De re geographiae sau lungul drum al spatiului catre teritoriu (Octavian Groza)

De re geographiae sau lungul drum al spatiului catre teritoriu (Octavian Groza)

Īntr-un context epistemologic national īn care geografia - si mai ales cea umana - ramāne īn mare parte aceeasi disciplina encicopedica cu un usor parfum desuet de secol XIX si pentru care evolutia se bazeaza īnca pe mici "descoperiri " si inventii metodologice individuale care amintesc mai degraba de bricolajul cotidian al fericitilor posesor de hobby-uri, sīnt constrīns sa asist la o reconsiderare si la o revalorizare exterioara a propriei mele discipline. De foarte multe ori am fost pus īn situatia de a apara forme fara fond atunci cīnd, īn cadrul diverselor seminarii si simpozioane la care am participat, diferiti specialisti din stiinte sociale aflati īn perioade de seceta epistemologica īn interiorul propriilor discipline sau sastisiti de jocul fluturelui īn jurul aceleiasi lampi conceptuale, asteptau din parte mea, ca geograf de serviciu si prin urmare specialist al spatiului, idei suculente care sa aduca un ceva īn plus dezbaterii intelectuale legate de spatiu, peisaj ori teritoriu. Īn acele momente ma simteam precum un om de Neanderthal adus prin minune la viata si pus īn cadrul unui congres de antropologie sa se exprime asupra originii incestului sau asupra unei teorii unificate, generale, a acestuia din urma. Nu stiu daca aceasta senzatie venea dintr-un complex comun geografilor sau din faptul ca simteam geografia mult mai .telurica decāt celelalte stiinte implicate īn contextele respective.

Deloc comode, aceste momente m-au obligat sa reflectez asupra interesului īn mod abrupt manifestat fata de geografie fie de catre inamicii sai de mult declarati, fie de catre stiinte care aratasera o deferenta regala vis-ą-vis de disciplina mea, ambele categorii grupīnd sociologia, istoria, economia, filosofia, arhitectura, urbanismul, antropologia sau etnologia. Marturisesc faptul ca sīnt departe de a fi ajuns la un raspuns. Reflectia mea se combina īnsa cu actiunea. Trebuia sa raspund la īntrebari si de cele mai multe ori recurgeam la imaginea grafica, la harta, la spatiul īnghetat, īncarcerat īn semn. Reactiile pe care harta - rezultatul firesc al oricarei cercetari geografice - le inducea īn rāndurile asistentei īmi dadeau senzatia ca am intrat īntr-un dialog al surzilor. Fascinatie sau blocaj, metafizica sau realism revolutionar, nationalism dur si pur sau cosmopolitism proteic, entuziasm si neīncredere, totul se amesteca īntr-un vārtej de citiri si de impresii ultrapersonale care teseau īncet pānza perplexitatii generale dincolo de care se putea lesne ghici o atitudine retractila si o oarecare condescendenta. Atunci cānd harta era absenta si ma lansam pe terenul fragil al teoriei "geografice " mi se reprosa mai mult sau mai putin voalat faptul ca nu fac decāt sa repet lucruri deja triviale īn disciplinele "vecine" precum antropologia ori sociologia. Aceleasi critici le-am gasit formulate si asupra discursurilor geografilor care trec drept teoreticieni daca nu ai postmodernismului atunci macar ai geografiei "postmoderne " (Soja, Entrikin, Gregory, Sack). Date fiind aceste reactii, cum se explica atunci revalorizarea externa a geografiei, pāna nu demult cenusareasa a stiintelor?

Voi īncerca aici sa analizez aceasta stare a lucrurilor si sa deschid o dezbatere asupra locului si rolului geografiei īntr-un timp al mutatiilor multiple, etichetat drept modernitate tārzie, postmodernism ori chiar hipermodernism.

Putine discipline precum geografia īsi cauta si īsi afirma cu atāta ardoare originea - si prin urmare legitimitatea stiintifica - īn īnscrisurile antichitatii greco-romane[1]. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil si anume acela ca imensa cantitate de informatii adunata īn decursul vremii de catre geografi, mai mult sau mai putin sistematizata īn diversele cosmografii, geografii, chorografii si topografii aparute pāna īn secolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca stiinta academica.

Cunoasterea si descrierea Pamāntului, ca domeniu de activitate al geografiei, are cāteva particularitati care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline catre statutul de stiinta. Principalul obstacol a fost acela ca obiectul sau de cercetare nu a fost niciodata acelasi si dat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicina, Dumnezeu pentru filosofie ori numarul pentru matematica. Cunoasterea geografica nu s-a putut desfasura pe verticala, pe baza acumularilor Īn situ, care sa permita realizarea simultana a esafodajelor teoretice. Obiectul sau de studiu nu a putut fi adus īn laboratoare si nu a putut fi creat prin savante discutii academice. Cunoasterea geografica a fost un proces desfasurat pe orizontala, de juxtapunere a informatiilor pe masura juxtapunerii unor noi si noi locuri cunoscute la frontierele okumenei. Scopul cunoasterii geografice, definit īnca de Ptolemeu, a fost descrierea realitatii, lucru reafirmat īn zorii modernitatii de catre Pierre Davity īn Les Etats et les Empires du Monde (11 editii īntre 1614-1635): "Descrierea pamīntului este numita Geografie si este diferita, ca parte a īntregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifica a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decīt reprezentarea specifica a unui oras, cu sau fara teritoriul sau " .

Deloc inocenta, descrierea Pamāntului, ca sa nu spunem geografia, a servit īntotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigatie si a contribuit prin urmare la extensia nemasurata a primelor imperii europene[3]; geografia ofiterilor si geografia coloniala a facilitat implantarea administratiilor metropolitane si a perfectionat artele razboiului ; geografia profesorilor sau geografia ideologica a stat alaturi de istorie īn cadrul proceselor de īncadrare identitara a natiunilor moderne .si chiar de trasare efectiva a frontierelor īn Europa de dupa primul razboi mondial .

Avem prin urmare imaginea unei geografii aflata īntr-o īndelunga evolutie descriptiva si tributara praxisului, integrata "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degraba o analiza contextuala a devenirii sale ca stiinta decāt o analiza dezvoltata īn termeni de paradigme sau episteme. Nu este de mirare faptul ca geografia s-a complacut īn cadrele impuse de Kant, reusind sa fie aproape ridiculizata de Jean Piaget[7] si complet ignorata de Michel Foucault sau de Thomas Kuhn . Spre deosebire de celelalte stiinte umane, geografia nu a fost pāna īn secolul al XIX-lea peste sau īn afara timpului sau si nu si-a propus niciodata sa viziteze viitorul ori sa dea raspunsuri definitive la interogatiile umane fundamentale. Geografia s-a constituit si s-a proiect 11311m1215l at de la bun īnceput īn interiorul propriului sau obiect de studiu, ceea ce pune multe probleme epistemologice, īnsa aceasta nu a īmpiedicat si nu īmpiedica cu nimic lumea pe care o serveste sa mearga īnainte. Istoria geografiei este mai īntāi istoria actiunii umane asupra īntinderilor suprafetei terestre si abia apoi istoria evolutiei ideilor sale.

stiinta locurilor sau puterea idiografiei

Īndelungata perioada idiografica[10] a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise, catalogate, īnmagazinate. Fiecare loc era atent si exhaustiv analizat apoi redat, fie prin discursuri mai mult sau mai putin nuantate, īn functie de sensibilitatea autorului, fie prin harti, ce puteau foarte usor sa treaca drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la un moment dat. Harta, asa cum o stim astazi, este o inventie recenta, īn care fiecare loc este īn mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele harti nu sīnt decāt discursuri desenate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315), care "cartografiaza " fabuloasele tinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai putin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primele manuale de navigatie din Renastere nu sīnt nici pe departe colectii de harti ci colectii de povestiri sistematizate. Oricine a citit Karl May si l-a urmarit īn taina pe Winnetou prin preeriile americane poate sa aiba o ideee asupra procedeului: ".de cum treci Rio Grande vezi catre soare-apune un pālc de copaci si mai departe o stānca golasa.". Geograful participa la periplul calatorului care i-a adus informatia iar marinarul urmareste īntocmai īn calatoriile sale traseul descris de geograf. Orice imprecizie si orice abatere de la drumul descris poate fi platita scump. Geograful si utilizatorul productiei sale devin consubstantiali locurilor; orice privire exterioara si orice abstractizare a locului le este interzisa. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nunc pentru orice om care are un loc, ia loc, locuieste sau īnlocuieste: "place presents itself to us as a condition of human experience " .

