împaratul Traian, potrivit obiceiului, savîrseste el însusi sacrificiul. Pe
malul Dunarii, dinspre Moesia, în fata unei adunari numeroase, chemate din
toate colturile lumii, a augurilor, a buciumasilor, a armatei decorate cu trei
insigne, a garzii, a cavaleriei, a locuitorilor castrului si a orasului
învecinat, cu for, amfiteatru si cladiri frumoase, Capidava1, Traian varsa
vinul în flacarile altarului, în timp ce jertfitorul, cu taurul mare si frumos,
sta gata pentru sacrificiu.
73. Dacii, vazînd ca orice speranta de pace e pierduta, fac înca o încercare si
trimit o solie numeroasa de barbati din toate rangurile sociale (unii purtînd
sarici bogate), care-l întîmpina pe împarat chiar pe pamîntul Moesiei, dupa
ceremonie, înainte de a trece Dunarea. Dar totul este zadarnic. Împaratul este
neînduplecat. El refuza sa le vorbeasca si ordona trecerea Dunarii pe noul pod.
74. Împaratul trece calare pe sub arcul de triumf din celalalt cap al podului
si intra pe drumul construit în balta, aparat cu îngradiri de lemn, trecînd pe
un pod de lemn peste bratul Borcea si paseste astfel pe pamîntul Daciei. Dupa
el urmeaza armata. Traian este de mult ajuns la capat, lasînd în urma sirul
soldatilor, care se mai vad înca iesind pe sub arcul de triumf1 al podului împodobit
cu doua trofee de cap de pilastru marginas, în atic. De retinut faptul ca podul
era atît de îngust, încît abia au încaput cele doua trofee în atic, fara alta
decoratie mijlocie si cel mult 2-3 soldati unul lînga altul. De mirare cum au
trecut pe sub ele armatele învingatoare, si înca scene triumfale, în frunte cu
împaratul în lectica.
75. Ajuns pe pamîntul Daciei, Traian este întîmpinat de trei legiuni, care
trecusera cu comandantii lor îmbracati în mare tinuta. Ei saluta sosirea
împaratului, cu mîna dreapta. În fruntea armatei se afla Hadrian, avînd în
spate fanionul de comandant. Îi urmeaza buciumasii, lictorii si legendarul
taur, gata de sacrificiu în fata unui altar ridicat în capul podului de lemn de
peste Borcea, pe pamîntul Daciei.
76. Dupa sacrificiul de inaugurare a podului si de buna sosire în Dacia,
urmeaza un alt ceremonial, pentru izbînda trupelor romane. Într-un mare lagar,
la raspîntie de drumuri, de fata fiind demnitari si comandanti de trupe, armata
etc., Traian oficiaza slujba, în haina de mare preot, tinînd bastonul de
comandant în mîna stînga, în timp ce buciumasii suna ruga. Rînd pe rînd sînt
aduse la altar animalele destinate sacrificiului (porcul, oaia si taurul).
77. Împaratul, urcat pe o estrada, dupa ce a oficiat solemnitatea, înconjurat
de generalii comandanti de armata si de lictori vorbeste trupelor. De fata sînt
trei legiuni, un port-acvila si cavaleria garzii.
78. Armatele se pregatesc de plecare. În înaintarea lor la ses, îsi construiesc
castre si lagare, pentru a le asigura retragerea. Scena reprezinta o pozitie de
o mare însemnatate strategica. Este primul loc din toate razboaiele purtate de
Traian cu dacii, în care se vede zidita de arhitectii romani o puternica
cetate, cu turnuri rotunde la colturi. Cu o înfatisare severa, lipsita de
podoabe, în afara de pietrele dreptunghiulare, bine legate între ele si cu o
usoara iesitura la partea superioara, un fel de cornise cu zimtii drepti. Este
cetatea pe care Vitruvius, în cartile lui de arhitectura, o prezinta ca tip de
fortareata romana. Este cetatea ridicata cu scopul de a apara mareata
constructie a podului de zid, în caz de înfrîngere. Este cetatea care sa
marturiseasca de-a pururi urmasilor, ca si podul, puterea de neînvins a
împaratului Traian si a armatelor romane. Dar unde a fost locul în care s-a
ridicat? Poate Celeiul, sau Iglita? Nimeni nu si-a pierdut vremea pîna acum sa
faca vreo cercetare. În aceasta puternica cetate, Traian, cu nelipsitul fanion
în spate, tine sfat cu cei trei generali si cu comandantii de armate.
79. Armatele îsi continua înaintarea pe locuri cîmpoase: sînt sesurile Brailei
si ale Ialomitei. Temîndu-se totusi de atacurile dacilor, foarte dibaci în
lovituri mestesugite, Traian da dispozitii sa se construiasca castre si valuri
de aparare paralele, pe masura înaintarii trupelor, pentru a le asigura
sustinerea si rezistenta în eventualitatea unei retrageri.1
80. Traian, alaturi de statul sau major, urmareste din transee mersul
operatiunilor. În urma armatelor, coloana de munitii si carute descarca merindele
si bagajele necesare trupelor.
81. Se razbate nemarginita cîmpie a Baraganului” Intendenta, prevazatoare,
zideste în apropierea Dunarii mari depozite pentru înmagazinarea fainii, dupa
macinarea grîului în mori de apa (poate pe rîul Ialomitei). Pentru apararea
magaziilor si a lagarelor ridica ziduri de cetate, în timp ce grosul armatelor
îsi continua înaintarea.
82. Avangarda romana ajunge în fata unei cetati dace situata într-o regiune
muntoasa si împadurita. Cetatea este înconjurata de doua rînduri de ziduri din
piatra, prevazute cu turnuri. Dacii din interior, zarind armatele dusmane, se
pregatesc de lupta. Primind si întariri, se produc ciocniri în afara cetatii.
83. Doua legiuni romane asediaza cetatea, fapt care rezulta dupa fanioanele
purtate de doua port-drapele din lagarul roman situat în fata cetatii dace.
Lupta este crîncena” În armata romana iau parte diferite neamuri, în majoritate
trupe aduse din Orient, cu înfatisare de tipuri semite, purtînd tunici lungi
(pe un scut se observa doua semilune – sînt Arabi).
84. Romanii asalteaza cetatea din trei parti; se pare ca au reusit sa
cucereasca o portiune, careia îi darîma zidurile. Dacii se apara cu disperare,
aruncînd blocuri mari de piatra sparte din ziduri.
85. Trupe auxiliare romane construiesc întariri în fata cetatii, taind copaci,
pe care-i aseaza în stive.
86. Scena înfatiseaza un dac pileat, îngenuncheat în fata lui Traian, caruia îi
cere sau îi ofera ceva cu insistenta. Împaratul se afla între doi ofiteri si
este înconjurat numai de trupe auxiliiare. Dupa atitudine, dacul nu cere pace;
pare mai mult un tradator.
87. Pe creasta unui munte se vede un oras-cetate dac, cu turnuri si porti,
avînd în interior cladiri cu un etaj, caruia în retragere dacii îi dau foc.
88. Scena reprezinta unul dintre cele mai importante momente psihologice ale
razboiului. În jurul unui cazan sînt adunati daci, majoritatea pileati, care
primesc o bautura scoasa din cazan, de doi pileati, care îndeplinesc acest
ceremonial. Actiunea are aparenta unui ritual: unul dintre daci tine bratele
ridicate si priveste spre cer; altul duce mîna la cap, ca si cum s-ar închina,
iar toti au pieptul descoperit” Aceasta scena a fost interpretata de
majoritatea istoricilor, ca o otravire în masa a capeteniilor dace
deznadajduite în fata dezastrului. Cum se explica însa faptul ca razboiul
continua, în cazul ca ar fi pierit capeteniile lor? Si apoi nu se observa nici
un cadavru. Cihorius interpreteaza aceasta scena drept savîrsirea unei
ceremonii religioase, iar Froener o socoteste o împartire a rezervei de apa în
cetatea asediata. Eu cred ca scena nu este altceva decît mistificarea unui
ritual petrecut în casa lui Simeon Leprosul: suprema împartasanie în ajunul
luptei decisive pentru cucerirea Sarmisegetuzei. Marele sculptor Apolodor a înfatisat
tabloul cu o mare dragoste si o maiestrie deosebita, reusind sa exprime
exceptional însusirea sufleteasca a poporului dac.
89. Scena înfatiseaza o groapa mare, în care sînt depuse trupurile celor morti
în razboi. În jur se vad raniti grav jeliti de neamuri.
90. Dacii parasesc în graba cetatea. O unitate romana (probabil un detasament
din Asia, dupa îmbracamintea în piei de animale), cu doi purtatori de steag si
vexile si cu un gornist, condusa de Traian între doi ofiteri, este întîmpinata
de o ceata de daci, care coboara de pe o stînca, cerînd îndurare si aducînd un
mesaj. Primii delegati îngenuncheaza în fata împaratului. Par a fi niste
soldati dezarmati. Gornistul suna înaintarea armatei. Este un moment important:
atacul decisiv, trupele fiind reprezentate prin toate armele.
91. Armatele au ocupat cetatea si încearca rezervele de grîu parasite de daci.
92. Traian si-a instalat cartierul general în teritorul cetatii. Biruitor,
vorbeste trupelor romane, care-i raspund cu aclamatii. Este a cincea aclamare
imperatorica, imortalizata pe Coloana si prima din razboiul al treilea. Ultima,
a sasea, o mai vedem la moartea lui Decebal.
93. Dupa cucerirea marii cetati dacice, pe care am vazut-o în scenele
precedente, trupe auxiliare de geniu (pentru constructii militare), ies din
oras printr-o poarta distrusa, îndreptîndu-se spre un mare fluviu. Materialele
de constructie sînt transportate înlauntru.
94. Apoteoza. Sculptorul, ca de obicei, încheie razboaiele prin-tr-o apoteoza,
în care expune pe scurt tot istoricul marelui razboi, pîna la sfîrsitul lui,
înfatisînd faptele care l-au determinat pe împaratul Traian sa-si ia masuri
împotriva dacilor. Apoteoza mai ilustreaza actiuni despre care istoria nu
vorbeste si care nici nu s-au observat în cursul scenelor de razboi. Cît
priveste apusul marelui Decebal, sculptorul, prin mestesugiri artistice, îl
înfatiseaza în excesul unei fantezii, fara ca sa dea impresia unei importante a
faptului, dar si fara ca sa omita adevarul.
95. În drumul lor, legionarii Macedoniei, sub conducerea mesterilor sirieni,
ridica numeroase baze militare si castre.
96. Marele cartier general, aprovizionat cu toate bunatatile, din care nu
lipseste vinul adus în butoaie mari, nu tine socoteala de învalmasala
razboiului” Dacii trimit o solie pentru a trata din nou pacea. Lucrarile
continua cu aceeasi repeziciune.
97. Se fac pregatiri pentru trecerea unei ape mari; legionari meseriasi
construiesc luntri pentru transportul materialului necesar podului.
98. Dacii, neputînd împiedica mersul operatiunilor si socotind nefavorabila
apararea în aceste locuri, se retrag la munte.
99. Armatele se întîlnesc si se dau lupte înversunate, atît înauntrul, cît si
înafara castrelor. Ochiul marelui rege dac, singur conducator, care si-a luat
în mîini raspunderea soartei dacilor, în fata prezentului si a viitorului, este
atintit pretutindeni; nu-i scapa nici o miscare a vrajmasului secular.
100. În fata soartei, care hotaraste rostul lucrarilor, “Mosneagul neamului” se
închina si se retrage. Dacii sînt biruiti. Dintr-o tribuna, împaratul Traian
vorbeste armatelor sale, multumindu-le, pentru ca prin vitejia lor au ridicat
prestigiul si gloria Romei.
