De re geographiae sau lungul drum al spatiului catre teritoriu (Octavian Groza)

De re geographiae sau lungul drum al spatiului catre teritoriu (Octavian Groza)

Într-un context epistemologic national în care geografia - si mai ales cea umana - ramâne în mare parte aceeasi disciplina encicopedica cu un usor parfum desuet de secol XIX si pentru care evolutia se bazeaza înca pe mici "descoperiri " si inventii metodologice individuale care amintesc mai degraba de bricolajul cotidian al fericitilor posesor de hobby-uri, sînt constrîns sa asist la o reconsiderare si la o revalorizare exterioara a propriei mele discipline. De foarte multe ori am fost pus în situatia de a apara forme fara fond atunci cînd, în cadrul diverselor seminarii si simpozioane la care am participat, diferiti specialisti din stiinte sociale aflati în perioade de seceta epistemologica în interiorul propriilor discipline sau sastisiti de jocul fluturelui în jurul aceleiasi lampi conceptuale, asteptau din parte mea, ca geograf de serviciu si prin urmare specialist al spatiului, idei suculente care sa aduca un ceva în plus dezbaterii intelectuale legate de spatiu, peisaj ori teritoriu. În acele momente ma simteam precum un om de Neanderthal adus prin minune la viata si pus în cadrul unui congres de antropologie sa se exprime asupra originii incestului sau asupra unei teorii unificate, generale, a acestuia din urma. Nu stiu daca aceasta senzatie venea dintr-un complex comun geografilor sau din faptul ca simteam geografia mult mai .telurica decât celelalte stiinte implicate în contextele respective.

Deloc comode, aceste momente m-au obligat sa reflectez asupra interesului în mod abrupt manifestat fata de geografie fie de catre inamicii sai de mult declarati, fie de catre stiinte care aratasera o deferenta regala vis-à-vis de disciplina mea, ambele categorii grupînd sociologia, istoria, economia, filosofia, arhitectura, urbanismul, antropologia sau etnologia. Marturisesc faptul ca sînt departe de a fi ajuns la un raspuns. Reflectia mea se combina însa cu actiunea. Trebuia sa raspund la întrebari si de cele mai multe ori recurgeam la imaginea grafica, la harta, la spatiul înghetat, încarcerat în semn. Reactiile pe care harta - rezultatul firesc al oricarei cercetari geografice - le inducea în rândurile asistentei îmi dadeau senzatia ca am intrat într-un dialog al surzilor. Fascinatie sau blocaj, metafizica sau realism revolutionar, nationalism dur si pur sau cosmopolitism proteic, entuziasm si neîncredere, totul se amesteca într-un vârtej de citiri si de impresii ultrapersonale care teseau încet pânza perplexitatii generale dincolo de care se putea lesne ghici o atitudine retractila si o oarecare condescendenta. Atunci când harta era absenta si ma lansam pe terenul fragil al teoriei "geografice " mi se reprosa mai mult sau mai putin voalat faptul ca nu fac decât sa repet lucruri deja triviale în disciplinele "vecine" precum antropologia ori sociologia. Aceleasi critici le-am gasit formulate si asupra discursurilor geografilor care trec drept teoreticieni daca nu ai postmodernismului atunci macar ai geografiei "postmoderne " (Soja, Entrikin, Gregory, Sack). Date fiind aceste reactii, cum se explica atunci revalorizarea externa a geografiei, pâna nu demult cenusareasa a stiintelor?

Voi încerca aici sa analizez aceasta stare a lucrurilor si sa deschid o dezbatere asupra locului si rolului geografiei într-un timp al mutatiilor multiple, etichetat drept modernitate târzie, postmodernism ori chiar hipermodernism.

Putine discipline precum geografia îsi cauta si îsi afirma cu atâta ardoare originea - si prin urmare legitimitatea stiintifica - în înscrisurile antichitatii greco-romane[1]. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil si anume acela ca imensa cantitate de informatii adunata în decursul vremii de catre geografi, mai mult sau mai putin sistematizata în diversele cosmografii, geografii, chorografii si topografii aparute pâna în secolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca stiinta academica.

Cunoasterea si descrierea Pamântului, ca domeniu de activitate al geografiei, are câteva particularitati care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline catre statutul de stiinta. Principalul obstacol a fost acela ca obiectul sau de cercetare nu a fost niciodata acelasi si dat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicina, Dumnezeu pentru filosofie ori numarul pentru matematica. Cunoasterea geografica nu s-a putut desfasura pe verticala, pe baza acumularilor În situ, care sa permita realizarea simultana a esafodajelor teoretice. Obiectul sau de studiu nu a putut fi adus în laboratoare si nu a putut fi creat prin savante discutii academice. Cunoasterea geografica a fost un proces desfasurat pe orizontala, de juxtapunere a informatiilor pe masura juxtapunerii unor noi si noi locuri cunoscute la frontierele okumenei. Scopul cunoasterii geografice, definit înca de Ptolemeu, a fost descrierea realitatii, lucru reafirmat în zorii modernitatii de catre Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 editii între 1614-1635): "Descrierea pamîntului este numita Geografie si este diferita, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifica a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifica a unui oras, cu sau fara teritoriul sau " .

Deloc inocenta, descrierea Pamântului, ca sa nu spunem geografia, a servit întotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigatie si a contribuit prin urmare la extensia nemasurata a primelor imperii europene[3]; geografia ofiterilor si geografia coloniala a facilitat implantarea administratiilor metropolitane si a perfectionat artele razboiului ; geografia profesorilor sau geografia ideologica a stat alaturi de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitara a natiunilor moderne .si chiar de trasare efectiva a frontierelor în Europa de dupa primul razboi mondial .

Avem prin urmare imaginea unei geografii aflata într-o îndelunga evolutie descriptiva si tributara praxisului, integrata "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degraba o analiza contextuala a devenirii sale ca stiinta decât o analiza dezvoltata în termeni de paradigme sau episteme. Nu este de mirare faptul ca geografia s-a complacut în cadrele impuse de Kant, reusind sa fie aproape ridiculizata de Jean Piaget[7] si complet ignorata de Michel Foucault sau de Thomas Kuhn . Spre deosebire de celelalte stiinte umane, geografia nu a fost pâna în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului sau si nu si-a propus niciodata sa viziteze viitorul ori sa dea raspunsuri definitive la interogatiile umane fundamentale. Geografia s-a constituit si s-a proiect 11311m1215l at de la bun început în interiorul propriului sau obiect de studiu, ceea ce pune multe probleme epistemologice, însa aceasta nu a împiedicat si nu împiedica cu nimic lumea pe care o serveste sa mearga înainte. Istoria geografiei este mai întâi istoria actiunii umane asupra întinderilor suprafetei terestre si abia apoi istoria evolutiei ideilor sale.

stiinta locurilor sau puterea idiografiei

Îndelungata perioada idiografica[10] a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise, catalogate, înmagazinate. Fiecare loc era atent si exhaustiv analizat apoi redat, fie prin discursuri mai mult sau mai putin nuantate, în functie de sensibilitatea autorului, fie prin harti, ce puteau foarte usor sa treaca drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la un moment dat. Harta, asa cum o stim astazi, este o inventie recenta, în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele harti nu sînt decât discursuri desenate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315), care "cartografiaza " fabuloasele tinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai putin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primele manuale de navigatie din Renastere nu sînt nici pe departe colectii de harti ci colectii de povestiri sistematizate. Oricine a citit Karl May si l-a urmarit în taina pe Winnetou prin preeriile americane poate sa aiba o ideee asupra procedeului: ".de cum treci Rio Grande vezi catre soare-apune un pâlc de copaci si mai departe o stânca golasa.". Geograful participa la periplul calatorului care i-a adus informatia iar marinarul urmareste întocmai în calatoriile sale traseul descris de geograf. Orice imprecizie si orice abatere de la drumul descris poate fi platita scump. Geograful si utilizatorul productiei sale devin consubstantiali locurilor; orice privire exterioara si orice abstractizare a locului le este interzisa. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nunc pentru orice om care are un loc, ia loc, locuieste sau înlocuieste: "place presents itself to us as a condition of human experience " .