Niciodata īn istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevarul " geografic se construieste īncet - unii ar spune plicticos - prin prezentarea simultana a unei sinteze grafice cīt mai precise a locurilor, realizata prin mijloacele cartografiei, si prin descrierea verbala, uneori stufoasa, a locurilor individualizate pe imaginea cartografica. Pentru geograf harta nu este muta si imobila. Locurile de pe harta, chiar īncorsetate īn parametrii rigizi ai longitudinii si latitudinii, sīnt vii, dinamice, evolutive. Harta este un moment al spatiului si un izvor al discursului. Spatiul hartii reprezinta suma momentelor locurilor reprezentate. Aceasta suma de momente nu se desfasoara īn toata complexitatea sa decāt geografului, care cunoaste sau ar trebui sa cunoasca fiecare loc īn parte. Accesul celorlalti la "adevarul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Geografia Antichitatii si a Renasterii realizase deja o profetie care va deveni explicita odata cu Husserl: cunoasterea geografica este cunoasterea raporturilor dintre obiect si subiect. Ciprian Mihali, īntr-o lucrare recenta[12] rezuma un punct de vedere filosofic asupra spatiului care poate fi usor aplicat geografiei idiografice: "din perspectiva hermeneutica si fenomenologica, spatiul se defineste dincoace de orice distinctie obiectiv-subiectiv, formal-material, a priori - a posteriori [.]. Fie ca spatiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spatiu, ceea ce ramāne este dimensiunea practica a spatiului". Geograful si-a dobāndit īn lunga perioada descriptiva a geografiei rolul de mediator īntre complexitatea vastei lumii materiale si cerintele reductioniste, cu scop functional, ale īntelegerii umane comune.

Problema care apare īn aceasta mediere este aceea a unicitatii locurilor cercetate si deci incomensurabilitatea lor. Ceea ce variaza este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul, perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informatii referitoare la aceleasi locuri. Ceea ce este variabil prin urmare, īn ultima instanta, este discursul geografic; acesta este acela care pliaza realitatea īn functie de comanda doritorului de informatie. Contopita cu praxisul, geografia īsi īndeplinea cu constiinciozitate rolul īnsa nu putea nicicānd visa la statutul de stiinta. Faptul a devenit evident odata cu avāntul stiintelor naturale din secolul al XVIII-lea cānd geografia īncearca primele sale aventuri metodologice si tatoneaza drumurile care o puteau propulsa īn rāndul "adevaratelor " stiinte. Cu toate eforturile, nu va putea īnsa niciodata parasi parfumul idiografic si nu se va departa nicicānd de cotidian.

De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute

Revolutia naturalista, marcata īn stiintele biologice de succesul temporar dar rasunator al lui Linné a pus īn fata geografiei problema sistematizarii si clasificarii locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Filosofia kantiana, care facuse din spatiu un cadru ale carui configuratii erau diferite de la un loc la altul, a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. Imediat geografia a intrat īn faza sa taxonomica, etapa intermediara ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor īn favoarea gasirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizarii de īntinderi omogene care sa poata fi clasificate īn mod rational si sa conduca spre cuprinderea si īntelegerea complexitatii naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare tintesc spatiile naturale (peisaje vegetale, asociatii faunistice localizate, unitati geomorfologice) īnsa mijloacele tehnice limitate si vastitatea cāmpului sau de cercetare limiteaza drastic precizia cercetarii. Drept urmare sporeste interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) si se deschid caile speculatiilor asupra omului si naturii. Vreme de aproape un secol, sub influenta filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (si mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune īn evidenta istoricitatea societatilor si culturilor, subliniind ceea ce datoreaza acestea mediilor īn care s-au fasonat " geografii si-au construit o disciplina "conceputa ca o interpretare teleologica a destinului popoarelor si umanitatii " . Este evident faptul ca nici īn aceasta directie instrumentarul stiintific nu era la īnaltime si ambitiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri īmbinate cu īncercari de explicare a situatiilor locale. Explicatiile, tributare a ceea ce era mai stabil īn mediu, respectiv conditiile fizico-geografice, au deviat rapid catre environmentalism si determinism, sarman surogat pentru statutul de stiinta atāt de mult dorit. Īn plus, geografia a īnceput sa piarda si statutul de intermediar īntre obiectiv si subiectiv: longitudinea si latitudinea fiecarui punct putea fi calculata cu precizie, contururile lumii au īnceput sa fie desenate cu exactitate iar traseele calatoriilor puteau fi trasate dinainte. Lumea reala devenea mult prea "obiectivizata ". si prea la īndemāna tuturor.

De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor

Catre sfārsitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofisticarii instrumentarului si metodelor stiintelor pozitive, istoricismul este abandonat īn favoarea unei apropieri de stiintele naturale, reputate drept exacte. Metoda stiintifica promovata de geografi cauta sa īmparta suprafata terestra īntr-un mod cāt mai logic cu putinta iar mediile, cu limite incerte, sīnt īnlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spatial, care devin obiectele principale cercetate de geografie īnsa acum "peisajul nu mai este, ca la īnceputul secolului al XIX-lea, obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat īn identificarea regiunilor naturale "[14].

Termenul de regiune este piatra unghiulara a geografiei moderne. Daca se mai vorbeste īnca de geografie si nu doar de geografie fizica si de geografie umana este pentru ca regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele doua tabere si, inventāndu-si geografia regionala, s-a constituit īntr-un solid pod de legatura īntre "fratii inamici". Cercetarea clasica asupra regiunii cauta sa defineasca īntinderi geografice omogene pe care sa le clasifice īn tipologii diferentiate dupa modalitatile de articulare dintre factorii fizici si factorii umani . Inventarea regiunii ca entitate rezultata īn urma interactiunii verticale dintre natura si societate a avut o urmare nebanuita la īnceput: geografia s-a pozitionat foarte inconfortabil īntre stiintele naturale si stiintele sociale, īntre obiectul si subiectul actiunii umane. Tensiunea exercitata asupra sa de conflictul dintre metodele exacte si metodele exploratorii si relative aveau sa o marcheze profund si sa faca teoreticienii sai sa oscileze neīncetat īntre pozitivism si fenomenologie, īntre pozitivismul logic si hermeneutica, īntre materialism si idealism si, last but not least, īntre Partidul Comunist si Partidul Capitalist.