101. Prin paduri, cavaleria romana, dupa ce s-a dedat la jafuri, cara pe seile
cailor tot ce poate purta în drumul ei.
102. Resturile armatelor dace se aduna în trecatorile muntilor, în soave si
asculta din gura “Marelui biruit”, hotarîrea lui Traian de a sfîrsi cu tara
lor. Si un fior de deznadejde din piepturile batrînilor si de curaj din al
tinerilor, exprimat de un strigat prelung al inimii, umple întreg vazduhul”
Batrînii sînt la capatul puterilor. Cu mîinile înclestate în praslele
pumnalelor, si le împlînta eroic. Iara cei mai slabi, roaga pe fratii lor sa-i
omoare, sa se ispraveasca cu ei” Tinerii, însa, mai îndîrjiti, îsi mai încearca
o data norocul. Condusi de comandanti de vîrsta lor, parasesc pasurile muntilor
si se avînta din nou în lupta.
103. Altii, între doua vîrste, cauta sa ademeneasca pe Traian cu bani (marele
desfacator) si se duc la cartierul lui încarcati cu daruri scumpe si cu pietre
nestimate.
104. Dar Decebal nu se lasa robit de soarta. Suflet calit, el priveste cu sînge
rece, stapîn peste tot ce se petrece în jurul sau si, fara sa stea mult pe
gînduri, întovarasit de o mica suita, porneste calare sa ceara ajutor la
vecini. Nadajduieste ca ajutorul lor, împreuna cu ramasitele vitezei lui
armate, care înca se mai hartuieste prin munti, sa poata da romanilor riposta
hotarîtoare. Traian prinde însa de veste si da ordin cavaleriei lui sa fie cu
ochii atintiti la fiecare miscare a lui Decebal.
105. Regele dac abia pornise si este ajuns din urma de cavaleria garzii romane.
Goana este fara seaman: prin pasuri, prin smîrcuri, prin paduri calaretii se
fugaresc pe un drum lung si foarte obositor.
106. Alte trupe romane de cavalerie, înstiintate din timp de drumul lui
Decebal, îi taie calea, iesindu-i înainte prin alte trecatori de munte. Decebal
trece printr-o clipa de sovaiala, care-l face sa-si încetineasca pasul.
107. Ajuns din urma de gonacii lui si înconjurat din toate partile, Decebal
cade de pe cal. Dar caderea lui nu este caderea omului, ci a taurului din
arena, încoltit de gladiatori. Este istovirea titanului. Sculptorul da atîta
viata în aceasta poema, încît nicaieri, în tot relieful Coloanei, nu întîlnim o
asemenea expresie. Este de neînchipuit ceva mai magistral, ceva mai grandios,
decît înfatisarea acestui moment psihologic admirabil înfatisat, demn de acel
care a fost invincibilul Decebal” Cazut de pe cal si sprijinindu-se în
genunchiul drept, cu restul corpului rigid si putin înclinat, cu mîna-i pe
topuzul de comandant, cu figura-i dilatata, întreaga înfatisare a viteazului
rege iese din cadrul conceptiei statuare a secolului. Sculptorul înainteaza,
fara voia lui, cu 15 secole. Este o realizare dictata de sentimentul care-l
exalteaza. Este extazul momentului suprem, abia stapînit, înaltîndu-l pîna la
conceptia michelangeleasca. Fara a-si pierde demnitatea, Decebal îsi priveste
dispretuitor dusmanii, care au un moment de sovaiala, si” se înjunghie. Scena
confruntarii ne aminteste pe Mihai Viteazul care, dupa 15 secole, face cu
privirea-i taioasa sa înghete sîngele calaului ce scapa securea din mîna. Este
sîngele stranepotului, din sîngele stramosului.
108. Romanii hotarasc. Marele Decebal este decapitat. Si cuceritorii nu-si
potolesc setea razbunarii. Ei urmaresc prin smîrcurile padurii si pe cei doi
fii ai sai (unul de 20 ani, iar altul de vreo 15) împreuna cu un neam de-al
lor, pe care-i prind si îi decapiteaza. Istoria se va repeta” Privind
impresionanta scena, gîndul ne poarta la un alt urmas care, mult mai tîrziu,
peste secole, va suferi o soarta asemanatoare: marele Constantin Brîncoveanu
împreuna cu fiii sai.
109. Armata romana ia în sclavie o multime de prizonieri, iar capul viteazului
Decebal, asezat pe o tipsie, este aratat lumii.
110. În timpul noptii mai sînt capturati numerosi daci si facuti ostatici, în
timp ce bustul întunericului apare deasupra orizontului”
111. Romanii incendiaza un oras. Dacii urmati de turmele lor parasesc cetatile
ocupate de învingatori. Batrîni, femei si copii iau amarnicul drum al bejeniei”
Ne aflam în anul 107 e.n.
În urma
biruintei, romanii iau în stapînire pamînturile Daciei, dar nu pentru multa
vreme si nici cu adevarata multumire ca atît timp cît au ocupat-o au fost pe deplin
stapîni. Istoria o dovedeste si cine cauta sa vada, vede, cine nu”
Înca de la început, învingatorii au fost biruitii biruitilor. Marile însusiri
ale poporului dac, sufletul lor neprihanit, puterea lor de sacrificiu, cinstea
si iubirea de tara si de neam au facut din învinsul de ieri, învingatorul de
mîine..
Pe romani, sînge din sîngele lui, a fost usor sa-i absoarba; nu însa pe aceia,
în vinele carora clocotea viciul Romei, care au stat deoparte, fara sa iasa din
castrele lor si care dupa 150 de ani s-au dus la urma lor, dati afara din
Dacia. Dreptatea nu a întîrziat sa vina”
Biruiti în Armenia, romanii sînt nevoiti sa ceara ajutor dacilor, dupa ce o
parasisera. Si Galeriu, dac de obîrsie, în fruntea co-nationalilor lui, spala
petele înfrîngerii.1
Împarati romani de origine daca
Dupa memorabila
înfrîngere a invincibilului Decebal, romanii stapînesc pamînturile Daciei circa
160 de ani, dar hartuiti continuu în rascoale si purtati de anumite interese
sînt nevoiti s-o paraseasca la anul 274, sub împaratul Aurelian, care-si
retrage armatele si administratia în sudul Dunarii, lasînd cîteva puncte
strategice la nord. Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus) renunta la stapînirea
Daciei din cauza atacurilor popoarelor de la granita (goti, carpi etc.).
Dacii bastinasi ramîn pe loc.
Un an mai tîrziu, romanii, purtînd razboi cu partii lui Narses (în Armenia),
generalul roman Galeriu este învins în primele lupte.
Galeriu, care mai tîrziu va lua conducerea Imperiului Roman de Rasarit (306-311
e.n.) era originar din Dacia, nascut în apropiere de Serdica.1
Dupa pierderea primului razboi împotriva partilor, la care au luat parte
legiuni romane, Galeriu porneste din nou împotriva lor, de rîndul acesta
luptînd cu trupe dacice, care-i asigura victoria.
Senatul roman cinsteste acest eveniment al biruintei, înaltînd un arc de triumf
Profesoru
“Coloana Traiana ne înfatiseaza pe daci complet învinsi, s-ar spune chiar
distrusi ca popor, într-un razboi de lunga durata, purtat în mai multe
rînduri”. Mai departe autorul descrie puterea de viata si refacerea dacilor,
dupa razboaiele duse de Traian.
Fara a tine seama de alte marturii, participarea dacilor la campania lui Marc
Aurelian, unde apar formînd un corp aparte, îmbracati în armuri si în portul
lor national, ne dovedeste cu prisosinta ca natiunea daca s-a refacut destul de
bine.
Mai tîrziu, pe malul drept al Dunarii si pentru o legatura mai strînsa cu
Imperiul Roman, Dacia i-a daruit mai multi împarati.
1. Primul împarat de origine daca a fost Galeriu (305-311 e.n.).
“Într-un razboi de cucerire dus împotriva romanilor de catre parti, inamicul
lor cel mai periculos, Galeriu, dupa înfrîngerea primei sale armate a facut
apel la fidelitatea compatriotilor daci, care, raspunzînd chemarii, acesta a
raspuns pe inamic”.
Mai departe prof. Kinch spune: “Galeriu, alegînd pe daci pentru armata sa, nu a
tinut seama numai de fidelitatea si devotamentul la care se putea astepta de la
compatriotii sai, ci si de armamentul care se potrivea de minune într-un razboi
contra partilor.
În numeroasele razboaie pe care romanii le-au purtat acestui popor, si mai ales
la expeditia lui Crassus, s-a dovedit îndeajuns ca armamentul soldatilor
romani, sabia si sulitele lor mici dadeau slabe rezultate contra partilor, a
caror cavalerie învesmîntata în fier si armata cu sulite constituia o forta”.
Despre valoarea si rolul dacilor în lupta, spune: “Steagurile în forma de
serpi, înspaimîntatoare prin boturile lor rînjite si dintate sînt în fiinta în
toate bataliile importante si întotdeauna în primele rînduri ale luptei; ele nu
stau în urma liniilor de lupta, ca insignele romane indigene. Nu se observa
nicaieri vexile în învalmasaguri”.1
În încheiere, autorul arata importanta care o prezinta pentru neamul dac
ridicarea arcului de triumf de
Acest document dovedeste falsa teza a unei colonizari si a unei stapîniri de
lunga durata a romanilor asupra Daciei, de
Daca romanii ar fi colonizat cu adevarat Dacia în intervalul celor 160 de ani,
cît au locuit în tara cucerita, urmasul lui Traian, Hadrian (117-138), n-ar fi
distrus podul de legatura cu provincia, ca sa lase tara în voia soartei, ci
dimpotriva, ar fi legat-o cu imperiul prin mai multe poduri. Aceasta ne
dovedeste ca romanii au stapînit Dacia atît cît a trait Traian; dupa aceea,
nemaiputînd-o tine, au parasit-o. De altfel, chiar scriitorii clasici confirma
faptul, spunînd ca distrugerea podului de catre Hadrian a avut drept scop sa nu
invadeze barbarii în imperiu.
Cercetarea Coloanei Traiane are mare însemnatate pentru trecutul nostru, pentru
ca arata o serie de fapte de mare importanta istorica, desi aminteste în final
de înfrîngerea poporului dac.
Arcul de triumf de
Acest eveniment extrem de important a fost cu totul ignorat de istoricii
nostri, si aceasta datorita ideii preconcepute de a ne ancora de romani, fara a
tine socoteala de adevaratii nostri stramosi – dacii.
Este foarte regretabil ca autoritatile noastre nu se gîndesc sa ceara
autorizatia executarii releveului monumentului de
Ar fi fost de dorit ca în capitala tarii noastre sa avem chiar o copie, pentru
ca astfel urmasii nostri cel putin, sa caute cu vremea sa-i dea de rost, daca
noi nu sîntem în stare.
Acolo este zamislirea vietii noastre românesti, acolo se poate vedea ce s-a
ales de acei daci, dupa 200 de ani de la închipuita colonizare a lui Traian, si
anume dupa aceea vom putea afla cine sîntem noi cei de astazi”
Adevaratul nostru testament nu este pe Coloana lui Traian, care înfatiseaza
înfrîngerea biruitorilor de pîna atunci, ci Arcul de Triumf al lui Galeriu, de
2. Împaratul Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus, care a domnit
între anii 306-337 e.n. în imperiul de Rasarit) este dac de origine, nascut
Orasul Drobeta ia numele lui – Constantinopoli si tot el pune temelia capitalei
cu acelasi nume.
Pentru o mai mare siguranta, împaratul Constantin cel Mare muta si capitala de
Pe tarîm spiritual, el pune temelia primei agore crestine
Un bun organizator si strateg, care i-a adus biruinte în multe actiuni armate,
Iustinian a cautat sa întareasca nordul si sudul Daciei trimitînd administratie
în aceasta provincie, iar în sud fortifica Bosforul, contra invaziei musulmane
(arabii, care începeau sa se afirme).