Niciodata în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevarul " geografic se construieste încet - unii ar spune plicticos - prin prezentarea simultana a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor, realizata prin mijloacele cartografiei, si prin descrierea verbala, uneori stufoasa, a locurilor individualizate pe imaginea cartografica. Pentru geograf harta nu este muta si imobila. Locurile de pe harta, chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii si latitudinii, sînt vii, dinamice, evolutive. Harta este un moment al spatiului si un izvor al discursului. Spatiul hartii reprezinta suma momentelor locurilor reprezentate. Aceasta suma de momente nu se desfasoara în toata complexitatea sa decât geografului, care cunoaste sau ar trebui sa cunoasca fiecare loc în parte. Accesul celorlalti la "adevarul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Geografia Antichitatii si a Renasterii realizase deja o profetie care va deveni explicita odata cu Husserl: cunoasterea geografica este cunoasterea raporturilor dintre obiect si subiect. Ciprian Mihali, într-o lucrare recenta[12] rezuma un punct de vedere filosofic asupra spatiului care poate fi usor aplicat geografiei idiografice: "din perspectiva hermeneutica si fenomenologica, spatiul se defineste dincoace de orice distinctie obiectiv-subiectiv, formal-material, a priori - a posteriori [.]. Fie ca spatiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spatiu, ceea ce ramâne este dimensiunea practica a spatiului". Geograful si-a dobândit în lunga perioada descriptiva a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale si cerintele reductioniste, cu scop functional, ale întelegerii umane comune.

Problema care apare în aceasta mediere este aceea a unicitatii locurilor cercetate si deci incomensurabilitatea lor. Ceea ce variaza este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul, perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informatii referitoare la aceleasi locuri. Ceea ce este variabil prin urmare, în ultima instanta, este discursul geografic; acesta este acela care pliaza realitatea în functie de comanda doritorului de informatie. Contopita cu praxisul, geografia îsi îndeplinea cu constiinciozitate rolul însa nu putea nicicând visa la statutul de stiinta. Faptul a devenit evident odata cu avântul stiintelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearca primele sale aventuri metodologice si tatoneaza drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevaratelor " stiinte. Cu toate eforturile, nu va putea însa niciodata parasi parfumul idiografic si nu se va departa nicicând de cotidian.

De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute

Revolutia naturalista, marcata în stiintele biologice de succesul temporar dar rasunator al lui Linné a pus în fata geografiei problema sistematizarii si clasificarii locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Filosofia kantiana, care facuse din spatiu un cadru ale carui configuratii erau diferite de la un loc la altul, a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomica, etapa intermediara ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea gasirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizarii de întinderi omogene care sa poata fi clasificate în mod rational si sa conduca spre cuprinderea si întelegerea complexitatii naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare tintesc spatiile naturale (peisaje vegetale, asociatii faunistice localizate, unitati geomorfologice) însa mijloacele tehnice limitate si vastitatea câmpului sau de cercetare limiteaza drastic precizia cercetarii. Drept urmare sporeste interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) si se deschid caile speculatiilor asupra omului si naturii. Vreme de aproape un secol, sub influenta filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (si mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune în evidenta istoricitatea societatilor si culturilor, subliniind ceea ce datoreaza acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii si-au construit o disciplina "conceputa ca o interpretare teleologica a destinului popoarelor si umanitatii " . Este evident faptul ca nici în aceasta directie instrumentarul stiintific nu era la înaltime si ambitiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercari de explicare a situatiilor locale. Explicatiile, tributare a ceea ce era mai stabil în mediu, respectiv conditiile fizico-geografice, au deviat rapid catre environmentalism si determinism, sarman surogat pentru statutul de stiinta atât de mult dorit. În plus, geografia a început sa piarda si statutul de intermediar între obiectiv si subiectiv: longitudinea si latitudinea fiecarui punct putea fi calculata cu precizie, contururile lumii au început sa fie desenate cu exactitate iar traseele calatoriilor puteau fi trasate dinainte. Lumea reala devenea mult prea "obiectivizata ". si prea la îndemâna tuturor.

De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor

Catre sfârsitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofisticarii instrumentarului si metodelor stiintelor pozitive, istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de stiintele naturale, reputate drept exacte. Metoda stiintifica promovata de geografi cauta sa împarta suprafata terestra într-un mod cât mai logic cu putinta iar mediile, cu limite incerte, sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spatial, care devin obiectele principale cercetate de geografie însa acum "peisajul nu mai este, ca la începutul secolului al XIX-lea, obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "[14].

Termenul de regiune este piatra unghiulara a geografiei moderne. Daca se mai vorbeste înca de geografie si nu doar de geografie fizica si de geografie umana este pentru ca regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele doua tabere si, inventându-si geografia regionala, s-a constituit într-un solid pod de legatura între "fratii inamici". Cercetarea clasica asupra regiunii cauta sa defineasca întinderi geografice omogene pe care sa le clasifice în tipologii diferentiate dupa modalitatile de articulare dintre factorii fizici si factorii umani . Inventarea regiunii ca entitate rezultata în urma interactiunii verticale dintre natura si societate a avut o urmare nebanuita la început: geografia s-a pozitionat foarte inconfortabil între stiintele naturale si stiintele sociale, între obiectul si subiectul actiunii umane. Tensiunea exercitata asupra sa de conflictul dintre metodele exacte si metodele exploratorii si relative aveau sa o marcheze profund si sa faca teoreticienii sai sa oscileze neîncetat între pozitivism si fenomenologie, între pozitivismul logic si hermeneutica, între materialism si idealism si, last but not least, între Partidul Comunist si Partidul Capitalist.

Pentru perioada care acopera trecerea dintre ultimile doua secole ale mileniului trecut, marcata de pozitivism si de neokantianism, eforturile taxonomice au condus în mod necesar catre o abordare fiziografica a organizarilor studiate si a permis continuarea atitudinii idiografice, însa la un alt nivel de agregare: individul si locul au fost uitati în favoarea regiunii si a comunitatii. Regiunile "naturale", respectiv entitatile rezultate în urma interactiunilor firesti, cotidiene, dintre societati si mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întretinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural" ) devin obiectele privilegiate ale cercetarii. Rezultatul a fost o panoplie impresionanta de tipuri de regiuni si de structuri regionale: regiuni geografice, regiuni istorice si regiuni economice, regiuni polarizate si regiuni periferice, regiuni urbanizate si regiuni rurale, regiuni agricole si regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice, regiuni de convergenta si regiuni de tranzit, regiuni enclavate si regiuni deschise, fara a uita regiunile administrative si regiunile-plan.

Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare si prin urmare multiplicarea exponentiala a tipurilor de regiuni "descoperite " marcheaza o etapa neoidiografica în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principala însa noua scara geografica la care se efectueaza cercetarea împiedica reîntoarcerea la praxis, la individ si la loc. Singura utilitate practica a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologica: prin intermediul sistemului de învatamânt geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identitatilor si constiintelor nationale. Taxonii regionali s-au constituit în aceeasi perioada într-o baza relativ sigura pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare catre nivelele superioare de agregare, respectiv cele ale statelor nationale si mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. Nefericita experienta a geografiei politice ridicata la rang de doctrina de stat de regimul national-socialist german si distrugerea celei mai mari parti a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea razboi mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei si vor marca începutul decaderii regiunii ca obiect de studiu academic.

Inventarea spatiului geografic

Articolul din 1953 al geografului american de origine germana Fred K. Schaefer , extrem de critic la ceea ce autorul a numit "exceptionalism în geografie", este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitiva a abandonarii clasicismului si semnul clar de început al modernitatii stiintelor geografice. Schaefer considera ca demersul idiografic, bazat pe descrierea obiectelor unice (exceptionale) este profund nestiintific si ataca virulent clasificarea de sorginte herderiana a stiintelor propusa de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale, Richard Hartshorne , dupa care geografiei si istoriei le sînt opuse celelalte stiinte zise teoretice sau sistematice[19]. Polemica aprinsa a pastrat un caracter destul de violent doar cîtiva ani, respectiv pâna în 1956 când Ullman reuseste sa catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o stiinta a interactiunilor spatiale, deci pe orizontala, între diferitele grupuri sociale, în opozitie cu geografia traditionalista care, privilegiind relatiile pe verticala (între grupul social si mediul sau natural) nu reusise decât sa acumuleze o impresionanta colectie de taxoni unici si irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea initiala a noii geografii, care se voia analitica, teoretica, însetata de general, cautatoare neobosita de cel putin regularitati spatiale daca nu chiar de legi geografice. Denumita nomotetica, aceasta noua faza a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni si de cercetatori care au impus rapid în Europa Occidentala si în unele tari din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nord-americana, cantitativa si subordonata necesitatilor de planificare si de amenajare a spatiului.

Noua geografie lanseaza un nou concept: acela de spatiu. Mai exact spus de spatiu geografic. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau macar de a-i schimba continutul: "regiunea nu mai este vazuta ca o unitate teritoriala ci este conceputa ca o clasa spatiala care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer, geografia abandoneaza notiunea de loc în favoarea notiunii de spatiu. Astfel, singularitatea poate fi înlocuita de generalitate" . Fenomenul începuse mult mai devreme, si anume în prima jumatate a secolului al XX-lea, odata cu scoala germana de economie spatiala, considerata de geografii americani de dupa al doilea razboi ca mostenire legitima. În doar douazeci de ani (1950-1970) conceptul de spatiu înlocuieste pe cel de regiune în America de Nord; în Europa se întâmpla acelasi fenomen rapid, însa cu un oarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative si modelizarea spatiala aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face asadar experiente la scara redusa cu planeta si astfel ultima bariera în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale stiintelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spatiul este distanta iar distanta înseamna obstacol în calea miscarii. Un principiu (o lege?!) universal valabil(a). Urmeaza altele: "legea " minimului efort în organizarea spatiului, "legea " rang-marime în ierarhizarea sistemelor urbane; principiile maximizarii satisfactiei actorilor implicati în dinamicile spatiale si principul justitiei spatiale, etc. Geografii cantitativisti îsi afirma din ce în ce mai pregnant suprematia în fata geografilor traditionalisti: lor li se adreseaza majoritatea comenzilor sociale. Împreuna cu economia regionala, geografia cantitativa este rapid confiscata fie de Partidul Capitalist si de adjunctul sau, dolarul, fie de Partidul Comunist/Socialist si de corolarul sau, mitul egalitarist, fie el social sau spatial. Aceasta deoarece spatiul se reducea la structurile (poli, centre, periferii, fluxuri, arii polarizate) sau la dinamicile sale (atractivitate sau repulsivitate spatiala, difuzie ori polarizare, centralizare ori descentralizare), toate foarte usor de modelizat si deci de controlat, în scopul realizarii profitului pecuniar sau social, dupa caz.

Împotriva acestei geografii (si economii) fara suflet, care transformase oamenii în docile fiinte strict rationale au aparut si au înflorit brusc geografii critice (cea radicala) sau împaciuitoare (geografia umanista sau, ca sa-i spunem pe nume, geografia fenomenologica si hermeneutica). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar ca, dupa parerea noastra, aceste curente nu s-au datorat unei reactii stiintifice în fata neokantianismului sau neopozitivismului care faceau din stiintele geografice o retea de chingi reci destinate sa controleze spatiul si, prin aceasta, fiinta umana. Ele nu au aparut nici macar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. Credem ca, la fel ca si în cazul filosofiei, geografia a fost prinsa pe picior gresit de rapiditatea evolutiei tehnologiei si ca nu a facut decât ceea ce era obisnuita sa faca: sa se obisnuiasca cu un prezent în continua miscare si sa încerce sa-l înteleaga si sa-l explice studiind trecutul. Nu întâmplator una dintre cele mai la moda metode de cercetare geografica de la începutul mileniului al treilea este. path dependency, care îsi propune explicit sa gaseasca în configuratiile spatiale trecute rostul si sensul dinamicilor spatiale actuale.

De la spatiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor

Daca este într-adevar asa cum afirma Ciprian Mihali si anume ca "granita între functional si simbolic este foarte fragila "[23] atunci putem accepta faptul ca aceasta fragilitate a permis geografiei sa se reorienteze rapid si sa treaca rapid de la analiza spatiului la cercetarea teritoriului. Spunem ca este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu, în toata bogatia sa semantica, a facut explozie în literatura geografica între 1980 si 2000, adica tocmai în perioada în care individul era laissé pour compte fie de catre statul "providential", fie, mai la sfârsitul perioadei, de catre statul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce în ce mai evidenta a statului din sistemul "pactului social", neputinta marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie, toate acestea au lasat câmp liber relatiilor sociale pe orizontala, neierarhizate si din ce în ce mai putin controlate/controlabile de un sistem-bloc.

Mulat pe ideea de afectivitate, conceptul de teritoriu a avut în cadrul stiintelor umane ceva de tabu, si aceasta în ciuda persistentei etologice a imaginii catelului cu piciorul ridicat care îsi marcheaza "teritoriul". Originar din dreptul roman în care descria sec si rece o suprafata apropriata legal, termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spatiu simbolic limitat de o cât se poate de "materiala " frontiera administrativa, de cele mai multe ori statala. Lasam de o parte acum ideea ca de fapt realitatea era în interiorul unei frontiere simbolice si ne vom concentra asupra "diluarii " teritoriilor statale în favoarea teritoriilor infranationale, daca îmi (mai) este permis sa ma exprim astfel.