Pentru perioada care acopera trecerea dintre ultimile doua secole ale mileniului trecut, marcata de pozitivism si de neokantianism, eforturile taxonomice au condus īn mod necesar catre o abordare fiziografica a organizarilor studiate si a permis continuarea atitudinii idiografice, īnsa la un alt nivel de agregare: individul si locul au fost uitati īn favoarea regiunii si a comunitatii. Regiunile "naturale", respectiv entitatile rezultate īn urma interactiunilor firesti, cotidiene, dintre societati si mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple īntretinute de milenii de grupurile umane īn interiorul cadrului lor natural" ) devin obiectele privilegiate ale cercetarii. Rezultatul a fost o panoplie impresionanta de tipuri de regiuni si de structuri regionale: regiuni geografice, regiuni istorice si regiuni economice, regiuni polarizate si regiuni periferice, regiuni urbanizate si regiuni rurale, regiuni agricole si regiuni industriale iar mai tārziu chiar regiuni turistice, regiuni de convergenta si regiuni de tranzit, regiuni enclavate si regiuni deschise, fara a uita regiunile administrative si regiunile-plan.

Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare si prin urmare multiplicarea exponentiala a tipurilor de regiuni "descoperite " marcheaza o etapa neoidiografica īn istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principala īnsa noua scara geografica la care se efectueaza cercetarea īmpiedica reīntoarcerea la praxis, la individ si la loc. Singura utilitate practica a geografiei acestei perioade este īnregimentarea sa ideologica: prin intermediul sistemului de īnvatamānt geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identitatilor si constiintelor nationale. Taxonii regionali s-au constituit īn aceeasi perioada īntr-o baza relativ sigura pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare catre nivelele superioare de agregare, respectiv cele ale statelor nationale si mai tārziu ale blocurilor economine sau ideologice. Nefericita experienta a geografiei politice ridicata la rang de doctrina de stat de regimul national-socialist german si distrugerea celei mai mari parti a structurilor teritoriale productive īn timpul celui de-al doilea razboi mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei si vor marca īnceputul decaderii regiunii ca obiect de studiu academic.

Inventarea spatiului geografic

Articolul din 1953 al geografului american de origine germana Fred K. Schaefer , extrem de critic la ceea ce autorul a numit "exceptionalism īn geografie", este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitiva a abandonarii clasicismului si semnul clar de īnceput al modernitatii stiintelor geografice. Schaefer considera ca demersul idiografic, bazat pe descrierea obiectelor unice (exceptionale) este profund nestiintific si ataca virulent clasificarea de sorginte herderiana a stiintelor propusa de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale, Richard Hartshorne , dupa care geografiei si istoriei le sīnt opuse celelalte stiinte zise teoretice sau sistematice[19]. Polemica aprinsa a pastrat un caracter destul de violent doar cītiva ani, respectiv pāna īn 1956 cānd Ullman reuseste sa catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o stiinta a interactiunilor spatiale, deci pe orizontala, īntre diferitele grupuri sociale, īn opozitie cu geografia traditionalista care, privilegiind relatiile pe verticala (īntre grupul social si mediul sau natural) nu reusise decāt sa acumuleze o impresionanta colectie de taxoni unici si irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea initiala a noii geografii, care se voia analitica, teoretica, īnsetata de general, cautatoare neobosita de cel putin regularitati spatiale daca nu chiar de legi geografice. Denumita nomotetica, aceasta noua faza a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni si de cercetatori care au impus rapid īn Europa Occidentala si īn unele tari din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nord-americana, cantitativa si subordonata necesitatilor de planificare si de amenajare a spatiului.

Noua geografie lanseaza un nou concept: acela de spatiu. Mai exact spus de spatiu geografic. Menirea sa este de a īnlocui treptat pe cel de regiune sau macar de a-i schimba continutul: "regiunea nu mai este vazuta ca o unitate teritoriala ci este conceputa ca o clasa spatiala care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer, geografia abandoneaza notiunea de loc īn favoarea notiunii de spatiu. Astfel, singularitatea poate fi īnlocuita de generalitate" . Fenomenul īncepuse mult mai devreme, si anume īn prima jumatate a secolului al XX-lea, odata cu scoala germana de economie spatiala, considerata de geografii americani de dupa al doilea razboi ca mostenire legitima. Īn doar douazeci de ani (1950-1970) conceptul de spatiu īnlocuieste pe cel de regiune īn America de Nord; īn Europa se īntāmpla acelasi fenomen rapid, īnsa cu un oarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative si modelizarea spatiala aduc realitatea īn interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face asadar experiente la scara redusa cu planeta si astfel ultima bariera īn calea ascensiunii geografiei īn sferele īnalte ale stiintelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spatiul este distanta iar distanta īnseamna obstacol īn calea miscarii. Un principiu (o lege?!) universal valabil(a). Urmeaza altele: "legea " minimului efort īn organizarea spatiului, "legea " rang-marime īn ierarhizarea sistemelor urbane; principiile maximizarii satisfactiei actorilor implicati īn dinamicile spatiale si principul justitiei spatiale, etc. Geografii cantitativisti īsi afirma din ce īn ce mai pregnant suprematia īn fata geografilor traditionalisti: lor li se adreseaza majoritatea comenzilor sociale. Īmpreuna cu economia regionala, geografia cantitativa este rapid confiscata fie de Partidul Capitalist si de adjunctul sau, dolarul, fie de Partidul Comunist/Socialist si de corolarul sau, mitul egalitarist, fie el social sau spatial. Aceasta deoarece spatiul se reducea la structurile (poli, centre, periferii, fluxuri, arii polarizate) sau la dinamicile sale (atractivitate sau repulsivitate spatiala, difuzie ori polarizare, centralizare ori descentralizare), toate foarte usor de modelizat si deci de controlat, īn scopul realizarii profitului pecuniar sau social, dupa caz.

Īmpotriva acestei geografii (si economii) fara suflet, care transformase oamenii īn docile fiinte strict rationale au aparut si au īnflorit brusc geografii critice (cea radicala) sau īmpaciuitoare (geografia umanista sau, ca sa-i spunem pe nume, geografia fenomenologica si hermeneutica). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar ca, dupa parerea noastra, aceste curente nu s-au datorat unei reactii stiintifice īn fata neokantianismului sau neopozitivismului care faceau din stiintele geografice o retea de chingi reci destinate sa controleze spatiul si, prin aceasta, fiinta umana. Ele nu au aparut nici macar ca un reflex īntārziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. Credem ca, la fel ca si īn cazul filosofiei, geografia a fost prinsa pe picior gresit de rapiditatea evolutiei tehnologiei si ca nu a facut decāt ceea ce era obisnuita sa faca: sa se obisnuiasca cu un prezent īn continua miscare si sa īncerce sa-l īnteleaga si sa-l explice studiind trecutul. Nu īntāmplator una dintre cele mai la moda metode de cercetare geografica de la īnceputul mileniului al treilea este. path dependency, care īsi propune explicit sa gaseasca īn configuratiile spatiale trecute rostul si sensul dinamicilor spatiale actuale.

De la spatiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor

Daca este īntr-adevar asa cum afirma Ciprian Mihali si anume ca "granita īntre functional si simbolic este foarte fragila "[23] atunci putem accepta faptul ca aceasta fragilitate a permis geografiei sa se reorienteze rapid si sa treaca rapid de la analiza spatiului la cercetarea teritoriului. Spunem ca este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu, īn toata bogatia sa semantica, a facut explozie īn literatura geografica īntre 1980 si 2000, adica tocmai īn perioada īn care individul era laissé pour compte fie de catre statul "providential", fie, mai la sfārsitul perioadei, de catre statul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce īn ce mai evidenta a statului din sistemul "pactului social", neputinta marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie, toate acestea au lasat cāmp liber relatiilor sociale pe orizontala, neierarhizate si din ce īn ce mai putin controlate/controlabile de un sistem-bloc.