Era visul lui Octavian August, care dorea reintegrarea latinitatii prin
casatoria fiicei sale Iulia cu Cotisson, regele dac – spune Suetonius, vis si
idee pe care Traian nu le-a priceput.
Urmasii lui Iustinian, mai slabi, nu au putut merge mai departe, pentru ca rasa
turanica – bulgarii slavizati si sîrbii – în navalirea lor, au izolat complet
Balcanii de Dacia, lasînd doar coridoarele cunoscute – Timocul, Pindul etc.
Macedonia, element puternic, si-a mentinut si în zilele noastre fiinta, desi a
fost supusa pe rînd grecilor, sîrbilor si bulgarilor.
Arta si arhitectura rumâneasca
În capitolele
precedente, am urmarit elementele fundamentale legate de cosmogonie, care au
determinat preistoria daciana, aratînd în însiruirea lor, cum marile sarbatori
pagîne s-au sudat cu sarbatorile crestine.
În continuare, am încercat sa redau cît mai fidel afirmarea poporului dac în
arena istoriei, comentînd razboaiele daco-romane, dupa plansele semnificative
ale Coloanei Traiane, imortalizate de iscusitul sau sculptor Apolodor, cum si
Arcul de triumf al lui Galeriu de
Aceast
Se pun
întrebari:
1. Daca avem sau nu o arhitectura rumâneasca?
2. Daca aceasta arhitectura poate sta alaturi de a celorlalte popoare?
3. Daca este sau nu lipsita de monumentalitate?
si, mai presus de toate, în cazul ca o avem,
4. Daca este o improvizare a împrejurarilor, sau la temelia ei sta ceva
sanatos, ceva temeinic?”
O cercetare cît mai adînca, cît mai în departarea veacurilor existentei noastre
este singura care poate pune capat diferitelor afirmatii eronate, pentru a reda
în adevarata ei lumina viata curat rumâneasca, atît de denaturata prin
superficialitatea în pregatire a celor ce se pretind cunoscatori ai artei
rumânesti.
Pentru a ajunge însa la rezultatele scontate, trebuie mai înainte de toate sa
ne purtam gîndul la acei care au stapînit odata aceasta Dacie; la acei care,
prin etnicitatea lor au însemnat ceva în istoria omenirii, care i-au imprimat
un fel de a fi si de a gîndi, urme nepieritoare, pe care se reazima întreaga
noastra suflare rumâneasca. La stramosii nostri, la acei daci care s-au impus
dintru început, manifestîndu-se în toate domeniile; de atunci de cînd
preistoria si istoria le consemneaza existenta”
Trebuie sa cunoastem acei daci! Înainte de a se pomeni despre o civilizatie
asiro-chaldeeana, despre o civilizatie egipteana sau de o civilizatie greaca,
urmata de cea romana, pe pamînturile Daciei înflorea o arta care, prin puterea
ei de conceptie, prin diversitatea materialelor si prin întrebuintarea lor,
constituia baza lumii viitoare, a lumii clasice, temelie care, pe scara
evolutiei, adusa pîna în zilele noastre, stîrneste admiratia lumii întregi.
Asezati în inima Europei, pe locurile ocupate de neamul nostru rumânesc, dacii
fac parte din marea familie ariana, marea familie protolatina, care stapînea
întreaga Europa de
Astfel ne vorbeste întreaga preistorie, ca si folclorul pastrat pîna în zilele
noastre, cu întreg materialul casnic, artistic, metafizic, scriptic,
glotologic, antropografic etc., documente de necontestat, apartinînd unui
acelasi neam de oameni, cu mult superior scrierilor.
Stapîni, asadar, peste tot cuprinsul Europei, de pe atunci de cînd istoria nu
pomenea despre o civilizatie, desi civilizati printr-un trecut si o inteligenta
specifica rasei, dacii transmit cultura si civilizatia întregii mase semite,
care o trece, la rîndul ei, vechilor eleni. Prin miscarea lor, dacii impun
galilor migratiuni cunoscute de acei care cerceteaza preistoria în Franta,
observînd acel germen al civiliizatiei de la pornire si cu caracteristica
rasei, dau lumii geniul francez, cunoscut îndeajuns cercetatorilor.
Etruscii, stramosi ai romanilor, rupti si ei din marea masa protolatina si
ajunsi în peninsula Italica cu acelasi germene de civilizatie daca, cu toti
laolalta, împreuna cu galii, pun în Italia temelie mai multor orase, care stau
si astazi marturie a vietii civilizate de odinioara.
Dar marea masa protolatina, care se afirma pe pamînturile Europei Centrale ale
Daciei, si mai tîrziu pe locurile cunoscute pe care le ocupa, îsi dureaza
multime de asa-numite “cetati preistorice”, cu continutul lor pe pamîntul
nostru, pe care-l transmit si-l dezvolta peste tot, atît în Italia etrusca, cît
si la iberi, suezi, finezi, oseti, ucraineni etc., fapt dovedit peste tot
locul, prin idioma si prin manifestari asemanatoare.
Este mai înainte de toate vorba de o arta care, mai înaintea înjghebarii
oricarei idei despre arta, se realizeaza în cea mai frumoasa pagina de creatie
populara, “Arta taraneasca”, pierduta de-a lungul vremii în tarile mai
sus-pomenite, datorita multor împrejurari, ramînînd doar în paginile istoriei.
La noi, însa, arta se continua pîna în zilele noastre, fundata pe aceleasi
principii, cu acelasi suflet, cu acelasi forme, pastrata cu zgîrcenie de
paznicii ei devotati – taranii nostri, asa cum cu veacuri îndepartate stralucea
în lumea Cucutenilor, în perioada preistorica cunoscuta.
Este îndeajuns sa observam acest fapt, pentru a ne da seama ca cea mai
formidabila migratiune din preistorie a fost miscarea scitica, ca sa folosim
cuvîntul generic de “scit”, dat de greci (scit ˆ necunoscut în limba greaca
veche).
Asadar, o data cu marile manifestari psihologice, mostenite din preistorie, se
pune si temelia celor doua forme plastice: arta si arhitectura, adevaratele
marturii care exprima viata spirituala si materiala a omului.
Vom cauta sa analizam aceste doua mari creatii populare:
1. Arta si, în legatura cu aceasta, luînd ca punct de plecare arta decorativa
si
2. Arhitectura masiva, arhitectura ciclopica, arhitectura Novacilor, cunoscuta
sub numele de pelasga (ramura dacica).
1. Arta taraneasca daca este considerata “arta sfînta”, pornita din imaginatia
unui popor ales.1 Un exemplu îl ofera mormîntul regelui Midas, împodobit cu
motive taranesti, ca si multimea monumentelor funerare din Libia, care au o
arhitectura taraneasca.
Arta rumâneasca, despre care s-a scris atît de mult, o vedem în fiinta la tara,
nealterata, simpla, pura, asa cum am mostenit-o din preistorie. Scrierile nu
pot exprima adevarata ei valoare si nici adîncurile simtamintelor taranului,
care a conceput-o. Ceea ce putem observa este ca ea nu s-a abatut cu nimic de
la trecut. Purcede din preistorie, o gasim în paleolitic, este aceeasi, este a
natiei noastre.
Si faptul s-ar fi petrecut si în masa culta, ca doar majoritatea oamenilor
culti ai nostri de la tara au pornit, daca li s-ar fi dat în scoli o cultura
nationala, ca o continuare fireasca a trecutului nostru, nu cosmopolita ca cea
de pîna acum, care le-a întunecat simtul etnic. Marele merit al artei daciane
este faptul ca provine de la geneza”
Pornind din preistorie, o gasim gravata pe pietre, pe lemn, pe os, pe oale, pe
ouale încondeiate, vopsite cu rosu, rosul soarelui în asfintit, în chindie, în
suliti. Si pe toate aceste materiale, chiar si pe os, numai si numai subiecte
cosmice “natura” în toata splendoarea ei: soare, luna, stele, vegetatie,
animale, ape învolburate etc. etc. Toata viata adunata în diferitele ei aspecte
care l-au impresionat si în circuitul în care traia el, omul” Îndreptîndu-si
privirea de la cer la pamînt, îl inspira agricultura, cîmpul, pomii, florile”
Si îndragindu-le le imprima inscusit pe camasi, pe ii, pe fote, pe stergare, pe
velinte. Le zugraveste în peretii caselor, înauntru si pe afara. Si îsi
armonizeaza culorile – culorile cerului în toata varietatea lui. Este marele
omagiu adus creatiunii care l-a zamislit.1
Dar, ce sa mai vorbim de tencuielile pe var cald: “fresco”“ s-au facut în
vremurile noastre încercari numeroase, care dupa scurt timp s-au sters.
Bisericile vechi poarta picturi fresco în aer liber care s-au pastrat pîna în
zilele noastre, de parca au fost facute de curînd. Cît priveste modelajul
plastic, acesta era executat cu mîna din var cald. Exemplu ni-l atesta Biserica
Fundenii Doamnei cum si unele case vechi ramase înca pe strazile din mahalalele
Bucurestiului. La cîte o fereastra mica, dar bine proportionata, sau la
stresini, veti gasi ornamentatii de toata frumusetea.
Cine îi poate întrece în maiestrie pe taranii zidari veniti de pe
Mai amintim de pictura vaselor, pictura de pe peretii bisericilor, costumele
nationale de pe întinsul tarii, ca sa ne dam seama cît de neasemuit de frumoasa
este arta decorativa taraneasca în totalitatea ei, expresie a autenticei arte
daciane.2
Nu mai insistam asupra maretiei tezaurului de
2. Arhitectura
Alaturi de aceasta arta decorativa, si nu cu mult în urma ei, în timp, se
înfiripa o alta arta, aceea a pietrei – arhitectura –, cu tot complexul ei:
zidarii masive, zidarii ridicate pe înaltimi, gresit atribuite pelasgilor,
boltiri de pietre, de caramizi, simple si multicolore, un complex de arhitectura
din piistra, caramida si lemn, avînd unele nuante, în care se întrevad
principii de metafizica cu unele indicatiuni proprii artei licofrigice.
Stapîni pe mestesugul de a arhitecta, ei construiesc bolta cu mare îndemînare.
Ridica zidiri si cetati uriase, cu pietre ce par a nu fi fost urnite din loc de
mîna de om, pe locuri diferite si mai ales pe înaltimi, pe care omul de astazi
nu cuteaza sa le suie.
Muncelul Transilvaniei, ca si urmele de cetati de pe vîrfurile muntilor sînt
cea mai netagaduita marturie.
Iscusita taiere a pietrei, folosirea caramizii multicolore si a minunatei
ceramice exprima arta cea mai desavîrsita a acelei epoci, în care se reflecta
spiritul dacic, încît scriitorii clasici, uimiti de frumosul produsului lor, nu
în putine ocazii îi pun pe primul plan fata de marii lor artisti.
Acest complex arhitectural, cu mult înaintea razboaielor dacice, dupa cum o
marturiseste si Coloana Traiana în totalitatea ei, constituie pentru noi, cea
mai frumoasa pagina de arhitectura: “Arhitectura scitica”, stilul dacic.
Vom arata în cele ce urmeaza cum arhitectura scitica constituie fundamentul
arhitecturii noastre, si cum pe aceasta s-a brodat tot ce s-a realizat în
arhitectura de mai tîrziu.
Cum s-a înfiripat arhitectura daciana la noi în tara?