Începutul crizei teritoriilor statale moderne nu a început cu Robert Schumann, parintele Europei În Curs De Unificare, ci cu însasi crearea lor. Construite în numele unei identitati nationale, ele contineau din fasa nu ideea de diferenta ci pe cea mult mai violenta si mai conflictuala, de diferentiere. Primul si al doilea razboi mondial, razboaie ale natiunilor si nu ale împaratilor, au aratat fragilitatea si pericolul acestei inventii moderne care este statul national. Într-o lume tot mai interconectata si mai "poroasa " statul a pierdut cîte putin din privilegiile sale, care s-au risipit odata cu autoritatea si cu puterea sa de coercitie. Diferite procese tehnologice, economice ori culturale (evolutia fulguranta a comunicatiilor, strategiile transnationalelor, fenomenele de acculturatie, mondializarea productiei si consumului) au fragilizat statul în fata celui mai redutabil inamic: Lumea, Le Monde, The World. Delestarea puterii centrale de unele obligatii în favoarea administratiilor locale, fenomen desfasurat începând cu 1980, nu a salvat situatia însa a impus atentiei cercetatorului ori banalului contribuabil colectivitatile locale si teritoriile lor. În curs de desfasurare, "al treilea razboi mondial", desfasurat în China, Belgia, Canada, India, Pakistan, Iugoslavia, Moldova, Azerbaidjan sau aiurea, este pe cale sa dea statului modern lovitura de gratie. Ce mai ramâne atunci stabil? Poate teritoriile regionale? Poate cele locale? Poate cele individuale? Robert D. Sack lansa în 1997 o observatie cât se poate de sugestiva: "segmentarea noastra teritoriala ne face straini unii fata de altii iar integrarea globala ne face sa depindem si sa avem încredere mai mult în straini decât în familie si prieteni". Este oare acest lucru diavolul însusi sau asistam la o reasezare a lumii în alte tipare teritoriale? Raspunsul aceluiasi autor este linistitor: lumea nu se destructureaza ci se restructureaza la alte nivele spatiale, guvernate de alte coduri si legi: "Lucrurile interconectate au loc (si zic asta în sensul literal al cuvântului) în nenumarate si fragmentate unitati ale spatiului. Exista un loc pentru orice si orice este presupus a fi la locul sau. [.] Aceasta farâmitare si specializare geografica impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli si practici " . Este noua organizare pe cale sa se nasca în liniste sau dimpotriva, pentru ca noua lume sa se nasca este nevoie de un nou ev mediu întunecat, de cei treizeci de mii de ani de negura împotriva carora eroul lui Isac Asimov a pus bazele Fundatiei?

Geografia, obisnuita cu infernul studiilor multiscalare si mai ales transscalare, încearca sa dea un raspuns. Nu studiind pe rând teritoriul national, pe cel regional, pe cel local sau pe cel sub-local al cartierului, scarii de bloc sau gospodariei taranesti. Drogata de viziunea holista pe care a cultivat-o de secole si înarmata cu metodele calitative ori cantitative ramase în loc dupa ce modele ideatice s-au evaporat de mult, geografia (nici fizica, nici umana, nici calitativa, nici cantitativa, nici pozitivista, nici fenomenologica ci, pe scurt, geografia) îsi încearca sansa de a contribui, cu mijloace relativ modeste, la întelegerea lumii. Iar teritoriul, cu multele lui locuri pline de sens se afla, deocamdata, în centrul interesului. S-ar putea oare ca explicatia fascinatiei stiintelor umane contemporane sa îsi traga radacinile din proteicitatea acestei stiinte? Poate.

În chip trecator locuieste omul Pentru o geofilosofie (Ciprian Mihali[26])

L'homme habite en passant. Aceasta expresie, pastrata în original, provine dintr-un eseu pe care Jean-Luc Nancy îl consacra devenirii orasului contemporan[27], orasului "au loin", cum îi spune el, ceea ce poate sa însemne si "de departe", si "în departare", dar si, daca interpretam liber sintagma, "îndepartîndu-se". În eseul lui Nancy este vorba de megapolisul occidental pe care de a se îndeparta el însusi de ceea ce a fost în lumea moderna conceptul si practica orasului. Spatii locuite precum Los Angeles (analizat de Nancy, dar la care se pot adauga alte nume: New York, Tokyo, Mexico, Shanghai etc) raspund tot mai greu structurii centrate a burgului care s-a desprins de lumea rurala si a oferit, prin chiar aerul sau, sansa libertatii celor care-l locuiau.

Expresia filosofului francez - "l'homme habite en passant" - face de altfel referire la o alta expresie celebra în filosofia veacului XX, apartinînd lui Heidegger: "l'homme habite en poète", spun francezii traducînd, iar noi, prin acelasi exercitiu, vom reda prin: "în chip poetic locuieste omul". Pentru Heidegger locuirea se întîlneste cu existenta prin medierea construirii. Pentru om, putinta locuirii trece prin construire, fara ca toate lucrarile construite sa fie harazite locuirii în sensul restrîns al termenului. În sens larg însa, si construirea si locuirea trimit la altceva si la mai mult decît simpla adapostire; ele sînt conditii necesare ale existentei omului pe pamînt. El este numai întrucît poate sa construiasca si sa locuiasca. A fi în chip poetic nu înseamna asadar a compune poezii, ci a împrumuta din esenta poeziei felul de a construi si capacitatea de a lua masura autenticei existente. Sa dam pentru o clipa cuvîntul filosofului: "Omul nu locuieste cu adevarat atîta vreme cît se limiteaza la simpla gospodarire a sederii sale pe pamînt sub cer, deci atîta vreme cît, în calitate de cultivator, se multumeste sa îngrijeasca de cele ce cresc de la sine si, în calitate de constructor, sa înalte constructii. Omul nu are putinta acestei construiri decît atunci cînd deja construieste în sensul poeticei luari a masurii. Construirea autentica survine acolo unde exista poeti, deci cei care iau masura pentru 'arhitectonica', pentru alcatuirea locuirii " .

Astazi, pare în schimb a ne spune Jean-Luc Nancy, omul nu mai locuieste "en poète", ci "en passant". Masura existentei noastre nu o mai da poezia, ci trecerea, miscarea. Relatia, daca a mai ramas ceva din ea, dintre pamînt si cer, divini si muritori, nu mai survine prin gratia rostirii poetice, ea este mimata prin efortul disperat al mersului, al deplasarilor, al întoarcerilor, al teserii locurilor prin constructiile propriilor nostri pasi.