Mulat pe ideea de afectivitate, conceptul de teritoriu a avut īn cadrul stiintelor umane ceva de tabu, si aceasta īn ciuda persistentei etologice a imaginii catelului cu piciorul ridicat care īsi marcheaza "teritoriul". Originar din dreptul roman īn care descria sec si rece o suprafata apropriata legal, termenul de teritoriu a devenit īn primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spatiu simbolic limitat de o cāt se poate de "materiala " frontiera administrativa, de cele mai multe ori statala. Lasam de o parte acum ideea ca de fapt realitatea era īn interiorul unei frontiere simbolice si ne vom concentra asupra "diluarii " teritoriilor statale īn favoarea teritoriilor infranationale, daca īmi (mai) este permis sa ma exprim astfel.

Īnceputul crizei teritoriilor statale moderne nu a īnceput cu Robert Schumann, parintele Europei Īn Curs De Unificare, ci cu īnsasi crearea lor. Construite īn numele unei identitati nationale, ele contineau din fasa nu ideea de diferenta ci pe cea mult mai violenta si mai conflictuala, de diferentiere. Primul si al doilea razboi mondial, razboaie ale natiunilor si nu ale īmparatilor, au aratat fragilitatea si pericolul acestei inventii moderne care este statul national. Īntr-o lume tot mai interconectata si mai "poroasa " statul a pierdut cīte putin din privilegiile sale, care s-au risipit odata cu autoritatea si cu puterea sa de coercitie. Diferite procese tehnologice, economice ori culturale (evolutia fulguranta a comunicatiilor, strategiile transnationalelor, fenomenele de acculturatie, mondializarea productiei si consumului) au fragilizat statul īn fata celui mai redutabil inamic: Lumea, Le Monde, The World. Delestarea puterii centrale de unele obligatii īn favoarea administratiilor locale, fenomen desfasurat īncepānd cu 1980, nu a salvat situatia īnsa a impus atentiei cercetatorului ori banalului contribuabil colectivitatile locale si teritoriile lor. Īn curs de desfasurare, "al treilea razboi mondial", desfasurat īn China, Belgia, Canada, India, Pakistan, Iugoslavia, Moldova, Azerbaidjan sau aiurea, este pe cale sa dea statului modern lovitura de gratie. Ce mai ramāne atunci stabil? Poate teritoriile regionale? Poate cele locale? Poate cele individuale? Robert D. Sack lansa īn 1997 o observatie cāt se poate de sugestiva: "segmentarea noastra teritoriala ne face straini unii fata de altii iar integrarea globala ne face sa depindem si sa avem īncredere mai mult īn straini decāt īn familie si prieteni". Este oare acest lucru diavolul īnsusi sau asistam la o reasezare a lumii īn alte tipare teritoriale? Raspunsul aceluiasi autor este linistitor: lumea nu se destructureaza ci se restructureaza la alte nivele spatiale, guvernate de alte coduri si legi: "Lucrurile interconectate au loc (si zic asta īn sensul literal al cuvāntului) īn nenumarate si fragmentate unitati ale spatiului. Exista un loc pentru orice si orice este presupus a fi la locul sau. [.] Aceasta farāmitare si specializare geografica impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli si practici " . Este noua organizare pe cale sa se nasca īn liniste sau dimpotriva, pentru ca noua lume sa se nasca este nevoie de un nou ev mediu īntunecat, de cei treizeci de mii de ani de negura īmpotriva carora eroul lui Isac Asimov a pus bazele Fundatiei?

Geografia, obisnuita cu infernul studiilor multiscalare si mai ales transscalare, īncearca sa dea un raspuns. Nu studiind pe rānd teritoriul national, pe cel regional, pe cel local sau pe cel sub-local al cartierului, scarii de bloc sau gospodariei taranesti. Drogata de viziunea holista pe care a cultivat-o de secole si īnarmata cu metodele calitative ori cantitative ramase īn loc dupa ce modele ideatice s-au evaporat de mult, geografia (nici fizica, nici umana, nici calitativa, nici cantitativa, nici pozitivista, nici fenomenologica ci, pe scurt, geografia) īsi īncearca sansa de a contribui, cu mijloace relativ modeste, la īntelegerea lumii. Iar teritoriul, cu multele lui locuri pline de sens se afla, deocamdata, īn centrul interesului. S-ar putea oare ca explicatia fascinatiei stiintelor umane contemporane sa īsi traga radacinile din proteicitatea acestei stiinte? Poate.

Īn chip trecator locuieste omul Pentru o geofilosofie (Ciprian Mihali[26])

L'homme habite en passant. Aceasta expresie, pastrata īn original, provine dintr-un eseu pe care Jean-Luc Nancy īl consacra devenirii orasului contemporan[27], orasului "au loin", cum īi spune el, ceea ce poate sa īnsemne si "de departe", si "īn departare", dar si, daca interpretam liber sintagma, "īndepartīndu-se". Īn eseul lui Nancy este vorba de megapolisul occidental pe care de a se īndeparta el īnsusi de ceea ce a fost īn lumea moderna conceptul si practica orasului. Spatii locuite precum Los Angeles (analizat de Nancy, dar la care se pot adauga alte nume: New York, Tokyo, Mexico, Shanghai etc) raspund tot mai greu structurii centrate a burgului care s-a desprins de lumea rurala si a oferit, prin chiar aerul sau, sansa libertatii celor care-l locuiau.

Expresia filosofului francez - "l'homme habite en passant" - face de altfel referire la o alta expresie celebra īn filosofia veacului XX, apartinīnd lui Heidegger: "l'homme habite en počte", spun francezii traducīnd, iar noi, prin acelasi exercitiu, vom reda prin: "īn chip poetic locuieste omul". Pentru Heidegger locuirea se īntīlneste cu existenta prin medierea construirii. Pentru om, putinta locuirii trece prin construire, fara ca toate lucrarile construite sa fie harazite locuirii īn sensul restrīns al termenului. Īn sens larg īnsa, si construirea si locuirea trimit la altceva si la mai mult decīt simpla adapostire; ele sīnt conditii necesare ale existentei omului pe pamīnt. El este numai īntrucīt poate sa construiasca si sa locuiasca. A fi īn chip poetic nu īnseamna asadar a compune poezii, ci a īmprumuta din esenta poeziei felul de a construi si capacitatea de a lua masura autenticei existente. Sa dam pentru o clipa cuvīntul filosofului: "Omul nu locuieste cu adevarat atīta vreme cīt se limiteaza la simpla gospodarire a sederii sale pe pamīnt sub cer, deci atīta vreme cīt, īn calitate de cultivator, se multumeste sa īngrijeasca de cele ce cresc de la sine si, īn calitate de constructor, sa īnalte constructii. Omul nu are putinta acestei construiri decīt atunci cīnd deja construieste īn sensul poeticei luari a masurii. Construirea autentica survine acolo unde exista poeti, deci cei care iau masura pentru 'arhitectonica', pentru alcatuirea locuirii " .

Astazi, pare īn schimb a ne spune Jean-Luc Nancy, omul nu mai locuieste "en počte", ci "en passant". Masura existentei noastre nu o mai da poezia, ci trecerea, miscarea. Relatia, daca a mai ramas ceva din ea, dintre pamīnt si cer, divini si muritori, nu mai survine prin gratia rostirii poetice, ea este mimata prin efortul disperat al mersului, al deplasarilor, al īntoarcerilor, al teserii locurilor prin constructiile propriilor nostri pasi.