Arhitectura daciana este întemeiata pe principiul genezei daciane, pe credinta
nemuririi si rematerializarii sufletului, prin împietrire si despietrire,
îmbratisata de întreaga omenire si de Pentateuh1, care formeaza baza
arhitecturii universale. Pe acest temei, al genezei daciane ia nastere
arhitectura universala, care are la baza doua mari conceptii, doua mari
realitatii:
a) Arhitectura muntilor, pentru ca acolo au fost oamenii împietriti si
despietriti si
b) Arhitectura taraneasca, inspirata din preistorie, din paleolitic si
neolitic.
Priviti la monumentele taranesti si le proiectati în neolitic” Observati daca
nu gasiti aceleasi elemente, aceleasi motive si în arhitectura taraneasca, în
arhitectura noastra preistorica, ca si în preistoria mondiala.
Arhitectura muntilor, arhitectura ciclopica, este întemeiata pe ideea de
masivitate, de monumentalitate, care nu trebuie sa lipseasca din conceptia
oricarei arhitecturi.
Pe principiul celor doua forme de arhitectura – ciclopica si taraneasca – s-au
dezvoltat marile monumente civile si religioase ale dacilor, cu osebire
religioase.
Case, biserici, temple grandioase ies ca prin minune la iveala în întreaga
omenire, cu centrul de pornire în Dacia, contrar celor care afirma ca nu ne-a
ramas nimic de la daci. Realitatea ne dovedeste însa ca ne-a ramas îndestul” si
anume tot.
Arhitectura ciclopica1 si arhitectura taraneasca devenite mondiale prin fluxul
dacian sînt considerate sfinte, ca si limba (Confucius). Pot sa existe ramura,
floare, fruct, fara trunchiul care le alimenteaza?
Aceasta împietrire a sufletelor în munti, suflet si materie laolalta o copiaza
egiptenii în mistica piramidelor. Ca un simulacru al Carpatilor si al Istrului,
egiptenii au piramidele si Nilul, dupa cum indienii au Himalaia si Gangele.
Prima faza asadar a manifestarii artistice în Dacia o formeaza arhitectura
muntilor, arhitectura de geneza, care exprima în toata amploarea ideea de
grandiozitate.
Un sugestiv exemplu îl ofera “cele trei coloane” închinate divinitatii pe
vîrful cel mai înalt al muntilor Bucegi, si al caror fundament a ramas si în
zilele noastre.
Cel mai mare aliniament al lumii, spune Pindar, începea din Crimeea, traversa
Trnasnistria, Basarabia, Moldova si se oprea în Carpati. Aici se faceau
procesiunile religioase ale dacilor, spun scriitorii clasici. Nicaieri, de vei
calatori pe apa sau pe uscat, nu vei gasi o monumentalitate mai impresionanta
în maretie, decît pe aceasta cale sfînta.
Si templele budiste sînt asezate pe înaltimi, iar marile înmormîntari ale
faraonilor Egiptului, ca si a regilor asirieni, se faceau în piiramide, în
grote, în munti.
Toate popoarele au la baza arhitectura de geneza, arhitectura muntilor,
purtatorii acestei arte fiind:
Dione Crisostomul spune: “Au fost pelasgii cel mai mare popor din lume”. Va
închipuiti atunci cine era poporul dacilor.
Prima manifestare a arhitecturii pelasge sau ciclopice o avem în Dacia, în
cetatile dacilor si în special în Sarmizegetusa.
Astazi nu se mai gasesc cetatile dacilor, deoarece s-au ridicat cladiri peste
ele. Se poate observa, însa, destul de bine, care era arhitectura
Sarmisegetuzei pe Coloana Traiana. În afara de blocurile mari, care compuneau
constructia, se observa din distanta în distanta niste capete, cum ar fi
capetele de lemn. Cercetatorii Coloanei, Cihorius si Fröhner, spun ca aceste
capete erau din lemn, fara sa observe cu atentie ca erau din piatra si imitau
lemnul.
Nu putem trece cu vederea, vorbind de arta monumentala, templul închinat
soarelui de pe muntele Istrita al Buzaului.
În încheiere, trebuie sa arat ca pelasgi se gaseau în Grecia, ca si în Imperiul
Roman (
Cine poate spune ca nu este frumoasa arhitectura elina, sau cea clasica romana,
dar nici una din ele nu s-a ridicat pîna la ideea de adevarata grandiozitate.
Pentru a atinge acest ideal, romanii au trebuit sa suprapuna ordin peste ordin,
asa dupa cum se vede
Miscarile
popoarelor, care au antrenat felurite schimbari în conceptia omului, în felul
sau de a fi, se pot împarti în doua mari categorii, si anume în:
I. Miscari cu caracter general si
II. Miscari cu caracter local
I. Miscarile cu caracter general – cu referire la arta – sînt cele produse de
popoarele civilizante, care, dispunînd de un bagaj bogat de cunostinte si
conceptii bine determinate, în contact cu popoare dispunînd de o sensibilitate
potrivita, le transmit conceptia lor artistica. Unor astfel de miscari se
datoreste si se explica întreaga arhitectura a lumii. De exemplu:
1. Miscarea scitica, care pune temelia protoclasicismului
2. Miscarea romana, cu cele doua variante ale sale:
a) clasicismul
b) neo-romanul (romantul) fundat pe conceptia siriaca, dacica, bizantina etc.
3. Miscarea araba, cu cunoscutele ei asezari si interpretari, si
4. Miscarea normanda etc.
II. Miscarile cu caracter local sînt cele care, data fiind sfera lor de actiune
marginita, produc efecte într-un cerc limitat, dezvoltînd pentru un timp
determinat un anumit caracter local.
Ca toate popoarele lumii, am avut si noi ocazia sa înregistram o asemenea
miscare, ca spre exemplu:
1. – Pentru o foarte scurta durata, influenta neobizantina, reflectata în
stilul bisericilor, adusa de unii voevozi de-ai nostri la orase si care s-a
marginit la cîteva cladiri în vechile capitale ale tarii;
2. – Influenta pur araba, prezenta în unele portiuni ale Catedralei Manastirii
Curtea de Arges1, care de asemenea nu a avut alte urmari.
În tara noastra însa, ceea ce s-a mentinut în masa poporului, a fost arhitectura
rezultata din miscarile cu caracter general.2
1. Miscarea scitica
Din observatiile adunate, rezulta faptul ca originea arhitecturii ca produs al
marii fierberi protolatine zamislita pe pamîntul nostru, o aflam în arta si
arhitectura scitica, în care se încadreaza:
a) Arhitectura taraneasca, principiata de catre omul cuaternar, cu caracterele
ei specifice – arhitectura lemnului sub toate formele ei si arta ceramicei,
tesaturilor etc.
b) Arhitectura pietrei, cu zidarii de proportii monumentale, în piatra si
caramida, cu caractere “lico-frigice”, cu bolti în plin centru si bicentru etc.
Din aceste elemente purcede arhitectura dacica în toata splendoarea ei, care
constituie primul nostru stil de arhitectura, destul de dezvoltat pe vremea
cînd romanii si-au facut aparitia pe pamîntul Daciei si pe temeiul caruia
evolueaza întreaga noastra viata artistica.
2. Miscarea Romana
Arhitectura valaha (latina)
Incursiunile romanilor în diferitele parti ale lumii, ca si prin locurile
noastre, cum si amestecul de ginti, au imprimat în lumea artelor începutul unei
ere noi în arhitectura, cunoscuta sub numele de arhitectura neo-romana –
“romanta” – purtînd diferite denumiri: “siriaca” în Siria, “bizantina” în
Bizant, “latina” în Dacia si Roma, “du Midi” în Franta etc., denumiri
împrumutate dupa centrul unde s-au dezvoltat, cu interpretari si influente în
stil ale clasicismului roman combinat cu arhitectura locala.
Acest fapt este mai pregnant în arhitectura siriaca decît în cea bizantina
(justiniana), unde a intervenit mai mult arhitectura siriaca, de care ne vom
ocupa în studiul de fata.
La noi, mesterii siriaci adusi de legiunile lui Traian si de legionarii
italici, în fata marilor monumente dacice si a stilului cu acelasi nume
(îndeosebi prin intermediul artei taranesti exponent al mesterilor locali), pun
temelia unui stil nou în arhitectura.
Astfel ia nastere “arta latina”, care a fost dusa
Stilul latin
Care si unde este misterul acestei “arte latine” de scurta durata si ivita
ocazional
Noi spunem localitatii Adam Clissi – biserica omului.
Turcii îi spun lui Adam – Adam, asa ca ar trebui, daca ar fi biserica omului
sa-i spunem Adam-Clissi.
Daca turcii au gasit biserica crestina începuta de Constantin cel Mare, i-au
spus ca si astazi: Ada Clisi, iar daca n-au gasit decît ruine, turcii ar trebui
sa-i spuna localitatii – Ada-Calesi (Ada Clisi se prezinta ca un promotoriu;
“ada” ˆ insula).
Cred ca nu este nevoie de nici un fel de comentariu si nici de a mai demonstra
latinitatea Daciei, ca o argumentare suplimentara, pe lînga cea precedenta.
Biserica noastra, în forma ei caracteristica1, în speta biserica de tara, cu
afrescurile, arcadele si cu toate detaliile ei, pîna în cele mai mici amanunte,
este prototipul bisericii latine si deci al artei latine, atît de usor
confundata de unii cu arta bizantina, pentru motivul ca acestia nu îsi dau
seama ca arta bizantina, ca sa vorbesc gresit, sau arta neobizantina, ca sa
vorbesc corect, a venit la noi abia dupa zece veacuri de la aparitia primei
agore, si care are la temelia ei arta noastra latina.
Si în tara noastra s-au facut încercari neobizantine, de catre voevozi, dar de
patruns nu au patruns.
Alaturi de biserica noastra latina, în care se cuprind schiturile si
manastirile, dupa cum era si firesc, tot prin influenta partiala a arhitecturii
siriace, în arhitectura taraneasca se pune temelia arhitecturii civile,
orasenesti, asa-zise boieresti: casele din vechile capitale si orasele
alaturate (Cîmpu-Lung, Pitesti, Curtea-de-Arges, Tîrgoviste etc.).
Aceasta arhitectura civila îsi ia forma definitiva, pe care noi o vedem astazi
mai evoluata, poate printr-o intervenire mai tardiva a arhitecturii
milaneze-ravenate, cînd sediul capitalei se transportase
Iata caracterul principal al arhitecturii noastre civile, orasenesti, nascuta
ca si cea bisericeasca tot catre sfîrsitul veacului al IV-lea, care în urma
evolueaza într-un sentiment de idealism rumânesc, ce avea sa aduca mai tîrziu
“renasterea”.
Casa latina astfel descrisa se prezinta sub forma ei tipica în Balcani, în
Valahia si în Ardeal.
Sub caracterul valah, printr-o miscare de mesteri, poate comerciala, o vedem ca
trece în Italia, catre mijlocul veacului al XIV-lea. Ajunsa acolo, si faptul
este cunoscut de catre scriitorii renasterii, în mîna lui Rafael, Bramante1,
Fra Giocondo, Serlio, Cronaca, Michelozzo, Della Robia, San Gallo etc. etc.,
toti fauritorii lui 1400, care înscriu în istoria artei, în istoria omenirii
cea mai splendida pagina a miscarii artistice petrecuta vreodata în lume – Renasterea
si, care trece apoi în Franta.
Dupa cum observam, este o a doua incizie, care se face în trupul Italiei, si pe
care o primeste cu un strigat de multumire sufleteasca tot în puterea
atavismului, scriitorii ei de astazi întrebîndu-se: “De unde a putut veni
aceasta arta la noi, si tocmai în veacul al XV-lea, cînd nimic nu mai
îndreptatea sa se mai produca, deoarece în caracterul ei straluceste arta
siriaca si etrusca”?
Fireste ca sînt intervale de veacuri între siriac si etrusc si mai ales între
acestia si renastere.