Daca ar fi atunci sa fortam traducerea sintagmei lui Nancy, am spune, fara prea multa inspiratie: "în chip trecator locuieste omul" sau, mai simplu, "ca trecator locuieste omul". Cuvîntul românesc "trecator" e la fel de echivoc precum francezul "passant": trimiterea e de fiecare data la verbul "a trece", odata trecînd prin timp, altadata (sau poate de aceeasi data) trecînd prin spatiu. A parcurge timpul si spatiul e însusi felul nostru de a fi ca fiinte umane; întrebarea cu privire la trecerea prin timp si-o pune (printre altele) filosofia, cea despre trecerea prin spatiu revine (tot printre altele) arhitecturii si geografiei. Iar daca trecerea prin timp pare, dupa spusa poetului, sa încremeneasca la sat, cea prin spatiu vine sa se dinamizeze, sa se revitalizeze la oras. Orasul este locul fuziunii dintre spatiu si timp în sensul trecerii, o fuziune din care nici timpul si nici spatiul nu mai ies la fel cum au intrat. Orasul este puterea (mai degraba în sensul unei potentia, puissance, decît al unei puteri ca pouvoir) de a învinge spatiul si timpul, dar nu asemeni satului, care le eternizeaza si le absolutizeaza, ci mai curînd ca deturnîndu-le, relativizîndu-le, domesticindu-le si supunîndu-le unul celuilalt. Spatiul este stapînul timpului, prin distributii arhitecturale si urbanistice sfidînd trecerea, prin concentrari de lungi perioade temporale în monumente, locuri, placi, ziduri, graffiti-uri, prin capturi de semnificatii si evenimente în memorii solidificate spatial. Timpul, la rîndul sau, îsi aserveste spatiul orasului opunînd întinderii viteza si miscarea ori, dimpotriva, scurtcircuitînd dimensiunile extensiunii în intensiuni si intensitati, în emotii si sentimente, decuplînd tridimensionalitatea în linii de forta si în stari afective, în suprafete de înscriere si de descriere, ce nu sînt suprafete geometrice ori geografice, ci mai degraba planuri de imanenta, cum le numeste Deleuze, planuri elastice si fluide, orizonturi relative si variabile, infinite prin numar, prin atribuiri si recuperari, raporturi de forta, de dominatie si de supunere.

Prin urmare, despre locuire voi vorbi aici doar în sensul consacrat de Heidegger în studiile sale: ca fel specific al omului de a fi pe pamînt si de a fi cu pamîntul. Asadar, în termenii întîlnirii noastre, ca fiinta teritoriala, scriindu-si, descriindu-si spatiile, deschizîndu-se catre lume prin cuvîntul rostit si scris, prin pas si prin urma lui. A locui în chip trecator

Despre teritoriu, atunci, ca loc de întîlnire al filosofiei cu geografia, al gîndirii cu practica sa, al cuvîntului cu jocul sau care-l face sa fie ce este. Teritoriul nu este însa doar o miza stiintifica sau speculativ-critica; detasîndu-se de pamînt, de întemeierea fizica, el este efortul si efectul uman de putere - mereu amenintat, mereu de reluat - de a se defini în raport cu propriile fundamente, de a le parasi pentru a se autodepasi, de a le regasi pentru a nu se pierde. De aceea, el este locul tensiunii maxime al întîlnirii dintre etica, politica, estetica, religie sau dintre arhitectura, urbanism, geografie, geologie, antropologie etc.

Despre scriere apoi, în masura în care relatia umana cu spatiul este una de înscriere permanenta, în sensul marcarii teritoriului, cu semne dintre cele mai diverse, dar si în sensul cel mai propriu al scrierii: spatiul - si, în lumea moderna, cu deosebire spatiul urban - este o carte ce se scrie si se citeste neîncetat, orasul este un proiect lingvistic si scriptural, el este, cum spune Michel de Certeau, deopotriva fapt urban si concept de oras, modernitatea însasi putînd fi definita, în aceasta "lectura", ca o tentativa de a ridica practicile urbane la teoria filosofico-utopica a orasului rational.

În sfîrsit, ca exercitiu al scrierii de teritorii, descrierea teritoriului, adica nu doar fixarea lui într-o imagine definitiva, ci încapatînarea - a mea în acest moment - de a avea în raport cu experienta urbana (în ambele sensuri ale genitivului: experienta pe care eu o fac în mediul urban si experienta pe care urbanul o suscita si o întretine) o distanta, cea a demersului critic. Mai concret, este vorba de o reflectie despre orasul în care traiesc, Clujul, hranita generos de proiectul politico-spectacular al unei dominatii exclusive prin însemne si înscrisuri care sa ateste puritatea nationala, proiect pe cît de utopic în finalitatea sa, pe atît de real în efectele sale deformante si în anestezierea oricarei luari de pozitie contestatare din partea locuitorilor sai, în special a celor ce se pretind lucratori cu spiritul.

Teritoriu

"Teritoriul" nu este un concept filosofic si, ca atare, nu-l putem regasi decît accidental în istoria filosofiei; singurul proiect, dupa cunostintele mele, care încearca sa-i dea o demnitate filosofica este unul foarte recent si apartine lui Gilles Deleuze si Félix Guattari. Acest proiect a fost început în anii '80, fiind expus cu deosebire în Mille plateaux si a fost încheiat cu sugestia unei geofilosofii în ultima carte scrisa de cei doi autori, Qu'est-ce que la philosophie?, din 1991. În capitolul intitulat chiar asa: "Geofilosofie", Deleuze si Guattari aduc filosofia nu numai cu picioarele, ci cu tot corpul - si mai ales cu capul - pe pamînt. Astfel, ei pot sa spuna: "Actul gîndirii se realizeaza mai degraba prin raportul dintre teritoriu si pamînt " , într-un dublu raport, dinspre unul spre celalalt, printr-o miscare de deteritorializare (dinspre teritoriu înspre pamînt) si de reteritorializare (dinspre pamînt înspre teritoriu). Acest raport nu fixeaza nici un fel de primordialitate si nu permite nici o încheiere definitiva a miscarii într-un pamînt originar sau într-un teritoriu salvator. Nu avem de o parte pamîntul si de cealalta teritoriul ca doua puncte între care circula diverse fluxuri, miscari etc. Cele doua procese sînt perpetue si ele sînt privite ca directii - mereu complementare - ale devenirii. Apelul filosofic la teritoriu se face aici din punctul de vedere care ne va ghida si pe noi în aceasta abordare: anume ca nu avem doar o gîndire a spatiului ca a unui obiect oarecare, exterior sau anterior gîndirii, ci ca, mizînd pe obiectul sau, ea devine el, se spatiaza si se teritorializeaza, iar prin spatiere devine eveniment. La Deleuze si Guattari, teritorializarea are un sens foarte "terestru", deloc metafizic adica: este vorba despre cum filosofia este legata de un pamînt, de cel al Greciei la origini, de cel al capitalismului mondial astazi. Ea se întîmpla întotdeauna într-un spatiu geografic, care, la rîndul lui, gîndit fiind - si nu doar de filosofie, si tot mai putin de filosofie astazi, cît de noii conceptori, cum le zic autorii, conceptorii pietei, ai marfii, ai advertising-ului - înceteaza sa mai fie (daca a fost vreodata) un spatiu neutru, spatiu ca materie inerta pe care se înscriu evenimentele, faptele oamenilor, constructiile si memoriile lor. Iar disciplina care se ocupa de spatiu în dimensiunea sa teritoriala, geografia, se apropie si ea tendential de filosofie. Întrebarea: "De ce filosofia a aparut anume în Grecia acelui moment?" devine, într-un sens mai larg si mai actual, întrebare despre nasterea si dezvoltarea lumii capitaliste în care traim. Astfel: "Geografia nu se limiteaza sa ofere materiale si localizari variabile în functie de factorul istoric. Ea nu este doar fizica si umana, ci si mentala, precum peisajul. Ea smulge istoria din cultul necesitatii pentru a pune în valoare ireductibilitatea proprie contingentei "[30].