Daca ar fi atunci sa fortam traducerea sintagmei lui Nancy, am spune, fara prea multa inspiratie: "īn chip trecator locuieste omul" sau, mai simplu, "ca trecator locuieste omul". Cuvīntul romānesc "trecator" e la fel de echivoc precum francezul "passant": trimiterea e de fiecare data la verbul "a trece", odata trecīnd prin timp, altadata (sau poate de aceeasi data) trecīnd prin spatiu. A parcurge timpul si spatiul e īnsusi felul nostru de a fi ca fiinte umane; īntrebarea cu privire la trecerea prin timp si-o pune (printre altele) filosofia, cea despre trecerea prin spatiu revine (tot printre altele) arhitecturii si geografiei. Iar daca trecerea prin timp pare, dupa spusa poetului, sa īncremeneasca la sat, cea prin spatiu vine sa se dinamizeze, sa se revitalizeze la oras. Orasul este locul fuziunii dintre spatiu si timp īn sensul trecerii, o fuziune din care nici timpul si nici spatiul nu mai ies la fel cum au intrat. Orasul este puterea (mai degraba īn sensul unei potentia, puissance, decīt al unei puteri ca pouvoir) de a īnvinge spatiul si timpul, dar nu asemeni satului, care le eternizeaza si le absolutizeaza, ci mai curīnd ca deturnīndu-le, relativizīndu-le, domesticindu-le si supunīndu-le unul celuilalt. Spatiul este stapīnul timpului, prin distributii arhitecturale si urbanistice sfidīnd trecerea, prin concentrari de lungi perioade temporale īn monumente, locuri, placi, ziduri, graffiti-uri, prin capturi de semnificatii si evenimente īn memorii solidificate spatial. Timpul, la rīndul sau, īsi aserveste spatiul orasului opunīnd īntinderii viteza si miscarea ori, dimpotriva, scurtcircuitīnd dimensiunile extensiunii īn intensiuni si intensitati, īn emotii si sentimente, decuplīnd tridimensionalitatea īn linii de forta si īn stari afective, īn suprafete de īnscriere si de descriere, ce nu sīnt suprafete geometrice ori geografice, ci mai degraba planuri de imanenta, cum le numeste Deleuze, planuri elastice si fluide, orizonturi relative si variabile, infinite prin numar, prin atribuiri si recuperari, raporturi de forta, de dominatie si de supunere.

Prin urmare, despre locuire voi vorbi aici doar īn sensul consacrat de Heidegger īn studiile sale: ca fel specific al omului de a fi pe pamīnt si de a fi cu pamīntul. Asadar, īn termenii īntīlnirii noastre, ca fiinta teritoriala, scriindu-si, descriindu-si spatiile, deschizīndu-se catre lume prin cuvīntul rostit si scris, prin pas si prin urma lui. A locui īn chip trecator

Despre teritoriu, atunci, ca loc de īntīlnire al filosofiei cu geografia, al gīndirii cu practica sa, al cuvīntului cu jocul sau care-l face sa fie ce este. Teritoriul nu este īnsa doar o miza stiintifica sau speculativ-critica; detasīndu-se de pamīnt, de īntemeierea fizica, el este efortul si efectul uman de putere - mereu amenintat, mereu de reluat - de a se defini īn raport cu propriile fundamente, de a le parasi pentru a se autodepasi, de a le regasi pentru a nu se pierde. De aceea, el este locul tensiunii maxime al īntīlnirii dintre etica, politica, estetica, religie sau dintre arhitectura, urbanism, geografie, geologie, antropologie etc.

Despre scriere apoi, īn masura īn care relatia umana cu spatiul este una de īnscriere permanenta, īn sensul marcarii teritoriului, cu semne dintre cele mai diverse, dar si īn sensul cel mai propriu al scrierii: spatiul - si, īn lumea moderna, cu deosebire spatiul urban - este o carte ce se scrie si se citeste neīncetat, orasul este un proiect lingvistic si scriptural, el este, cum spune Michel de Certeau, deopotriva fapt urban si concept de oras, modernitatea īnsasi putīnd fi definita, īn aceasta "lectura", ca o tentativa de a ridica practicile urbane la teoria filosofico-utopica a orasului rational.

Īn sfīrsit, ca exercitiu al scrierii de teritorii, descrierea teritoriului, adica nu doar fixarea lui īntr-o imagine definitiva, ci īncapatīnarea - a mea īn acest moment - de a avea īn raport cu experienta urbana (īn ambele sensuri ale genitivului: experienta pe care eu o fac īn mediul urban si experienta pe care urbanul o suscita si o īntretine) o distanta, cea a demersului critic. Mai concret, este vorba de o reflectie despre orasul īn care traiesc, Clujul, hranita generos de proiectul politico-spectacular al unei dominatii exclusive prin īnsemne si īnscrisuri care sa ateste puritatea nationala, proiect pe cīt de utopic īn finalitatea sa, pe atīt de real īn efectele sale deformante si īn anestezierea oricarei luari de pozitie contestatare din partea locuitorilor sai, īn special a celor ce se pretind lucratori cu spiritul.

Teritoriu

"Teritoriul" nu este un concept filosofic si, ca atare, nu-l putem regasi decīt accidental īn istoria filosofiei; singurul proiect, dupa cunostintele mele, care īncearca sa-i dea o demnitate filosofica este unul foarte recent si apartine lui Gilles Deleuze si Félix Guattari. Acest proiect a fost īnceput īn anii '80, fiind expus cu deosebire īn Mille plateaux si a fost īncheiat cu sugestia unei geofilosofii īn ultima carte scrisa de cei doi autori, Qu'est-ce que la philosophie?, din 1991. Īn capitolul intitulat chiar asa: "Geofilosofie", Deleuze si Guattari aduc filosofia nu numai cu picioarele, ci cu tot corpul - si mai ales cu capul - pe pamīnt. Astfel, ei pot sa spuna: "Actul gīndirii se realizeaza mai degraba prin raportul dintre teritoriu si pamīnt " , īntr-un dublu raport, dinspre unul spre celalalt, printr-o miscare de deteritorializare (dinspre teritoriu īnspre pamīnt) si de reteritorializare (dinspre pamīnt īnspre teritoriu). Acest raport nu fixeaza nici un fel de primordialitate si nu permite nici o īncheiere definitiva a miscarii īntr-un pamīnt originar sau īntr-un teritoriu salvator. Nu avem de o parte pamīntul si de cealalta teritoriul ca doua puncte īntre care circula diverse fluxuri, miscari etc. Cele doua procese sīnt perpetue si ele sīnt privite ca directii - mereu complementare - ale devenirii. Apelul filosofic la teritoriu se face aici din punctul de vedere care ne va ghida si pe noi īn aceasta abordare: anume ca nu avem doar o gīndire a spatiului ca a unui obiect oarecare, exterior sau anterior gīndirii, ci ca, mizīnd pe obiectul sau, ea devine el, se spatiaza si se teritorializeaza, iar prin spatiere devine eveniment. La Deleuze si Guattari, teritorializarea are un sens foarte "terestru", deloc metafizic adica: este vorba despre cum filosofia este legata de un pamīnt, de cel al Greciei la origini, de cel al capitalismului mondial astazi. Ea se īntīmpla īntotdeauna īntr-un spatiu geografic, care, la rīndul lui, gīndit fiind - si nu doar de filosofie, si tot mai putin de filosofie astazi, cīt de noii conceptori, cum le zic autorii, conceptorii pietei, ai marfii, ai advertising-ului - īnceteaza sa mai fie (daca a fost vreodata) un spatiu neutru, spatiu ca materie inerta pe care se īnscriu evenimentele, faptele oamenilor, constructiile si memoriile lor. Iar disciplina care se ocupa de spatiu īn dimensiunea sa teritoriala, geografia, se apropie si ea tendential de filosofie. Īntrebarea: "De ce filosofia a aparut anume īn Grecia acelui moment?" devine, īntr-un sens mai larg si mai actual, īntrebare despre nasterea si dezvoltarea lumii capitaliste īn care traim. Astfel: "Geografia nu se limiteaza sa ofere materiale si localizari variabile īn functie de factorul istoric. Ea nu este doar fizica si umana, ci si mentala, precum peisajul. Ea smulge istoria din cultul necesitatii pentru a pune īn valoare ireductibilitatea proprie contingentei "[30].