Am stabilit renasterea prin anul 1400, deoarece majoritatea specialistilor iau
drept renastere una si singura, aceea principiata de Bruneleschi, Palladio,
Vignola, Scamozzi si în urma Michelangelo, Juvara, Galeazzo Alessi, în care se
cuprinde si neo-clasicismul francez de astazi, redesteptînd clasicismul roman,
pe care îl vedem în casele vechi boieresti.1
Alaturi de biserica valaha (biserica latina), biserica cu toate nuantele
latine, din care nu lipseste tinda cu stîlpii siriaci (preluata mai tîrziu
Stilul moldovenesc
Biserica moldoveneasca, fara sa renunte la formele principiale ale bisericii
latine constantiniene, îsi pastreaza vechiul caracter în arhitectura
exteriorului, caracterul protoclasic – ciclopic.
Caramizile smaltuite, multicolore, ocnitele si în special discurile, continuînd
o întreaga “heraldica”3 dacica, sau mai corect spus, scitica, cum si
distribuirea lor, în decoratiuni, daca voim sa le numim astfel, pe care le
întîlnim la asiro-chaldeeni, cu acelasi caracter, nuanta hotarîta a stilului
moldovenesc. Toate aceste elemente se vad la bisericile lui Stefan cel Mare si
ale lui Alexandru cel Bun.
Numai aceste indicatii, si înca ar fi destul sa spulbere parerile
necunoscatorilor, ca discurile acestea ar veni de la sasi. O singura ipoteza ar
mai putea fi luata în seama, si anume ca arhitectura moldoveneasca si-ar avea
originea în arhitectura medievala-lombardo-toscana, caracterizata prin
elementele: caramida aparenta, contraforti, arcul bicentru supraînaltat si în
special acesta din urma. Numai ca felul cum se prezinta caramizile smaltuite
multicolore si discurile, pe care lombardul-toscan nu le are ne îndeparteaza de
la aceasta ipoteza. Si mai hotarîtor este faptul ca arcul bicentru supraînaltat
exista la daci, ca si contrafortul, mai înainte cu veacuri de aparitia
arhitecturii toscane medievale. Coloana Traiana o arata clar.
Alaturi de noua arhitectura produsa în Dacia, în urma razboaielor, mesterii
italici – legionarii si ei siriaci, probabil împreuna cu mesterii daci, pun
temelia unei alte arhitecturi, probabil sub influenta marilor cetati si mai
ales a castelelor, pe care le întîlnim destul de des pe Coloana Traiana,
raspîndite în defileurile Jiului si ale Oltului, si anume:
Arhitectura culelor
Arhitectura de baza în Dacia, este asa-numita “casa-leagan” – hula, a carei
origine se pierde în negura timpurilor.
Hula se înfatiseaza ca o casa-ceardac etajata, un fel de bloc asimetric avînd
distributia golurilor dupa necesitati, cu ferestre inegale, asezate pe fatada
la bunul plac al mesterului, fara legi, dar dispuse în mod artistic, pitoresc.
Cladiri etajate observam si în Italia, spre exemplu
Hula este o denumire veche dacica, ca si cuvintele care reprezinta elementele
cladirii: zid, zidar, fereastra, var, caramida, tacoza (tipar celt), temelie,
argea, ciocîrlan (vîrf), creasta, coama etc. etc.
Cu numele ei generic “hulla” (astfel îl pronuntau taranii si boierii olteni, ca
si cei din Toscana), cula, dupa cum îi spunem noi, a ramas în forma ei primara,
neevoluata, asa cum au conceput-o vechii mesteri daco-romano-siriaci, iar cine
voieste sa se convinga nu are decît sa faca comparatia cu cea de
Urmarind raspîndirea ei în Europa, o mai gasim în Macedonia1, în Franta si cu
precadere în Spania, unde elementul prelatin dacic, iberic, pre-roman este
puternic (acolo unde se spune si astazi: mi-e dor, straie graba etc.).
În Italia, cula o întîlnim mai rar, datorita elementelor de invazie grecesti,
punice, normande, încît abia tîrziu, dupa caderea Romei, si deci a
clasicismului în evul mediu, descendentii vechilor sclavi si liberti, acei
mesteri ultra nationali reînviaza casa prelatina, casa dacica. Aceasta cula
primeste diferite influente (în Spania domina influenta araba, transmisa pîna
la noi sub forma de stil florentin).
Ca expresie a clasicismului moldovenesc al culelor, originare din Dacia, dam un
exemplu foarte semnificativ în tara noastra, “Castelul din Hunedoara”, sub forma
în care s-a raspîndit în Italia, Franta, Spania.
În Italia, tara artelor, cula difera de la un oras la altul.
Recapitulînd cele de mai sus, ajungem la urmatoarea concluzie:
Arhitectura rumâneasca s-a manifestat sub urmatoarele forme, pîna catre sfîrsitul
veacului al VI-lea:
a. Arhitectura taraneasca – stilul taranesc continuat pe un fundament seitic.
b. Stilul vlaho-latin (ca sa folosesc un pleonasm), sintetizat în casa civila
si religioasa.
c. Stilul moldovenesc în evolutie
d. Arhitectura culelor ramasa neevoluata, în caracterul ei principiar.
Sa cercetam pe
scurt cum s-au petrecut lucrurile în afara de lumea valaha.
În Bizant (Constantinopol), sub imperiul artei constantiniene si cu geniul
celor doi arhitecti siriaci, Isidor din Milet si Antonio din Tralle, luînd ca
baza pretoriul din Monsmiech si emiciclul lui Maximilian Ercole din Milano
(Mediolan), împaratul Justinian pune în veacul al V-lea temelia celei mai
frumoase catedrale din lume – Sf. Sofia. Cu aceasta se precizeaza stilul
bizantin, unicul exemplu în lume. Alta cladire în stil curat bizantin nu mai
exista.
O data catedrala Sf. Sofia se stabileste si planul tip al “Crucei Grece”, care
dupa cinci veacuri formeaza caracterul principal al artei neobizantine, al
artei grecesti, pe care o gasim mai tîrziu
Dupa caderea imperiului roman si dupa crestinarea gotilor invadatori
(Teodoric), Ravena devine capitala Italiei, primind cultura bizantina si
milaneza (în Milano îsi avea sediul Constantin), si îsi schimba complet forma
ei politica, puterea spirituala luînd locul celei imperiale. De acum înainte,
cu începere de la sfîrsitul veacului al VI-lea si pîna în veacul al XI-lea
(cînd Venetia îi ia locul), “Exarhatul Ravenei” înregistreaza a doua agora
(dupa a noastra) si preponderenta în Adriatica.
Biserica si în special arhitectura bizantina-ravenata-milaneza, spre deosebire
de cea bizantina-justiniana este caracterizata printr-un stil nou, care se
manifesta si se raspîndeste de-a lungul coastei Adriatice, pîna
Sub influenta arabilor, care îsi faceau aparitia venind prin Delta, se pune
temelia artei bizantino-sicula, sau mai exact arabo-sicula – Monreale, iar
între Palermo si Venetia se realizeaza tot sub influenta artei maure,
faimoasele arhitecturi Analfese, Barese, parnigiana”
În aceasta situatie de la începutul veacului al VII-lea, cînd Dacia avea o
civilizatie în plina evolutie, ca si Bizantul si coasta Adriaticii, lumea
latina primeste o noua si mare lovitura.
Sîrbii si în urma lor Bulgarii ocupa în mijlocul Europei centrale pe care le
stapînesc si în zilele noastre, si asezîndu-se în mijlocul celor trei focare de
civilizatie latina îsi asimileaza acesata civilizatie pastrîndu-si alfabetul
luat de la rusi, care si ei îl aveau de la daci (alfabetul slavon de astazi,
zis chirilic) si abia catre sfîrsitul veacului al IX-lea, prin Metodiu si Ciril
se crestineaza, semanînd peste tot cuprinsul pamîntului lor arhitectura
crestineasca valaha, arhitectura neobizantina si toata gama arhitecturala
italica medievala, începînd cu cea lombarda a lui “Or St. Michele” din Pavia,
pîna la cea amalfeza.
Un complex si un dezechilibru de arta si arhitectura, o lipsa totala de unitate
în compozitie, o nejustificare în diferitele componente ale cladirii presarata
ici si colo numai în ornamentatie, nu si în organism, cu impresiuni ale noului
venit, aceasta este arhitectura sîrbeasca. Acesta este adevarul si nu al
acelora care fac afirmatii eronate datorita unei pseudo-stiinte, atunci cînd
spun ca monumentele noastre au influente sîrbesti.
3. Miscarea
araba
Stilul vlaho-arab si gotic-moldovenesc
Aceasta era situatia spre sfîrsitul veacului al VI-lea, cînd în Orientul
asiatic se pregatea o noua miscare spre Europa.
Arabii, sub califul Omar (dinastia omeiazilor), în dorinta lor de expansiune,
cuceresc Ierusalimul, darîma templul pe temelia lui frumoasa moschee Omar, iar
pe la începutl veacului al X-lea, sub califul Ibn Tulon, datorita iscusintei
unui arhitect copt, pun baza faimoasei arhitecturi arabe, cunoscute îndeajuns,
care poarta numele califului.
În drumul lor, arabii patrund în Sicilia, unde normanzii îsi facusera aparitia,
iar o alta ramura trece Gibraltarul în Spania unde au ridicat minunatele
monumente de arta de
Pe masura ce arabii ocupau Sicilia, si în special Italia, din nordul peninsulei
patrundea catre sud un nou gen de arhitectura, de asta data iesita din mîna de
mesteri, fara de nici un fel de pregatire artistica, arhitectura care la baza
ei avea tot neo-romanul, cunoscuta în istoria artelor ca Evul Mediu lombard (în
Lombardia), Evul Mediu toscan (în Toscana), sienez (în Siena), cosmat (în Roma)
si asa mai departe. O data cu aceasta si chiar cu ani înainte se mai
raspîndeste tot catre sud arhitectura ravenata.
Acest ansamblu de arhitectura cu caracter medieval, pe masura ce patrunde în
sud, întîlnind geniul arab pe toata coasta Adriaticii si pe cel normand în
Sicilia, ofera istoriei artelor, si ca urmare lumii artistice, faimoasele
stiluri de arhitectura cunoscuta, si anume:
– stilul arabo-siculo-sarasinese, în Sicilia
– stilul barese, în Bari
– stilul amalfez, în Amalfi
– stilul pisan, în Pisa
– stilul parmigian, în Parma
– stilul luchez, în Luca etc., toate cu influente arabe.
Acolo unde neo-romantul, pe baza arhitecturii ambroziene, începe sa embrioneze
goticul, amestecul arab se imprima si mai bine, dînd nastere arhitecturii
gotice italice, cunoscuta si destul de diferita dupa localitati: goticul de
Orvietto, goticul de Firenze, goticul de Siena, goticul milanez, goticul venetian
etc.
Aceasta era situatia arhitecturii în peninsula italica, în timp ce arhitectura
clasica latina (valaha în Muntenia si moldoveneasca în Moldova) se afla în
toata splendoarea.
Si la noi semnalam influenta araba infiltrata în plina arta latina.
Arcul arab ia locul neo-roman la colonadele tindelor bisericesti si la
cerdacurile caselor, pastrînd în acelasi timp în compozitia cladirii si pe
acesta. Se mai observa influenta araba si în diferitele detalii ale
bisericilor. Si lucrurile se aseaza în asa fel, încît în arhitectura noastra
latina, sub noua influenta araba, edificiul primeste în compozitia structurii –
linia araba, care se localizeaza cu un caracter special, pe care nu-l mai
întîlnim în alta parte, dar masa cladirii, silueta ei pastreaza totusi caracterul
vechi latin.