Devenirea si contingenta, termeni sustrasi analizei istoriciste, pot prin urmare sa dea seama de efortul comun filosofiei si geografiei de a întelege teritoriul altfel decît ca recipient ori platforma a actiunilor omenesti. Geografia îl poate atunci ajuta pe filosof sa scape mirajelor idealismelor de tot felul si sa regaseasca materialitatea contingentei, sensul tîsnind mereu în evenimente si articulîndu-se în configuratii mereu noi. Tot ea, propunînd întelesuri inedite ale "teritoriului" deschide accesul la forma tot mai golita de sens si de forma a modernitatii spatiale, care este orasul. Nu în ultimul rînd, prin dialogul dintre geografie si filosofie putem încerca o critica a urbanitatilor post-comuniste, suspendate între un spatiu patriarhal-familial, pierdut pentru totdeauna si un spatiu public, niciodata realizat, al civilitatii, în forma gregara si monstruoasa a pseudo-urbanitatii parohiale[31].

Unul dintre eforturile majore ale geografilor este sa sustraga "teritoriul" comprehensiunii sale biologiste; etologia si alte discipline vecine biologiei descriu teritorialitatea ca pe o parte a instinctului agresiv specific comportamentului animal si pe care omul ar împartasi-o cu celelalte animale. În lupta pentru supravietuire, omul reuseste, gratie înzestrarilor sale biologico-psihico-intelectuale sa cucereasca o buna parte din teritoriul animal si sa-l domine. În acest raport elementar, este vorba prin urmare de o relatie de putere, gîndita în prima instanta ca agresiva, cuceritoare si distrugatoare.

Dar teritorialitatea nu se reduce la biologic; depasind o asemenea reductie, relatia dintre putere si teritoriu se schimba. Astfel, într-un prim sens, geografii o înteleg ca "strategie spatiala de a afecta, de a influenta sau de a controla resursele si oamenii, printr-un control al spatiului (ariei) "[32]. Ea are de-a face cu modul în care oamenii folosesc pamîntul, în care se organizeaza în spatiu si acorda sens locurilor, desemnînd o utilizare istorica si sensibila a spatiului social. De asemenea, teritorialitatea trimite la o constructie cotidiana a relatiilor spatiale dintre oameni, în care timpul intervine ca element decisiv al fasonarii identitatilor individuale si sociale. Definitia mai nuantata a teritorialitatii pe care o da Robert D. Sack, bunaoara, este curios de apropiata de cea pe care Foucault o propunerii puterii într-un eseu binecunoscut. Astfel, geograful spune: "Teritorialitatea implica încercarea unui individ sau a unui grup de a influenta sau de a afecta actiunile celorlalti, inclusiv ale non-umanilor" sau, mai riguros: "Încercarea unui individ sau grup de a afecta, influenta sau controla oameni, fenomene si relatii, delimitînd si proclamînd controlul asupra unei arii geografice. numita teritoriu " . La rîndul sau, Foucault definea relatia de putere ca "un mod de actiune care nu actioneaza direct si imediat asupra celorlalti, ci care actioneaza asupra actiunii lor proprii. O actiune asupra actiunii, asupra unor actiuni eventuale sau actuale, viitoare sau prezente " . Din aceasta similaritate de definitii se poate porni cu analiza în nenumarate directii; as alege doar cîteva, foarte pe scurt.

Relatia teritoriala este deci o relatie de putere; ca atare, raportul la pamînt, la spatiul fizic în primul rînd, nu este un raport de productie sau de comunicare, de exploatare sau de persuasiune, ci un raport mediat de celalalt. Afirmarea si controlul unui teritoriu nu este o simpla luare în posesie a unei bucati de spatiu, ci o apropriere/dominatie a lui în detrimentul celuilalt sau al celorlalti, care se poate face prin forta fizica si violenta (si aici regasim inspiratia biologista), dar, asa cum ne spune si Foucault, nu în mod exclusiv, ea poate sa implice si consimtamînt, într-un dozaj strategic - în caz uman, generos alimentat simbolic - capabil sa influenteze, sa incite, sa induca, sa deturneze comportamentul subiectilor pentru a-i supune propriului mod de actiune. Controlul unui teritoriu nu se poate reduce la proclamarea proprietatii asupra lui; el are nevoie de un exercitiu permanent de afirmare, el este - si prin el teritoriul însusi este - un exercitiu neîncheiat, o practica a normei, a legii, a puterii.

O alta idee ce poate fi extrasa din aceste definitii este ca, prin astfel de strategii, raportul teritorial este unul dinamic, pretinzînd un efort neîncetat de mentinere si recucerire. Acest efort este mai intens la limita dintre interiorul si exteriorul teritoriului, acolo unde se decide accesul si blocarea strainului care ameninta dominatia, proprietatea; trebuie spus imediat ca aceasta limita nu se afla neaparat la marginea fizica a spatiului, ea putînd foarte bine sa se gaseasca în centrul sau, asa cum e cazul, de pilda, cu centrul orasului Cluj. Înscrisurile tricolore sînt frecvente si vizibile cu precadere în locurile centrale simbolice ale puterii (cladiri, statui, spatii verzi), dupa cum sînt la fel de prezente la "portile" orasului. Ele au functia explicita, violent de explicita, de a constrînge sau restrînge, de a include sau exclude participarea la teritoriul, împartasirea lui. Ele stabilesc praguri între interior si exterior, între intensitati si între extensiuni, între identitati si alteritati, fixînd norme, reguli, ritualuri de intrare si iesire, de apartenenta si de excluziune.

Din aceasta dinamica teritoriala, rezulta o manifestare evenimentiala si graduala a teritoriului. El "se întîmpla" în felurite moduri, se intensifica sau se destinde în diverse momente si locuri, se concentreaza teoretic si practic, prin înscrieri si descrieri, prin drepturi si obligatii, fiind astfel eterogen si mereu provizoriu. Poate sa existe o declarare oficial-statala, administrativa, de putere, a teritoriului, ea va fi mereu erodata, pusa în discutie de practicile cotidiene care o contesta nu prin acte si gesturi revolutionare, sacrificiale, ci chiar prin rutina anonima si impersonala a locuitorilor acelui teritoriu.