Devenirea si contingenta, termeni sustrasi analizei istoriciste, pot prin urmare sa dea seama de efortul comun filosofiei si geografiei de a īntelege teritoriul altfel decīt ca recipient ori platforma a actiunilor omenesti. Geografia īl poate atunci ajuta pe filosof sa scape mirajelor idealismelor de tot felul si sa regaseasca materialitatea contingentei, sensul tīsnind mereu īn evenimente si articulīndu-se īn configuratii mereu noi. Tot ea, propunīnd īntelesuri inedite ale "teritoriului" deschide accesul la forma tot mai golita de sens si de forma a modernitatii spatiale, care este orasul. Nu īn ultimul rīnd, prin dialogul dintre geografie si filosofie putem īncerca o critica a urbanitatilor post-comuniste, suspendate īntre un spatiu patriarhal-familial, pierdut pentru totdeauna si un spatiu public, niciodata realizat, al civilitatii, īn forma gregara si monstruoasa a pseudo-urbanitatii parohiale[31].

Unul dintre eforturile majore ale geografilor este sa sustraga "teritoriul" comprehensiunii sale biologiste; etologia si alte discipline vecine biologiei descriu teritorialitatea ca pe o parte a instinctului agresiv specific comportamentului animal si pe care omul ar īmpartasi-o cu celelalte animale. Īn lupta pentru supravietuire, omul reuseste, gratie īnzestrarilor sale biologico-psihico-intelectuale sa cucereasca o buna parte din teritoriul animal si sa-l domine. Īn acest raport elementar, este vorba prin urmare de o relatie de putere, gīndita īn prima instanta ca agresiva, cuceritoare si distrugatoare.

Dar teritorialitatea nu se reduce la biologic; depasind o asemenea reductie, relatia dintre putere si teritoriu se schimba. Astfel, īntr-un prim sens, geografii o īnteleg ca "strategie spatiala de a afecta, de a influenta sau de a controla resursele si oamenii, printr-un control al spatiului (ariei) "[32]. Ea are de-a face cu modul īn care oamenii folosesc pamīntul, īn care se organizeaza īn spatiu si acorda sens locurilor, desemnīnd o utilizare istorica si sensibila a spatiului social. De asemenea, teritorialitatea trimite la o constructie cotidiana a relatiilor spatiale dintre oameni, īn care timpul intervine ca element decisiv al fasonarii identitatilor individuale si sociale. Definitia mai nuantata a teritorialitatii pe care o da Robert D. Sack, bunaoara, este curios de apropiata de cea pe care Foucault o propunerii puterii īntr-un eseu binecunoscut. Astfel, geograful spune: "Teritorialitatea implica īncercarea unui individ sau a unui grup de a influenta sau de a afecta actiunile celorlalti, inclusiv ale non-umanilor" sau, mai riguros: "Īncercarea unui individ sau grup de a afecta, influenta sau controla oameni, fenomene si relatii, delimitīnd si proclamīnd controlul asupra unei arii geografice. numita teritoriu " . La rīndul sau, Foucault definea relatia de putere ca "un mod de actiune care nu actioneaza direct si imediat asupra celorlalti, ci care actioneaza asupra actiunii lor proprii. O actiune asupra actiunii, asupra unor actiuni eventuale sau actuale, viitoare sau prezente " . Din aceasta similaritate de definitii se poate porni cu analiza īn nenumarate directii; as alege doar cīteva, foarte pe scurt.

Relatia teritoriala este deci o relatie de putere; ca atare, raportul la pamīnt, la spatiul fizic īn primul rīnd, nu este un raport de productie sau de comunicare, de exploatare sau de persuasiune, ci un raport mediat de celalalt. Afirmarea si controlul unui teritoriu nu este o simpla luare īn posesie a unei bucati de spatiu, ci o apropriere/dominatie a lui īn detrimentul celuilalt sau al celorlalti, care se poate face prin forta fizica si violenta (si aici regasim inspiratia biologista), dar, asa cum ne spune si Foucault, nu īn mod exclusiv, ea poate sa implice si consimtamīnt, īntr-un dozaj strategic - īn caz uman, generos alimentat simbolic - capabil sa influenteze, sa incite, sa induca, sa deturneze comportamentul subiectilor pentru a-i supune propriului mod de actiune. Controlul unui teritoriu nu se poate reduce la proclamarea proprietatii asupra lui; el are nevoie de un exercitiu permanent de afirmare, el este - si prin el teritoriul īnsusi este - un exercitiu neīncheiat, o practica a normei, a legii, a puterii.

O alta idee ce poate fi extrasa din aceste definitii este ca, prin astfel de strategii, raportul teritorial este unul dinamic, pretinzīnd un efort neīncetat de mentinere si recucerire. Acest efort este mai intens la limita dintre interiorul si exteriorul teritoriului, acolo unde se decide accesul si blocarea strainului care ameninta dominatia, proprietatea; trebuie spus imediat ca aceasta limita nu se afla neaparat la marginea fizica a spatiului, ea putīnd foarte bine sa se gaseasca īn centrul sau, asa cum e cazul, de pilda, cu centrul orasului Cluj. Īnscrisurile tricolore sīnt frecvente si vizibile cu precadere īn locurile centrale simbolice ale puterii (cladiri, statui, spatii verzi), dupa cum sīnt la fel de prezente la "portile" orasului. Ele au functia explicita, violent de explicita, de a constrīnge sau restrīnge, de a include sau exclude participarea la teritoriul, īmpartasirea lui. Ele stabilesc praguri īntre interior si exterior, īntre intensitati si īntre extensiuni, īntre identitati si alteritati, fixīnd norme, reguli, ritualuri de intrare si iesire, de apartenenta si de excluziune.

Din aceasta dinamica teritoriala, rezulta o manifestare evenimentiala si graduala a teritoriului. El "se īntīmpla" īn felurite moduri, se intensifica sau se destinde īn diverse momente si locuri, se concentreaza teoretic si practic, prin īnscrieri si descrieri, prin drepturi si obligatii, fiind astfel eterogen si mereu provizoriu. Poate sa existe o declarare oficial-statala, administrativa, de putere, a teritoriului, ea va fi mereu erodata, pusa īn discutie de practicile cotidiene care o contesta nu prin acte si gesturi revolutionare, sacrificiale, ci chiar prin rutina anonima si impersonala a locuitorilor acelui teritoriu.