Se formeaza asadar un stil de arhitectura cu desavîrsire nou, pe care fara
îndoiala îl putem numi stil vlaho-arab. Faptul s-a petrecut în aceleasi
conditiuni ca si în centrul si sudul Italiei.
Nu acelasi proces s-a întîmplat în Moldova, unde arhitectura latina a suferit
si ea, ca întreaga arta a lumii, influenta araba. Ochiul cunoscator poate
foarte usor observa aici si linia gotica, fie în detaliile stilului, fie chiar
în formele si ancadramentele ferestrelor si în ornamentatie.
Aceasta influenta araba cu linie gotica este cu mult mai pronuntata în nord, în
Bucovina, si din ce în ce mai slabita, pîna la parasirea ei, cu cît ne lasam
catre sudul Moldovei, iar în Basarabia nu o mai întîlnim de loc.
Astfel în Moldova, protoclasicismul ramîne în picioare, îmbogatindu-se numai cu
noua influenta gotico-araba, care nu-i strica silueta cladirii – aerul, izul,
dupa cum spune rumânul ramîne tot cel moldovenesc, dupa cum în Valahia ramîne
cel valah, deosebit de toate arhitecturile din lume.
Ca exemplu: în timp ce biserica Sf. Nicolaie Domnesc din Iasi pastreaza
protoclasicismul pur în toata vigoarea si splendoarea lui, la biserica
Dragomirna din Bucovina, goticul-arab este încrustat în masa protoclasica.
Pentru acest din urma caz se cer însa multa pricepere si prevedere, spre a nu
cadea complet în gotic, departîndu-ne astfel de la stil.
Concluzia pe care o tragem din cele spuse mai sus este, ca pentru cercetatorii
si cunoscatorii de arta, Moldova înregistreaza doua stiluri de arhitectura
aproape diferite, desi ambele sînt grefate pe aceeasi masa latina, si anume:
a) Stilul protoclasic moldovenesc
b) Stilul gotic-moldovenesc, închegînd în cuvîntul “gotic” doar fondul arab, pe
interpretare gotica.
4. Miscarea
Normanda
În tara noastra miscarea normanda si-a avut rasunetul datorita Cruciadelor.
Normanzii au capatat primele notiuni de cultura în arta, în Sicilia de la arabi
si din influenta ravenata.
Porniti cu acest bagaj de cultura artistica siciliana, dupa ce împreuna cu
mesterii locali au ridicat una dintre cele mai frumoase cladiri din lume
“Monreale”, normanzii îsi îmbogatesc cunostintele
cu tot ce s-a produs ca arta în peninsula (mai ales cu geniul “ambrosian”, care
sta fara gres la temelia viitorului stil gotic normand, ca sa folosesc termenul
vulgar) si în cunoscutul “Midi” – sudul Frantei –, dînd lumii cele mai frumoase
creatii de arhitectura normanda. Faimoasele catedrale din Reims, Louvain, Paris
(Notre-Dame) etc. sînt cele mai autentice marturii.
Si geniul normand, mai mult sau mai putin interpretat se întinde în urma în
Anglia, în Germania si prin alte parti explicînd abia acum denumirea cuvîntului
“gotic”, care ar fi putut foarte bine lipsi, ramînînd doar acela de “normand”.
La noi, geniul normand s-a manifestat prea putin, ca undele unei mari, care
abia mai bat departe, si aceasta, dupa cum am spus, datorita actiunii
Cruciadelor.
Influenta normanda o aflam în arhitectura, mai concret în silueta turnului
Coltei din Bucuresti (demolat), cu cele patru turnulete de pe învelitoare, pe
care le mai întîlnim prin tara în “Cetatuia” de
Arhitectura turnurilor, considerata în ordinea vechimii, o întîlnim la
mesopotami (numai în desenuri sau relicvuri, deoarece în natura nu ne-a ramas
nimic) si la daci.
Coloana Traiana înfatiseaza la fiecare pas turnurile dacice, care au caractere
mesopotamice, însa cu o arhitectura înaintasa celei asiro-chaldaice.
În clasicismul grec si roman nu exista turnuri. La romani, se gasesc slabe
indicatiuni, fara un caracter special si nu se mai vorbeste de turnuri decît
dupa sase veacuri, în arhitectura ravenata, adica dupa ce civilizatia
vlaho-neobizantina trece
Caracteru
Evul Mediu, în care se încadreaza si normanzii, scoate etajarea turnurilor,
lasînd sa predomine verticalitatea, dupa cum vedem în tara noastra
5. Rissorgimentul Valah
În urma arhitecturii protoclasice, daca nu chiar o data cu arhitectura valaha
(latina), în orice caz nu departe de înjghebarea ei, apare în Valahia un nou
stil, pe care nu-l mai întîlnim în nici o parte, decît arareori în trei sau
patru exemplare, în Italia.
Oamenii de arta italici îi dau un nume foarte sugestiv: Rissorgimento italic.
Aparitia acestui stil în Italia e apreciata prin veacul al XVI-lea, cam în
aceeasi epoca în care s-a semnalat si la noi. De retinut însa este faptul ca
scriitorii italieni l-au botezat cu numele de reînviere, spre deosebire de
Renastere, care-l numeste: Renascimento. Astfel cuvîntul Rissorgimento are o
semnificatie mai incisiva decît aceea a Renasterii.
Daca am face o retrospectiva, urmarind toata gama de stiluri a Italiei, de
ordinul sutelor, nu aflam nicaieri cel putin o nota din aceasta arta a
Rissorgimentului, care sa fi pierit si acum sa reiasa la lumina, pentru a
îndreptati pe scriitori s-o boteze astfel.
Si atunci, daca Italia nu ofera nici macar un exemplu privind vechiul caracter
al acestui stil, care sa-i exprime si titulatura, nu ar fi cazul sa ne gîndim
ca vechea arta s-ar fi petrecut odata undeva tot în lumea latina, la frati
de-ai lor, prin alte locuri, în veacuri îndepartate si ca acum datorita unui
simt si unei amintiri numesc astfel noua arta cu acest nume sugestiv,
reintroducînd-o la ei?
Caracterul de fond al acestui stil este “elipsa” ca arc intercolonar, în locul
arcului neo-roman. Dar o elipsa care iese din regulile obisnuite ale elipsei si
este pornita mai mult afectiv, cu o forma cu totul speciala.
Daca privim în jur, în lumea care odata a jucat un rol alaturi de romani, de
exemplu în lumea siriaca sau chiar cea greaca, arcul eliptic nu-l întîlnim.1 Ca
urmare, originea lui nu o gasim în lumea antica. Ceea ce cunoastem este faptul
ca în exigenta unei compozitii siriace, arcul eliptic cu caracterul lui
specific nu ar distona. Fireste ca este vorba de compozitie, si nu de un
exemplu. În acest caz, cercetarile noastre se îndreapta în alta directie, în
alta lume latina, unde arcul eliptic cu totul special, asa cum am vazut, îl
aflam mai des întrebuintat alaturi de compozitia careia i se preteaza. Si acea
lume latina, daca nu chiar protolatina este lumea noastra rumâneasca.
Daca Italia, în spiritul acestui stil nu ne ofera mai mult decît cîteva
exemple, trei-patru, la noi în Valahia exemplele sînt de ordinul miilor, iar
cladirile care ne-au mai ramas în fiinta (cele mai vechi astazi au cel putin
300 de ani), sînt de data anterioara exemplarelor Italiei.
Nu este ungher din tara, nu este bisericuta sau cula, ca aceea de
Daca stilul valaho-arab este un rezultant al influentei împrejurarilor
petrecute, în schimb stilul despre care vorbim este înnascut în sufletul taranului
nnostru.
Asadar, arc eliptic între coloanele bisericesti si în arhitectura civila, arc
eliptic în taietura ferestrelor din interiorul bisericii, unde se gasesc
patrunderile în bolti, întreaga masa este concordanta stilului, indicatiunea
panourilor ia locul desenelor latine s.a.
Aceasta este arhitectura care pe italieni îi îndrituieste s-o boteze
“Reînvierea” italica, reînvierea latina.
Si atunci, cînd spiritul artistic al protoclasicismului îsi are obîrsia la noi,
cînd arhitectura Ravenei si a doua Agora îsi are acelasi început tot aici (ca
dupa ea sa-i urmeze a treia Agora
Daca scriitorii de arta italici numesc cu drept cuvînt stilul acesta
“Rissorgiment” (reînviere), ratiunea ne îndeamna ca noi, care l-am cunoscut de
la origine si îl mentinem neatins, sa-l numim tot astfel. Viitorul îi va
rezerva fara îndoiala adevaratul lui nume, iiar dupa parerea mea acest stil de
arhitectura îl putem încadra fara gres în arhitectura valaha.
“Hula”, casa matrice daciana îsi mentine forma primara, în schimb casa
taraneasca evolueaza în casa boiereasca, brîncoveneasca, ultima arhitectura pe
care o aflam în tara noastra. Nu putem trece cu vederea ca acest geniu
artistic, C. Brîncoveanu, a stiut sa culeaga din toate nuantele de arhitectura
si sa le îmbine într-un tot armonios.
Stilul lui Brîncoveanu1 îl recunoastem îndeosebi în palatele tipice de
Dupa ce turcii au incendiat palatul de
Palatul s-a pastrat astfel, pîna cînd ultima mostenitoare, Marta Bibescu, s-a
hotarît sa-l restaureze. Dar sa urmarim evolutia acestei restaurari:
Într-o zi, un coleg ma informa ca, la apelul Martei Bibescu, a venit la noi
prof. Rupolo, reputat arhitect din Venetia, care restaurase între altele si
Turnul din San Marco. Prezentîndu-ma acestuia, am fost cu adevarat impresionat
de frumusetea planurilor executate, dar cu tristete prof. Rupolo mi-a spus: “Ce
pacat ca nu pot face ce vreau, pentru ca d-na Marta Bibescu se împotriveste!”
Marta Bibescu s-a adresat apoi unui alt arhitect, minor, care, nepricepîndu-se,
a stricat palatul, astfel încît recomand tineretului nostru de specialitate,
pentru a se edifica asupra autenticii arhitecturii brîncovenesti a acestei
cladiri, sa consulte fotografiile dinainte de restaurare.1
Din palatul de
Palatul de
Cu aceasta, închei seria stilurilor de arta rumâneasca. Influente si localizari
am mai avut, se-ntelege, dar, pentru Istoria Artelor, ele prezinta o importanta
minora, deoarece patrunderea lor este neînsemnata. Singurul curent care a mai
persistat la noi este cel genovez dezvoltat în Italia la sfîrsitul veacului al
XVI-lea si ajuns în tara noastra mai tîrziu. Acest curent genovez îl semnalam
mai ales la stîlpii de zid ai portilor de la intrarile caselor boieresti.
Doricul genovez, cu firida între stîlpi, este aproape nelipsit. Mai observam
cladiri vechi în orasul Galati, unde amprenta genoveza se remarca aproape în
întregime.
Faptul se explica daca ne gîndim la cele trei republici italice: Raguza
(Dubrovnic), Genova si Venetia, stapînele de odinioara ale Marii Adriatice,
care ocupau în Evul Mediu tarmul Marii Negre, astfel – Raguza (în Dalmatia),
coastele de
Dar voevodul Tarii Românesti, Mircea cel Batrîn, a intervenit, dupa cum se
stie, în luptele intestine dintre Raguza si Genova, pentru stapînirea Dobrogei,
reusind s-o cucereasca.