În sfîrsit, multiplicitatea relatiilor interumane permite sa vorbim despre o coexistenta - pasnica sau conflictuala - a teritoriilor în "interiorul" unui aceluiasi spatiu (iar ghilimele vor sa sanctioneze tocmai pertinenta unui discurs despre unitatea si unicitatea spatiu). Ne aflam, printr-o asemenea afirmatie, în acord cu Michel de Certeau, care distinge între o actiune strategica de dominatie a puterii ierarhice, vizînd mereu sa stabileasca transparenta si coerenta unui teritoriu, un spatiu "propriu" cum spune el (propre, în franceza, permitînd prin traducere doua acceptiuni, ca rezultat al unui proces de însusire, de apropriere, inclusiv de sine si ca rezultat al unei actiuni de curatire, de igienizare) si actiunile tactice ale celor care practica în mod zilnic acest teritoriu, actiuni improprii (din nou în ambele sensuri ale cuvîntului impropre) de creare a unor teritorii alternative, efemere si eliberatoare, de protest tacit si afirmativ împotriva puterii nivelatoare negînd individualitatile. Pentru Certeau, principala forta tactica, insidioasa si coroziva, minuscula dar infinita ca numar si calitate, este pasul. Pasii sînt începutul istoriei, un început care scapa oricarei totalizari, care scriu spatiul prin urmele unei prezente absente si ale unei absente prezente. Mersul este un spatiu de enuntare, un gest infinitezimal si anonim de scriere într-o carte mereu deschisa a orasului. În termenii lui Deleuze, pasul ar fi forta care teritorializeaza, de- si reteritorializeaza fara încetare, facînd zadarnic proiectul transparentei si unitatii spatiului. Asemeni cuvîntului rostit, pasul opacizeaza si fragmenteaza, înmulteste si încurca, intensifica si forteaza, elibereaza si saboteaza.

Scrieri.

Nicaieri scrierea teritoriului nu este mai evidenta decît în oras. Textele si texturile urbane sînt acte neîncetate de scriere si de citire, de descifrare a acestor scrieri. Daca admitem distinctia lui Henri Lefebvre între dominatie si apropriere în raportarea la spatiu, atunci putem vedea si orasul ca rezultatul - mereu precar si incomplet - al tensiunii dintre un act de control si dominatie, încercînd sa impuna textul unic, cu sintaxa fixa si, pe de alta parte, nenumarate acte de rezistenta, de apropriere, scriindu-si propriile texte, propriile note în marginea sau printre rîndurile textului unic al puterii. Orasul ca text unic, ca totalitate închisa de semnificatii este visul utopic prin excelenta, vis al unei comunitati fuzionale, al corpului social mumificat în organismul pur al unei clase, al unei rase, al unei natiuni. Împotriva acestui text-lege, text-norma si text-forma, se înscriu experientele urbane ale locuitorilor orasului, ale celor care nu se lasa si nu pot fi redusi, asemeni cuvintelor unui text, la un sens unic. Pasii lor sînt primul gest al parasirii sensurilor unice si al proliferarii nesfîrsite a teritoriilor. Cuvintele lor, scrise pe zidurile orasului, rostite pe strazile lui îi altereaza neîntrerupt sintaxa, i-o deturneaza, i-o stratifica. "Exista o scripturalitate a 'orasului', este ceea ce indica necesitatea cronicii; o scripturalitate pe masura însasi a non-conservarii urmelor (tocmai pentru ca nu totul se agrega într-o eternitate prezenta trebuie mereu si mereu sa consemnam), pe masura, asadar, a spatialitatii ireparabil incomplete a oraselor - a distrugerilor si a adaugarilor care le formeaza.". N-ar fi atunci aceasta necesitate a cronicii "pur si simplu limbajul, chiar atunci cînd, lasat posibilitatilor sale de inventie si de substitutie, dezlegat de orice obligatie de a afirma simultaneitatea si izonomia, el începe sa vorbeasca despre experienta noastra temporala si spatiala cea mai comuna? " Putem citi, deci, orasul ca actualizarea unei limbi în infinite jocuri de limbaj , o limba care nu mai este rezervata, în vorbirea si mai ales în scrierea ei, în înregistrarea ei, unei caste, unei aristocratii (dar am putea spune si: unui numar limitat de sensuri), ci care se democratizeaza, dînd dreptul tuturor s-o foloseasca si, prin acelasi gest, dînd demnitate discursiva oricarui cuvînt. În monumentala sa lucrare despre orasul-capitala a secolului al XIX-lea, Walter Benjamin are o nota în care sta scris: "Ce a facut marele oras al epocii moderne din conceptia antica a labirintului. El l-a facut sa intre, gratie numelor strazilor, în sfera limbajului. Orasul a dat tuturor cuvintelor, sau cel putin unui mare numar dintre ele, o facultate rezervata altfel unui numar redus, unei caste privilegiate de cuvinte: numele. Este facultatea de a fi înnobilat, de a accede la nobletea numelui. Iar aceasta foarte mare revolutie în limbaj a fost savîrsita de catre ceea ce e mai comun: strada. O ordine grandioasa apare în faptul ca, în orase, toate numele se ciocnesc unele de altele fara a exercita o influenta unele asupra altora. Chiar si numele marilor oameni care, utilizate fiind prea des, s-au transformat aproape în notiuni obisnuite trec aici, înca o data, printr-un filtru si regasesc absolutul. Numele strazilor fac din oras imaginea unui cosmos "

Democratia cuvintelor, sintaxa infinita a spatiului urban (putînd spune si invers, odata cu Daniel Payot: spatializarea libera a sintaxei) deschide posibilitatea unor multiple experiente finite, nu doar de natura limbajului, dar, asemeni lui, gata mereu sa se inventeze, sa se articuleze, sa se solidarizeze. Astfel, "un oras nu este nici un 'Castel' producator de oficialitate discursiva. nici un templu (a carui incinta circumscrie locul care poate fi complex, dar la care 'orasul' nu este reductibil), nici o proliferare izotopa de locuinte "