Īn sfīrsit, multiplicitatea relatiilor interumane permite sa vorbim despre o coexistenta - pasnica sau conflictuala - a teritoriilor īn "interiorul" unui aceluiasi spatiu (iar ghilimele vor sa sanctioneze tocmai pertinenta unui discurs despre unitatea si unicitatea spatiu). Ne aflam, printr-o asemenea afirmatie, īn acord cu Michel de Certeau, care distinge īntre o actiune strategica de dominatie a puterii ierarhice, vizīnd mereu sa stabileasca transparenta si coerenta unui teritoriu, un spatiu "propriu" cum spune el (propre, īn franceza, permitīnd prin traducere doua acceptiuni, ca rezultat al unui proces de īnsusire, de apropriere, inclusiv de sine si ca rezultat al unei actiuni de curatire, de igienizare) si actiunile tactice ale celor care practica īn mod zilnic acest teritoriu, actiuni improprii (din nou īn ambele sensuri ale cuvīntului impropre) de creare a unor teritorii alternative, efemere si eliberatoare, de protest tacit si afirmativ īmpotriva puterii nivelatoare negīnd individualitatile. Pentru Certeau, principala forta tactica, insidioasa si coroziva, minuscula dar infinita ca numar si calitate, este pasul. Pasii sīnt īnceputul istoriei, un īnceput care scapa oricarei totalizari, care scriu spatiul prin urmele unei prezente absente si ale unei absente prezente. Mersul este un spatiu de enuntare, un gest infinitezimal si anonim de scriere īntr-o carte mereu deschisa a orasului. Īn termenii lui Deleuze, pasul ar fi forta care teritorializeaza, de- si reteritorializeaza fara īncetare, facīnd zadarnic proiectul transparentei si unitatii spatiului. Asemeni cuvīntului rostit, pasul opacizeaza si fragmenteaza, īnmulteste si īncurca, intensifica si forteaza, elibereaza si saboteaza.

Scrieri.

Nicaieri scrierea teritoriului nu este mai evidenta decīt īn oras. Textele si texturile urbane sīnt acte neīncetate de scriere si de citire, de descifrare a acestor scrieri. Daca admitem distinctia lui Henri Lefebvre īntre dominatie si apropriere īn raportarea la spatiu, atunci putem vedea si orasul ca rezultatul - mereu precar si incomplet - al tensiunii dintre un act de control si dominatie, īncercīnd sa impuna textul unic, cu sintaxa fixa si, pe de alta parte, nenumarate acte de rezistenta, de apropriere, scriindu-si propriile texte, propriile note īn marginea sau printre rīndurile textului unic al puterii. Orasul ca text unic, ca totalitate īnchisa de semnificatii este visul utopic prin excelenta, vis al unei comunitati fuzionale, al corpului social mumificat īn organismul pur al unei clase, al unei rase, al unei natiuni. Īmpotriva acestui text-lege, text-norma si text-forma, se īnscriu experientele urbane ale locuitorilor orasului, ale celor care nu se lasa si nu pot fi redusi, asemeni cuvintelor unui text, la un sens unic. Pasii lor sīnt primul gest al parasirii sensurilor unice si al proliferarii nesfīrsite a teritoriilor. Cuvintele lor, scrise pe zidurile orasului, rostite pe strazile lui īi altereaza neīntrerupt sintaxa, i-o deturneaza, i-o stratifica. "Exista o scripturalitate a 'orasului', este ceea ce indica necesitatea cronicii; o scripturalitate pe masura īnsasi a non-conservarii urmelor (tocmai pentru ca nu totul se agrega īntr-o eternitate prezenta trebuie mereu si mereu sa consemnam), pe masura, asadar, a spatialitatii ireparabil incomplete a oraselor - a distrugerilor si a adaugarilor care le formeaza.". N-ar fi atunci aceasta necesitate a cronicii "pur si simplu limbajul, chiar atunci cīnd, lasat posibilitatilor sale de inventie si de substitutie, dezlegat de orice obligatie de a afirma simultaneitatea si izonomia, el īncepe sa vorbeasca despre experienta noastra temporala si spatiala cea mai comuna? " Putem citi, deci, orasul ca actualizarea unei limbi īn infinite jocuri de limbaj , o limba care nu mai este rezervata, īn vorbirea si mai ales īn scrierea ei, īn īnregistrarea ei, unei caste, unei aristocratii (dar am putea spune si: unui numar limitat de sensuri), ci care se democratizeaza, dīnd dreptul tuturor s-o foloseasca si, prin acelasi gest, dīnd demnitate discursiva oricarui cuvīnt. Īn monumentala sa lucrare despre orasul-capitala a secolului al XIX-lea, Walter Benjamin are o nota īn care sta scris: "Ce a facut marele oras al epocii moderne din conceptia antica a labirintului. El l-a facut sa intre, gratie numelor strazilor, īn sfera limbajului. Orasul a dat tuturor cuvintelor, sau cel putin unui mare numar dintre ele, o facultate rezervata altfel unui numar redus, unei caste privilegiate de cuvinte: numele. Este facultatea de a fi īnnobilat, de a accede la nobletea numelui. Iar aceasta foarte mare revolutie īn limbaj a fost savīrsita de catre ceea ce e mai comun: strada. O ordine grandioasa apare īn faptul ca, īn orase, toate numele se ciocnesc unele de altele fara a exercita o influenta unele asupra altora. Chiar si numele marilor oameni care, utilizate fiind prea des, s-au transformat aproape īn notiuni obisnuite trec aici, īnca o data, printr-un filtru si regasesc absolutul. Numele strazilor fac din oras imaginea unui cosmos "

Democratia cuvintelor, sintaxa infinita a spatiului urban (putīnd spune si invers, odata cu Daniel Payot: spatializarea libera a sintaxei) deschide posibilitatea unor multiple experiente finite, nu doar de natura limbajului, dar, asemeni lui, gata mereu sa se inventeze, sa se articuleze, sa se solidarizeze. Astfel, "un oras nu este nici un 'Castel' producator de oficialitate discursiva. nici un templu (a carui incinta circumscrie locul care poate fi complex, dar la care 'orasul' nu este reductibil), nici o proliferare izotopa de locuinte "