Arhitectura în Ardeal,
Bucovina si Basarabia
În vreme ce în
Valahia si Moldova lucrurile se petreceau dupa cum am vazut, înregistrînd în
Istoria Artelor pagini de o necontestata frumusete, înca nepatrunse suficient
de noi, cei de astazi, în restul rumânismului atmosfera era urmatoarea:
Referindu-ne cronologic
Dupa ocupatia romana, trecerea atîtor neamuri peste bastinasii tarii, urmata de
popoarele migratoare stabilite pe pamînturile Transilvaniei, la care s-au
adaugat colonizarile saxone, au avut drept consecinta în arta o stagnare pe
scara evolutiva, o reducere a personalitatii lor, manifestata în faptul ca
ardelenii au ramas cu ceea ce au apucat de la primele lor începuturi. Au
pastrat acea arta protoclasica, reflectata cu precadere în “arta taraneasca”,
pe care se întelege si-au perfectionat-o, fara ca totusi s-o dea ca altoi în
toata vigoarea, asa cum au facut conationalii lor de dincoace de munti. Dar, ca
sa nu las impresia unei exigente gresit întelese, “arta valaha” (latina) se
dezvolta si în Ardeal în conceptia bisericeasca si în cea civila (casa
oraseneasca), daca nu în conditiile artistice de la noi, totusi în proportii
uneori mai mari, datorita vietii comerciale intense. Încît astazi, vorbind de
arhitectura Ardealului si Banatului, subliniem caracterul de “arta taraneasca”,
asa cum am mostenit-o de la vechiul scit, care, datorita spiritului inteligent,
vioi, dar întelept si asezat, caracteristic rasei, a dus-o, as putea spune, la
cea mai desavîrsita perfectiune (crestaturi în lemn, cusaturi diferite,
încondeiatul oualor etc., superioare pe alocuri celor de dincoace de munti), în
care rumânul închis în sufletul lui amarît, si-a varsat tot focul în arta
transmisa de la stramosii lui.
Si acelasi lucru s-a petrecut si în Balcani, unde dacii au suferit stapînirea
bizantina urmata de cea slava”
Ocupatia ungara si austriaca, vorbind despre Ardeal si Banat, datorita rolului
de stapînitori si legaturilor pe care fosta monarhie le avea în comertul
european, a îndepartat pe rumân de la viata cetateneasca si artistica.
Cercetatorul de arta observa totusi, în afara de cele doua caractere de
arhitectura preponderente, un mic suflet rumânesc, în unele dintre casele
medievale, cum este de pilda aceea a Branului (vorbesc de castel), ca si prin
alte parti, acolo unde spiritul rumânesc putea fi mai activ, sau în mai mare
masura în Castelul lui Mihai Viteazul din Fagaras, atunci cînd domnul valah
stapînea Ardealul reînviind rumânismul. De aici încolo, arhitectura italica în
toata gama ei se prezinta atît în Ardeal, cît si în Banat talle et qualis.
Începînd cu Renasterea toscana, venetiana, bologneza, milaneza, genoveza si
pîna la barocul romano-toscano-lombard din poarta cetatii Alba Iulia, toate
aceste forme spun, se citesc în Ardeal, încît calatorul cunoscator, care trece
atît prin orasele mari, cît si prin satele mai importante, are impresia ca se
afla în Italia, sau cel mult
În Bucovina si Basarabia, lucrurile s-au petrecut altfel. Aceste doua provincii
moldovenesti, trecînd în posesie straina mai recent, nu s-au modificat prea
mult. Ele au ramas cu caracterul patriei mume pe care l-au dezvoltat mai
departe. Si totusi, o oarecare nuanta se observa si la acestea:
a) Bucovina trecînd sub dominatia austriaca, influenta gotica determinata de
miscarea araba se imprima în vechea arhitectura moldoveneasca, dînd în Istoria
Artelor stilul gotic moldovenesc, despre care am vorbit mai sus. Cel ce doreste
sa ofere artei o cladire moldoveneasca, trebuie sa caute sa înlature cît mai
mult goticul din compozitie, fiind suficient de caracterizata si destul de
bogata si fara de acesta. O cladire sau compozitie realizate în asemenea
conditii îsi pastreaza prin simpliitate frumosul caracter moldovenesc, unic în
Istoria Artelor.
b) Basarabia, trecuta sub stapînirea tarista, ramîne si ea cu vechiul caracter
arhitectural moldovenesc, fara nici o interventie. Ba înca ceva mai mult,
departe fiind chiar de focarul intelectual al Iasului, îsi pastreaza si mai
mult curatul caracter protoclasic.
Adnotari
Antichitatea
pomeneste de cele mai importante ramuri, care au locuit Dacia. Astfel:
etruscii – natiune puternica, civiliizata, foarte religioasa si înzestrata cu
deosebite calitati artistice;
obii – cei mai drepti oameni de pe pamînt;
sarmatii – foarte cunoscuti ca iscusiti militari (calareti);
moldovenii – considerati ca o natiune divina;
pelasgii – popor foarte cult si mari constructori;
valahii – (olahi – valahi ˆ latini), popor înzestrat cu o deosebita cultura
spirituala).
Cicero spune: “Valahii-latini sînt cel mai vechi popor de pe pamînt”,
“trunchiul latinitatii” (Cicero, De natura Deorum, 1, III, 17). Acestia sînt
oltenii, iar cînd spunem olteni, se cuprinde toata Valahia, nu numai regiunea
Olteniei din zilele noastre.
În Oltenia de astazi, unde se afla Cetatea Letinilor, se pastreaza si acum
denumiri de comune, care amintesc epoca tertiara (exemplu: comuna Jidovul), cum
si epoca cuaternara (comuna Novaci). Limba lor este limba generica a întregii
rase (limba dacica) existenta din vremea cînd nu se vorbea de romani. Olteni se
gasesc si în Italia, de
Egiptul.
Cunoscutul scriitor italian Archinti, vorbind despre felahi, îi considera drept
o rasa superioara de oameni blînzi, harnici si neobositi muncitori ai cîmpului
(Degli Stili in architectura, editura Gonzogno, Milano, 1896).
Mareata piramida ridicata de faraonul Keops, urmasul lui Osiris, exprima înalta
spiritualitate a Novacilor. Abatele Moreaux si multi alti cercetatori, printre
care amintim si de neobositul prof. Moisescu, gasesc în fiecare linie a
piramidei si chiar pe traseul coridorului, dimensiuni si semne care nu sînt
întru totul creatii proprii ale faraonului, ci în principal exprima sinteza
psihomaterialista petrecuta în muntii Carpati.
Dupa legenda argonautilor, sanctuarul cel miraculos al soarelui se afla în
orasul Solis Urbs, capitala regelui dac Aete. Plinius îl stabileste în
Panchaea, lînga Istrul de Jos, dupa o scrisoare a lui Evchemer (504).
Dacii nu sînt un popor de migratiune plecat din India sau din alta parte a
lumii, ca indo-germanii sau indo-slavii (Eug. Pittard).
Invazia
Traiana. Sa urmarim care era situatia Imperiului Roman pîna la împaratul
Traian.
Italia, tara latina, desprinsa din marele arbore dacic, se afla în permanente
razboaie fratricide, iar dupa ce a trecut prin numeroase faze, a ajuns
republica, la un pas de imperiu. Dar abia se linistise dupa atîtea framîntari,
ca o cangrena îi macina trupul: luxul si desfrîul grecesc deosebit de ilustrat
cu precadere în Pompei. Lasînd la o parte amfiteatrul, termele si alte locuri
de adunare, unde totusi faptele se mai petreceau cu caracter de discretie,
vizibila este însa casa lupanarelor care e întrecuta
Cato, marele om de stat si fervent aparator al privilegiilor aristocratiei
(234-149 î.e.n.), a combatut zadarnic influenta greaca. În calitate de consul,
el a cerut distrugerea Cartaginei1, marele concurent comercial al Romei (195),
strigînd în Senat din toate puterile: “Roma e bine, e bogata, galerele ei
strabat toate marile”” ceterum censeo Carthaginem esse delendam, cuvinte cu
care Cato îsi încheia toate discursurile.
Revolutia începe: fratii Grachi, Caius si Tiberiu, vin cu o lege agrara pentru
împroprietarirea taranilor, dar sînt ucisi si cadavrele lor aruncate în Tibru.
Totusi legea trece, taranilor li se mai îndulceste starea, dar latifundiarii
încep sa murmure, astfel încît Senatul Roman apeleaza la noi izvoare,
concesionari, conversiuni etc.
Iata ce spune Cicero (106-43 î.e.n.), talentat orator, scriitor si om politic,
de asemenea sustinator al aristocratiei si al proprietatii private:
“Conducatorii statului prin nici un mijloc nu pot cîstiga mai usor bunavointa
poporului, decît prin respectul pentru avutul altuia si dezinteresare. Cei ce
vor sa devina populari, si din aceasta cauza propun fie vreo legre agrara, ca
sa fie alungati proprietarii din gospodariile lor, fie ca socotesc ca banii
împrumutati sa fie iertati debitorilor, aceia sapa temeliile statului. Mai
întîi distrug unirea, care nu poate sa subziste cînd unora li se rapesc banii,
iar altora le sînt daruiti; apoi dreptatea, care este cu totul suprimata, daca
nu-i este îngaduit fiecaruia sa fie stapîn pe avutul lui, caci lucrul acesta
este caracteristic oricarui stat si oras, ca sa fie libera si neturburata
posesiunea oricarui bun propriu” (Cicero, De officiis).
Slabirea Imperiului Roman este provocata, pe lînga intrigile si tesaturile
interne, de criza financiara, deoarece stapînirea a trei continente cu un venit
relativ mic, fara posibilitati de îndreptare facea imposibila o administratie
asa cum s-ar fi cuvenit. Stim cu totii cum era întîmpinat Cezar de catre marele
pontif, ori de cîte ori cauta sa apeleze la tezaurul din templul lui Saturn si
era oprit, iar Cezar îi raspundea cu cuvintele: Salus reipublicae, suprema lex
est. Fapt care l-a determinat pe el si dupa acesta pe urmasii lui sa-si îndrepte
privirile catre bogata si invincibila Dacie. Dar planul nu si l-a realizat,
fiind asasinat de catre conjurati (44 î.e.n.), printre care se afla si Brutus,
fiul sau natural, caruia în momentul mortii îi marturiseste taina: Essi ios
emu? (Tu esti fiul meu) exprimat în limba greaca, si nu în latina, cum sustin
multi istorici.
Jugurta în plin Senat striga: “Oras pacatos, nu se gaseste cumparatorul, care
sa te cumpere”. Pe de alta parte, taranimea saracita, lipsita de pamînt, începe
sa faca agitatii, în special în Sicilia. Scriptele consemneaza strigatele unui
ostas care spunea: “Se intituleaza stapîni ai lumii si ai pamîntului si noi nu
avem un pumn de pamînt. Animalele din ceruri au portile lor si noi nu avem
decît aer si soare”.
Urmasul lui Iuliu Cezar, nepotul sau, Octavian August (63 î.e.n. – 14 e.n.)
primul împarat roman (27 î.e.n.), om cu o minte mai chibzuita, si-a cîstigat
puterea înlaturînd pe Antonius si Lepidus din triumvirat, si instituind o
dictatura militara. El rezerva istoriei “secolul de aur”, încurajînd cultura
romana, ai carei poeti Virgiliu, Horatiu si Ovidiu, au devenit nemuritori.
Vederile lui s-au îndreptat si asupra viitorului, cautînd sa consolideze cît
mai mult latinitatea. Aceasta actiune o realizeaza însa împaratul Traian
(98-117), fiul adoptiv al împaratului Nerva, care cîstiga razboaiele duse cu
Decebal, conducatorul invincibil al Daciei (106).
Sa urmarim acum care era situatia Daciei în timpul acesta.
Tacit, în scrierea sa De moribus Germanorum, facînd o comparatie cu puterile
militare ale statelor Europei spune: “Germania se desparte de romani si de gali
prin munti si ape (montibus aut fluminibus separatur), pe cînd de daci – de o
frica reciproca (mutuo metu).”