Dar o asemenea democratie a cuvintelor si a accesului tuturor la cuvinte, la numire, atîta si porniri demiurgice. În urma lui Benjamin, putem sa spunem ca actul de a da nume este un act de creatie, de re-creatie adeseori, de unde tentatia oricarei puteri de a controla deopotriva lucrurile si numele. În cazul unui oras precum Clujul, aceasta tentatie a Castelului, a templului, este mai evidenta decît în alte locuri: ultimii ani au vazut exercitîndu-se o violenta a numirilor si a dez-numirilor (de strazi, de piete, de locuri), care, pe lînga nenumaratele confuzii cotidiene pe care le-a creat, sta marturie pentru tendinta totalitara a administratiei politice locale. Textul unic, numele unic, locul unic, sînt, la limita puritatii si univocitatii lor, nepracticabile si nevivabile. Anumite locuri ale acestui oras, estetizate pîna la insuportabil, orasul întreg supus unui proces de cosmetizare, devin spatii goale, în ciuda aglomerarii de oameni si lucruri. Prin asemenea operatii, asistam, oarecum paradoxal, la o actiune de deteritorializare, adica de relipire brutala, în termeni deleuzieni, a teritoriului de pamînt. Altfel spus, teritoriul unic înceteaza sa fie teritoriu pentru a redeveni pamînt. Ca si cum ar putea redeveni pamînt, caci de sub presiunea numelor, a placilor si statuilor nu înceteaza sa scape straturile, teritoriile, memoriile lor, sub forma altor nume, a altor figuri, a altor sinestezii. Orasul atunci pare - doar pare - a fi proiectul recuceririi unui pamînt originar împodobit cu numele, culorile si însemnele proprietarului unic si exclusiv. Între acest proiect redus la proiectie, pe de o parte - împlinit asemeni oricarei proiectii fantasmatice în chip grotesc, nemasurat (omul pierde masura lucrurilor si a lui însusi, ar spune Heidegger, a locuirii si a firii), exasperat si periculos - si realitatea cotidiana a orasului, suferind tocmai din violenta fantasmei puritatii nationale se tese o inevitabila complicitate si se produce o riscanta apropiere: cotidianul înceteaza sa reziste infuziei de monumental si ceremonial, încercînd sa evadeze în monumente si ceremonii alternative. În locul statuilor si al sarbatorilor, printre ele mai degraba, nu se iveste o civilitate a relatiei cu celalalt, nu se întrevad forme de rezistenta (altfel decît ele însele spectaculare si inutile), nu apar manifestari de mînie (unde e buna batrîna mînie proletara de odinioara?.), ci, pe un fond de apatie si deriziune diurna în privinta pamîntului însusi, se propun experiente hedoniste nocturne sub pamînt (prin nenumaratele baruri, restaurante, discoteci etc.) sau peste pamînt (internet-café, noua forma a solitudinii în mai multi). Pseudo-estetizarea masiva a orasului, în dispret pentru functionalitate si stil deopotriva, converge spre o depolitizare crescînda a spatiului public. Ceea ce a putut fi numit "spatiu public" - în sensul cel mai nepretentios al cuvîntului, ca locuri deschise, locuri de întîlnire cu celalalt ca strain - este luat în posesie definitiv de capital (cel economic-comercial, dar si cel simbolic, provenind ori din politica ori din religie). În schimb, privatul se refugiaza fie în constructii ostentative cu valoare de identificare prin dimensiuni, fie în intimismul familiar al apartamentului-cu-doua-camere-bucatarie-si-baie. Astfel încît forma prin excelenta a felului de a fi într-un astfel de oras este hibridul caruia i-as da numele de comunitate parohiala, compusa din fosti rurali dar nu înca (sau niciodata) citadini, care au reteritorializat proiectul urban modern si comunist într-o realitate a blocului ca sat verticalizat si înghesuit într-un spatiu fizic restrîns. Parohialul este un termen de sorginte religioasa; poate ca tocmai de aceea constructia de succes a ultimilor ani este biserica dintre blocuri, care, pentru a reda bucolicul à jamais perdu, e construita uneori "în stil maramuresean", adica dintr-un lemn chinuit de rigorile falsului gotic. Dar parohialul nu se reduce la evidentierea religiosului; el releva si de imposibilitatea asumarii ori a crearii urbanitatii altfel decît în forma informa a comunitatii patriarhale, adica a relatiei amic/inamic, cunoscut=prieten/strain=dusman, a relatiei apropiate, a tendintei spre apropiere "sufleteasca" de celalalt. Succesul pseudo-politic al nationalismului provine din exploatarea unui asemenea comportament parohial al electorului în conditiile lumii postmoderne spectacular-mediatice, din reducerea proximitatii la vecinatate, a spatiilor verzi la gradini, a civilitatii la sentiment si/sau intimitate, a autoritatii la paternalitate etc. Nationalismul profita de ciocnirea dintre pamîntul ca ogor si teritoriul urban ca spatiu public, dintre afectiunea pentru solul natalitatii si organicitatii, pentru pamîntul ca "trup din trupul nostru" si indiferenta necesara functionarii corpului birocratic citadin, în sfîrsit, dintre fraternitatea rurala si politetea impersonala a orasului. Atunci cînd toate acestea se întîlnesc si sînt obligate sa traiasca în acelasi spatiu numit cu generozitate oras, nici steagurile prafuite, expuse pe statui, pe banci ori pe cosurile de gunoi nu vor putea reface comunitatea pura a pamîntului românesc, dupa cum nici capitalul în formele sale democrat-liberale nu mai propune un teritoriu public al cetatii ideale. Între ogorul pierdut si agora (mereu) ratata, vine poate vremea de a inventa noi forme teritoriale, noi forme de rezistenta la orice ispita a unicitatii, a originii sau a desavîrsirii.

Orasul-carte. "Am putea astfel, lasîndu-ne purtati de imaginarul la care ne invita 'orasul', sa presupunem ca foarte vechea figura a lumii ca o mare carte deschisa îsi regaseste o vie actualitate. Noi, locuitorii oraselor, am locui în imense texte, pe care le-am putea parcurge la nesfîrsit. Nici unul dintre noi n-ar putea sa se ridice vreodata pîna la un loc din care i-ar fi lizibila totalitatea textului. Lumea contemporana distruge în fiecare zi miturile lui Babel sau aleph, iar diseminarea reuseste adesea, din fericire, dar nu fara greutate, sa învinga dorintele totalitare de ridicare a unui Turn absolut si de instaurare a unei limbi unice. De asemenea, fiecare înainteaza din descoperire în descoperire, însusindu-si cuvînt dupa cuvînt, reconstituind fraze si paragrafe, lecturi mereu partiale, mereu lacunare. Nimeni nu este detinatorul întelegerii a Tot. Citim segmente si, comentîndu-le, construim noi textualitati fragmentare. si de aceea fiecare, cititor descifrînd, are nevoie de participarea tuturor celorlalti. Nu ajung la capatul frazei mele decît pentru ca un alt cititor îmi sufla urmarea secventei pe care începusem s-o descifrez, în vreme ce el însusi o aborda la un alt capat. Ne întîlnim mereu în mijlocul unei strazi, în mijlocul unei fraze.

A intra în "oras" ar însemna sa intram într-o pagina a acestei carti, într-un spatiu astfel tesut cu scriituri si cu lecturi; ar însemna a împartasi privirea pe care o arunca acestui tesut cei care au contribuit la stabilirea lui, privire informata si oarba deopotriva, privire însusindu-si un segment si careia îi scapa tot restul, toate bucatile de text pe care le citesc simultan toti ceilalti locuitori si toata rezerva de sens ce va permite imprevizibile lecturi viitoare. A veni în "oras" ar însemna sa aduci cu tine o putere partiala de a citi si de a tese, si a o confrunta cu cea a locuitorilor care au început de multa vreme lucrarea de citire si de comentariu în mijlocul carora te afli aruncat la rîndul tau. A primi pe cineva în "oras" ar însemna a-ti întredeschide un pic si mai mult textul tau obisnuit, a-ti actualiza tesutul comun pentru ca celalalt care vine sa-si poata înscrie pe el propriile urme, astfel încît aceasta primire sa modifice pe veci realitatea textului "prim", pentru ca de-acum scriitura sa se va tese si cu aceste urme pe care le va fi depus în ea celalalt calator. "Orasul" s-ar strabate cum se parcurge un text; conceptul, fantasma "orasului" ar indica dorinta unei experiente efective a acestei strabateri, a acestei depuneri de urme si a acestor prelevari de farîme semnificante; una dintre presupozitiile sale ar fi ca personalitatea oraselor, asemeni celei a subiectilor, n-a fost niciodata dobîndita printr-o autoafirmare endogena, ci ca ea s-a schitat progresiv, prin accidente, sanse succesive si momente propice, prin întîlniri, prin vizite, prin traversari; experienta "orasului" ar fi de asemenea reamintirea faptului ca orice drum catre identitate începe cu înscrierea de urme ale alteritatii. "