Dar o asemenea democratie a cuvintelor si a accesului tuturor la cuvinte, la numire, atīta si porniri demiurgice. Īn urma lui Benjamin, putem sa spunem ca actul de a da nume este un act de creatie, de re-creatie adeseori, de unde tentatia oricarei puteri de a controla deopotriva lucrurile si numele. Īn cazul unui oras precum Clujul, aceasta tentatie a Castelului, a templului, este mai evidenta decīt īn alte locuri: ultimii ani au vazut exercitīndu-se o violenta a numirilor si a dez-numirilor (de strazi, de piete, de locuri), care, pe līnga nenumaratele confuzii cotidiene pe care le-a creat, sta marturie pentru tendinta totalitara a administratiei politice locale. Textul unic, numele unic, locul unic, sīnt, la limita puritatii si univocitatii lor, nepracticabile si nevivabile. Anumite locuri ale acestui oras, estetizate pīna la insuportabil, orasul īntreg supus unui proces de cosmetizare, devin spatii goale, īn ciuda aglomerarii de oameni si lucruri. Prin asemenea operatii, asistam, oarecum paradoxal, la o actiune de deteritorializare, adica de relipire brutala, īn termeni deleuzieni, a teritoriului de pamīnt. Altfel spus, teritoriul unic īnceteaza sa fie teritoriu pentru a redeveni pamīnt. Ca si cum ar putea redeveni pamīnt, caci de sub presiunea numelor, a placilor si statuilor nu īnceteaza sa scape straturile, teritoriile, memoriile lor, sub forma altor nume, a altor figuri, a altor sinestezii. Orasul atunci pare - doar pare - a fi proiectul recuceririi unui pamīnt originar īmpodobit cu numele, culorile si īnsemnele proprietarului unic si exclusiv. Īntre acest proiect redus la proiectie, pe de o parte - īmplinit asemeni oricarei proiectii fantasmatice īn chip grotesc, nemasurat (omul pierde masura lucrurilor si a lui īnsusi, ar spune Heidegger, a locuirii si a firii), exasperat si periculos - si realitatea cotidiana a orasului, suferind tocmai din violenta fantasmei puritatii nationale se tese o inevitabila complicitate si se produce o riscanta apropiere: cotidianul īnceteaza sa reziste infuziei de monumental si ceremonial, īncercīnd sa evadeze īn monumente si ceremonii alternative. Īn locul statuilor si al sarbatorilor, printre ele mai degraba, nu se iveste o civilitate a relatiei cu celalalt, nu se īntrevad forme de rezistenta (altfel decīt ele īnsele spectaculare si inutile), nu apar manifestari de mīnie (unde e buna batrīna mīnie proletara de odinioara?.), ci, pe un fond de apatie si deriziune diurna īn privinta pamīntului īnsusi, se propun experiente hedoniste nocturne sub pamīnt (prin nenumaratele baruri, restaurante, discoteci etc.) sau peste pamīnt (internet-café, noua forma a solitudinii īn mai multi). Pseudo-estetizarea masiva a orasului, īn dispret pentru functionalitate si stil deopotriva, converge spre o depolitizare crescīnda a spatiului public. Ceea ce a putut fi numit "spatiu public" - īn sensul cel mai nepretentios al cuvīntului, ca locuri deschise, locuri de īntīlnire cu celalalt ca strain - este luat īn posesie definitiv de capital (cel economic-comercial, dar si cel simbolic, provenind ori din politica ori din religie). Īn schimb, privatul se refugiaza fie īn constructii ostentative cu valoare de identificare prin dimensiuni, fie īn intimismul familiar al apartamentului-cu-doua-camere-bucatarie-si-baie. Astfel īncīt forma prin excelenta a felului de a fi īntr-un astfel de oras este hibridul caruia i-as da numele de comunitate parohiala, compusa din fosti rurali dar nu īnca (sau niciodata) citadini, care au reteritorializat proiectul urban modern si comunist īntr-o realitate a blocului ca sat verticalizat si īnghesuit īntr-un spatiu fizic restrīns. Parohialul este un termen de sorginte religioasa; poate ca tocmai de aceea constructia de succes a ultimilor ani este biserica dintre blocuri, care, pentru a reda bucolicul ą jamais perdu, e construita uneori "īn stil maramuresean", adica dintr-un lemn chinuit de rigorile falsului gotic. Dar parohialul nu se reduce la evidentierea religiosului; el releva si de imposibilitatea asumarii ori a crearii urbanitatii altfel decīt īn forma informa a comunitatii patriarhale, adica a relatiei amic/inamic, cunoscut=prieten/strain=dusman, a relatiei apropiate, a tendintei spre apropiere "sufleteasca" de celalalt. Succesul pseudo-politic al nationalismului provine din exploatarea unui asemenea comportament parohial al electorului īn conditiile lumii postmoderne spectacular-mediatice, din reducerea proximitatii la vecinatate, a spatiilor verzi la gradini, a civilitatii la sentiment si/sau intimitate, a autoritatii la paternalitate etc. Nationalismul profita de ciocnirea dintre pamīntul ca ogor si teritoriul urban ca spatiu public, dintre afectiunea pentru solul natalitatii si organicitatii, pentru pamīntul ca "trup din trupul nostru" si indiferenta necesara functionarii corpului birocratic citadin, īn sfīrsit, dintre fraternitatea rurala si politetea impersonala a orasului. Atunci cīnd toate acestea se īntīlnesc si sīnt obligate sa traiasca īn acelasi spatiu numit cu generozitate oras, nici steagurile prafuite, expuse pe statui, pe banci ori pe cosurile de gunoi nu vor putea reface comunitatea pura a pamīntului romānesc, dupa cum nici capitalul īn formele sale democrat-liberale nu mai propune un teritoriu public al cetatii ideale. Īntre ogorul pierdut si agora (mereu) ratata, vine poate vremea de a inventa noi forme teritoriale, noi forme de rezistenta la orice ispita a unicitatii, a originii sau a desavīrsirii.

Orasul-carte. "Am putea astfel, lasīndu-ne purtati de imaginarul la care ne invita 'orasul', sa presupunem ca foarte vechea figura a lumii ca o mare carte deschisa īsi regaseste o vie actualitate. Noi, locuitorii oraselor, am locui īn imense texte, pe care le-am putea parcurge la nesfīrsit. Nici unul dintre noi n-ar putea sa se ridice vreodata pīna la un loc din care i-ar fi lizibila totalitatea textului. Lumea contemporana distruge īn fiecare zi miturile lui Babel sau aleph, iar diseminarea reuseste adesea, din fericire, dar nu fara greutate, sa īnvinga dorintele totalitare de ridicare a unui Turn absolut si de instaurare a unei limbi unice. De asemenea, fiecare īnainteaza din descoperire īn descoperire, īnsusindu-si cuvīnt dupa cuvīnt, reconstituind fraze si paragrafe, lecturi mereu partiale, mereu lacunare. Nimeni nu este detinatorul īntelegerii a Tot. Citim segmente si, comentīndu-le, construim noi textualitati fragmentare. si de aceea fiecare, cititor descifrīnd, are nevoie de participarea tuturor celorlalti. Nu ajung la capatul frazei mele decīt pentru ca un alt cititor īmi sufla urmarea secventei pe care īncepusem s-o descifrez, īn vreme ce el īnsusi o aborda la un alt capat. Ne īntīlnim mereu īn mijlocul unei strazi, īn mijlocul unei fraze.

A intra īn "oras" ar īnsemna sa intram īntr-o pagina a acestei carti, īntr-un spatiu astfel tesut cu scriituri si cu lecturi; ar īnsemna a īmpartasi privirea pe care o arunca acestui tesut cei care au contribuit la stabilirea lui, privire informata si oarba deopotriva, privire īnsusindu-si un segment si careia īi scapa tot restul, toate bucatile de text pe care le citesc simultan toti ceilalti locuitori si toata rezerva de sens ce va permite imprevizibile lecturi viitoare. A veni īn "oras" ar īnsemna sa aduci cu tine o putere partiala de a citi si de a tese, si a o confrunta cu cea a locuitorilor care au īnceput de multa vreme lucrarea de citire si de comentariu īn mijlocul carora te afli aruncat la rīndul tau. A primi pe cineva īn "oras" ar īnsemna a-ti īntredeschide un pic si mai mult textul tau obisnuit, a-ti actualiza tesutul comun pentru ca celalalt care vine sa-si poata īnscrie pe el propriile urme, astfel īncīt aceasta primire sa modifice pe veci realitatea textului "prim", pentru ca de-acum scriitura sa se va tese si cu aceste urme pe care le va fi depus īn ea celalalt calator. "Orasul" s-ar strabate cum se parcurge un text; conceptul, fantasma "orasului" ar indica dorinta unei experiente efective a acestei strabateri, a acestei depuneri de urme si a acestor prelevari de farīme semnificante; una dintre presupozitiile sale ar fi ca personalitatea oraselor, asemeni celei a subiectilor, n-a fost niciodata dobīndita printr-o autoafirmare endogena, ci ca ea s-a schitat progresiv, prin accidente, sanse succesive si momente propice, prin īntīlniri, prin vizite, prin traversari; experienta "orasului" ar fi de asemenea reamintirea faptului ca orice drum catre identitate īncepe cu īnscrierea de urme ale alteritatii. "