O armata regulata dacii nu aveau, în schimb toata tara era în picioare la
vremea de razboi.
Împaratul Traian, observînd pericolul, îsi asigura concursul Asiei, Africii si
Europei cu voluntari si mai ales mercenari, din care nu lipseau nenumarate
hoarde de tigani cutreietori ai pamîntului si cu tot acest puhoi se revarsa
asupra Daciei pe patru cai, cu armate care vin pe uscat din Italia, Germania si
Macedonia, si cu altele aduse pe mare din Asia si Africa.
Razboiul dureaza cîtiva ani, în trei reprize cu patru episoade. Puterea romana,
cu toate mijloacele de care dispune, se afirma. Romanii reusesc sa înlature
astfel pe sarmati si pe gali si, dupa numeroase peripetii, întind poduri de
vase peste Dunare si se hotaraste construirea unui pod de piatra, care atît
timp cît cerea constructia lui trebuia pus la adapost de atacurile dacilor. În
urma consultarilor cu marele Apolodor din Damasc si cu inginerul Balbus,
constructorul efectiv al acestei mari opere, se alege locul cel mai potrivit,
Pliniu vorbeste de nuoves pontes (poduri noi). De acolo, din dreptul lor,
soselele trec
Punctul de întîlnire a fost fixat prin trei turnuri, din care astazi au ramas
în picioare doar doua, iar cel ce se gaseste mai în buna stare se observa pe
linia Simeria-Lupeni, între statiile Crivadia si Merisor.
Marile armate formate astfel înainteaza spre Sarmisegetuza (în sus de Orastie,
Dîndu-si seama de pericolul iminent, Decebal aduna marele consiliu, iar în
calitate si de sef spiritual, dupa solemna împartasanie, împartind apa sfintita
dintr-un vas mare pregatit anume (consider ca erau crestini la vremea aceea),
dacii pornesc la lupta decisiva. Dar dusmanul cu mult mai numeros ajunge la
portile capitalei, îi da foc si forteaza intrarea. Decebal, vazînd situatia
pierduta, ia drumul muntilor, pentru a strînge ajutoare. Dusmanul însa îl
ajunge din urma si Decebal, ca sa nu cada viu în mîinile lui, îsi strapunge
pieptul cu un pumnal”
Caderea lui si sinuciderea acestui mare titan de
Astfel este îngenuncheat viteazul popor dac, fara însa a-l distruge definitiv,
iar pamîntul cucerit este proclamat Dacia felix, pentru romani fara îndoiala,
dar nu si pentru daci. Opera de devastare si de incendiere se continua,
învingatorii ucigînd si dînd foc la tot ce le iese în cale; marii comandanti
daci supravietuitori iau drumul muntilor…1
Înfrîngerea Daciei înseamna ruperea latinitatii, care se întindea din Caucaz
pîna
Marile serbari care au urmat
Lucrarile lui Traian în Dacia felix, destul de saracacioase, nu au fost decît
praf în ochii localnicilor. Este destul sa privesti marele Colisseum de
Si dupa o stapînire de cca 150-160 de ani, împaratul Aurelian (270-275) este
nevoit sa-si retraga din tara cucerita administratia si majoritatea trupelor.
Autohtonii daci ramîn pe loc.
Împaratului Diocletian (284-305) îi urmeaza, la abdicarea sa, Galeriu, de
origine daca, nascut
În scurta sa domnie (306-311), poarta doua razboaie cu partii lui Narses. În
primul razboi, dus în Armenia, armatele romane sînt înfrînte, dar, amintindu-si
de fidelitatea si calitatile razboinice ale dacilor, reuseste, datorita
ajutorului conationalilor lui, sa biruiasca în al doilea razboi. În cinstea
acestei mari victorii, Senatul Roman înalta un Arc de triumf
Eutropius, cunoscut istoric roman (sec. IV e.n.) scrie în De mortibus
persecutorum: Romani nominis titulum immutari uolebat ut non Romanum imperium,
sed Daciscum cognominaretur1, iar Rufus Festus spune: “(Galerius) cum uix
impetrasset ut reperato de limitaneis, Daciae exercitu euentum Mortis
repeteret”2.
Dar marea sentinela daco-germana zdrobita atrage dupa sine puhoiul Orientului.
Rasa slava se îndreapta spre sud si ocupa Sarmatia – Marea Moldova (Ucraina de
astazi), tara marginasa. Slavilor le urmeaza mongolii. Vandalii lui Generic dau
foc Romei. Hunii lui Attila fac la fel. Gingis-han ajunge la portile Parisului
etc. etc. Evul Mediu îsi urmeaza cursul sustinut de pavaza bisericii catolice,
marea organizatie condusa de Papa, suprema putere spirituala. Se afirma
imperiul balcanic. Împaratul Hadrian (117-138), urmasul lui Traian, a avut o
idee geniala, stricînd podul de peste Dunare (podul lui Apolodor de
În acest lung sir de navaliri, puterea dacilor este slabita de sirul nesfîrsit
al hoardelor asiatice care poarta necontenite hartuieli. Ceea ce se mentine si
se afirma în aceasta atmosfera este ramura dacica din Macedonia si Albania.
Am considerat ca sînt utile aceste adnotari, care prezinta în rezumat situatia Daciei în vremea razboaielor purtate cu marele Imperiu Roman si urmarile pe care le-a avut înfrîngerea acestui mare popor dac pe plan strategic. Victoria împaratului Traian a dus la o temporara refacere financiara, în schimb a deschis ragazul navalirilor asiatice, care s-au întors ca un bumerang asupra marelui imperiu roman o data cu caderea Romei (476).
Asezarile Dacice din Muntii Orastiei
Partea a
I-a:Studiul topografic al asezarilor, de prof. C. Daicoviciu
Partea a II-a: Studiul bibliografic asupra asezarilor, de Al. Ferenczi, Buc.
Ed. Acad. R.P.R., 1951, în 80, 116 p‡11 h. (Cercetari de istorie veche,
Bucuresti)
– Rezultatele sapaturilor arheologice si ale cercetarilor istorice din anul
1953, vol. I, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1954, p. 263 (Cercetari privind istoria
R.P.R.)
C. Daicoviciu: Cetatea dacica de
– Material arheologic, vol. I-II, p. 717, Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1953-1956
G. Murnu: Monumente de piatra din colectia de antichitati a Muzeului de
Gh. Stefan: Din trecutul asezarilor omenesti pe teritoriul patriei noastre,
Cluj, Ed. Stat ptr. Lit. Econ. 1954, p. 60 (Colectia pentru raspîndirea
stiintei si culturii)
Supliment bibliografic
1.
Herodoti:Historiarum Liberi IX edidit Henri Rudolph Dietsch. Editio altera
Curavit H. Kellenberg vol. I Lipsiae, in Aedibus, B. G. Tenbueri, 1885
2. Herodot. Traducerea româneasca publicata dupa manuscrisul gasit în
manastiirea Cosula, de N. Iorga, Valenii de Munte. Tip. Neamul Rom. Soc. Pe
actiuni, 1909, p. 553.
3. Lucasin Silius: Oeuvres complètes. Version française publiée sous Italicus,
Claudian la direction de M. Nisard de l’Académie française Pariis, Firman,
1878, p. 751 (Sur
4. Dione Cassius: Historia romana, vol. I-V, Leipzig, Taubner, 1864
5. Diodore de Sicile: Bibliothèque historique, traduction du grec, par Ferd.
Hoefer, tomes I-IV, ed. II, Paris, Hachette, 1865
6. W. Froehner:
7. Salomon Reinach:
8. J. E. Neigebaur: Dacien aus den Ueberresten des Klassischen Alterthums, XII,
p. 311, Kronstadt, Gött, 1851
9. Friiderich Müller: Die römischen Inschriften in Dacien, 1865, p. 248, Wien
Tendler
10. A. D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiana, ed. III, vol. I-IV,
Iasi, Tipo-Lito, Goldner, 1888-1893
11. A. D. Xenopol: Materiale arheologice, vol. I si II
Vol. I Mat. arheol. Privind istoria veche a R.P.R.
Vol. II Mat. si cercetari arheologice
Buc. Ed. Acad. R.P.R, 1953-1956
vol. I, p. 816, vol. II, p. 717.
12. Vasile Pîrvan: Dacia, Ed. Stiinta, 1957, p. 253, h. 1
13. Ph. Le Bas: Histoiire romaine depuis la fondation de Rome jusqu’à la chute
de l’empire d’Occident, vol. II, p. 558, Paris, Didot, 1846
14. // : Istoria Romana a lui Eutropius, Trad. De G. Popa Lisseanu, ed. II,
Buc. Tip. Jockey Club, 1923, p. 174
15. Alex. Philippide: Originea Românilor, Iasi, Viata Româneasca, 1925-1928,
vol. I, p. 889, vol. II, p. 829
16. Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani, Tip. Acad. Rom, 1880, p. 594
17. N. Densusianu: Dacia preistorica, Buc. Instit. De Arte Grafice, Tip. Carol
Göbl, 1913, p. 1152
18. Teohari Antonescu: Lumi uitate. Studii liiterare si arheologice, Iasi, Tip.
Edit. Dacia, P. Iliescu si D. Grossu, 1901, p. 214
19. //: Columna lui Traian, vol. I-III, Iasi, Tip. Goldner, 1910, p. 271
20. Dionisiu Fotino: Istoria generala a Daciei. Trad. G. Sion, Tom I, Buc.,
Impr. Nat. Rom., 1859, p. 344
21. Teohari Antonescu: Cetatea Sarmisegetuza reconstituita, Iasi, Tip. Goldner,
1906
22. Anton D. Velcu: Contributii la studiul crestinismului Daco-Roman sec. I-IV
d. Chr., p. 63, Imp. Nat. Buc.
23. Vasile Pârvan: Dacia. Recherches et découvertes aechéologiques, vol.
I/1924, vol. II/1925. Buc. Cultura Nationala, p. 368 (I), p. 530 (II)
24. //: Dacia. Civilizatiile vechi din regiunile Carpato-Danubiene, p. 218,
Asoc. Acad. V. Pârvan, 1937
25. Ion Nistor: Autohtonia Daco-Romanilor în spatiul carpato-dunarene, Buc. M.
Of. si Imprimeriile Statului, Impr. Nationala, 1942, în 80, p. 53 (Analele
Acad. Rom. Memoriile sectiunii istorice, seria III, Tomul XXIV)
26. //: Emanciparea politica a Daco-Romanilor din Transilvania, Buc. M. Of. si
Imprimeria Nationala, 1942, în 80, p. 36 (Analele Acad. Rom. Memoriile sec.
Istorice, seria III, XXIV, Noembr. 17)
27. Trab. A. Laurian: Istoria Românilor din timpurile cele mai vechi pîna în
zilele noastre, ed. II-a, Buc. Tip. Statului, 1862, XXIV, p. 644.
28. Floca Octavian: Contributii la cunoasterea tezaurelor de argint dacice,
Buc. Ed. Acad. R.P.R., 1956, p. 36.
Societatea
Arhitectilor Români
Sediul: Strada Enei, Nr. 6
Bucuresti 25 Aprilie 1920
Iubite coleg,
Avem onoare a va aduce la cunostinta ca Miercuri 28 Aprilie a.c. ora 5 p.m., va avea loc disertatia colegului Cristofi Cerchez despre: Contributiuni la cunoasterea neamului Românesc.
Presedinte P. Antonescu
Secretar C. Nanescu
I redactata de Cristina Cerchez, cu concursul arh. Lucian Teodossiu dupa
manuscrisul arh. Cristofi Cerchez Bucuresti, 1 iunie, 1958
II Revazuta si completata cu diverse adnotari de Cristina Cerchez-Colbazi
Brasov, 1 martie, 1968
|
